Vremea rea începea pe neaşteptate. Venea peste noapte şi ştiai că toamna s-a sfârşit. De acum încolo, noaptea, trebuia să închidem ferestrele din pricina ploii, iar vântul rece smulgea frunzele copacilor din Place de la Contrescarpe. Frunzele zăceau pe jos, ude leoarcă şi vântul izbea ploaia în autobuzul mare, verde, oprit la capătul liniei; Café des Amateurs, cu geamurile aburite de căldura şi fumul dinăuntru, gemea de lume. Era o cafenea tristă şi murdară, unde se îngrămădeau beţivii din cartier, care răspândeau un miros greu de trupuri nespălate şi duhneau acru a băutură; de aceea mă feream să intru acolo. Clienţii obişnuiţi ai cafenelei des Amateurs, atât bărbaţii cât şi femeile, erau tot timpul beţi, mai bine zis atâta timp cât aveau pe ce să se îmbete; de obicei beau vin, pe care îl consumau cu litrul sau cu jumătatea. Pe pereţi se vedeau reclame de băuturi alcoolice cu nume ciudate, dar puţini erau aceia care şi le puteau îngădui, cel mult un păhărel la început, ca apoi să se îmbete temeinic cu vin. Femeile beţive erau poreclite poivrottes, ceea ce însemna beţivane înrăite.

Café des Amateurs era cloaca de pe rue Mouffetard, acea minunată stradă îngustă, plină de prăvălii, de tarabe şi de lume, care ducea în Place de la Contrescarpe. În casele vechi, cu multe apartamente, se găsea la fiecare etaj, lângă scară, câte un closet turcesc, având de ambele părţi ale deschizăturii o mică ridicătură de ciment striată, de forma unei tălpi de gheată, pentru ca nu cumva să alunece vreun locataire; noaptea closetele erau golite cu ajutorul unor pompe în nişte camioane-cisterne trase de cai. Vara, când toate ferestrele erau deschise, auzeam zgomotul pompelor şi ne izbea o duhoare puternică. Cisternele erau vopsite brun sau în culoarea şofranului, iar în nopţile cu lună, când lucrau pe rue Cardinal Lemoine, cilindrii aceia pe roate, traşi de cai, aminteau de tablourile lui Braque[1]. Niciuna n-ar fi izbutit să golească însă Café des Amateurs, unde sta afişată legea împotriva beţiei în localurile publice, cu toate articolele şi sancţiunile prevăzute în ea, dar afişul îngălbenit era tot atât de punctat de muşte şi dispreţuit, pe cât de constantă şi rău mirositoare era clientela de beţivi a localului.

Odată cu primele ploi reci de toamnă, peste oraş se lăsa brusc o tristeţe grea; acoperişurile clădirilor înalte şi albe pe lângă care treceai se pierdeau în întuneric, iar pe strada cufundată în bezna umedă nu mai zăreai decât uşile închise ale unor mici dughene: de plante medicinale, de papetărie, de ziare, firma moaşei – de categoria a doua – hotelul unde murise Verlaine şi în care eu închiriasem o cameră de lucru la mansardă.

Trebuia să urc şase etaje, dacă nu chiar opt până la mansardă şi acolo era tare frig, iar eu ştiam cât de scump costă un braţ de vreascuri şi trei legături de surcele de pin cât o jumătate de creion, legate cu sârmă, pentru aţâţat focul şi apoi cele câteva bucăţi de lemn mai tare, uscate doar pe jumătate, pe care trebuia să le cumpăr ca să-mi pot încălzi cât de cât odaia. Am trecut deci peste drum, de unde puteam zări acoperişul hotelului în ploaie, ca să văd dacă ieşea fum prin vreun coş şi încotro îl mâna vântul. Dar cum nu era nici urmă de fum, m-am gândit cât de rece trebuie să fie coşul şi ce mă fac dacă nu trage şi mi se mai şi umple odaia de fum; mi-am zis că-i păcat de lemne şi de bani, şi am pornit mai departe prin ploaie. Am luat-o la vale, trecând pe lângă Lycée Henri IV şi pe lângă vechea biserică Saint-Etienne du Mont, am străbătut piaţa Pantheonului, unde vântul sufla îngrozitor, am cotit la dreapta în căutarea unui adăpost şi, în cele din urmă, am dat în Boulevard Saint-Michel, am trecut pe partea unde vântul nu bătea chiar atât de tare şi mi-am văzut de drum, lăsând în urmă Muzeul Cluny, am traversat Boulevard Saint-Germain, ajungând în sfârşit în Place Saint-Michel, unde ştiam o cafenea bună.

Era o cafenea într-adevăr simpatică, bine încălzită, curată şi primitoare; mi-am atârnat vechiul meu impermeabil în cuier să se usuce, mi-am pus pălăria uzată pe agăţătoarea de deasupra banchetei şi am comandat o cafea cu lapte. După ce chelnerul mi-a adus-o, am scos din buzunarul hainei un caiet şi un creion şi am început să scriu. Scriam despre întâmplări petrecute la noi, în Michigan, dar cum era o zi posomorâtă, rece şi bătea un vânt sălbatic, am descris-o aidoma în povestire. Trăisem asemenea zile de sfârşit de toamnă în copilărie, şi în adolescenţă, şi în prima tinereţe, totuşi în anumite locuri puteai să scrii despre ele mai bine decât în altele. Aceasta înseamnă să te transplantezi, mi-am zis, ceea ce probabil e la fel de necesar pentru oameni ca şi pentru orice alt fel de fiinţe vii. Dar cum băieţii din povestirea mea tocmai începuseră să bea, mi s-a făcut şi mie sete şi am comandat un rom St. James. Avea un gust grozav pe o zi atât de friguroasă, şi mă simţeam foarte bine în timp ce scriam mai departe, fiindcă romul gustos de Martinica îmi încălzise şi trupul şi sufletul.

La un moment dat a intrat în cafenea o fată şi s-a aşezat singură la o masă lângă fereastră. Era tare frumuşică; faţa proaspătă îi strălucea de tinereţe ca o monedă nouă – dacă s-ar putea bate monedă dintr-o piele netedă şi proaspătă ca o floare după ploaie – iar părul ei negru ca pana corbului, era tuns scurt şi tăiat în diagonala de-a curmezişul obrajilor.

O priveam şi prezenţa ei mă tulbura. Aş fi vrut s-o descriu în povestirea la care lucram sau în alta, dar cum se aşezase într-un loc de unde să poată supraveghea strada şi intrarea, am înţeles că aştepta pe cineva. Aşa că mi-am văzut înainte de scris.

Povestirea se desfăşura de la sine, şi atât de repede, încât abia izbuteam s-o aştern pe hârtie. Am mai comandat un rom St. James şi mă uitam şi la faţă de câte ori îmi ridicam privirea ori îmi ascuţeam creionul cu ascuţitoarea, lăsând să cadă spirala subţire de rumeguş în farfurioara de sub paharul cu rom.

Te-am văzut, fată frumoasă, şi ai devenit a mea, chiar dacă aştepţi pe altcineva, oricine ar fi, chiar dacă n-am să te mai văd niciodată, îi spuneam în gând. Şi tu eşti a mea, şi tot Parisul este al meu, după cum eu aparţin acestui caiet şi acestui creion.

Pe urmă am început iar să scriu şi m-am cufundat atât de adânc în povestire, încât am uitat de toate. Acum scriam ceea ce voiam eu şi nu mă mai lăsam târât de povestire; nu mai ridicam ochii de pe hârtie, pierdusem noţiunea timpului, nu mai ştiam unde mă aflu, nici măcar rom St. James n-am mai comandat. Mi-era lehamite de această băutură, deşi nu mi-era gândul la ea. Când am terminat în sfârşit povestirea, m-a cuprins o mare oboseală. Am recitit ultimul paragraf, mi-am ridicat ochii şi m-am uitat după fată, dar n-am mai găsit-o. „Sper că a plecat cu un om bun”, mi-am zis. Totuşi eram trist.

Am închis povestirea în caietul pe care l-am vârât în buzunarul interior al hainei, apoi am cerut chelnerului să-mi aducă o duzină de portugaises[2] şi o jumătate de carafă din obişnuitul vin alb, sec, al localului. De câte ori încheiam o povestire, mă simţeam vlăguit, dar totodată trist şi fericit ca după o noapte de dragoste, şi nu mă îndoiam că povestirea de acum era foarte bună, deşi numai recitind-o a doua zi aveam să-mi dau seama precis dacă era într-adevăr.

În timp ce mâncam stridiile cu gustul lor puternic de apă de mare, amestecat cu un uşor iz metalic pe care vinul alb de la gheaţă îl făcea să dispară lăsându-ţi pe limbă doar gustul mării şi savoarea delicioasă a miezului, şi pe măsură ce sorbeam lichidul rece din fiecare scoică şi apoi îmi clăteam gura cu vinul aspru, senzaţia de pustietate mi-a trecut; am început să mă simt iar fericit şi să fac planuri.

Acum, când a început vremea rea, mi-am zis, am putea să plecăm pentru un timp din Paris şi să ne ducem undeva unde în loc de ploaie s-ar cerne zăpada printre brazi, acoperind drumurile şi coastele munţilor; ne-am alege un loc destul de înalt, pentru ca noaptea, când ne întoarcem acasă, să auzim zăpada scârţâind sub paşii noştri. Ceva mai jos de Les Avants era o pensiune unde se mânca admirabil şi unde vom fi numai noi amândoi, ne vom lua şi cărţi, iar noaptea, în pat, ne va fi cald şi vom privi prin ferestrele deschise stelele strălucitoare. Acolo ar trebui să plecăm. Călătoria cu trenul, clasa a treia, nu costă prea scump. Iar la pensiune vom plăti doar cu puţin mai mult decât cheltuim la Paris. Aş renunţa la camera de hotel unde lucrez şi n-aş mai avea de plătit decât o chirie derizorie pentru apartamentul din rue du Cardinal Lemoine 74. Publicasem câteva articole într-un ziar din Toronto, pentru care trebuia să primesc onorariul. Aş putea continua să scriu oriunde şi în orice condiţii, iar bani de drum aveam.

Poate că departe de Paris aş fi putut scrie despre Paris, aşa cum la Paris puteam scrie despre Michigan. Pe atunci nu-mi dădeam seama că era prea devreme, fiindcă nu cunoşteam încă destul de bine Parisul. Acest lucru l-am înţeles abia mai târziu. Oricum, am luat hotărârea să plecăm, dacă soţia mea va fi de acord; mi-am terminat stridiile şi vinul, am plătit şi am pornit pe drumul cel mai scurt către casa din vârful colinei, urcând Montagne Sainte-Geneviève, prin ploaia care acum înceţoşa numai aspectul oraşului, nu şi viaţa mea.

— Găsesc că e o idee minunată, Tatie, spuse soţia mea.

Chipul ei cu trăsături gingaşe era luminat de un zâmbet şi, la orice hotărâre, îi sclipeau ochii de parcă ar fi primit un dar preţios.

— Când plecăm?

— Când vrei.

— Eu doresc şi acum. Mă cunoşti doar!

— Când o să ne întoarcem, poate că va fi vreme frumoasă şi cer senin. Îmi place grozav când e senin şi frig afară.

— Sunt sigură că va fi frumos, zise ea. E foarte drăguţ din partea ta că te-ai gândit să plecăm.