PDF Istoria serviciilor secrete romanesti de Paul Stefanescu carti istorice

Istoria serviciilor secrete romanesti de Paul Stefanescu

PAUL ȘTEFĂNESCU

ISTORIA SERVICIILOR SECRETE ROMÂNEŞTI

CUVÂNT ÎNAINTE

Revenim cu acest volum (al nouălea) asupra unei probleme şi domeniu de care ne-am ocupat de foarte multă vreme[1]. De astă dată ne-am oprit asupra istoriei serviciilor secrete ale României. Este un subiect de strictă actualitate, dificil de abordat, mai ales dacă ne referim la epoca contemporană (după 1944). Este drept că au existat autori[2] cu preocupări în domeniu, dar care toţi s-au oprit la anul 1944.

După cum cititorii îşi pot da seama am avut de întreprins o muncă extrem de laborioasă în direcţia documentării şi strângerii materialului, mai ales în privinţa fostei Securităţi. Am considerat util să creionăm şi biografia câtorva dintre cei care au avut funcţii de răspundere. Viaţa lor se împleteşte cu istoria serviciilor secrete. Lucrarea noastră este o încercare de scriere a unei istorii mai puţin cunoscute. Nu avem pretenţia că am găsit soluţia cea mai potrivită. Poate că cei care ne vor urma vor beneficia de experienţa noastră. Am încercat să fim cât mai obiectivi şi imparţiali, de aceea nu am pedalat pe latura politică şi nu am împletit descrierea evenimentelor politice cu cele ale evoluţiei serviciilor secrete. A fost un punct de vedere, poate nu cel mai fericit.

Intenţionat nu am abordat domeniul diplomaţiei secrete. La drept vorbind nu am dispus nici de timpul materialmente necesar. Poate că într-o lucrare viitoare să cuprindem la un loc toate aceste direcţii, dar aceasta este o treabă de mare anvergură.

Nu ne-am propus nici să interpretăm materialul documentar, lipsă care ne-ar putea fi reproşată. Fără să ne motivăm, dar lucrurile nu sunt încă complet clarificate, există multe pete negre.

În încheiere îi asigurăm pe cititorii noştri de onestitatea noastră şi aşteptăm completări şi sugestii pe care le vom primi cu plăcere şi le vom acorda atenţia cuvenită. Vă mulţumim.

Prof. Dr. PAUL ŞTEFĂNESCU

P. S. Menţionăm că de un real folos în actualitatea de documentare a fost colecţia publicaţiei „Spionaj-contraspionaj” de sub conducerea domnului Neagu Cosma. Îi exprimăm întreaga noastră gratitudine.

PARTEA A I-A

ÎNFIINŢAREA SERVICIULUI DE INFORMAŢII

Apelul de la 24 ianuarie 1859 care a consfințit Unirea Principatelor Române şi aducerea la cârma ţării a lui Alexandru Ioan Cuza impunea rezolvarea grabnică a unor probleme ce nu mai suportau amânare. Încă de la început independenţa tânărului stat a fost ameninţată de unele ţări vecine. În atari condiţii se impunea cu acuitate cunoaşterea operativă a intenţiilor adversarilor unirii, aceasta constituind o problemă de viaţă şi de moarte. Marile puteri recunoscuseră Unirea Principatelor Române. Acum, printre numeroasele sarcini ce trebuiau a fi rezolvate se impunea cu precădere organizarea justiţiei, a armatei şi bineînţeles a aparatului de informare şi represiune.

Pe deplin conştient de importanţa şi dificultatea deciziilor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut de îndată la emiterea unui decret graţie căruia lua fiinţă Serviciul de Informaţii. Rădăcinile acestui act trebuiesc căutate în activitatea desfăşurată de Alexandru Ioan Cuza încă din perioada premergătoare Unirii, când în calitate de ministru de interne şi locţiitor al hatmanului şi pârcălab de Galaţi, a avut posibilitatea să se iniţieze în subtilităţile diplomaţiei secrete, să se pună la punct cu modul în care sunt obţinute informaţiile şi mai ales cum să fie utilizate.

Deplin conştient de utilitatea acestui serviciu, ca o consecinţă, în fruntea acestui organ şi în posturile mai importante, Cuza anumit persoane pe care le cunoştea bine, prieteni ce se făcuseră remarcaţi prin ataşamentul lor şi prin sentimentele patriotice şi de devotament faţă de ţară.

Iniţial activitatea Serviciului de Informaţii a îmbrăcat forma unor misiuni speciale sau a unor reprezentanţe particulare, cu caracter semioficial. Astfel, Domnul l-a trimis pe poetul Vasile Alecsandri în misiune specială, la Paris şi Londra iar la Berlin şi Viena, pe doctorul Ludovic Steege. În acest timp, Ştefan Golescu a plecat de asemenea cu o misiune specială în Franţa, Prusia şi Sardinia.

Misiunea acestor emisari a fost să se introducă în cele mai înalte cercuri politice – cum ar fi de exemplu în preajma lui Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavur, primul ministru al Sardiniei etc. - unde să pledeze cauza Unirii Principatelor. Aşa după cum arăta Radu Rosetti[3]: „departe de ţară, lipsiţi de informaţii, luptând singuri cu uneltirile reacţionarilor şi cu şiretenia diplomaţilor, deseori răuvoitori, însărcinaţii cu misiuni speciale ai tinerei diplomaţii româneşti şi-au îndeplinit satisfăcător datoria”[4].

Subliniem că în această perioadă de debut, activitatea diplomatică a Principatelor Unite şi contactul lor cu statele străine s-a realizat practic cu ajutorul misiunilor speciale. Membrii misiunilor au militat punând mult suflet pentru cauza Unirii, scoţând în relief cu pregnanţă dorinţa nestrămutată a poporului român pentru unitate şi dragostea de care se bucura domnul din partea aleşilor săi.

Sunt demne de reţinut rândurile pe care le scria Vasile Alecsandri în noiembrie 1859, când se referea la activitatea depusă de aceste misiuni: „numai patriotismul o poate motiva, că numai luptând cu dârzenie împotriva unor duşmani care erau cu atât mai primejdioşi, cu cât aveau acces pretutindeni”.

Aflaţi pe meleaguri străine, luptând cu uneltirile reacţiunii şi culisele diplomaţiei secrete, cei însărcinaţi cu misiuni speciale şi-au dat toată silinţa cu prisosinţă. Dând dovadă de ingeniozitate şi inventivitate, pentru expedierea în ţară a informaţiilor, se utilizau curieri improvizaţi, cum ar fi studenţi români aflaţi la studii în străinătate, rude şi prieteni ai însărcinaţilor, precum şi agenţi diplomatici şi consulari străini, care veneau şi plecau din ţară.

Prin intermediul misiunilor speciale s-au efectuat o serie de tratative oficiale şi semioficiale, cu guvernele unor ţări apusene, privitor la recunoaşterea de către acestea a Unirii Principatelor. Mai mult, în foarte multe cazuri, emisarii trimişi au reuşit să stabilească legături şi contacte secrete cu unii capi ai revoluţionarilor maghiari şi polonezi aflaţi în exil, care în schimbul unor promisiuni de sprijin politic şi ajutor material, au pledat la rândul lor pentru cauza Unirii Principatelor.

La scurt timp după înfiinţarea lor, tinerele organe create pentru apărarea ţării din punct de vedere informativ şi contrainformativ, s-au pus la treabă, depunând toate eforturile pentru a suplini numărul insuficient de cadre ce constituiau noul Serviciu şi mai cu seamă gradul modest de dotare, ca să nu mai punem la socoteală lipsa unei pregătiri speciale.

Sarcinile care le-au fost trasate noilor organe priveau deopotrivă, în primul rând, de a afla şi cunoaşte intenţiile duşmanilor ştiuţi şi mai ales potenţiali, şi în al doilea rând de a proteja propriile secrete. În acest scop au fost reorganizate de urgenţă şi adoptate conform noilor condiţii poşta şi telegraful. Ambele instituţii au fost luate din mâna particularilor, fiind trecute imediat în proprietatea statului român. Treptat s-a trecut la generalizarea cifrării şi codificarea corespondenţei oficiale, ce avea caracter secret şi confidenţial.

S-a efectuat un inventar al locurilor şi mediilor propice urzirii de comploturi împotriva statului român, implantându-se cu discreţia cuvenită agenţi informatori.

Nu a fost uitată nici Sublima Poartă, şi la Constantinopol au fost trimişi agenţi capabili ai serviciului special nou creat. La alegerea şi selectarea acestora, un accent deosebit s-a pus pe incoruptibilitatea lor.

Rezultatele nu au întârziat să apară. Astfel, graţie strădaniei agenţilor trimişi afară, a fost dejucat complotul pus la cale de boierii reacţionari, antiunioniştii Constantin Şuţu şi Panait Balş, care urmăreau compromiterea Domnului şi în final înlăturarea lui. S-a dovedit fără tăgadă că aceşti boieri se ocupau cu furnizarea de informaţii Turciei şi urzeau în mare taină înlăturarea Domnului. A mai fost descoperit agentul de taină al lui Şuţu însărcinat cu transmiterea documentelor, în persoana doctorului Lamberti. Ajuns din urmă la Giurgiu, acesta a fost arestat, descoperindu-se asupra sa documente compromiţătoare referitor la amestecul unor înalţi diplomaţi turci în organizarea unui complot şi recompensarea acestora în caz de reuşită. Din documente rezulta că Constantin Şuţu ar fi urmat să fie făcut mai întâi caimacam şi apoi domn al Ţării Româneşti. Drept urmare a descoperirii făcute, s-a dispus arestarea lui Constantin Şuţu şi a lui Panait Balş.

Despre importanţa documentelor descoperite asupra doctorului Lamberti, ne putem da seama din scrisoarea pe care şeful de cabinet al lui Cuza a adresat-o la 10/22 mai 1864, lui Iancu Alecsandri, la Paris: „Hârtiile ajunse în mâna autorităţilor, constată existenţa unui complot având ca scop răsturnarea principelui domnitor, despărţirea Principatelor Unite, întoarcerea la vechiul sistem şi numirea unui vechi ministru al lui Ştirbei, Constantin Şuţii, drept caimacam. Şuţu a fost arestat împreună cu un doctor Lamberti, agentul său, care a sosit ieri de la Constantinopol. Hârtiile îl compromit pe Ali-Paşa, pe Sanfet Efendi şi pe Haggi-bey, ale căror pecete şi iscălituri figurează în josul unui act relatând scopul complotului”[5].

S-a bucurat de un mare răsunet dejucarea acestui complot, ca şi demascarea publică a imixtiunii în afacerile interne ale Ţării Româneşti de către înalta Poartă. A fost un apreciabil succes al organelor informative şi de siguranţă ale Principatelor Române. De subliniat că Alexandru Ioan Cuza dând dovadă de o mare intuiţie diplomatică nu a folosit documentele capturate pentru a-i compromite pe înalţii demnitari turci, ci i-a obligat în schimbul tăcerii să lucreze în favoarea sa.

Trebuie să subliniem faptul că pentru înfăptuirea politicii sale, urmărită cu consecvenţă, Alexandru Ioan Cuza nu a ezitat să apeleze la serviciile a numeroşi străini, prieteni devotaţi ai poporului român, care prin relaţiile şi experienţa lor au adus servicii deosebite Principatelor. Din numărul mare al acestora, i-am cita în primul rând pe Baligot de Beyne, cunoscut om politic, diplomat şi ziarist francez, care ocupase funcţia de secretar al Consulatului Franţei la Constantinopol; publicistul filoromân A. Ubicini, conducătorul primului centru de presă de la Paris al Principatelor, medicul Carol Davilla, organizatorul şi făuritorul serviciului sanitar al armatei române, precum şi diverşi mulţi alţi simpatizanţi francezi, greci, polonezi, turci şi maghiari. O mare parte dintre aceştia au făcut-o în mod complet dezinteresat ca urmare amarii simpatii manifestate faţă de poporul român iar o mică parte fiind stimulaţi material, conform regulilor conspirative ale serviciilor secrete de pretutindeni.

Informaţiile secrete călătoreau între Bucureşti şi marile capitale ale Europei, apelându-se după caz în funcţie de împrejurări, fie la poştă sau telegraf, fie prin apelarea la curieri speciali sau ocazionali. Majoritatea corespondenţei era cifrată sau semicifrată, lucru care a avut ca urmare păstrarea secretului corespondenţei.

Până în anul 1958, activitatea poştei interne din Principate era prestată de persoane particulare, iar corespondenţa externă era expediată graţie birourilor speciale aparţinând consulatelor, francez, austriac, rus, grec şi britanic. Din acel an Alexandru Ioan Cuza va numi la conducerea serviciului telegrafic pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Cezar Librecht, un vechi agent secret Acesta avea vechi state de serviciu, fiind utilizat cu precădere în misiuni cu caracter informativ. Librecht şi-a sporit încrederea Domnului, mai ales datorită rapidităţii şi modului sistematic în care îl informa, apelând din plin la reţeaua telegrafică şi telefonică, cenzurarea corespondenţei, ca şi a datelor furnizate de diverşi informatori plătiţi.

Alexandru Ioan Cuza îl cunoscuse pe Librecht încă de la Galaţi, când acesta din urmă îndeplinea funcţia de şef al Oficiului telegrafic al Comisiei europene a Dunării. Ajuns domn, Alexandru Ioan Cuza nu va întârzia să-l folosească pe belgianul Cezar Librecht ca agent secret, numindu-i în fruntea serviciului de poştă şi telegrafie. După ce reorganizează pe baze moderne serviciul, Librecht are de acuma posibilitatea de a-şi culege informaţiile de care avea nevoie. Dar nu se rezumă la o activitate pasivă şi organizează o reţea personală de agenţi informatori, plasându-şi oamenii în diverse locuri. Cu o abilitate ieşită din comun, Librecht şi-a făcut prieteni printre mai marii zilei, oameni politici ai vremii, printre funcţionari şi conducători din aparatul administrativ, fiind capabil în orice moment să-l informeze pe domnitor despre activitatea desfăşurată de rivalii săi politici.

Dar în viaţă se ivesc şi rateuri. Aşa a fost cazul rupturii care a intervenit între Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai devotat, Mihail Kogălniceanu, în care un rol negativ l-a jucat din nefericire tocmai Cezar Librecht. Importanţa evenimentului ne determină să-l menţionăm pe scurt.

În toamna anului 1864, Mihail Kogălniceanu a întreprins o călătorie în Muntenia şi Oltenia. Bineînţeles că Cezar Librecht l-a urmărit pas cu pas pe primul ministru, raportându-i lui Cuza modul cum se desfăşura călătoria, cu cine se întâlnea şi ce spunea Kogălniceanu. În materialele trimise, Librecht a strecurat şi o serie de păreri strict personale, prezentând cu de la sine putere în mod vădit denaturat călătoria întreprinsă de Kogălniceanu. De notat că această deplasare fusese întreprinsă începând cu a doua zi după anunţarea publică a legii rurale. Librecht a raportat dacă şi în ce măsură primul ministru şi-a atribuit personal meritul legii. Drept urmare, la revenirea acestuia la Bucureşti a survenit o ruptură neaşteptată şi ireconciliabilă între Cuza şi primul său ministru, spre satisfacţia reacţiunii, care a reuşit în acest mod să-l lipsească pe domnitor de serviciile unui colaborator capabil şi devotat. Apare întrebarea firească dacă nu cumva Librecht a fost cumpărat sau şantajat de opozanţii lui Cuza. În orice caz s-a ajuns ca în ianuarie 1865 guvernul lui Kogălniceanu să demisioneze.

Aflându-se în bune relaţii cu consulul general rus, baronul Offenberg, Cezar Librecht a obţinut de la acesta informaţii importante referitor la activitatea opoziţionistă depusă de principele Barbu Ştirbei la Paris, date pe care le-a furnizat neîntârziat domnitorului.

Pe bună dreptate, ca urmare a organizării eficiente a reţelei sale de funcţionari şi informatori, Librecht a reuşit să pună pe picioare un veritabil serviciu de informaţii şi contrainformaţii. Ca urmare a relaţiilor dobândite în sânul aparatului de stat, el reuşea să afle la timp ce se petrece şi îl informa pe domn asupra comportării şi loialităţii prefecţilor, şefilor de instituţii şi chiar a miniştrilor şi a însuşi prim-ministrului, Mihail Kogălniceanu. În acest sens, la 9 octombrie 1861 el îi prezintă o informare privitor la activitatea depusă în ultimele zile de către ministrul de interne, precum şi asupra activităţii poliţiei.

La drept vorbind, aparatul informativ de care dispunea şi pe care-l coordona Cezar Librecht, reprezenta în fond o dublură a organelor informative ale statului, având ca destinaţie efectuarea unor operaţiuni cu caracter cu totul special destinată Domnitorului.

De reţinut că Librecht îl informa pe Cuza despre tot ce se petrecea, adăugând şi aprecieri personale, uneori chiar permiţându-şi să avanseze soluţii şi măsuri asupra unor probleme referitoare la cadrele de conducere ale administraţiei şi armatei, la comportarea şi la anturajul pe care îl frecventează etc.

Urmare a volumului mare de informaţii, diversităţii şi mai ales a exactităţii datelor furnizate, Alexandru Ioan Cuza îl aprecia în mod deosebit pe Cezar Librecht. Cunoscând acest lucru, oamenii politici aflaţi în anturajul Domnitorului, se comportau atent şi prevenitor cu Librecht, iar cei din opoziţie, în schimb, îl detestau pe faţă. Mai târziu, după înlăturarea lui Cuza, toţi opozanţii şi-au dat mâna şi au dispus arestarea lui Librecht care a fost imediat destituit şi judecat, fiindu-i sechestrată întreaga avere.

În concluzie, se poate spune despre Cezar Librecht că trecând peste toate afacerile pe care le-a tranzacţional în virtutea relaţiilor avute cu Alexandru Ioan Cuza, el a jucat un rol important în domeniul activităţii informative, impusă de conjunctura politică şi economică din acei ani. În ciuda faptului că era străin, se pare că totuşi l-a slujit cu credinţă pe Domnitor, mai puţin episodul petrecut cu primul ministru Mihail Kogălniceanu, care a rămas până în zilele noastre un mister neelucidat. Ne întrebăm dacă a fost o eroare sau…

Ar mai fi de menţionat că în domeniul activităţii informative din acei ani, un rol important i-a revenit unei femei, Maria Obrenovici, fiica cea mai mare a lui Constantin Catargi. Acesta era cunoscut ca fiind drept unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti. Maria Obrenovici a constituit prototipul femeii fatale: văduvă, tânără, frumoasă şi ispititoare şi-a închinat viaţa activităţii din umbră. S-a bucurat de o reputaţie îndoielnică în societatea ieşeană pe care o frecventa. După alegerea sa ca domn, tânăra femeie plină de ambiţii şi-a îndreptat atenţia spre noul ales, reuşind să-l subjuge cu pasiunea cu care l-a urmărit în toţi anii de domnie şi chiar mai târziu.

În ciuda strădaniilor depuse deopotrivă de către cei doi, legăturile intime dintre ei nu au putut fi ascunse publicului, acestea cauzându-i Domnitorului însemnate prejudicii, mai ales ca urmare a înstrăinării unor prieteni apropiaţi şi devotaţi şi înlocuirea lor cu linguşitori şi afacerişti.

Nutrind proiecte secrete, Maria Obrenovici a intenţionat să-l determine pe Cuza să divorţeze şi a organizat o campanie susţinută împotriva doamnei Elena, urmărind-o pas cu pas până în străinătate.

Pe de altă parte, Maria Obrenovici a reuşit să-i câştige încrederea Domnitorului fiind nu o dată utilizată de către acesta în folosul activităţii informative. Astfel, prin intermediul ei, Cuza a trimis la Paris o scrisoare confidenţială, pe care reprezentantul României, Iancu Alecsandri, a înmânat-o împăratului Franţei, Napoleon al III-lea. Prin relaţiile sale cu diferite cercuri din ţară, mai cu seamă cele ce aparţineau opoziţiei antiunioniste, Maria Obrenovici a constituit pentru Alexandru Ioan Cuza o permanentă sursă de informaţii deosebit de preţioasă. Dar în nemăsurata ei ambiţie de parvenire cu sau fără voia ei, în ciuda sentimentelor declarate domnului, ea a făcut şi jocul complotiştilor, sprijinindu-i în mod inconştient în acţiunea de răsturnare a lui Cuza. Ca punct culminant, în noaptea fatală a complotului ce a avut loc în noaptea de 10 spre 11 februarie, când s-a produs răsturnarea lui Cuza, Maria Obrenovici a colaborat cu complotiştii, arătându-le drumul în palat spre camera în care dormea Domnitorul.

Deşi a jucat pe acest plan un rol mai puţin important, o altă femeie care avea să îndeplinească o misiune secretă pentru Domn, a fost soţia acestuia, Elena Cuza. A fost o femeie virtuoasă care a dat dovadă de multă dragoste şi devotament faţă de soţul ei şi interesele ţării. Amintim un ultim episod, când corpul ofiţeresc al garnizoanei Bucureşti i-a încredinţat Doamnei o misiune secretă, spunându-i că aşteaptă cuvântul Domnitorului pentru a-l readuce la tron. Din păcate, misiunea secretă a principesei, s-a lovit însă de dorinţa neclintită a lui Cuza, care în ideea de a evita o vărsare de sânge provocată de vina sa, a refuzat cu hotărâre ajutorul armatei care îi rămăsese credincioasă.

*

Putem spune fără a greşi că Alexandru Ioan Cuza şi-a dat perfect de bine seama de importanţa activităţii informative, de exploatarea informaţiilor în rezolvarea unor probleme, fără a apela la forţă. În vederea obţinerii de informaţii Domnitorul a făcut apel la utilizarea absolut a tuturor mijloacelor ce îi stăteau la dispoziţie, începând cu tinerii patrioţi aflaţi la studii în străinătate şi sfârşind cu agenţiile diplomatice. A recurs la întreaga gamă de posibilităţi. Unora dintre străini, de pildă, le oferea mari sume de bani pentru a-i atrage de partea sa, iar la alţii apela la sentimentele lor patriotice. Astfel, a reuşit să-i atragă pe foarte mulţi de partea sa şi în cele din urmă să depună o activitate informativă. Am amintit printre aceştia, dintre foarte mulţi alţii, pe poetul Vasile Alecsandri, pe fratele acestuia Iancu Alecsandri, Costache Negri, Nicolae Bordeanu, Dimitrie Bolintineanu, M. Marghiloman, Baligot de Beyne şi Cezar Librecht.

Astăzi, la aproximativ 135 de ani de la înlăturarea lui Cuza, a rămas tot atât de vie şi actuală întrebarea: cum de a fost posibilă schimbarea domnului în acest mod?

Rememorând mersul evenimentelor, ne amintim că la sfârşitul anului 1865 şi începutul anului următor, acţiunile complotiştilor s-au intensificat, crescând în amploare. Într-una din nopţile lunii ianuarie 1866 a fost răspândit ziarul clandestin „Clopotul” condus mai întâi de Eugen Carada şi mai apoi de D.A. Sturza. Prin conţinutul articolelor sale, ziarul îndemna la revoltă şi asasinat. Mai mult, pe zidurile caselor începuseră să apară lipite afişe ce îndemnau opinia publică la nesupunere şi chiar la opunerea de rezistenţă faţă de autorităţi.

Ca urmare a situaţiei grele economice şi financiare, guvernul condus de N. Creţulescu demisionează. După 4 zile de reflecţie şi tatonări, Cuza respinge demisia guvernului, hotărând doar înlocuirea ministrului de interne, Savel Mânu şi a celui de război, Ion M. Florescu, în fond oamenii cei mai devotaţi şi dornici de a-l sprijini pe domn. Măsura luată a căzut cum nu se poate mai bine pentru complotişti. Astfel, schimbările produse, mai cu seamă la Departamentul militar, a uşurat intrarea complotiştilor în acţiune, determinându-le succesul final. Fapt incredibil dar domnul nu era câtuşi de puţin informat despre starea de spirit şi situaţia din armată, despre planurile şi intenţiile complotiştilor. În schimb, prin natura funcţiei lor, consulii străini, care ce e drept erau mai bine informaţi, au prins de ştire ce se punea la cale în anturajul complotiştilor. Drept urmare, la 2/14 august 1865, Tyllos, consulul general al Franţei la Bucureşti, a transmis la Paris, vestea că în Bucureşti se vorbeşte de iminentă unei revoluţii. Mai mult, el a avut chiar o discuţie în acest sens cu Domnitorul, cu care prilej i-a făcut cunoscute unele deficienţe ale guvernării.

Eder, consulul Austriei la Bucureşti, făcea cunoscut la Viena, faptul că „unii din fruntaşii celor două fracţiuni – conservatorii şi liberalii radicali – luaseră parte la o întrunire în seara din ajunul mişcării, obiectul discuţiilor fiind modul în care s-ar putea debarasa de Cuza”.

Istoricul T.W. Riker menţiona referindu-se la situaţia din anul 1865 din România că: „există elemente ce fac să se bănuiască iţele unei conspiraţii”.

„Nu este mai puţin adevărat că Domnitorul era la curent cu complotul pregătit de monstruoasa coaliţie, dar ce e drept nu i-a acordat importanţa cuvenită. În schimb, diplomaţii străini, după cum am menţionat, l-au avertizat, chiar cu câteva săptămâni înainte de data izbucnirii complotului. De exemplu, în seara zilei de 24 ianuarie 1866, cu ocazia balului care a avut loc la teatru, consulul general al Italiei, cavalerul Aibal Strambio, i-a spus lui Alexandru Papadopol-Calimah, ministrul de externe, următoarele: „Domnule ministru, ţara dumneavoastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul; nu pot să vă spun mai multe”.

O avertizare, ce e drept mult mai voalată, a venit şi din partea consulului Rusiei, baronul Offenberg, care i-a prevenit în aceeaşi zi pe unii miniştri, cerându-le să-l informeze pe Cuza să nu participe la balul organizat cu prilejul aniversării Unirii. Dar cu acest prilej a fost linişte şi nu s-a petrecut nimic deosebit.

În seara zilei de 10 februarie, Cezar Bolliac l-a încunoştiinţat pe Cuza despre cele ce se punea la cale, înmânându-i o scrisoare printr-un om al său de încredere, Gheorghe I. Dogărescu. Tânărul Dogărescu a fost introdus cu mari dificultăţi în palat şi i-a predat scrisoarea chiar în mâna Domnitorului. Acesta impresionat de conţinutul scrisorii şi mai ales de faptul că aducătorul a refuzat sub orice chip să primească vreo recompensă, a dispus să vină imediat şeful siguranţei statului, Ioan G. Valentineanu, prefectul Poliţiei Capitalei Al. V. Beldiman şi pe colonelul Alexandru Zefcari, comandantul comenduirii garnizoanei Bucureşti. Aceştia erau complet în afară şi lipsit de informaţii s-au grăbit să-l liniştească pe Domnitor. Mai mult, Al. V. Beldiman, prefectul Poliţiei Capitalei, deşi era prevenit, în seara conflictului în loc să ia măsuri aflând despre ce se punea la cale, s-a dus la petrecerea organizată în casa lui C. A. Rosetti, unul dintre principalii complotişti şi aici a fost atras la jocul de cărţi, unde câştiga mereu, adversarii săi având grijă să-i facă jocul, pentru a-l reține cât mai mult timp pe loc şi a-i distrage atenţia de la obligaţiile profesionale.

În mod inexplicabil, Alexandru Ioan Cuza fără să întreprindă imediat acţiuni ferme de cercetare, demobilizare a organelor de stat, armată, siguranţă şi poliţie şi a face apel în ultimă instanţă chiar la populaţie, Domnitorul s-a rezumat doar la faptul de a ordona numai să se dubleze garda palatului, fără a şti că însăşi conducerea acesteia trecuse în secret de partea complotiştilor.

Complotiştii au organizat în cel mai desăvârşit secret, deplasarea, după miezul nopţii, spre palatul domnesc, a câtorva subunităţi din Regimentul 7 de linie, precum şi a două baterii de artilerie. La palat, erau aşteptaţi de garda palatului comandată de maiorul Dimitrie Lecca. Acesta a permis accesul în palat a grupului de complotişti şi ofiţeri ce urmau să facă presiuni asupra Domnitorului pentru a-l determina să abdice.

O primă greşeală care i se impută Domnitorului a fost neglijenţa conceperii unui sistem de informare operativ în rândurile armatei.

Dacă ar fi existat, complotul putea fi prevenit la vreme. O a doua greşeală imputabilă lui Cuza a fost lipsa de fermitate în reprimarea acţiunilor complotiste şi antistatale. După cum se ştie, Cuza era un om blând, căruia nu-i plăcea răzbunarea. Astfel, în momentul în care reacţiunea a declanşat o mişcare în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, vizând înlăturarea domnitorului, acesta îi graţiază pe răzvrătiţi, în rândul cărora se număra Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Eugen Carada, Brăiloiu, Golescu şi mulţi alţii. Drept urmare, doar la câteva luni mai târziu, conspiratorii amnistiaţi în 1864 şi 1865, pregătesc actul din 11 februarie, reuşind în final să-l înlăture pe A. I. Cuza.

Această atitudine nejustificată nu servea la întărirea autorităţii statului, a domnului şi impunerea respectului legilor. Nu mai puţin adevărat este faptul că Cuza se împăcase de acuma cu ideea renunţării la domnie, pentru a evita declanşarea unui război civil, ca dovadă declaraţia cuprinsă în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare din decembrie 1865. Mai mult, acest fapt este confirmat şi de scrisoarea trimisă de Cuza din casa lui Ciocârlan lui N. Golescu, unul dintre cei trei locotenenţi domneşti. Aspecte cu privire la o posibilă abandonare a tronului o descifrăm şi în scrisoarea trimisă la 21 octombrie 1865 de Cuza lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.

Pentru a înfrânge împotrivirea moşierilor majoritari în Cameră şi a realiza împroprietărirea ţăranilor, Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să recurgă la o „lovitură de stat”, adică să dizolve Camera (2/ 14 mai 1864) şi să înlocuiască Constituţia printr-un Statut care sporea considerabil drepturile puterii executive şi diminua pe acelea ale puterii legislative. Supus plebiscitului, Statutul a fost în cele din urmă aprobat în mod copleşitor de către popor: 682.621 de voturi – da, 1.307 voturi – nu şi 70.220 de abţineri. Pe temeiul Statutului, legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864 şi împroprietărirea ţăranilor s-a îndeplinit.