Viewing Single Post
AnnaE
#0

PARTEA ÎNTÎI
BIMINI

 

I

 

Casa era construită pe cel mai înalt punct al îngustei limbi de pămînt ce se întindea între port şi mare. Rezistase la trei uragane şi fusese durată solid, ca o navă.

Palmieri înalţi, care se îndoiau în bătaia alizeelor, îşi aruncau umbra asupra ei. Pe uşa dinspre ocean pu­teai coborî drept spre faleză, spre plaja cu nisip alb, spre Gulf-Stream. Apa curentului era de obicei de un albastru închis, de te uitai la ea de departe, cînd nu bă­tea vîntul. Dar, cînd intrai în ea, te întîmpina o apă de un verde deschis deasupra nisipului alb şi fin şi puteai zări umbra oricărui peşte mai mare cu mult înainte ca acesta să ajungă prea aproape de ţărm.

Era un loc minunat de scăldat, ferit de primejdii în timpul zilei, dar nu şi noaptea. Noaptea, rechinii ajungeau foarte aproape de mal, ieşind la vînat la mar­ginea curentului şi, în nopţile liniştite, de pe terasa de sus a casei puteai auzi cum peştii pe care-i hăituiau ei împroşcau apa în toate părţile, iar de coborai la ţărm, vedeai dîra fosforescentă pe care o lăsau în apă. Noaptea, rechinii nu se temeau de nimic, în schimb totul se te­mea de ei. Ziua însă se aţineau departe de nisipul acela alb şi neîntinat şi, chiar de se arătau, le puteai zări umbrele de la mare distanţă.

Un bărbat pe nume Thomas Hudson, care era pictor bun, locuia acolo, în casa aceea şi acolo, ca şi în alte părţi ale insulei, muncea el cea mai mare parte a anu­lui. Dacă ai trăit la acea latitudine destul de multă vreme, atunci schimbarea anotimpurilor devine la fel de importantă ca oriunde în altă parte, iar Thomas Hudson, care era îndrăgostit de insulă, nu voia să piardă nici o primăvară ori vară, nici o toamnă ori iarnă.

Uneori arşiţa verii era prea puternică atunci cînd cădea vîntul în august, sau cînd nu băteau cîteodată alizeele în iunie şi iulie. Prin septembrie şi octombrie, sau chiar pe la începutul lui noiembrie se putea în­tîmpla să se abată vreun uragan, iar din iunie încolo în orice clipă te puteai aştepta la vreo capricioasă fur­tună tropicală. Dar în adevăratele luni de uragane dom­nea o vreme splendidă atunci cînd nu se pomeneau furtuni.

Thomas Hudson studiase furtunile tropicale timp de mai mulţi ani, încît putea spune numai uitîndu-se la cer cînd se pregătea vreo tulburare tropicală, cu mult înainte ca barometrele să-i indice apariţia. Ştia cum să estimeze furtunile şi ce măsuri să ia în faţa lor. De asemenea ştia ce înseamnă să supravieţuieşti, împre­ună cu ceilalţi locuitori ai insulei, unui uragan şi ce le­gături apăreau între toţi cei ce trecuseră prin el. Ştia de asemenea că uraganele puteau fi atît de amarnice încît să nu le poată supravieţui nimic. Cu toate astea, întotdeauna se gîndise că, de avea să se abată asupra insulei unul cumplit, ar fi vrut să fie şi el acolo şi să fie şters de pe faţa pămîntului cu casă cu tot, dacă avea să fie năruită.

Casa arăta aproape în aceeaşi măsură şi a casă şi a navă. Aşezată acolo tocmai ca să înfrunte furtunile, fu­sese durată în solul insulei ca şi cum ar fi fost parte din ea; dar pe toate ferestrele vedeai marea şi avea un sistem de ventilaţie în cruce, aşa încît aveai parte de răcoare chiar şi în nopţile cele mai zăpuşitoare. Casa fusese văruită în alb ca să fie răcoroasă vara, şi se vedea de departe, din largul Gulf-Streamului. Era punctul cel mai ridicat de pe insulă în afară de şirurile lungi ale copacilor înalţi de casuarina, cei dintîi pe care-i zăreai atunci cînd urmăreai cum se ridică insula din valuri. Îndată ce distingeai pata întunecată a copacilor de casuarina înălţîndu-se deasupra orizontului mării, zăreai şi linia albă a casei. Apoi, în vreme ce te apro­piai vedeai cum se înalţă insula în toată lungimea ei, cu palmieri, casele sale din scîndură, cu linia albicioasă a plajei şi, dincolo de ea, verdele din South Island. Tho­mas Hudson nu putea zări niciodată casa, acolo pe insulă, fără ca priveliştea ei să nu-l facă fericit. Iarna, cînd bîntuiau vînturile dinspre nord şi se făcea cu ade­vărat rece, casa era călduroasă şi confortabilă fiindcă era înzestrată cu singurul şemineu de pe insulă. Era un şemineu imens, şi Thomas Hudson punea pe foc lemne aruncate de valuri pe ţărm.

Clădise o stivă mare de lemne din astea lîngă peretele dinspre sud al casei. Lemnele erau albite de soare şi roase de nisipul mînat de vînt şi unele bucăţi îi plăceau atît de mult, încît nu se îndura să le pună pe foc. Dar totdeauna după furtuni mari afla pe ţărm şi mai multe bucăţi de lemn aruncate de valuri, şi găsea amuzant să pună pe foc chiar şi bucăţile ce-i plăceau. Ştia că marea avea să sculpteze altele şi, în cîte o noapte mai răcoroasă, rămînea în fotoliul cel mare dinaintea focu­lui, citind la lumina lămpii aşezate pe masa grea de lemn şi, în vreme ce citea, ridica din cînd în cînd pri­virea de pe carte şi asculta vîntul de nord-vest care bîntuia afară, vuietul valurilor ce se spărgeau la ţărm, şi privea buştenii mari, albiţi, care ardeau.

Uneori avea obiceiul să stingă lampa şi să se întindă jos pe covor şi să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea şi nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stînd pe podea, era la acelaşi nivel cu lemnele care ar­deau şi vedea exact linia flăcării acolo unde se desprin­dea de lemn şi asta îl şi întrista şi-l făcea şi fericit tot­odată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă cînd ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc cînd îl îndrăgise atît de mult; dar nu se simţea cîtuşi de puţin vinovat.

Cînd stătea întins pe podea se simţea la adăpost de vînt, deşi vîntul şuiera cu adevărat prin toate colţurile mai joase ale casei, ca şi prin cele mai mărunte fire de iarbă din insulă, prin scaieţii şi ciulinii de nisip şi chiar prin nisip. Cînd stătea întins pe podea simţea izbitura brizanţilor şi îşi amintea că în acelaşi fel simţise canonadele de artilerie grea pe cînd stătuse li­pit la pămînt aproape de o baterie, cu mulţi ani înainte, pe cînd era un tinerel.

Iarna, soba aceea era mare lucru, şi în cursul tuturor celorlalte luni se uita la ea cu dragoste şi se gîndea cum va fi cînd avea să vină din nou iarna. Pe insulă iarna era cel mai minunat anotimp şi în tot restul anului aş­tepta cu nerăbdare sosirea iernii.

 

II

 

În anul acela cînd veniră pe insulă băieţii lui Thomas Hudson, iarna trecuse de mult şi primăvara era şi ea pe sfîrşite. Lucrurile fuseseră puse la cale în aşa fel încît toţi trei să se întîlnească la New York, ca să vină împreună cu trenul şi apoi cu avionul de pe continent. Avuseseră loc şi obişnuitele necazuri cu mama celor doi băieţi. Ea plănuise o călătorie în Europa, fără să-i spună bineînţeles nimic tatălui copiilor cînd îşi făcuse planul şi voia neapărat să aibă copiii cu ea în timpul verii. Dacă el ţinea morţiş, îi putea trimite copiii în vacanţa de Crăciun, după ce trecea Crăciunul, bineîn­ţeles; Crăciunul propriu-zis aveau să şi-l petreacă ală­turi de ea.

Thomas Hudson se familiarizase cu stilul ei şi, în cele din urmă, avu loc obişnuitul compromis. Cei doi băieţi mai mici aveau să vină să stea la tatăl lor pe insulă vreme de cinci săptămîni, şi apoi aveau să plece de acolo pentru a se îmbarca la New York pe un vas de linie francez, la clasa studenţi, pentru a o întîlni pe mama lor la Paris, unde trebuia ea să-şi cumpere cîteva articole de îmbrăcăminte. În timpul călătoriei, de ei avea să aibă grijă fratele lor mai mare, Tom. După aceea, tînărul Tom urma să-şi întîlnească şi el mama, care făcea un film prin sudul Franţei.

Mama tînărului Tom nu-i ceruse fiului ei să vină şi ar fi preferat să-l ştie pe băiat pe insulă cu taică-său. Dar i-ar fi plăcut să-l vadă, aşa că urmă un compromis convenabil cu hotărîrea de neclintit a mamei celorlalţi doi băieţi. Aceasta era o femeie fermecătoare care  în viaţa ei nu-şi schimbase niciodată un plan odată ce-l făcuse. Planurile ei erau totdeauna întocmite în taină, ca ale unui mare general, şi erau impuse eu aceeaşi ri­giditate. Se mai putea face cîte un compromis, dar nici­odată vreo schimbare fundamentală, indiferent dacă pla­nul fusese conceput în vreo noapte de insomnie, ori în vreo dimineaţă plină de draci, sau în cursul vreunei seri sub imperiul ginului.

Planul era plan şi hotărârea cu adevărat hotărîre şi, cunoscând toate astea şi fiind bine instruit în timpul procedurilor divorţului, Thomas Hudson era fericit că se ajunsese la un compromis, şi copiii aveau să vină să stea cinci săptămâni cu el. Dacă numai cu cinci săptămâni ne-am ales, atunci ăsta ni-i norocul, gîndi el. Cinci săptămîni e destul de mult timp dacă ţi se îngăduie să stai împreună cu cei care ţi-s dragi şi alături de care ai vrea să trăieşti mereu. Dar mai întîi de toate, de ce-am părăsit-o pe mama lui Tom? Mai bine nu te gîndi la asta, îşi spuse. E una dintre treburile la care e mai bine să nu te gîndeşti. Şi-s minunaţi şi copiii pe care ţi i-a dăruit cealaltă. Tare ciudat şi tare complicat e totul şi numai tu ştii cîte dintre trăsăturile lor bune i se datoresc ei. E femeie minunată şi nu trebuia s-o părăseşti nici pe ea. Apoi îşi spuse: Da. Am fost nevoit.

Nu se mai amăra prea mult din nici o pricină. În­cetase de mult să se mai amărască şi, înhămîndu-se la muncă, îşi alungase sentimentele de vinovăţie cît pu­tuse, iar acum nu-i mai păsa decît că băieţii aveau să vină şi că trebuiau să aibă parte de o vară minunată. Apoi avea să se întoarcă din nou la treabă.

Reuşise să înlocuiască orice, în afară de copii, prin muncă şi prin ritmul obişnuit al unei vieţi de muncă necurmată pe care şi le statornicise în insulă. Socotea că durase ceva care va dăinui şi şi-l va ţine acolo. Acum, ori de cîte ori jinduia după Paris, prefera să-şi aducă aminte de Paris decît să se ducă acolo. Acelaşi lucru îl făcea cu toată Europa şi cu mare parte din Asia şi Africa.

Îşi aminti ce spusese Renoir cînd aflase că Gauguin plecase în Tahiti ca să picteze. „De ce oare-i nevoit să cheltuiască atîta amar de bani şi să se ducă atît de de­parte ca să picteze, cînd se poate picta atît de bine la Batignolles?” Suna mai bine în franţuzeşte: „quand on peint si bien aux Batignolles”, şi Thomas Hudson se gîndi la insulă ca la un quartier al său, unde se stabilise definitiv şi-şi cunoştea toţi vecinii şi trudea cu aceeaşi îndîrjire cu care trudise şi la Paris pe vremea cînd tînărul Tom era abia prunc.

Uneori se mai desprindea de insulă pentru a pescui în largul coastelor Cubei, sau ca să se ducă în munţi, toamna. Dar îşi închiriase ferma pe care o avea în Montana, pentru că acolo cea mai bună perioadă era vara şi toamna, iar acum toamna băieţii trebuiau să se ducă la şcoală.

Cîteodată era nevoit să meargă la New York ca să se întîlnească cu cel ce-i vindea lucrările. Acum însă mai des acesta îi făcea vizite şi la plecare lua pînzele cu el în nord. Reputaţia lui de pictor fusese stabilită şi era respectat atît în Europa cît şi în propria-i ţară. Avea un venit stabil din concesionarea dreptului de a extrage petrol pe terenul care fusese al bunicului său. Fusese de fapt o păşune, dar atunci cînd o vînduseră, se păs­trase dreptul de proprietate asupra subsolului. Aproape jumătate din acest venit se ducea pe pensia alimentară; restul însă constituia fondul ce-i dădea siguranţă finan­ciară, aşa încît putea picta exact cum poftea fără să fie influenţat de nevoia de a vinde. De asemenea îi dădea libertatea de a locui unde voia şi a călători  cînd avea chef.

Avusese parte de succes aproape în orice, în afară de viaţa matrimonială, deşi nu-i păsase niciodată cu ade­vărat de succes. Nu-i păsa decît de pictură şi de copii şi chiar şi acum era îndrăgostit tot de prima femeie pe care o iubise. De atunci iubise multe femei şi uneori cîte una venea să stea în insulă. Simţea nevoia să vadă femei şi o vreme erau binevenite. Îi plăcea să le ştie acolo, uneori chiar pentru mai multă vreme. Dar, pînă la urmă, era totdeauna fericit cînd le vedea plecate, chiar şi atunci cînd îi plăceau. Învăţase să nu se mai certe cu femeile şi învăţase şi cum să nu ajungă la că­sătorie cu ele. Aceste două lucruri fuseseră aproape la fel de greu de învăţat ca şi deprinderea de a se apuca de pictat în chip statornic şi cu bună rînduială. Învăţase şi spera că învăţase odată pentru totdeauna. Ştia să picteze de-o groază de vreme, şi socotea că învăţa cu fiecare an mai mult. Îi venise însă greu să înveţe cum să picteze în chip statornic şi să-şi impună o disciplină, mai ales pentru că în viaţa lui fusese o vreme cînd nu se prea împăcase cu disciplina. Niciodată nu fusese cu adevărat necugetat, dar fusese nedisciplinat, egoist, ne­îndurător. Acum îşi cunoştea păcatele şi nu numai pen­tru că i le spuseseră şi multe femei, ci şi pentru că şi le descoperise singur. Se hotărîse să fie egoist numai pentru pictura lui, neîndurător numai în munca lui şi să-şi impună disciplina şi s-o accepte ca atare.

Avea să-şi îngăduie plăcerile vieţii în limitele acestei discipline pe care şi-o impusese şi avea să muncească din greu. Iar în ziua aceea era foarte fericit deoarece copiii aveau să sosească a doua zi dimineaţă.

— Domnule Tom, nu doriţi nimic? îl întrebă Joseph, valetul. Aţi lăsat treaba deoparte pe ziua de azi, aşa?

Joseph era înalt şi-avea o faţă prelungă şi foarte tuciurie, iar mîinile şi picioarele imense. Purta haină şi pantaloni albi şi umbla cu picioarele goale.

— Mulţumesc, Joseph, nu mai am nevoie de nimic.

— Puţin gin tonic?

— Nu. Cred că am să mă duc să iau un pahar la localul lui Bobby.

— Mai bine beţi unul aici. E mai ieftin. Cînd am tre­cut pe-acolo, domnul Bobby era cam prost dispus. Prea multe băuturi de amestecat, spunea el. Una de pe un iaht i-a comandat ceva căreia îi spunea White Lady şi el i-a dat o sticlă de apă minerală din aia americană, pe etichetă cu o doamnă într-un veşmînt de plasă albă contra ţînţarilor, şezînd lîngă un izvor.

— Mai bine aş lua-o din loc într-acolo.

— Mai întîi să vă pregătesc eu o băutură. Tot aţi primit nişte scrisori cu vasul poştal. Numai bine puteţi să vă citiţi scrisorile şi să vă beţi paharul şi apoi o porniţi spre domnul Bobby.

— În regulă.

— Mai bine aşa, spuse Joseph. Fiindcă am şi pre­gătit băutura. Nu-s chiar atît de multe scrisori, dom­nule Tom.

— Unde-s?

— În bucătărie. Le aduc cu. Pe vreo două e un scris de femeie. Una-i din New York. Alta din Palm Beach. Frumos scris. Una de la domnul care vă vinde tablourile, din New York. Iar vreo cîteva nu ştiu nici eu de unde-s.

— Nu vrei să şi răspunzi tu în locul meu la ele?

— Da, domnule. Dacă aşa vreţi. Şi aşa am eu mai multă şcoală decît îmi dă mîna.

— Mai bine adu-le încoace.

— Da, domnule Tom. E şi un ziar.

— Pe ăla lasă-l pentru micul dejun, te rog, Joseph.

Thomas Hudson se aşeză, îşi citi corespondenţa, în vreme ce sorbea din băutura rece. Mai citi o dată una din scrisori şi apoi le puse pe toate în sertarul biroului.

— Joseph, strigă el. E totul pregătit pentru băieţi?

— Da. domnule. Avem şi două lăzi de Coca-Cola. Tînărul Tom, bănui că-i mai nalt ca mine, aşa-i?

— Încă nu.

— Credeţi că acum mă poate da jos?

— Nu cred.

— Am avut de furcă cu băiatul ăsta de atîtea ori cînd eram numai noi între noi, continuă Joseph. Tare-i ca­raghios acum să-i spun „domnule”. Domnul Tom, dom­nul David şi domnul Andrew. Trei dintre cei mai buni şi mai afurisiţi copii pe care i-am văzut vreodată. Dar cel mai pungaş e Andy.

— De la început a fost pungaş, spuse Thomas Hudson.

— Şi s-a făcut tot mai pungaş, adăugă Joseph plin de admiraţie.

— Vara asta să le fii o bună pildă.

— Domnule Tom, doar nu vă bate gîndul să le fiu eu băieţilor o pildă bună în vara asta. Poate acum vreo trei, patru ani, cînd eram şi eu neprihănit. Am de gînd să mă iau eu după Tom. A fost pe la o şcoală aleasă şi a deprins apucături bune şi alese. N-am să pot arăta taman ca el, dar am să mă port ca el. Liber, degajat, dar politicos. Apoi am de gînd să fiu deştept ca Dave. Asta-i partea cea mai grea. Apoi am să mă apuc să învăţ cum de izbuteşte Andy să fie atît de pungaş.

— Să nu te apuci şi tu de pungăşii pe-aici.

Attachments