Aventurile brigadierului Gerard de Arthur Conan Doyle
Capitolul I
CUM A RĂMAS BRIGADIERUL FĂRĂ o ureche lală ce povestea bătrânul general într-o cafenea:
Am văzut o grămadă de oraşe mari, prieteni. Nici nu îndrăznesc să le număr pe cele în care am intrat ca un cuceritor în fruntea celor opt sute de diavoli ai mei, zgomotoşi, zdrăn- Hănitori şi zornăitori., Cavaleria mergea în fruntea Marii Armate, husarii din Conflans călăreau în fruntea cavaler iei, tar eu în fruntea husarilor mei. Dar dintre toate oraşeie prin care am umblat, niciunul nu e construit mai caraghios decil Veneţia. Mă. Întreb cum îşi închipuiau arhitecţii de acoic manevrele de cavalerie?! Murat sau Lasalle ar fi avu: destulă bătaie de cap până să scoată la paradă prin piaţa mare i n cscadron… Din pricina astei, brigada grea a lui Kelki – mann şi husarii mei au rămas la Padova, pe pământ tare. Suchet a ocupat oraşul cu infanteria şi pe timpul iernii m-a ales pe mine aghiotant, incinta t de isprava mea cu maestrul f’e scrimă italian din Milano. Bun spadasin» maestrul acela de scrimă! Dar a avut nenorocul să dea’peste mine. Merită, de altfel, o lecţie: dacă nu-ţi place vocea unei primadone ai dreptul să nu aplauzi, însă nu puteam îngădui să i se facă un. Afront în public unei femei drăguţe. Mi-am atras, prin urmare, simpatia tuturor dosarul a fost plasat, văduva a urimit o pensie, iar Suchet m-a chemat lângă el. L-am urmat! U Veneţia, unde am avut parte de ciudata aventură pe care vreau să v-o povestesc.
N-aţi fost la Veneţia? Nu. Francezul de azi călătoreşte puţin. Noi, pe vremea noas tra, eram mereu în mişcare, De! A Moscova la Cairo, am colindat peste tot. E drept că veneam mai mulţi decât ar fi dorit popoarele pe care le*vizitam şi ne aveam paşapoartele în a v an trenurile de artilerie… Rea zi pentru Europa e ziua când se pun francezii în marş! Nu-i urneşti uşor de lângă cămi nele lor, dar o dată ce s-au hotărât. Nimeni nu mai poate şti dinainte până unde au să meargă atiia vreme cât vor avea un caporal care să-i conducă. E drept că vremurile de glorie sunt departe, marii bărbaţi au murit. Ani rămas singur. Iată-mă aici, la un pahar de vin de Su- resnes, depănând într-o cafenea amintiri de demult.
V-aş spune totuşi vreo două vorbe despre Veneţia. Locuitorii ei trăiesc ca nişte guzgani de apă pe un mal noroios. Au în schimb nişte palate foarte frumoase, iar bisericile, mai ales San Marco, sunt de dimensiuni impunătoare. Însă ve- neţienii, mai presus de orice, se mândrfesc cu statuile şi cu tablourile lor, cele mai renumite din Europa.
Cunosc soldaţi care îşi închipuie că, dacă meseria lor e să facă război, nu mai trebuie să se gândească şi la altceva decât la-lupte şi prădăciuni. Bătrânul Bouvet, bunăoară – cel ucis de prusaci în ziua când eu am câştigat Crucea de onoare – dacă l-ai fi scos din tabără ori din popotă, dacă i-ai fi vorbit de artă şi literatură, s-ar fi prăbuşit pe scaun, îngrozit, fără să priceapă o iotă. Un soldat cu calităţi superioare, de pildă unul ca mine, e în stare, dimpotrivă, să înţeleagă ceea ce ţine de spirit şi de sufletul omenesc. Eram totuşi destul de tânăr când m-am înrola’t şi singurul dascăl mi-a fost un sergent-major; însă când umbli prin lume, dacă nu eşti legat la ochi, înveţi, vrei-nu-vrei.
Am avut, prin urmare, prilejul să admir tablourile din Veneţia şi să aflu numele unor meşteri muri, Tiţian şi Mi- chelangelo (să-i pomenesc doar pe aceştia), c; re le-au semnat. Şi să nu cuteze cineva să susţină că Napoleon nu-i iubea! De îndată ce a pus stăpânire pe oraş, a c. Vpediat cele mai bune lucrări la Pariş. Din ce a rămas, ne-am ales şi noi câte ceva. În ce mă priveşte, miram însuşit două tablouri. Pe unul l-am păstrat, cel care se intitulează Nimfe surprinse într-o pădure. Pe celălalt l-am dăruit mamei: era portretul sfintei Barbara.
Trebuie1 să recunosc că unii dintre soldaţii noştri s-au purtat tare urât cu statuile şi cu tablourile. Veneţienii erau nespus de legaţi de acestea. Cei patru cai de bronz care zburdau deasupra porticului catedralei lor le erau la fel de dragi ca propriii lor copii La cai mă pricep. I-am examinat cu atenţie: nu era cazul să se mândrească atâta cu ei, cre- deţi-mă! Aveau picioare greoaie, nepotrivite pentru nişte cai de luptă din cavaleria uşoară, iar pentru atelajele de artilerie erau prea slăbănogi. Dar, în sfârşit. Erau singurii patru cai, însufleţiţi ori ba, din tot oraşul; prin urmare, au t trebuia să te aştepţi ca veneţienii să aibă un gust prea rafinat în materie de cai. Oricum să fi fost, ’au plâns amarnic atunci tind i-ain luat. În noaptea de după această captură de război, • A câe soldaţi francezi au fost găsiţi plutind pe canale. Ca represalii pentru asasinate, noi tablouri s-au trimis Ia Pariş, iar soldaţii şi-au făcut un obicei din a mutila statuile. Sau doborau vitraliile, trugând cu puşca. Exasperaţi, veneţienii ne arătau o duşmănie înverşunată. În timpul iernii, o mulţime de ofiţeri şi de soldaţi au dispărut şi nu i-a meii văzut nimeni nicieând.
Eu aveam destule de făcut, nu mi se părea că timpul Uvce prea încet. Unul din obiceiurile mele era să învăţ limba ţării în care ne opream. Aşadar, căutam întotdeauna o femeie destul de amabilii încât să mă înveţe limba şi să-mi îngăduie să o exersez împreună cu ea. E celjnai bun chip de a face progrese. N-aveam încă treizeci de arii când vorbeam aproape toate limbile din Europa. Am să fiu cinstit, ca şi până acum: ce învăţam cu în asemenea condiţii nu-mi folosea deloc în viaţa de zi cu zi. În general aveam de-a face c: u soldaţi şi cu ţărani. Ăstora nu tt-ebuia să le spun nici „Te iubesc” şi nici „Când se sfârşeşte războiul, te caut neapărat”!
Nicăieri n-am avut profesor mai fermecător decât la Veneţia. O chema Lucia… Un gentilom uită întotdeauna cd de-al doilea nume. Am să vorbesc despre ea cu cea mai mare discreţie, căci era dintr-o familie de senator, iar bunicul ei fusese doge. Frumuseţea ei era îneântătoare… Şi să ştiţi, prieteni, că dacă eu, Etienne G6rard, folosesc cuvântul „în- cântătoare “, n-o fac întâmplător şi nici din nebăgare de seamă. O fac pentru că tocmai acesta e cuvântul potrivit. Am gusturi, amintiri, iar termenii de comparaţie nu-mi lipsesc. Dintre toate femeile care m-au iubit, nu-mi amintesc mai mult de douăzeci care ar merita să fie numite îneântătoare. Ei bine, vă spun adevărul, Lucia era îneântătoare! Între brunete nu-i găsesc rivală, afară de Dolores din Toledo. Şi Lotuşi, la Santarern, în Portugalia, unde serveam sub ordinele lui Massena, era o bruneţica pe care am iubit-o mult… I-am uitat numele. Era de o frumuseţe perfectă, însă n-avea nici fizicul şi nici graţia Luciei. A mai fost şi Agnes… Nu mai ştiu cui să dau prfemiul, dar pot afirma fără teamă de greşeală că Lucia era egală celei mai frumoase.
Povestea cu tablourile mi-a dat ocazia s-o cunosc. Tatăl ei era proprietarul unui palat pe Canal Crande, dincolo de podul Rialto, şi palatul acela gemen de picturi murale într-atâta încât Suchet a trimis o trupă de genişti ca să desprindă o parte din ele şi să Ie expedieze la Pariş. I-am însoţit pe soldaţi. Am văzut-o pe Lucia înlăcrimată. Am fost de părere că tencuiala zidului s-ar fisura dacă ar fi scoasă de pe suportul ei şi am ordonat geniştilor să se retragă. După asta am devenit prietenul familiei. Am băut cu tatăl o grămadă de Chianti, iar fiica mi-a dat o mulţime de lecţii pline de farmec! Unii dintre ofiţerii francezi s-au căsătorit în iarna aceea la Veneţia şi aş fi putut face la fel, căci o iubeam- pe Lucia din toată inima. Dar Etienne Gerard avea sabia, calul, regimentul, o mamă, un împărat şi o carieră. Un bun husar păstrează mereu în inimă loc pentru iubire, nu însă pentru o anume femeie. Ei, da! Iată cum gândeam atunci, prieteni! Nu-mi închipuiam că va veni o vreme când, în singurătate, am să visez că strâng mâinile acelea care nu mai unt şi-o să întorc capul întâlnindu-i pe vechii mei camarazi neonjuraţi de copii ajunşi Ia rândul lor adulţi. Abia acum ’mi dau seama că iubirea aceea, pe care o consideram distracţie sau joc, e de fapt tot ce-i mai serios şi mai sfânt într-o viaţă de om… Mulţumesc, prieteni, vă mulţumesc! Vinul nu e rău, nu ne strică deloc încă o butelie.
Şi-acum să vă spun în cel fel dragostea mea pentru Lucia ’ -mi-a prilejuit una dintre cele mai cumplite şi mai minunate iventuri, şi cum mi-am pierdut vârful urechii drepte. M-aţi Întrebat de atâtea ori de ce-mi lipseşte. În seara asta, e penau prima dată că vă spun.
Pe vremea aceea Suchet îşi instalase cartierul general în/echiul palat al dogelui Bandolo. Clădit în lagună, nu departe ie piaţa San Marco. Iama era pe sfârşite. Într-o seară, întor- dndu-mă de la Teatrul Goldoni, am găsit un bilet de la Lucia şi o gondolă care mă aştepta. Fata mă ruga să vin imediat la ea, fiindcă avea un necaz. Pentru un francez, şi cu atât mai mult pentru un ofiţer francez, o asemenea rugăminte era un ordin. M-am urcat imediat în barcă. Îmi amintesc cum, pe când mă aşezam pe banchetă, am remarcat statură neobişnuită a gondolierului. Nu că ar fi avut înălţimea unui uriaş, însă era larg în umeri cum puţini oameni întâlneşti. De altfel, aproape toţi gondolierii din Veneţia sunt voinici. Gondolierul meu se aşezase la locul lui, înapoia mea, şi vâslea cu spor.
Pe teritoriul duşman, un bun soldat trebuie să fie, oriunde şi oricând, în gardă. Am respectat mereu regula asta, şi uite că am trăit destul încât să-n’. I văd părul cărunt. Dar în noaptea aceea m-am arătat ml atât de nepăsător ca un tânăr recrut care se teme mai cu seamă să nu lase impresia că-i este frică. În marea mea grabă. Îmi uitasem pistoalele. Aveam sabia, bineînţeles, dar sabia nu-i Întotdeauna o armă practică. Stăteam rezemat de bancheta gondolei şi mă lăsam legănat de clipocitul blând al apei şi de plescăitul vâslei. Înaintam printr-o reţea de canale strâmte, mărginite pe ambele părţi de nesfârşite clădiri înalte ce lăsau să se vadă doar o mică fâşie de cer presărat cu stele. Ici-colo, pe podurile az- vârlite peste canal, licărea slab câte o lampă, cu ulei. Uneori ieşea din vreo nişă sclipirea unei luminări aprinse dinaintea statuii vreunui sfânt. În rest, era întuneric beznă. Din apă nu se vedeau decât franj urii ce tiveau cu alb, de-o parte şi de alta, ciocul lung al gondolei. Era locul ideal şi ora potrivită pentru visare. Am cugetat, prin urmare, la trecutul meu, la toate marile treburi în care fusesem amestecat, la’caii pe care i-am călărit, la femeile pe care le-am iubit. Mă gândeam şi la scumpa mea mamă; îmi închipuiam bucuria ei când îşi auzea vecinii lăudând faima fiului său. Mă gândeam şi la Împărat, ca şi la Franţa, patria mea dragă, Franţa cea însorită, mama cu fiice frumoase şi cu fii curajoşi. Când vedeam cât de departe de hotarele ei îi ajunseseră culorile, îmi simţeam inima înflăcărându-se. O să-mi dau viaţa pentru măreţia ei! Am vrut să fac pe loc legământul. Mi-am pus o mână pe inimă. Şi tocmai acel moment şi l-a ales gondolierul ca să se arunce peste mine pe la spate.
Când spun că s-a aruncat peste mine, nu vreau să se înţeleagă doar că» m-a atacat; luaţi aminte că a căzut cu adevărat peste mine. Cu toată greutatea lui. În timp ce vâsleşte, gondolierul stă în spatele şi deasupra clientului său, care nu poate nici să-l vadă, nici să se apere de un eventual atac. Din culmea unor sentimente sublime, m-am pomenit lăţit pe fundul bărcii, sufocat cu totul de monstrul ce mă ţinea ca pe un fluture ţintuit în insectar. În ceafă simţeam fierbinţeala gâfâitului său sălbatic. Într-o clipită mi-a înhăţat sabia şi mi-a tras un sac peste cap… Mi-am dat imediat seama că o frânghie îi dădea putinţa să strângă rasa aceea călugăreasca. Aşa că nu mai eram decât o orătanie făcută ghemotoc, treabă care nu-mi îngăduia să sper nimic pentru mai târziu. Noi am striga, nu mă puteam mişca. Eram un simplu balot, in clipeli! Următoare, am auzit din nou clipocitul apei şi scâr- lâitul visici. Rleuşindu-i lovitura, zdrahonul se apucasc iar a vâslit cu atâta calm şi nepăsare de parcă i-ar fi stat în obicci să vâre în sac un colonel de husari în fiecare zi a iăptsmânii.
N-aş putea să vă spun cât de umilit şi, iarăşi, cât de furios am fost când m-am văzut ajuns ca mieluşelul pe care-l duci la tăiat. Tocmai eu. Etienne Gerard, spadasinul numărul unu al Marii Armate şi cel mai bun ofiţer din şase brigăzi de cavalerie uşoară, să fiu surprins astfel de un singur om neînar- mat! … Cu toate astea, mi-am păstrat calmul. E loc pentru oate: momente când ţii piept şi momente în care îţi cruţi forţa. Simţisem cu ce putere îmi prinsese gondolierul braţele – în miinâle lui nu eram mai mult decât un copil. Am aşteptat, aşadar, cu inima sfâşiată de nerăbdare, să apară vreun prilej favorabil.
Cât timp să fi rămas pe fundul gondolei? N-aş putea spune cu exactitate. Mi se părea că trecuse o veşnicie. Auzeam mereu susurul apei despicate de barcă şi scârţâitul ritmic al vâslei. De mai multe ori am cotit în unghi drept, căci ani recunoscut lunga strigare tristă a gondolierilor când se anunţă între ei la intrarea într-un viraj. În sfârşit, marginea bărcii s-a frecat de o platformă ce sftrvoa la debarcare. Gondolierul meu a lovit de trei ori cu vâsla în lemn. Un zdrăngănit de bare şi de chei a fost răspunsul Ja acel semnal. O poartă mare a seârţâit cumplit din ţiţâni, deschizându-se spre interior.
— L-ai înhăţat? Am auzit o întrebare în italiană.
Cel care mă prinsese a izbucnit în râs, izbind în sacul în care mă băgase.
— Uite-l aici!
— Eşti aşteptat! A spus altul şi a adăugat nişte cuvinte fără înţeles pentru mine.
— Atunci, ia în primire pachetul.
Gondolierul m-a săltat în braţe, a suit câteva trepte! Apoi m-a aruncat pe o podea destul de tare. Câteva momente după – aceea, barele scârţâiau şi cheia gemea în broască încă o dată." Eram prizonier. Într-o casă.
Judecând după voci şi după paşi, am avut impresia că umblau mai mulţi inşi pe lânyă mine. Înţelegeam italiana mult mai bine decât o vorbeam, aşa că nu mi-a scăpat nimic iin ceea ce se spunea.
— Nu l-ai omorât, Mattco?
— Şi dacă l-aş fi omorâl 7
— Ai să dai socoteală în faţa tribunalului, ţi-o jur!
— Tot îl condamnă la moarte, nu?
— Dar nu-i treaba ta şi nici a mea su-l scăpăm de mâinile lor.
— Psst..Nu l-am omorât. Hoiturile nu mişcă. Asta şi-a înfipt dinţii blestemaţi în degetul meu mare când i-am tras sacul peste cap.
— Pare grozav de isteţ.
— Scoate-l din sac. O să-ţi dai seama câtă răutate are în el.
Au dezlegat frânghia cu care era legat sacul şi rasa aceea călugărească mi-a fost scoasă de pe cap. N-am deschis ochii; am rămas nemişcat pe podea.
