De-a casatoria de Flora Kidd
AVEAU STRICT O RELAȚIE DE AFACERI
Poate că Daphne n-ar fi trebuit să plece din casa mătuşii ei – oricât de mult detesta viaţa acolo – căci unde ajunsese? În Mexic, fără un ban în buzunar!
La început, nu l-a considerat pe Carlos Reynolds cu adevărat atrăgător. Nu s-ar fi măritat cu un bărbat complet necunoscut numai fiindcă acesta, întâmplător, avea nevoie de o soţie temporară! Totuşi, când Carlos a riscat să intre în puşcărie pentru ea, Daphne i s-a simţit îndatorată.
Dar să devină doamna Carlos Reynolds era una... Să se îndrăgostească de chipeşul şi nesimţitorul ei soţ era cu totul altceva...
Era nebunie curată!
FLORA KIDD a început să scrie pe vremea când ea şi soţul ei, inginer-designer, locuiau încă în Scoţia. Acum trăiesc în Canada şi au patru copii. Prozele ei îi reflectă pofta de viaţă.
– Ai... ai să-mi lipseşti, Carlos, şopti Daphne.
Nu asta intenţionase să spună, dar nu găsea nici un alt mod de a-şi exprima teama bruscă de a rămâne singură în locul acela necunoscut, sau de a-i arăta că-i preţuise protecţia şi puterea în ultimele câteva zile.
– Credeam că te bucuri să rămâi singură în pat pentru o noapte, spuse el alene.
– Te rog, nu-ţi râde de mine. Vo... vorbesc serios. Ai să-mi lipseşti.
Genele i se lăsară din nou peste ochi, în timp ce privirea lui Carlos cobora dinspre ochii către gura ei. Daphne avu dintr-o dată impresia că spaţiul care-i despărţea începuse să pulseze de nevoi primitive neexprimate. Inima i se poticni în piept şi o cuprinse o senzaţie de ameţeală. Se clătină spre el, cu buzele întredeschizându-i-se ademenitor. Observă şi buzele lui despărţindu-se, cu asprimea îmblânzită într-un tremur senzual. Apoi, Carlos răsuflă scurt, zgomotos, iar gura i se prăvăli peste a ei într-un sărut violent, care nu-i mai lăsă nici o şansă de a reacţiona,
Daphne căzu la loc pe pernă, împinsă acolo de greutatea lui Carlos, deşi se lăsase de bunăvoie, cu mâinile petrecute pe după gâtul lui şi degetele răsfirându-i părul de la ceafă. Simţi furnicături într-un sân şi-şi dădu seama că degetele lui ajunseseră acolo, mângâindu-i-l şi ciupindu-l. Capul i se învârtea, trupul i se zbuciuma neputincios sub al lui. Timpul încetase să mai existe, mistuit de o dorinţă disperat de arzătoare care păre să-i contopească laolaltă.
Cămaşa de noapte i se sfrâşie cu un scrâşnet subţire, când deodată nişte bătăi în uşa de la intrare îi întrerupseră. Fură urmate de un glas bărbătesc, strigând ceva în spaniolă. Carlos înălţă capul. Un moment, rămase cu privirea spre ea, două scântei mici arzându-i mocnit în adâncurile ochilor, iar Daphne nu ştiu dacă bufniturile ritmice pe care le auzea erau bătăile inimii ei suresdcitate, sau cele ale omului de la uşă.
Deodată, Carlos se retrase, coborându-şi zgomotos pe podea picioarele încălţate în cizme.
– Asta voiai? o întrebă el cu glas aspru, fără s-o privescă, în timp ce-şi vâra cămaşa în pantaloni şi începea să-şi încheie cureaua.
Gâfâind sufocată, cu un braţ peste faţă, ca să se ascundă parcă, Daphne gemu.
– Nu... nu... ştiu... şopti ea. Nu ştiu...
– Atunci, dacă nu ştii ce vrei, te sfătuiesc să nu mai încerci figuri din-astea, o admonestă el rece.
Înţelegându-i treptat sensul cuvintelor, Daphne se îndreptă de spate, înlăturându-şi bretonul des de pe fruntea înfierbântată. Carlos pornise spre uşă, cu Sombrero-ul alb pe cap şi o geacă de doc beumarin aruncată pe un umăr. Ieşi pe uşă, iar cizmele i se auziră bocănind pe cotridor.
Sărind din pat, cu marginile cămăşii de noapte sfâşiate adunate într-o mână, Daphne o luă la fugă desculţă după el.
– Stai... o, te rog, aşteptă-mă! strigă ea, alergând în living.
Gata să deschidă uşa din faţă, Carlos se întoarse privind-o lung. În umbra de sub borul pălăriei, ochii îi erau enigmatici ca întotdeauna, negri şi de nepătruns.
– Ce mai e? întrebă el tărăgănat, cu o undă de nerăbdare.
– Trebuie... trebuie să-ţi spun... şopti Daphne, oprindu-se lângă unul dintre fotoliile de bambus, al cărui spătar îl apucă strâns în mâna liberă. N-a fost un... o... o "figură"...
Ochii lui Carlos se îngustară ca două fante, gura i se înăspri, şi ridică o mână ca să-şi şteargă cu dosul ei buzele, ca pentru a înlătura de-acolo gustul buzelor ei. Apoi, ridicând din umeri, se întoarse să deschidă uşa.
– Hasta la vista, amiga, aruncă el indiferent şi, ieşind pe verandă, trânti uşa după el.
Capitolul 1
Pe cerul albastru închis al nopţii, luminile din Acapulco scânteiau, întrecându-se cu sclipirile de diamant ale miriadelor de stele. Aerul era cald şi calm, iar în tufişuri, care creşteau dese în jurul unei frumoase case construite în stil spaniol, pe o colină care domina golful unde se reflectau luminile, greierii îşi cântau serenadele în acompaniamentul muzicii ce răsuna prin ferestrele prelungi deschise.
Elsa Thomas, actriţa ale cărei filme dramatice, aventuri amoroase toride şi patru căsnicii furtunoase făcuseră deliciul publicului timp de peste douăzeci de ani, dădea o petrecere, iar spaţiosul salon al casei era plin de celebrităţi ale ecranului, producători, starlete tinere şi dornice de afirmare, băgători de seamă şi chiar câţiva fani care reuşiseră să forţeze intrarea.
Hainele erau neformale şi variate. Femeile purtau de toate, de la caftane viu colorate până la rochii de seară decoltate. Unele aveau pantaloni scurţi şi maiouri fără bretele. Altele purtau şalvari transparenţi de şifon şi tricouri. Peste tot se vedea multă piele bronzată şi mătăsoasă.
Majoritatea bărbaţilor purtau pantaloni marinăreşti subţiri şi cămăşi cu mâmecă lungă. Unele cămăşi erau tipic mexicane, largi şi fără guler, şi erau încinse cu centuri late, bătute în paiete. Alte cămăşi erau croite în talie, pensate sau brodate, cu guler înalt, în stil chinezesc, sau descheiate până la mijloc, dezvăluind medalioane şi pantantive agăţate pe lănţişoare.
Numai un singur bărbat purta cămaşă convenţională, costum şi cravată. De statură medie, cu umeri foarte laţi, stătea rezemat de perete, lângă una dintre arcadele prelungi care dădeau pe terasă. Îşi ţinea mâinile în buzunarele pantalonilor costumului gri deschis de alpaca şi urmărea tot ceea ce se întâmpla în salon cu ochi negri şi duri şi o arcuire uşor cinică în colţul gurii.
În timp ce două femei îmbrăcate în uniforme negre cu alb circulau cu tăvile pline de băuturi şi antreuri gustoase din fructe de mare, Elsa awawas ţinea consiliu în mijlocul camerei. Vorbea vivace cu toţi cei care o abordau, gesticulând tot timpul cu mâinile ei albe, astfel încât inelele să scapere ostentativ în lumină. Părul ei blond era coafat cu o eleganţă dezinvoltă, ochii albaştri îi scânteiau între genele rimelate gros, şi râdea mult, dezvăluindu-şi printre buzele pline şi rujate dinţii mici, ca de pisică. Râsul ei era zgomotos şi aspru, îşi spuse bărbatul rezemat de perete, întrebându-se vag de ce nu i-o fi spus nimeni să nu râdă în public, pentru că atunci distrugea imediat imaginea pe care şi-o crease cu atâta chin de-a lungul anilor, imaginera acelei frumuseţi senine şi misterioase.
Simţindu-se dintr-o dată sufocat de atmosfera teatrală a încăperii, îngreţoşat de veselia falsă a invitaţilor, bărbatul se desprinse pe perete, întorcându-se brusc să iasă pe terasă. Se ciocni de una dintre servitoare, care tocmai intra cu o tavă plină de pahare pline, iar tava zbură din mâinile femeii. Paharele se sparseră pe jos, împrăştiindu-şi conţinutul peste mocheta groasă. Oamenii se întrerupseră din coversaţii, întorcându-se să vadă ce se întâmplase.
Servitoarea, o fată înaltă şi zveltă, cu păr auriu tuns scurt şi căzându-i într-un breton des şi bombat peste frunte, privi consternată dezastrul de pe covor, apoi înălţă capul, încruntându-se acuzator spre bărbatul care se ciocnise de ea.
– Lo siento, señorita, spuse el cu glas scăzut şi morocănos.
Fata, însă, nu-l înţelese şi continuă să-l privească, cu iritarea alungată de fascinaţia pe care i-o provoca profilul lui chipeş şi coloraţia neobişnuită.
– Proasto! răsună ascuţit vocea enervată a Elsei, în timp ce venea spre servitoare. De ce nu te uiţi pe unde mergi?!
– M-am uitat pe unde mergeam, replică servitoarea, cu o străfulgerare furioasă în ochii ei de aceeaşi culoare cu ai Elsei, dar mai îndepărtaţi. Dumnealui a fost de vină! arătă ea spre bărbatul în costum.
– Are dreptate, confirmă el în engleză, cu un accent uşor tărăgănat şi un zâmbet autoironic arcuindu-i gura lată, cu buze subţiri. Nu m-am uitat pe unde mergeam. Îmi veţi permite să achit pagubele, desigur.
– Vaaai, ce drăguţ eşti că te oferi, iubitule...!
Faţa Elsei se schimbă ca prin minune, zâmbindu-i, în timp ce-şi strecura braţul gol, uşor bronzat, pe sub al lui.
– Dar nu te pot lăsa să iei asupra ta boroboaţa pe care-a făcut-o curviştina asta tâmpită.
Se întoarse spre servitoare, cu expresia înăsprindu-i-se din nou, şi se răsti veninos:
– Ei, şi-acum ce stai şi te uiţi la mizeria pe care-ai făcut-o? Strânge!
– Nu!
Răspunsul răsună sfidător, în timp ce servitoarea se întorcea spre actriţă, iar oamenii din jur, care tocmai îşi reluaseră conversaţiile, întoarseră iar capetele să se holbeze.
– Atunci, ieşi afară! scuipă dramatic cuvintele Elsa, ridicând graţios un braţ lung pentru a arăta spre uşa terasei. Auzi ce-ţi spun? întrebă ea fără nici un rost, pentru că vocea ei puternică şi clară se auzea, fără îndoială, până în grădină. Afară! Acum să pleci, m-am săturat de tine şi de insolenţele tale!
Se întoarse spre grupul de oameni care o priveau, admirând reprezentaţia dată de vedeta lor favorită de cinema.
– După tot ce-am făcut ca s-o ajut, se plânse ea, cu vocea frângându-i-se uşor şi frumoşii ochi umplându-i-se de lacrimi, luând-o în casa mea, dându-i o sluj, când am găsit-o, singurul copil al fratelui meu. Era săracă şi n-avea de lucru, aşa că am primit-o sub acoperişul meu, iar ea, drept răsplată, a încercat să se amestece între Mitch şi mine, să ne strice casa. Aşa păţeşti când ţi se face milă de o rudă săracă...
– Mincinoaso! Ipocrito!
Vocea Daphnei Thomas tremura de furie, iar cei din jur scoaseră un murmur colectiv, savurând scena dramatică dintre mătuşă şi nepoată. Dar Daphne nu juca teatru. Vorbea cât se putea de serios, rostind fiecare cuvânt din adâncul inimii.
– Şi eu m-am săturat, de tine şi de... şi de aşa-zisa ta caritate şi prietenii tăi libidinoşi şi făţarnici!
Cu o lucire dispreţuitoare în ochi, măsură din privire auditoriul fascinat. Aruncând încă o privire acuzatoare spre bărbatul care cauzase accidentul, se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşa dinspre terasă.
Fugind prin întunericul catifelat şi cald al nopţii, Daphne traversă terasa până într-o altă aripă a casei. Urcă în goană o scară îngustă, intrând în camera ei, din apartamentele servitorilor. Aprinse lumina, se duse la o debara şi, scoţând o valiză jerpelită, o aurncă pe pat, unde începu să-şi îndese în ea hainele.
Împachetă totul rapid şi metodic, fără a-şi lăsa gândurile să se abată de la hotărârea pe care o luase. De astă dată, avea să plece cu adevărat. Nu ştia unde se ducea, dar se săturase de Elsa. Nu mai suporta să locuiască la mătuşa ei şi să lucreze pentru ea. Nu-l mai suporta nici pe Mitchell Gardner, cel de-al patrulea soţ al Elsei, cu mâinile lui pipăitoare, ochii lascivi şi aluziile să-i devină amantă, chiar în acea casă, sub nasul Elsei.
Când valiza fu plină, îşi scoase uniforma de servitoare şi luă pe ea o pereche de pantaloni albi, o bluză verse fără mâneci şi un blezăr alb. Luându-şi valiza şi poşeta, ieşi din cameră, părăsind casa pe uşa prin care intrase şi pornind pe aleea care şerpuia spre şosea. În spatele ei, muzica şi vocile se pierdeau în noaptea neagră.
Daphne bănuia că Elsa ar fi preferat să joace puţin altfel scena din salon. Fără îndoială, iar fi convenit ca singura ei nepoată, cu care fusese chipurile atât de "generoasă", să se milogească, s-o roage să n-o dea afară. Iar atunci, Elsa le-ar fi arătat admiratorilor cât de iubitoare şi iertătoare putea fi. Şi-ar fi făcut un nou număr, prefăcându-se că o ierta pe tânăra acuzată de a fi încercat să-i răpească soţul. Buzele Daphnei se arcuiră într-o grimasă răutăcioasă. Cine l-ar mai fi vrut pe Mitchell Gardner, după ce Elsa termina cu el?
Ajunsese pe la jumătatea aleii, când din arbuştii de oleandru se desprinse o siluetă, venind spre ea.
– Daphne, doar nu pleci?
Glasul lui Mitchell Gardner era îngreunat de alcoolul băut. Se clătina uşor pe picioare, tăindu-i calea, cu mătasea albă a cămăşii lucindu-i slab în întuneric.
– Ba da, plec.
Daphne aşteptă prudentă, întrebându-se prin care parte să-l ocolească.
– Da' nu te pot lăsa să pleci, bălmăji el, apucând-o de umeri. Trebuie să rămâi aici... am nevoie de tine... Elsa n-a vorbit serios, adineaori. O ştii ce nervoasă e. O să-i treacă până dimineaţă şi-o să te-aştepte, ca s-o piepteni şi s-o serveşti...
Mâinile lui îi strânseră umerii, trăgând-o spre el.
– Daphne, iubito, nu pleca. Stai cu mine... Te doresc...
– Nici nu mă gândesc!
Daphne îşi lăsă valiza să cadă, împingându-l cu amândouă mâinile.
– Nu vreau să rămân aici. Of, lasă-mă să plec, dă-mi drumul...! strigă ea, lovindu-l în fluierele picioarelor, dezgustată de atingerea mâinilor lui care i se târau peste trup şi de duhoarea de alcool din răsuflare, când gura i se lăsă peste a ei. Senzaţia buzelor lui umede şi fleşcăite peste ale ei îi dezlănţui furia, iar Daphne începu să se zbată, sucindu-se şi zvârcolindu-se, lovindu-l cu ambele mâini şi zgâriindu-i faţa, convinsă că dacă nu reuşea să scape Mitchell ar fi posedat-o cu forţa, chiar acolo, în tufişurile de lângă alee.
Deodată, îi inundară lumina şi zgomotul. Nişte caciucuri scrâşniră pe asfalt, în timp ce o maşină se oprea brusc, dar Mitchell nu păru să observe, continuând s-o ţină strâns. În timp ce se zbătea mai departe să scape din îmbrăţişarea lui greţoasă, Daphne auzi o portieră trântindu-se. Apoi i se păru că Mitchell era ridicat în aer şi-l văzu împleticindu-se de-a-ndăratelea, pentru a cădea pe marginea aleii. La lumina farurilor, îl recunoscu pe şoferul maşinii. Era bărbatul cu costum care se ciocnise de ea în salon.
– E totul în regulă? întrebă el.
– Da, acum este... şopti Daphne, încercând să-şi şteargă de pe buze urmele gurii lui Mitchell. Vă mulţumesc.
– N-ai pentru ce.
Necunoscuutl o privea cu ochi negri ca mangalul şi chipul cufundat în umbră.
– Cred că-ţi datorez ceva pentru problemele pe care ţi le-am cauzat. Pot să te duc undeva cu maşina?
Gemetele lui Mitchell le atraseră privirile spre marginea aleii, unde individul zăcea pe jos.
– Ce i-aţi făcut lui Mitchell? întrebă Daphne.
– L-am dezmeticit un pic, atâta tot.
– Sper că nu l-aţi rănit.
– Ascultă, domnişoară, replică tărăgănat necunoscutul, cu o undă de nervozitate, am avut impresia că nu erai prea încântată de atenţiile lui, când tocmai am apărut eu, altfel n-aş fi intervenit. Dar, dacă vrei să rămâi aici şi să-l consolezi, n-ai decât. Eu mă duc.
Şi se întoarsespre maşină.
Cu coada ochiului, Daphne văzu că Mitchell încerca să se ridice. Intră în panică.
– Nu, nu vreau să-l consolez, spuse ea grăbită, luându-şi valiza şi pornind spre maşină. Şi aş dori să ajung în oraş, dacă se poate.
– Atunci, urcă, îi ordonă scurt omul cu costum, deschizându-i portiera. Dă-mi valiza şi am s-o pun pe bancheta din spate.
– I-ascultă, Daphne, unde naiba ai luat-o la picior? întrebă răstit Mitchell, în timp ce Daphne se aşeza pe locul din dreapta.
Două portiere se trântiră. Omul în costum se aşeză la volan şi închise şi portiera de lângă el. Motorul porni. Pneurile scârţâiră din nou, iar maşina se repezi înainte, pe lângă Mitchell, care continua să strige.
– Eu sunt Carlos Reynolds, se prezentă omul de la volan. Iar dumneata eşti...?
– Daphne Thomas.
– Deci, eşti într-adevăr rudă cu Elsa.
– Da, deşi în ultima vreme am ajuns s-o regret.
Daphne făcu o pauză, trăgându-şi respiraţia adânc, tremurător, după care adăugă cu aprindere:
– Mai bine n-ar fi venit anul trecut în Wales, unde m-a găsit şi m-a convins să-i accept invitaţia de a veni la ea, pe post de cameristă personală!
– E adevărat ce-a spus? Erai şomeră când te-a găsit?
– Nu, nu-i adevărat. Sunt coafeză şi lucram într-un salon cosmetic din Swansea. Ea se întorsese în oraşul ei natal pentru un clip publicitar – celebritatea care revine la origini ca să arate că nu şi-a uitat familia şi umilele începuturi. Eu sunt singura membră rămasă în viaţă a familiei. Tatăl meu, care era mult mai vârstnic decât Elsa, a murit într-un accident, cu ani în urmă, în minele de cărbuni, explică ea.
– Iar restul, aluzia că te-ai vârât între ea şi soţul ei? E adevărat?
– Nu, nici asta! negă vehement Daphne.
Ieşiseră pe şosea, iar în faţă se vedeau licărind luminile oraşului.
– V-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi lăsa în zócalo, adăugă ea politicos.
– Ce-ai să faci acolo?
– Îmi voi găsi un loc unde să înnoptez.
– Şi mâine? Ce vei face?
– Am să-mi caut o slujbă.
– Vorbeşti spaniola?
– Nu putea. Şi nici n-o înţeleg prea bine. Nu sunt în ţară de mult timp.
– Dar crezi că-ţi vei putea găsi o slujbă vorbind numai engleza?
– Ei, n-ar trebui să-mi fie prea greu să găsesc de lucru în salonul de coafură al unui hotel, unde majoritatea clienţilor vorbesc engleza.
– Nu plănuieşti să te întorci în ţara ta?
– Încă nu-mi pot permite. N-am destui bani pentru biletul de avion.
Carlos Reynolds nu mai comentă, în timp ce maşina gonea pe Costera Miguel Aléman, urmând curbura golfului. Apăru un şir de clădiri înalte şi sclipitoare, luxoasele hoteluri de pe faleză, unde veneau în fiecare an roiuri de sezonişti din alte regiuni ale ţării şi din Statele Unite. Curând, intrară în zócalo, piaţa din centrul oraşului, iar Daphne îi ceru lui Carlos Reynolds să oprească maşina, ca să coboare. Acesta, însă, nu păru s-o audă, iar maşina îşi continuă drumul prin traficul nocturn, pe lângă extraordinara catedrală, albă cu albastru şi auriu, cu turlele ei bizantine gemene şi cupola ca a unei moschei, apoi pe o stradă care ducea la super-autostrada rapidă, cel mai drept drum spre Mexico City.
– V-am cerut să opriţi în faţa catedralei, spuse Daphne, întorcându-se spre el, dar cred că nu m-aţi auzit.
– Te-am auzit, replică rece Reynolds şi, cotind pe autostradă, apăsă pe accelerator. Motorul răspunse pe dată, iar maşina păru să-şi ia zborul.
– Încotro ne îndreptăm? Unde mă duceţi? exclamă Daphne, începând să se îngrijoreze.
– Drumul ăsta duce în capitală, cum sunt sigur că ştii, răspunse el netulburat.
– Dar nu vreau să ajung acolo! Vă rog, duceţi-mă înapoi la Acapulco.
Reynolds nu răspunse nici de astă dată, iar Daphne simţi că o cuprindea panica.
– A, ar fi trebuit să ghicesc, se plânse ea cu amărăciune. Sunteţi la fel ca toţi bărbaţii de la petrecerile Elsei. Nu sunteţi cu nimic mai presus de Mitchell, în fond. Vă rog, opriţi şi lăsaţi-mă să cobor. Nu vreau să merg mai departe cu dumneavoastră. Refuz să mă las răpită!
– Nu te răpesc, replică el. Încerc să te ajut. Din vina mea a trebuit să pleci în seara asta de la Elsa, din vina mea nu mai ai slujbă, aşa că mă consider răspunzător pentru ceea ce ţi se întâmplă şi nu te pot lăsa să stai singură în cine ştie ce hotel ieftin, sau să bântui străzile, în căutarea unei slujbe. Cineva ar putea să profite de dumneata. Cu mine eşti în siguranţă.
– Dar nu aveţi de ce să vă simţiţi răspunzător de soarta mea, susţinu Daphne. De mai mult timp mă gândeam să plec de la Elsa. N-am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Îmi pot purta şi singură de grijă.
Reynolds nu-i răspunse, iar maşina îşi continuă drumul, urcând constant spre Sierra Madre del Sur. Insecte zburătoare, atrase de lumina farurilor, se repezeau spre parbriz şi izbeau plexiglasul – la fel cum se izbise şi ea de omul de alături, îşi spuse Daphne într-o doară. Privindu-le aripile frânte şi trupurile strivite pe parbriz, îşi muşcă buzele. Oare aşa urma să-şi sfârşească şi ea viaţa, doborâtă şi zdrobită de tratamentul dur şi nemilos al altora? Aruncă o privire piezişă spre profilul întunecat al tovarăşului ei de drum.
– Cât durează drumul până la Mexico City? întrebă ea.
– Pe autostrada asta, între cinci şi şase ore. Dar nu vom erge toată noaptea. Nu peste mult, vom ajunge la Iguala. Cunosc un han în apropiere unde putem petrece noaptea.
– Dar nu vreau să petrec noaptea cu dumneavoastră, nici în Iguala şi nici în altă parte! exclamă disperată Daphne. O, vă rog, de ce nu vreţi să mă ascultaţi? Vreau să mă întorc la Acapulco. Nu vreau să merg cu dumneavoastră.
– N-ai de ales, replică rece Reynolds. N-am să opresc pentru a te lăsa să cobori. Şi dacă aş face-o, unde te-ai duce? Oraşul a rămas în urmă. Iar la Acapulco nu mă mai întorc – m-am săturat de el. Aşa că stai liniştită şi relaxează-te. Mi-am asumat responsabilitatea de a-ţi găsi un loc unde să înnoptezi, iar mâine te voi ajuta să-ţi găseşti o slujbă. Măcar atâta pot să fac pentru dumneata.
– Aşteptaţi cam mult de la mine, bombăni Daphne, relaxându-se totuşi în fotoliul-cupă, căci tocmai constatase că era epuizată. Tensiunea ultimelor câteva săptămâni petrecute cu Elsa şi Mitchell, dramatismul scenei din salon, lupta cu Mitchell pe alee, păreau să-i fi secat toate puterile, aşa că nu mai avea resurse ca să-l înfrunte pe acest om care spunea că-şi asumase responsabilitatea de a-i găsi un loc unde să stea peste noapte.
– Serios? În ce sens aştept prea multe de la dumneata? întrebă el, părând surprins.
– Aşteptaţi să am încredere în dumneavoastră, deşi ne cunoaştem de mai puţin de o oră. De ce aş avea mai multă încredere în dumneavoastră decât în Mitchell Gardner?
– Mmm, am priceput aluzia, murmură el tărăgănat. Dar te-ai gândit cam târziu la asta, nu crezi? Tot ce pot spune, ca să te liniştesc şi ca să mă recomand, e că nu-s unul din lingăii Elsei Thomas. Nici nu sper să fiu următorul ei soţ. Şi nu-s nici actor, nici alte legături nu am cu lumea filmului.
– Atunci, ce căutaţi la petrecerea Elsei? Aţi venit nepoftit?
– Nu. Am fost invitat, chiar de Elsa. Am cunoscut-o ieri, şi m-a poftit să trec pe la ea în seara asta.
Făcu o pauză, apoi adăugă:
– Dacă nu-mi amânam plecarea ca să vin la petrecerea ei, acum aş fi fost departe.
Daphne îl privi din nou, dorindu-şi să-l fi putut vedea bine şi încercând să-şi aducă aminte cum arăta. Îşi aminti un chip dur, cu bărbia pătrată şi pielea argăsită, de culoare oacheşă, brun-aurie, nişte ochi negri de nepătruns şi, lucru surprinzător pentru fizionomia aceea creolă, un păr bogat, tuns destul de lung, doar puţin mai închis la culoare decât al ei.
– Unde locuiţi? îl întrebă ea curioasă.
– În momentul de faţă, pe Fontaine Ranch, lângă Micatepec, răspunse el.
– Sunt în Mexic doar de o lună, deci trebuie să mă scuzaţi dacă par neştiutoare, spuse mai destinsă Daphne, dar n-am idee unde este Mica... Mica... vedeţi, nici măcar nu pot să pronunţ numele, se plânse ea, cu un mic râs încurcat. Este în Mexic?
– Da, în statul Veracruz, din vestul ţării.
– Ştiu că numele Carlos este varianta spaniolă a lui Charles, dar Reynolds nu mi se pare că sună ca un nume mexican. Are origine engleză, sau chiar velşă. Vreau să zic, majoritatea mexicanilor au nume de familie spaniole, nu?
– Mulţi da, îi dădu dreptate Reynolds. Dar unii au şi nume italiene, germane, japoneze, chineze, indiene, scoţiene, irlandeze, engleze şi galeze. Şi franceze. La fel ca majoritatea naţiunilor, şi cea mexicană e foarte amestecată. De exemplu, zona din jurul Micatepecului a fost colonizată de nişte imigranţi francezi, în secolul trecut, iar ferma unde locuiesc şi lucrez eu a fost de-atunci şi până acum proprietatea familiei Fontaine. Cu câţiva ani în urmă, proprietarul fermei i-a oferit slujba de administrator tatălui mei, John Reynolds, un cowboy din Texas. Când s-a angajat acolo, tatăl meu a cunoscut-o pe mama, care era mexicană, şi s-a însurat cu ea.
Făcu o pauză, apoi adăugă, cu o undă de ironie.
– Sper că asta-i satisface curiozitatea cu privire la originea numelui meu hibrid.
– Într-adevăr, răspunse serioasă Daphne. Vă mulţumesc că mi-aţi spus. N-am mai cunoscut pe nimeni care să lucreze la o fermă.
Urmă o scurtă tăcere, apoi Daphne îl întrebă:
– Câţi ani aveţi?
– Treizeci şi patru. De ce vrei să ştii?
– A, sunt doar curioasă din fire.
– Dar dumneata câţi ani ani? se interesă el, cu o undă de amuzament în glas.
– Aproape douăzeci şi trei.
Se lăsă din nou tăcerea. Ajunseseră mai aproape de munţi, iar Daphne putea să distingă contururile piscurilor ascuţite profilându-se pe cerul înstelat. În apropiere licăreau luminiţele unui oraş. Iguala? Muşchii stomacului i se strânseră cu nervozitate. Ce căuta în maşina aceea, la discreţia unui necunoscut? Nu cumva, repezindu-se să scape de Mitchell, nimerise din lac în puţ?
Dar ce i s-ar fi întâmplat dacă nu se urca în maşină? O străbătu un fior, imaginându-şi cum s-ar fi comportat Mitchell. Era rănit în amorul propriu fiindcă-l refuzase, iar apoi fusese lovit de un alt bărbat. Sigur ar fi făcut-o să sufere în vreun fel, nu încăpea nici o îndoială. Nu, îi era mai bine aici, lângă cantitatea necunoscută care era Carlos Reynolds, decât dacă ar fi rămas cu Mitchell, afemeiatul pe care-l cunoştea şi abia reuşise să-l evite o lună încheiată.
Oftă obosită şi închise ochii, revenind cu gândul la ziua când Elsa îşi făcuse apariţia în salonul de cosmetică din Swansea şi întrebase dacă acolo lucra o anumită Daphne Thomas. Daphne fusese entuziasmată să vadă că sora mai tânără a tatălui ei, cu celebritatea ei fabuloasă, o căutase. Abia acum îşi dădea seama că strălucirea Elsei îi luase ochii. Apărând ca naşa-zână din povestea Cenuşăresei, actriţa făcuse un semn cu bagheta magică şi-şi luase nepoata din portul galez marin, trecând-o Atlanticul până la Hollywood, pentru a o ţine acolo, în desfătare şi lux. În schimb, Daphne nu trebuia decât să fie camerista personală a Elsei.
În primele câteva luni, totul mersese bine, Elsa fiind ocupată să turneze un nou film pe platourile din Hollywood. Abia la sfârşitul filmărilor, când se mutaseră în casa Elsei din Acapulco, unde venise şi Mitchell Gardner, viaţa lui Daphne începuse să se complice. Puţin mai tânăr decât Elsa şi chipeş într-un stil cam destrăbălat, Mitchell fusese cândva un bun actor, cu un viitor cinematografic strălucit. Apoi, fusese distribuit în tandem cu Elsa şi se îndrăgostise de ea. Vrăjit de frumuseţea ei, divorţase de nevastă şi-şi părăsise cei doi copii, ca să se însoare cu steaua de cinema.
Asta se întâmplase cu trei ani în urmă, iar Daphne nu ştia când anume începuse să se acrească relaţia dintre cei doi, dar la scurt timp după sosirea la Acapulco constatase că Elsa şi Mitchell se certau aproape zilnic, creând în casă o atmosferă tensionată pe care nici un servitor n-o suporta prea multă vreme. De asemenea, mai descoperise că Mitchell bea prea mult şi, când era beat, îi veneau dracii, căutând-o pe Daphne ca să-i plângă pe umăr şi pe urmă lăudându-se în faţa Elsei că nepoata ei era mult mai înţelegătoare şi cooperantă decât ea, cu insinuări permanente că relaţia lui cu Daphne ar fi fost mult mai strânsă decât în realitate – probabil sperând s-o facă geloasă pe Elsa, despre care ştia că se plictisise de el.
Cât se bucura că scăpase! Indiferent ce-avea să iasă din această nouă aventură, Daphnei îi părea bine că dimineaţa n-avea să se mai trezească din somn îngrozită că iar trebuia să evite mângâierile sugestive ale lui Mitchell. Capul îi căzu pe un umăr şi aţipi, legănată de mişcarea maşinii.
Încetinirea motorului o trezi şi, când deschise ochii, văzu lumina unui felinar aşternând umbre de frunze pe un perete alb. Apoi motorul se opri, iar Daphne, masându-şi gâtul care-i înţepenise, se întoarse spre Carlos.
– Unde suntem?
– În curtea hanului de lângă Iguala despre care ţi-am vorbit.
Carlos deschise portiera, coborî din maşină şi ocoli pentru a-i deschide şi lui Daphne. Când portiera se deschise şi lampa interioară se aprinse din nou, Daphne ezită, simţind că încă nu avea încredere în el.
– Que pasa? Ce s-a întâmplat? întrebă rece Carlos.
– Nu... nu-s sigură...
– Ascultă, e târziu, trecut de miezul nopţii, şi vreau să mă culc, replică el scurt. Vino, hai să intrăm şi să vedem ce ne poate oferi hanul ăsta.
Daphne nu se mişcă, aşa că Reynolds se aplecă în dreptul portierei deschise, privind-o.
– Sau, poate, preferi să dormi în maşină, comentă el tărăgănat, caustic.
Daphne nu se mişcă nici acum, aşa că Reynolds, bodogănind ceva în spaniolă, se retrase şi trânti portiera.
Daphne rămase cu privirea spre umbrele frunzelor care se mişcau pe peretele din faţa maşinii. Carlos Reynolds plecase, lăsând-o singură, liberă să doarmă în maşină, dacă voia. Liberă să iasă pe autostradă şi să facă autostopul înapoi, spre Acapulco.
Dar Daphne ştia că nu era prudent să facă autostopul în acea ţară, aşa că nici nu se gândea să încerce aşa ceva. Iar în maşină era cald, acum când instalaţia de aer condiţionat fusese oprită, atât de cald încât îi simţea sudoarea îmbrobonându-i pielea. Of, în ce hal ajunsese! N-avea nici măcar o batistă ca să se şteargă pe frunte şi-i era sete. Voia să bea ceva răcoritor şi să facă o baie sau un duş. Dacă intra în han, ar fi putut obţine şi una, şi alta.
Încet, deschise portiera maşinii şi coborî. Îşi luă valiza de pe bancheta din spate, apoi privi în jur. Sub o arcadă boltită ardea o lumină, aşa că porni într-acolo şi văzu intrarea în han. Prudentă, împinse uşa groasă de lemn şi intră în holul pătrat şi înalt, slab luminat, răcoros. În ciuda orei târzii, recepţionerul era politicos şi zâmbitor, când din cap la tot ce-i spunea Carlos Reynolds. Când o auziră pe Daphne intrând, amândoi se întoarseră spre ea.
– S-a făcut, îi spuse Carlos. Avem o cameră pentru noaptea asta.
Într-o mână ţinea o geantă cu fermoar, iar în cealaltă, cheia cu brelocul camerei.
– O cameră? repetă nesigură Daphne.
– Si, o cameră. Pentru două persoane – singura care mai era liberă. Pe-aici.
Mutându-şi geanta în mâna cu care ţinea şi cheia, Carlos îi luă valiza şo porni spre scara cu balustradă elegantă, din fier forjat, care urca spre o galerie ce înconjura holul pe toate cele patru laturi. Daphne îl urmă.
– Dar avem nevoie de două camere, şopti ea, aruncând o privire înapoi spre recepţioner. Acesta îi privea şi, când o văzu uitându-se la el, zâmbi şi dădu iar din cap.
– Buenas nochas, señora, îi ură el.
– Asta-i singura, răspunse imperturbabil Carlos, în timp ce urca scara. Şi se obişnuieşte ca oamenii căsătoriţi să stea în aceeaşi cameră.
– Căsătoriţi? I-aţi spus că suntem căsătoriţi? exclamă sonor Daphne, când ajunseră în capul scării.
Carlos se întoarse spre ea.
– Nu striga! o mustră el tăios, încrutându-se. Vorbeşte mai încet, oamenii dorm, după uşile astea. A trebuit să inventez o poveste ca să poţi locui în aceeaşi cameră cu mine şi-am scăpat şi de alte complicaţii în legătură cu identitatea ta.
– Dar nu vreau să locuiesc în aceeaşi cameră cu dumneata! şuieră Daphne.
– Atunci, du-te înapoi la maşină, i-o întoarse el şi, cu valiza ei în mână, îşi continuă drumul în lungul galeriei, spre o uşă din capăt. Uşa se deschise, iar Carlos dispăru în cameră.
Daphne privi în josul scării. Recepţionerul venise lângă trepte, de unde se uita la ea. Începu să urce. Îi spuse ceva în spaniolă, iar Daphne îi răspunse cu una dintre puţinele expresii pe care le cunoştea, clătinând din cap:
– No entiendo, señor.
Ochii lui negri se îngustară bănuitor, în timp ce continua să urce scara. Lui Daphne nu-i plăcea felul cum o privea, aşa că se răsuci pe călcâie şi porni grăbită de-a lungul galeriei, spre uşa pe unde intrase Carlos. Era închisă. Întoarse capul şi-l văzu pe recepţioner privind-o din capătul scării. Bătu în uşă şi, spre uşurarea ei, aceasta se deschise imediat. Dar expresia lui Carlos, cu fălcile strânse, era cinică.
– Mă aşteptam să vii, mai devreme sau mai târziu, spuse el alene, răutăcios, făcându-i loc să intre, după care închise uşa în urma ei.
Camera era mobilată cu un pat mare, dublu, acoperit cu alb. Pe podea era întinsă o mochetă groasă, cu modele mozaicale în alb şi negru. Noptierele de lemn aurit luceau în lumina blândă a celor două lămpi de lângă pat. Într-un perete, o uşă cu oglindă stătea parţial deschisă, iar dincolo de ea lucea faianţa băii.
Daphne aruncă o privire spre Carlos. Acesta îşi scosese deja sacoul şi tocmai îşi descheia cămaşa. Muşchii i se unduiră pe sub pielea netedă şi bronzată a spatelui, când îşi aruncă nepăsător cămaşa pe o ladă de pături, sub fereastră. Îşi scoase din geantă o trusă de toaletă şi o pereche de chiloţi de bumbac. Întorcându-se, o zări pe Daphne şi se opri.
– Scoate-ţi haina, simte-te ca acasă, îi spuse el. N-am să stau mult în baie, iar după aceea vei putea să intri şi tu.
– Camera asta e foarte luxoasă, comentă Daphne. Nu-mi pot permite să stau aici.
– Eu pot, replică el calm şi porni spre uşa băii.
– Niciodată n-am mai stat în aceeaşi cameră cu un bărbat, continuă grăbită Daphne. Poate... poate că ar fi mai bine să mă culc pe jos...
Din uşă, Carlos îi aruncă o privire sardonică.
– Cum doreşti, murmură el.
Şi intră în baie, închizând ferm uşa în urma lui.
Într-un fel, indiferenţa rece pe care i-o arăta era destul de liniştitoare. Daphne îşi scoase jacheta şi o agăţă în debara. Cu siguranţă, însemna că nu-i trezea interesul ca femeie, ci numai ca o persoană pe care se hotărâse s-o ajute. Aşezându-se într-un mic fotroliu, se descălţă de sandale şi se rezemă de spătar, cu privirea spre pat. Era destul de mare ca să poată dormi comod în el patru persoane – sau ea şi Carlos Reynolds, fără ca măcar să se apropie unul de altul. O, cât de plăcut ar fi fost să se întindă între cearşafurile răcoroase şi să se lase pradă somnului şi uitării, pentru câteva ore...!
Uşa băii se deschise, iar Carlos intră în cameră, îmbrăcat numai cu chiloţii de bumbac pentru noapte. Se duse la debara, îşi agăţă pantaolnii pe un umeraş, apoi se întoarse spre pat şi dădu la o parte cuvertura, trăgând-o la picioarele patului. Ridicând şi cearşaful de deasupra, se culcă şi-şi rezemă capul pe pernă.
– Buenas noches, murmură el.
Şi întinse o mână, stingând lampa de pe noptiera din apropierea lui.
În baie, Daphne făcu repede un duş şi-şi şterse părul cât puteade bine. Îşi luă pe ea cămaşa de noapte şi se întoarse în dormitor. Carlos Reynolds era ascuns în umbră şi, după ce-şi puse în debara pantalonii, Daphne se îndreptă spre cealaltă parte a patului. Se întinse încet sub cearşaf, acoperindu-se cu el până la talie, apoi stinse şi cealaltă lampă. O fură somnul aproape în acelaşi moment, risipindu-i toate neliniştite.
