Semnul celor patru de Arthur Conan Doyle

ŞTIINŢA DEDUCŢIEI

Sherlock Holmes luă sticluţa de pe colţul şemineului şi scoase din eleganta cutiuţă de marochin seringa pentru injecţii subcutanate. Cu degetele sale lungi, albe, nervoase, pregăti acul fin şi-şi suflecă manşeta de la mâneca stângă a cămăşii.

Câteva clipe rămase pe gânduri, privindu-şi antebraţul viguros şi încheietura mâinii pe care se vedeau urmele a nenumărate înţepături. Apoi introduse vârful ascuţit, apăsă pe piston şi, oftând lung şi mulţumit, se lăsă pe spate, în fotoliul îmbrăcat în catifea.

De luni de zile eram de câte trei ori pe zi martor la această scenă cu care, totuşi, nu puteam să mă împac. Ba dimpotrivă, din zi în zi mă scotea şi mai rău din fire, iar noaptea conştiinţa mă dojenea că nu aveam curajul să protestez. Jurasem de nenumărate ori, în sinea mea, că-mi voi descărca odată şi-odată sufletul; dar aerul rece şi nepăsător al tovarăşului meu făcea din el ultimul om faţă de care ţi-ai fi putut permite cea mai mică îndrăzneală. Forţa lui de pătrundere, atitudinea impunătoare, însuşirile lui neobişnuite, de care avusesem prilejul să mă conving, toate acestea mă împiedicau să-l înfrunt. Totuşi, în după-amiaza aceea, fie datorită sticlei de Beaune pe care o băusem la dejun, fie din cauza atitudinii sale trufaşe care mă exasperase la culme, am simţit deodată că nu mai pot să tac.

— Astăzi ce mai e? am întrebat. Morfină sau cocaină?

Şi-a ridicat încet ochii din cartea veche pe care o deschisese.

— Cocaină, a spus. Soluţie concentrată şapte la sută. Vrei să încerci?

— În nici un caz, am răspuns imediat. Încă nu mi-am revenit după campania din Afganistan. Nu-mi permit să-mi pun şi mai mult constituţia la încercare.

A râs de vehemenţa mea.

— Probabil ai dreptate, Watson, a zis el. Presupun că are o influenţă proastă asupra fizicului. Totuşi, mi se pare că stimulează şi clarifică gândurile într-atât, încât efectele secundare sunt neglijabile.

— Dar bine, omule, gândeşte-te! am izbucnit sincer. Fă socoteala! S-ar putea, aşa cum afirmi, ca în creierul dumitale să se producă o excitaţie, o efervescenţă; ea reprezintă însă un proces patologic şi morbid, care implică o modificare accelerată a ţesuturilor şi care poate, în cele din urmă, să ducă la o slăbire permanentă a lor. Şi apoi, ştii doar că depresia care urmează te doboară. Merită oare? De ce rişti să-ţi pierzi harurile nepreţuite cu care te-a înzestrat natura, doar de dragul unei plăceri ucigătoare? Nu uita că-ţi vorbesc nu numai ca un prieten, ci şi ca un medic care se adresează pacientului de a cărui sănătate este într-o oarecare măsură răspunzător.

Nu părea deloc jignit. Dimpotrivă, îşi împreună vârfurile degetelor şi-şi lipi coatele pe braţele fotoliului, ca un om care are chef de vorbă.

— Spiritul meu, spuse el, se răzvrăteşte împotriva stagnării. Dă-mi probleme, dă-mi să muncesc, dă-mi cea mai dificilă criptogramă sau cea mai complicată analiză, şi atunci mă voi simţi în elementul meu. Atunci voi putea să renunţ la stimulentele artificiale. Dar rutina plicticoasă mă îngrozeşte. Tânjesc după exaltări mintale. De altfel, acesta este şi motivul pentru care mi-am ales o profesiune atât de bizară, sau mai bine zis mi-am creat-o, căci sunt singurul din lume.

— Singurul detectiv neoficial? am întrebat mirat.

— Singurul detectiv consultant neoficial, mi-a răspuns. Eu sunt ultimul şi cel mai înalt for judecătoresc în materie. Când Gregson sau Lestrade, sau Athelney Jones ajung la un punct mort – ceea ce, în treacăt fie spus, este un lucru normal pentru ei – îmi supun mie problema. Examinez datele ca expert şi-mi dau părerea, ca specialist. În asemenea cazuri nu pretind nici o recunoaştere oficială a meritelor mele. Numele meu nu apare în nici un ziar, dar munca şi plăcerea de a găsi un teren care să-mi îngăduie să-mi desfăşor posibilităţile neobişnuite constituie pentru mine cea mai mare răsplată. De altfel, dumneata te-ai putut convinge singur, în cazul lui Jefferson Hope, de metodele mele de lucru.

— Da, într-adevăr, i-am spus pe un ton cordial, în viaţa mea n-am fost atât de impresionat. De altminteri, am scris despre asta şi o cărticică, cu titlul Un studiu în roşu.

Dădu trist din cap.

— M-am uitat prin ea, spuse el. Ca să fiu sincer, nu pot să te felicit. Detectivistica este, sau s-ar cuveni să fie, o ştiinţă exactă, şi ca atare trebuie tratată în aceeaşi manieră rece, lipsită de emoţie. Or dumneata ai încercat să-i dai o tentă de romantism, ceea ce produce acelaşi efect pe care l-am obţine dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid.

— Dar elementul romantic există în însăşi povestea aceea, am protestat. Nu puteam să mistific faptele.

— Trebuia ca unele fapte să fie suprimate sau, în orice caz, era necesar să se fi păstrat un just simţ al proporţiilor în ceea ce priveşte tratarea lor. Singurul lucru ce merita să fie menţionat, din toată această afacere, era raţionamentul analitic neobişnuit, de la efect la cauză, prin care am izbutit să lămuresc misterul.

Mărturisesc că mă cam plictisea această critică la adresa unei lucrări pe care mă străduisem s-o fac cât mai măgulitoare pentru el. Mărturisesc de asemenea că mă cam irita egocentrismul lui Holmes, care, pare-se, ar fi vrut ca fiecare rând al cărţii să fie consacrat acţiunilor şi realizărilor sale extraordinare. În anii petrecuţi împreună în Baker Street, observasem de multe ori că atitudinea liniştită şi didactică a tovarăşului meu izvora dintr-o oarecare vanitate. Totuşi, nu i-am răspuns nimic şi m-am apucat să-mi oblojesc piciorul suferind. Un glonte jezail trecuse prin el cu câtva timp în urmă şi, deşi nu mă împiedica să umblu, îmi provoca dureri ori de câte ori se schimba vremea.

— Clientela mea a sporit de curând pe continent, spuse Holmes după un timp, umplându-şi vechea pipă din rădăcină de măceş. Săptămâna trecută am fost consultat de Francois le Villard care, după cum probabil ştii, se numără de câtva timp printre detectivii francezi de frunte. Este înzestrat cu intuiţia fină a celticului, dar mai are lacune la vastul capitol al cunoştinţelor exacte, care sunt esenţiale pentru a atinge culmile în arta sa. Era vorba despre un testament şi cazul prezenta unele aspecte interesante. Am fost în măsură să-i indic două cazuri similare,unul petrecut la Riga, în 1857, celălalt la St. Louis, în 1871 şi, datorită lor, a descoperit soluţia potrivită. Iată scrisoarea lui, în care-şi exprimă recunoştinţa pentru ajutorul dat; am primit-o azi dimineaţă.

Îmi azvârli o scrisoare mototolită. În timp ce-mi aruncam ochii peste ea, am fost izbit de mulţimea superlativelor, ca „magnific”, „coup de maitre”[1] şi „tour de force”[2], care mărturiseau admiraţia entuziastă a francezului.

— Parcă ar fi un elev care se adresează profesorului său, spusei.

— O, îmi cam supraestimează ajutorul pe care i l-am dat, spuse Sherlock Holmes, amuzat. El însuşi este un tip foarte înzestrat. Posedă două din cele trei calităţi necesare detectivului ideal. Are spirit de observaţie şi spirit de deducţie. Îi lipsesc doar cunoştinţele, dar acestea pot veni cu timpul. Acum lucrează la tălmăcirea în limba franceză a modestelor mele lucrări.

— Lucrările dumitale?

— A, nu ştiai? exclamă el râzând. Da, am pe conştiinţă câteva monografii. Toate tratează subiecte tehnice. Iată, de pildă, Despre deosebirea dintre scrumurile de tutun. Înşir aici o sută patruzeci de sorturi de ţigări, trabucuri şi tutunuri de pipă, cu planşe colorate care ilustrează deosebirile dintre scrumuri. Este o problemă care revine, întruna, în procesele criminale şi care uneori are o importanţă covârşitoare pentru descoperirea adevărului. De pildă, dacă poţi spune cu certitudine că o crimă a fost săvârşită de un om care fuma o ţigară din India, detaliul acesta îţi limitează câmpul de cercetare. Pentru un ochi experimentat, între scrumul negai al unei Trichinopoly şi praful alb al unei Bird’s Eye este o deosebire tot atât de mare ca între o varză şi un cartof.

— Într-adevăr, ai o înclinaţie extraordinară pentru particularităţi.

— Ştiu să le preţuiesc însemnătatea. Iată monografia mea despre detectarea urmelor de paşi, cu câteva observaţii privind folosirea ghipsului pentru păstrarea amprentelor. Iată, aici, o interesantă lucrare despre influenţa profesiunii asupra formei mâinilor; gravurile înfăţişează mâinile unor lucrători care se ocupă cu fabricarea plăcilor de ardezie, mâini de marinari, tăietori de dopuri, tipografi, ţesători şi şlefuitori de diamante. Este de un mare interes practic pentru detectivul care foloseşte metode ştiinţifice – îndeosebi în cazul când are de-a face cu cadavre neidentificate sau când trebuie să descopere antecedentele criminalilor. Dar am impresia că te plictisesc cu hobby-ul meu...

— Nu, deloc, i-am răspuns convins. Mă interesează în cel mai înalt grad, mai ales de când am avut prilejul să văd cum aplici toate acestea în practică. Vorbeai adineauri despre observaţie şi despre deducţie. Desigur că, într-o anumită măsură, una o implică pe cealaltă.

— Nu, nu prea, răspunse el şi se întinse cu voluptate în fotoliu, scoţând din pipă rotocoale albastre şi groase. De pildă, spiritul de observaţie îmi arată că azi-dimineaţă ai fost la oficiul poştal de pe strada Wigmore, în vreme ce spiritul de deducţie mă informează că, o dată ajuns acolo, ai expediat o telegramă.

— Exact! am răspuns. Corect, în ambele privinţe. Dar mărturisesc că nu pricep cum ai ajuns la această constatare. A fost o acţiune spontană şi n-am vorbit cu nimeni despre ea.

— Este simplitatea însăşi! remarcă el, râzând de uimirea mea. E atât de absurd de simplu, încât o explicaţie mi se pare de prisos; şi totuşi, ea ar putea sluji la definirea limitelor observaţiei şi ale deducţiei. Observaţia mi-a spus că ai urme de pământ roşiatic pe pantofi. Or, exact în faţa oficiului poştal de pe strada Wigmore, a fost scos pavajul şi s-a răscolit şi împrăştiat pământul, încât nu poţi să intri în oficiu fără să calci pe el. Pământul are nuanţa aceea roşiatică pe care, după câte ştiu eu, prin preajma locului n-o afli nicăieri într-altă parte. Asta ţine de observaţie. Restul este deducţie.

— Dar telegrama? Cum ai dedus că am expediat o telegramă?

— O, desigur, am ştiut că n-ai scris nici o scrisoare, de vreme ce am fost toată dimineaţa împreună. De asemenea, am văzut pe biroul dumitale o coală de mărci şi un pachet gros de cărţi poştale. De ce te-ai fi dus la oficiul poştal, dacă nu ca să expediezi o telegramă? Elimină toţi ceilalţi factori, şi cel care rămâne trebuie să fie cel adevărat.

— În cazul meu, e adevărat, i-am replicat după o clipă de gândire. Da, aşa cum spui, problema era extrem de simplă. M-ai socoti impertinent dacă aş îndrăzni să-ţi supun teoriile la un test mai dificil?

— Dimpotrivă, răspunse el. M-ar împiedica să iau o a doua doză de cocaină. Aş fi încântat să studiez orice problemă pe care mi-ai da-o.

— Te-am auzit cândva spunând că este greu ca o persoană să folosească zilnic un obiect fără să lase asupra lui amprenta propriei sale individualităţi, uşor de descifrat pentru un observator încercat. Ei bine, am aici un ceas care a intrat de curând în posesia mea. Vrei să ai amabilitatea de a-mi împărtăşi părerea dumitale în legătură cu caracterul sau cu obiceiurile fostului proprietar?

I-am întins ceasul, şi-n sinea mea mă bucuram puţin, căci examenul era, gândeam eu, de netrecut, şi prin el urmăream să-i dau o lecţie pentru tonul oarecum dogmatic pe care-l folosea uneori. Cântări ceasul în mână, se uită atent la cadran, deschise capacul şi examină mecanismul, mai întâi cu ochiul liber, apoi cu o lupă convexă puternică. Abia mă stăpâneam să nu pufnesc în râs, atât era de dezamăgit, când, în cele din urmă, îl închise la loc şi mi-l înapoie.

— Cam puţine indicii, observă el. Ceasul a fost curăţat de curând şi acest fapt m-a privat de detaliile cele mai sugestive.

— Într-adevăr, am răspuns. A fost curăţat înainte de a-mi fi trimis. În gândul meu îmi învinuiam tovarăşul pentru că încerca să-şi ascundă neputinţa folosindu-se de un argument care cam şchiopăta şi nu putea convinge. Ce indiciu ar fi putut să-i ofere un ceas necurăţat?

— Deşi nesatisfăcătoare, investigaţiile mele n-au fost cu totul zadarnice, observă el holbându-se în tavan cu o privire visătoare, ştearsă. Dacă nu mă-nşel, acest ceas a aparţinut fratelui dumitale mai mare, care l-a moştenit de la tatăl lui.

— Fără îndoială, asta ai aflat-o prin iniţialele H. W. de pe spate?

— Întocmai. W. indică numele dumitale. Ceasul este datat cu cincizeci de ani în urmă, iar iniţialele au aceeaşi vechime; deci, a fost fabricat pentru ultima generaţie. În general, bijuteriile sunt moştenite de fiul cel mai mare, care, de obicei, poartă aceeaşi nume ca şi tatăl său. Dacă-mi aduc bine aminte, tatăl dumitale a murit cu mulţi ani în urmă. De aceea, ceasul s-a aflat în mâinile fratelui dumitale mai mare.

— Până aici, e-n regulă, i-am spus. Altceva?

— Era un om neglijent, foarte neglijent şi nepăsător. La început a avut perspective frumoase, dar şi-a bătut joc de ele; a trăit un timp în sărăcie, cu scurte perioade de prosperitate şi, în cele din urmă, a căzut în patima băuturii şi a murit. Asta e tot ce am putut să aflu.

Am sărit de pe scaun şi am început să mă agit prin cameră, copleşit de amărăciune.

— E nedemn de dumneata, Holmes, i-am spus. Nu te-aş fi crezut în stare să te cobori într-atât. Ai iscodit în viaţa nefericitului meu frate şi acum vrei să susţii că ai dedus toate acestea prin nu ştiu ce mijloace fanteziste. Să nu te aştepţi de la mine să cred că tot ce mi-ai spus ai citit în ceasul lui! Este un procedeu josnic şi, ca să vorbesc deschis, ţine oarecum de şarlatanism.

— Dragă doctore, spuse el pe un ton blând, te rog să primeşti scuzele mele. Privind lucrurile ca pe-o problemă abstractă, am uitat că pentru dumneata ele reprezintă o chestiune personală şi dureroasă. Totuşi, te asigur că, înainte de a-mi fi dat ceasul, habar n-am avut de existenţa acestui frate al dumitale.

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, cum de-ai descoperit toate aceste fapte? Sunt absolut corecte, până în cele mai mici amănunte.

— O, înseamnă că am avut noroc. Aş putea să-ţi spun numai care a fost calculul probabilităţilor. Nu mă aşteptam să fie atât de precis.

— Dar nu cumva a fost mai mult un joc al întâmplării, un joc de-a ghicitul?

— Nu, categoric nu; eu nu ghicesc niciodată. Este un procedeu dăunător; distruge facultatea de a raţiona logic. Ţi se pare ciudat fiindcă nu urmăreşti şirul gândurilor mele şi nici nu observi detaliile neînsemnate de care depind uneori concluziile hotărâtoare. De pildă, am început prin a trage concluzia că fratele dumitale era neglijent. Dacă te uiţi la partea de jos a capacului, ai să observi nu numai că e lovit în două locuri, dar şi că e tăiat şi zgâriat peste tot, datorită obiceiului de a ţine în acelaşi buzunar alte obiecte tari, ca de pildă monede sau chei. Desigur, nu e mare scofală să deduci că un om care procedează astfel cu un ceas de cincizeci de guinee trebuie să fie un om neglijent. De asemenea, nu e cine ştie ce să afirmi că un om care moștenește un obiect de o asemenea valoare trebuie să fi avut alte lucruri de preţ.

Am dat din cap, în semn că-i urmăream raţionamentul.

— Este un lucru foarte obişnuit pentru cămătarii din Anglia, când iau în gaj un ceas, să scrijelească numărul tichetului, cu un vârf de ac, în interiorul ceasului. Este mai la îndemână decât o etichetă şi nu există nici un risc ca numărul să se piardă sau să fie mutat pe un alt obiect. Când m-am uitat cu lupa, am văzut nu mai puţin de patru asemenea numere în interior. O primă deducţie: fratele dumitale era adesea la ananghie. A doua deducţie: avea, din când în când, perioade de prosperitate, căci altminteri n-ar fi putut să-şi răscumpere amanetul. În sfârşit, te rog să priveşti capacul dinăuntru, care conţine orificiul unde se introduce cheiţa. Un om cumpătat nu l-ar fi zgâriat astfel. Dar n-ai să vezi niciodată un ceas aparţinând unui alcoolic care să nu aibă astfel de zgârieturi. Ei îl învârtesc, de obicei, noaptea, şi mâna lor nesigură lasă aceste urme. Ce găseşti misterios în tot ce ţi-am spus?

— E clar ca lumina zilei, i-am răspuns. Îmi pare rău că am fost nedrept cu dumneata. Ar fi trebuit să am mai multă încredere în facultăţile minunate pe care le posezi. Pot să te întreb dacă, în momentul de faţă, ai vreo anchetă profesională în curs?

— Nici una. Vino aici, la fereastră. A mai existat vreodată o lume atât de tristă, de nenorocită şi de inutilă? Priveşte ceaţa gălbuie care se învolburează de-a lungul străzilor şi se năpusteşte asupra acestor case mohorâte. Poate exista ceva mai deznădăjduit, mai prozaic, mai puţin înălţător? La ce bun să ai forţe, doctore, dacă nu ţi se oferă prilejul să le foloseşti? Crima este banală, viaţa este banală şi numai calităţile banale îşi găsesc o utilizare în această lume.

Tocmai deschisesem gura ca să răspund acestei tirade, când proprietăreasa noastră, după ce bătu tare în uşă, intră aducând o carte de vizită pe o tavă de aramă.

— Vă caută o tânără, domnule, spuse ea adresându-se tovarăşului meu.

— Domnişoara Mary Morstan, citi el. Hm! Nu-mi amintesc de acest nume. Spuneţi-i, vă rog, să poftească, doamnă Hudson. Nu pleca, doctore. Aş prefera să fii de faţă.