Linistea de Aurelian Trandafir
Capitolul 1
|
|
a pas nezorit, aga Matei din Brâncoveni drumeţea în noapte către Ţara Ardealului cu câţiva boieri de nădejde; erau acolo Aslan, Gorgan spătarul şi dumnealui Barbu Brădescu, însoţiţi de alţi slujitori ce aveau rost de pribegie către Rakoczi, strălucitul principe spre care li se îndreptau nădejdile.
De câteva luni, norodul ţării, nemaiputând răzbi dările cerute de boierii lui Leon Vodă, se zbătea ticăit, cerând să afle izbavă prin fapta acestor zurbagii şi era greu.
Se spuneau vorbe urâte pe seama domniei şi Leon Vodă aflase cârteala ţării de la oameni vânduţi şi slovesnici, aşa încât pusese grămătici să scrie arz către padişah, ca dările să se mai ostoiască.
Rugă zadarnică, aşteptată un timp şi uitată de vremuri; haraciul crescuse şi teama de mazilie îl făcu pe domn mai lung la unghii de cum fusese. Aşa, din om în om, boieri de ţară hotărâseră să-nceapă drum de răzmeriţă, drum greu şi pândit de primejdii. Făcuseră sfat după utrenie şi în dimineaţa aceea posomorâtă glăsuise dumnealui aga Matei, hotărând să-l alunge pe Leon Vodă.
Ardeau lumânările şi Ioan Vornicul, boier de sfat şi taină, spusese că vremile aduc schimbări dar trebuie împinse din urmă şi astfel, nesocotind pravila domnească, se apropiau de plaiul Vâlcanului în liniştea câmpului de toamnă ruginită. Caii, aflând în nări mirosul fânului dospit de roua nopţii, boncăluiau în rotiri, dând lung nechezat către zarea de fum ce se mistuia undeva departe, ca o leşie aruncată la margine de cer pustiu şi somnoros încă.
Un vânt rece, fluturat de pâcla aruncată, călătorea în câmpie, apoi, de după dealuri se arătă soarele, ca un cazan de smoală ce da în aramă, zvârlind către pieptul pribegilor dâre şi panglici sângerii în acea preveste de sabie.
Aslan glăsuia către aga Matei întâmplări de demult, din alţi ani şi boierii ascultau faptele de fală, clipind rar, cu ochii spre visarea vremilor, când slujiseră braţul drept şi neînfricat al strălucitului Mihai voievod.
Bătrânul înşira peripeţiile trăite atunci de viteazul domn, în iernile aspre, când treceau hăulind Dunărea îngheţată, ducând spaimă de sabie muntenească în viscol hâtru şi hai-hui.
Boierii şi slujitorii ascultau tăcuţi vraja cuvintelor; în faţă, la o aruncătură de praştie, câţiva gonaci scrutau zarea săltând în şei spre a afla calea pe care urma s-o dibuie pâlcul pribeag.
Îl încântau peste măsură pe aga Matei vorbele glăsuite cu tâlc de moşul Aslan, parcă dinadins zise, ca în pustiirea trecutului să desluşească glasul de trâmbiţă al trăirii de mâine; poate de aceea îşi curma şirul gândurilor spre a zări obrazul celuilalt, în tresărire ciudată şi ceva rosturi pricepute.
Câte cumpene fluturau neştiut în cugetul lui aga Matei! Slujise şi el acel braţ, văzuse şi el ochii ce înfricoşau spahii şi ienicerii, dar harţa peste apa Dunării n-o trăise.
Deodată gonacii dădură chiot lung, semn de primejdie şi zăticnire şi-n marginea plaiului, oşteni şi slujitori domneşti grăbiră la întâlnire.
— Or fi oamenii lui Leon vodă? şopti nesigur bătrânul Aslan.
— Dar cum a aflat? dori să ştie aga Matei.
— În cimotia pământului nostru sunt şi spuitori, cinstite agă. Parcă dumneata n-ai şti! Mulţi şi păcătoşi, de nu-i mai oprim la vorba lor şerpuită…
— Apoi om vedea ce şi cum, zise şi dumnealui Gorgan spătarul, dând să-şi afle paloşul la îndemână.
Gonacii pribegi se întoarseră spre ai lor în frâu slobod şi pe ţarina răscolită caii se rotiră înspumaţi.
— Vin oştenii hapsânului, boierilor! zise unul din ei gâfâind.
— Şi ce-i? se ridică în şa aga Matei. Vă e teamă?
Caii nechezară în alte sforăituri de grea încercare şi-n val-vârtejul iscat, pâlcul oştenilor din straja oraşului îşi arătă numărul, având cap un căpitan roşcovan ce-şi învârtea armăsarul în cruntă iscodire.
— Hei, călătorilor! Cine sunteţi şi ce duceţi cu voi? răcni el.
— Păi suntem români şi purtăm gând către Ţara Ardealului, răspunse aga Matei.
— După grai sunteţi ce glăsuiţi, că n-oţi fi nemţi! Dar cale liberă într-acolo n-aveţi! se auzi din partea potrivnică.
— Poftim să ne ducem în binele ţării şi de ţi-s graiul şi inima alături vrem şi făptura dumitale cu noi, vorbi Barbu Brădescu.
— Dar cu ce izbăvire umblaţi? iscodi şiret căpitanul domnesc.
— Să cerem ajutor lui Rakoczi! se foi neliniştit aga Matei.
— Avem poruncă aspră de la domnie să vă-nturnăm din drum, îşi goli şiretenia căpitanul. Cale silită înapoi! mai zise el împăunat.
— Înainte, boieri! Dacă-i vorba să ni se zăticnească pornirea curată, n-om aştepta zapis domnesc şi zâmbetul ăstora! se auzi din nou glasul aprig al lui aga Matei.
Serdarul Mareş îşi struni armăsarul lângă cinstita faţă boierească, ghicind parcă învălmăşeală crâncenă urmând şi atunci, din spatele pâlcului o săgeată îşi croi aripă spre pieptul boierului său. O clipă de uimire şi-un licăr luminos în ochii serdarului; şuierul săgeţii plesni în pieptul său şi el se prăbuşi încovoiat pe coama calului.
— Câine! şuieră aga Matei.
Zburară săgeţi. Oştenii se aruncară în luptă în dârjă mare, croind unii în alţii cu paloşe zvâcnite scurt.
Gorgan având în frunte voinici de nădejde, vântură câteva capete cu paloşul şi ceata lefegiilor domneşti, aflată la strâmtoare, îşi struni pornirea făloasă în groaznică fâlfâire de plete, pierzându-se dincolo de poiană.
Descălecară tăcuţi, apropiindu-se de trup tânăr şi plecat spre alte zări.
— E necaz, măria ta? îndrăzni Barbu Brădescu spre viitorul domn. Acesta îşi întoarse chipul spre boierul său şi-l privi mirat. Nu-i veneau pe măsură vorbele zise acum, la ceas de supărare, mai ales că flăcăului i se zbătea pieptul între noapte şi zi. Colindă spre câmpie o adiere şi aga Matei zise:
— Vreau să crez că nu-i necaz mare dar nu ştiu…
— Să-l purtăm spre ocine şi să-l dăm în grija cuiva, îşi dădu cu părerea Aslan.
— Bine cumpănit, dar e o piedică şi dumneata o ghiceşti, vornice.
— O ştiu dar nu mi-i teamă.
— Cum şi-n ce chip?
— Aici lângă Jiu, am un om de nădejde, un preut legiuit în credinţa de bine a ţării şi-n pasul nostru către străini.
— Şi crezi?
— Cred, măria ta şi socot că-n ghenar flăcăul se va înfiri şi va fi lângă noi.
— E bine şi e rău, a răspuns aga Matei cu faţa spre soare tânăr. Flăcăiaşul serdar va găsi tihnă şi se va înfiri… Asta e bine. E rău că presimt ceasuri de cumpănă, că ne tăiem aici în holda noastră, cu neamul nostru.
Aga Matei şi-a purtat braţul către trupul serdarului şi a tăcut apoi, tulburând apa stătută a minţilor, a dat semn de plecare grăind:
— Ridicaţi trupul şi-om călări unde-i zisa vornicului nostru…
— Să grăbim! glăsuiră ceilalţi.
— Dar ia spune, vornice, e departe acel preut al dumitale? Şi n-or afla oamenii domniei c-am călcat satul? întrebă aga, purtând încă în suflet apa neliniştii.
La asemenea vorbe, Aslan tresări, spunând:
— Aici e loc de chibzuire, măria ta! Preutul de care zisei ne dă bineţe la două ceasuri, la malul Jiului, în astă parte…
Şi vornicul ieşi în trap înainte, arătând spre locul unde urma să afle odihnă şi mai cu seamă vraci pentru serdarul Mareş.
Caii călcau drumul încet, la pas legănat, apoi trecură pod de piatră şi rugina pădurilor se arătă undeva în zare, aproape, tot mai aproape. După o vreme de mers, poposiră şi ţinură sfat la un târg de vite, cu lume multă şi cheflii…
— Olăcarilor! Nu potcoviţi armăsarii? auziră ei.
Boierul lăturaş întoarse zâmbet spre cel ce vorbise, stăruind cu privirea asupra lui; nu era slujitor domnesc, se vedea.
Proptindu-se în pragul hanului, fierarul le făcu semn şi-n foirea aceea o zdreanţă de cântec străbătu uliţa:
Mărăcine înfloriiiiit
Tare m-am mai cătrănit,
Că soseşte bătrâneţeaaaaaaa…
Şi-mi alungă tinereţeaaaa.
Păi se miră cârciumariiiii,
De unde aflu eu baniiii…
— Ce-aud? îngăimă aga Matei.
— Nimica, măria ta. Or fi niscaiva beţivi ce-şi îndulcesc amarul prin aste locuri lăsate de Dumnezeu…
Dar aga Matei auzise şi se înfiorase. Îşi socotea anii ce-i mai avea de trăit pentru ţară, simţind o grabă în trup şi mai ales în minte.
|
|
e ţineau aproape de coama pădurii, ocolind noroaiele ascunse sub ochiuri de apă stătută. Păreau un fel de negustori ce-şi duc grijile de-a curmeziş spre târguri depărtate, dacă n-ar fi cărat cu ei flăcăul rănit, cu fruntea picată în şa, uşor sprijinit de spate. Stoluri răzleţe de păsări fâlfâiau spre lăstărişul pădurii. Răscruci de drumuri se iveau lângă fântâni, nişte cumpene singuratice în lumina amiezii, negre de ciori, în câmpul gol.
Aga Matei îşi tot cârmea calul să poată zări faţa serdarului Mareş, cel care nu pregetase să apere viaţa domnului ce-l doreau toţi, de-avea să fie vrerea Celui de sus.
Flăcăul simţea ca în vis pe frunte, mângâierea ştergarului rece, adus mereu de gonaci cu schimbul. Încerca să deschidă ochii, să privească în jur dar pleoapele grele stăruiau în nemişcare şi întuneric.
Se lăţeau cercuri şi se spărgeau pe faţa unui lac dureros, apoi începea iar din piept, unde rana îl ardea cu fiece copită adâncită de roib în pulberea drumului.
— De era otrăvită, într-un ceas închidea ochii pentru vecie, zise vornicul Aslan, ghicind parcă temerile viitorului domn.
Aga Matei zâmbi blând, ca şi cum vorbele i-ar fi adus un dar scump pe care-l vedea în ochii voinicului şi se silea să-l poarte bucuros.
— L-am pipăit şi-i fierbinţeală…
— A grăit ceva domnia-ta? întrebă Aslan.
— Mai că vorbeam cu mine, vornice… Chibzuiam drumul cel greu cu o vreme mai înainte. Că, vezi, mergem acum pe cărări ascunse în taină mare şi urcăm pe cărările credinţei de mâine. Ce stavile ne-aşteaptă, vornice, uite, asta aş vrea să ştiu…
Prins în vâltoarea întrebărilor nu băgase de seamă că e auzit şi de ceilalţi boieri apropiaţi.
— Ai nădejdea noastră alături, măria ta, şi a poporenilor, zise Gorgan spătarul.
— Ai uitat trădătorii, boierule, glăsui aga Matei. Ţara e încă sangeac turcesc şi va să mai fie, până ne vom uni ş-om şterge pricile iscate din senin. N-avem oşti, dar trebuie să le tocmim… Apoi, mai la urmă, vom căta să stârpim ciabcâii ce-şi îndulcesc zilele cu firfirici din spinarea gloatei înşelate…
— Vulpoi ce-şi ţin viaţa din hârzob s-or dovedi mereu, că vorba ceea, pădure fără uscături nu se poate.
Tăcură. Aga Matei călărea uşor în stânga spătarului şi-n ochi ducea pacea acelei zile tomnatice. Se potrivi apoi că drumul cotea spre alt pod şi desimea pădurii se prelungi în lumina subţiată a padinei.
Şi Iezerul, neştiut de Matei, apăru în gura văii, cu turla bisericii strălucind în mijlocul său. Trecuse demult amiaza. Satul era prins în liniştea lui, cu faţa întoarsă spre apa Jiului care-i trecea ca o mână sub cap.
Preotul Vadim îi şi zărise din coama dealului. Îşi avea casa ridicată la margine, lângă uliţa ce începea cu o troiţă, acolo îşi dorise să-l ştie oricine.
La cei cincizeci de ani duşi, arăta încă rumen şi se bănuia vioi, semn sigur al vieţii liniştite şi cumpătate.
