Celebritate de Jackie Collins

1 - Annabelle

Belle Svetlana îşi examină goliciunea într-o oglindă înaltă, pregătindu-se pentru o întâlnire sexuală de treizeci de mii de dolari pe oră cu fiul în vârstă de cincisprezece ani al unui magnat arab al ţiţeiului.

Belle ştia că este o frumuseţe – ce naiba! — se cheltuiseră destui bani ca să fie sigură că era frumoasă. O operaţie estetică la nas, comandată de mama sa când ea avea doar paisprezece ani, o operaţie a sânilor, la scurt timp după aceea – aceasta fusese decizia ei. Apoi, liposucţie – când era nevoie – mărirea buzelor, periodicele tratamente cu laser ale feţei şi ale pielii – ca să se asigure că tenul ei rămânea la fel de alb ca laptele, culoare pe care se străduise din răsputeri să o obţină (fusese un calvar să scape de pistrui, dar reuşise). Belle căutase perfecţiunea încă din adolescenţă, iar acum ajunsese al naibii de aproape. Avea părul de un roşu auriu, ondulat şi lung până la umeri. Ochii îi erau de un verde smaragdin impresionant. Trupul ei – un paradis al desfătărilor.

„Da, se gândi ea, privindu-şi cercetător goliciunea trufaşă, valorez fiecare cent din cei treizeci de mii de dolari depozitaţi deja frumuşel în seiful meu.”

De obicei, nu mergea ea însăşi la „întâlniri”, dar Sharif Rani – magnatul ţiţeiului – insistase că ea era cea care trebuia să-l înveţe bucuriile trupului pe cel mai tânăr dintre fiii lui. Astfel, în cele din urmă, pentru o sumă princiară, acceptase.

Pudrată, parfumată şi pregătită de acţiune, se întinse după lenjeria de culoarea piersicii şi o îmbrăcă.

Treizeci de mii pe oră nu era rău pentru o treabă care, cel mai probabil, nu avea să-i ia mai mult de cincisprezece minute.

Bineînţeles, ar fi putut să refuze oferta şi să-i sugereze să aleagă una dintre fetele ei de douăzeci de mii pe oră, dar uneori era distractiv să te joci – mai ales că putea să aleagă de pe lista ei de clienţi bogaţi, puternici şi faimoşi, care îi includea pe toţi, de la cele mai mari staruri de la Hollywood la o serie de prinţi, magnaţi ai industriei, câteva superstaruri rap, zeci de vedete sportive şi prea mulţi politicieni ca să poată fi număraţi.

Da, Belle Svetlana, născută Annabelle Maestro, conducea cea mai exclusivistă şi mai scumpă afacere cu dame de companie din oraş – oraşul fiind New York, nu Los Angelesul în care crescuse, înconjurată de luxul şi de toată opulenţa pe care părinţii ei, două stele de cinema, putuseră să le cumpere.

Slavă Domnului că scăpase de cei doi egocentrici – mama, regina diafană a producătorilor independenţi, iar tatăl, regele macho al lucrurilor scumpe de proastă calitate. Ce spectacol groaznic să-i ai drept părinţi!

Când renunţase la colegiul din Boston şi se stabilise în New York, nici unul dintre părinţii ei iubitori nu îi acordase nici cel mai mic credit. Şi, fiind de părere că o fiică adultă nu le îmbunătăţea cu nimic imaginea publică, stabiliseră să-i trimită o alocaţie lunară, spunându-i cu seninătate să-şi urmeze visurile, apoi o lăsaseră pe cont propriu.

Annabelle nu avea reţineri când venea vorba să-şi urmeze visurile şi, curând, se trezise prinsă în iureşul cluburilor şi al petrecerilor – un stil de viaţă care o satisfăcuse o vreme, până când, într-o noapte, îl cunoscuse pe Frankie Romano – un DJ de succes, care lucra la petreceri private şi, ocazional, la cele mai tari cluburi. O singură privire era de-ajuns să te îndrăgosteşti de Frankie.

Originar din Chicago, Frankie era un tip bizar şi atrăgător în stilul lui Michael Imperioli. Vorbea repede şi aspru, avea părul negru destul de lung, ochi albaştri şi reci ca gheaţa şi trăsături foarte bine definite.

Problema cu Frankie era că, de obicei, era falit, mai ales pentru că se dovedea a fi un consumator împătimit de cocaină şi orice ban care îi ieşea în cale era tras direct pe nas.

Annabelle căzu în mrejele lui – căci, în ciuda dependenţei sale de droguri, Frankie se dovedise un adevărat armăsar în pat – de fiecare dată când nu era prea „luat” ca să presteze. Ea nu ştia nimic despre trecutul lui şi nici nu-i păsa. Din punctul ei de vedere, erau suflete-pereche.

După câteva săptămâni de relaţie nebună, Frankie se mutase în mansarda ei din SoHo – o mişcare la care ea nu a obiectat. Singurul dezavantaj era că, în cele din urmă, ajunsese să-şi cheltuiască întreaga alocaţie ca să-i cumpere lui droguri, astfel încât nu trecuse mult până când – la îndemnul lui Frankie – îl sunase pe tatăl său din L.A., cerându-i să-i mărească alocaţia.

Ralph Maestro, fiul realizat prin mijloace proprii al unui măcelar din Brooklyn care fusese împuşcat de un hoţ când băiatul avea doisprezece ani, o refuzase categoric. „Am reuşit singur, fără să am nici măcar doi cenţi”, o informase el cu asprime. „Noi ţi-am dat deja un punct de plecare. Dacă vrei mai mulţi bani, îţi sugerez să mergi să-ţi găseşti o slujbă.”

Annabelle fusese furioasă. Părinţii ei înotau în milioane de dolari şi tăticul-star-de-cinema o trimitea să se angajeze! Dă-i naibii! Era din ce în ce mai evident că nu dădeau doi bani pe ea.

Două săptămâni mai târziu, ea şi Frankie veniseră cu un plan genial. Stăteau întinşi în pat, citind informaţii incitante despre un politician căsătorit, care fusese prins nu demult făcând sex cu prostituate de lux.

— Cât de prost poate fi? reflectase Frankie, scărpinân-du-şi fundul slăbuţ. Idiotul trebuia să fi plătit cu bani gheaţă. În felul ăsta, nimeni nu este arestat şi toţi merg acasă fericiţi.

— Banii gheaţă sunt buni doar pentru fetele speciale, confirmase Annabelle.

— Da, spusese Frankie în glumă. Nu pentru o curvă guralivă, care-o să-şi vândă povestea, ci pentru fetele foarte speciale. Ştii la ce fel de tipe mă refer. Modele, actriţe – sunt întotdeauna în căutarea unui câştig suplimentar. Iar avantajul afacerii este că le cunoaştem pe toate.

Sigur.

— Deci… reluase Frankie după câteva minute, te gândeşti la ce mă gândesc şi eu?

Într-adevăr, şi ea se gândea tot la asta. Şi astfel începuse aventura lor.

La început, amândoi o consideraseră o distracţie, dar, după câteva luni, ajunsese una dintre cele mai de succes afaceri cu fete de companie din oraş.

Luată de valul succesului, Annabelle îşi crea curând două identităţi. Era în acelaşi timp Annabelle Maestro, o fată care se chinuia să reuşească în industria modei ca designer ocazional, şi Belle Svetlana (îi plăcea sunetul exotic al numelui de familie rusesc), o femeie misterioasă, capabilă să găsească fata potrivită pentru a satisface fanteziile oricărui bărbat.

La un anumit preţ.

Un preţ mare, în funcţie de cerinţe.

Fetele lui Annabelle nu erau prostituate. Erau femei de carieră, stilate, arătoase, care se bucurau de un venit suplimentar. Modele, actriţe, cântăreţe, designeri, toate elegante, isteţe şi discrete, unele dintre ele chiar celebre.

Fusese ideea lui Annabelle ca fetele pe care le recrutau să poarte măşti atunci când mergeau la lucru, ca să-şi ascundă identitatea. Era sigură că bărbaţii vor fi atraşi de mister, iar fetele erau şi ele fericite, imaginându-şi că purtatul măştilor avea să ascundă cine erau ele cu adevărat.

Nu era deloc greu să găsească fata potrivită. Frankie, un adevărat Don Juan înainte să se cupleze cu Annabelle, le cunoştea pe toate şi se folosea de felul său impresionant de a jongla cu vorbele ca să le convingă să facă orice. O grămadă de câştiguri neimpozabile era o mare tentaţie şi, aşa cum subliniase Frankie, cum cele mai multe fete şi-o trăgeau pe gratis, ce mare scofală era dacă o făceau contra unei sume generoase? Mai ales dacă era posibil să rămână anonime.

Frankie îi verifica pe toţi potenţialii lor clienţi, în timp ce Annabelle lua legătura cu fetele şi aranja întâlnirile. Băgau în buzunar împreună şaizeci la sută din fiecare sumă şi, în curând, ajunseră să se scalde în bani. Întotdeauna era vorba de bani gheaţă, nu exista nici un fel de document.

Deja făceau asta de aproape un an şi ce afacere profitabilă se dovedise a fi! Nici Annabelle şi nici Frankie nu avuseseră vreo nemulţumire, până în momentul în care amândoi înţeleseseră că aveau nevoie de ajutor.

După ce se gândise o vreme la acest aspect, Frankie o recrutase pe Janey Bonafacio, una dintre numeroasele lui verişoare, care locuia în Brooklyn şi era contabilă. O întrebase dacă era interesată să lucreze pentru el, iar ea, deoarece simţise dintotdeauna o pasiune nemăsurată pentru vărul Frankie, renunţase imediat la vechea slujbă. El o angajă să răspundă la telefoane şi să programeze întâlnirile fetelor.

Janey, o mamă necăsătorită de o sută douăzeci şi cinci de kilograme, cu un fiu de nouăsprezece ani, Chip, era încântată că primise slujba. Să-şi adore vărul de la distanţă era una, dar să lucreze propriu-zis pentru el era un vis devenit realitate, chiar dacă afacerea pe care o conducea împreună cu prietena lui cea îngâmfată era destul de dubioasă.

Annabelle avea încredere în Janey, însă nu şi în Chip – un pierde-vară posac, mult prea plin de el şi întotdeauna nemulţumit. Annabelle îl vedea ca pe un Frankie în devenire, dar nu atât de fermecător. Îl foloseau pentru diferite comisioane şi ca şofer.

— Cel puţin, ei fac parte din familie, o asigurase Frankie. Nu ne vor înşela niciodată.

— Nu fi atât de naiv, răspunsese ea. Când se ajunge la bani, fiecare are un plan.

— Hei – spusese Frankie. O plătim pe Janey suficient de bine cât să ne asigurăm că îşi ţin gura. Şi nu uita: Janey are o slăbiciune pentru mine, nu ar face niciodată nimic să mă rănească.

Annabelle nu era atât de sigură.

După ce se încredinţă că arăta cât se putea de seducător, Annabele sună jos să verifice dacă maşina o aştepta. Locuinţa ei principală era un apartament de pe Park Avenue, unde ea şi Frankie îşi petreceau cea mai mare parte din timp, dar păstrase în continuare şi mansarda din SoHo, locul unde părinţii ei şi vechii prieteni o puteau contacta. Nu că părinţii ei ar fi făcut-o prea des – îi auzea poate o dată la câteva săptămâni. În privinţa vechilor prieteni – nu era interesată de ei, acum avea o viaţă nouă şi, în această viaţă nouă, foarte puţini oameni ştiau cine erau părinţii ei şi de unde venea. Aşa îi plăcea.

Mai devreme, Frankie plecase cu maşina la Atlantic City, ca să petreacă weekendul cu doi dintre prietenii săi, Bobby Santangelo Stanislopoulos şi M.J., partenerul de afaceri al lui Bobby. Annabelle îi ştia pe amândoi, căci pe vremuri merseseră toţi la acelaşi liceu în Beverly Hills.

Da, grozave vremuri! Bobby şi M.J. erau cu un an mai mare decât ea, dar nu uitase niciodată noaptea de pomină a balului de absolvire, când toţi trei ieşiseră împreună, se ameţiseră complet, iar ea sfârşise prin a-şi face de cap cu amândoi.

Hmm… doar una dintre escapadele adolescentine scăpate de sub control, deşi fusese chiar o experienţă memorabilă. Nici Bobby, nici M.J. şi nici ea nu mai pomeniseră vreodată nimic despre asta. Era un subiect tabu.

Apoi, într-o noapte, la câţiva ani după ce se mutase în New York, intrase în Mood şi îi găsise acolo – Bobby şi M.J. Iniţial, a fost chiar un şoc să-i vadă, dar începură repede să vorbească şi să-şi amintească de vremurile bune de demult. De fapt, M.J. fusese cel care o prezentase lui Frankie.

Nu-i spusese niciodată lui Frankie despre noaptea de nebunie cu doi dintre cei mai buni prieteni ai săi – unele lucruri era mai bine să rămână în trecut. În afară de asta, nu-şi imagina că ar fi foarte încântat dacă ar afla vreodată, mai ales că, atunci când era nervos, Frankie devenea violent.

Deoarece jocurile de noroc păreau să fie noua lui pasiune, nu obiectase când auzise că pleacă. Prietenul ei instalat la ea acasă era o pacoste şi jumătate, astfel încât nu o deranja să mai petreacă din când în când o noapte pe cont propriu. Ieşirea fără Frankie i-ar permite o pauză bine-venită.

Portarul o informă că, într-adevăr, şoferul ei parcase afară.

Se îndreptă spre ieşire, nu înainte de a-şi lua poşeta Chanel.

În momentul în care păşi afară din apartament, telefonul începu să sune. Alese să-l ignore – avea o fixaţie cu telefoanele, ura să răspundă la ele. Oricine ar fi fost putea să lase un mesaj.

Părăsi apartamentul şi coborî cu liftul, încântată de perspectiva că va iniţia un tânăr inocent în desfătările sexului. Tatăl său, Sharif Rani, era unul dintre cei mai importanţi clienţi ai lor. Sharif cerea o fată diferită de mai multe ori pe săptămână şi se întorcea întotdeauna pentru mai mult. Annabelle îl considera pe Sharif Rani un client clasa întâi, alături de starul de cinema de la Hollywood, un vânător de femei nesăţios, şi de rockerul de Hall of Fame[1], cu penis de douăzeci de centimetri şi înclinaţie pentru femei care acceptau să se antreneze cu el la diferite activităţi în baie.

— Bună ziua, domnişoară Svetlana, spuse portarul, ieşind de după tejgheaua lungă de marmură şi frecându-şi mâinile, în aşteptarea unui bacşiş consistent.

Annabelle îi strecură discret o bancnotă de douăzeci de dolari. Învăţase mai demult că era inteligent să-i facă pe toţi fericiţi.

Portarul încercă să nu se holbeze la ea. Cu părul de un roşu-deschis şi trupul suplu, era o frumuseţe. Totodată, era şi foarte misterioasă. Nimeni din clădire nu ştia ce făceau ea sau prietenul ei, doar că erau tineri, bogaţi şi aveau o grămadă de prieteni arătoşi.

Annabelle păşi afară, se aşeză pe bancheta luxoasă de piele a Mercedesului pe care îl cumpăraseră recent şi se lăsă pe spate. Se bucura că era vorba de o întâlnire de după-amiază, deoarece hotărâse ca, după lecţia cu băiatul, să intre la Saks şi să-şi cumpere noua poşetă de piele Prada pe care o văzuse în catalog. Şi, din moment ce Frankie nu se prea omora să-i cumpere cadouri, poate avea chiar să se răsfăţe cu o bijuterie David Yurman.

„Da, asta voi face, se gândi ea visătoare. Mă voi răsplăti pentru cinci minute de muncă nu atât de grea. Merit asta.”

— Salut, spuse Chip, privind în oglinda retrovizoare şi analizând-o cu ochii săi înguşti. Ce mai faci?

— Nu sunt într-o dispoziţie de conversaţie, Chip, spuse ea direct, apoi îl ignoră, fiindcă o deranja, întotdeauna o făcuse. Era ceva la el…

— Scuză-mă că exist, mormăi el.

La naiba! Chiar în momentul acela, hotărî că Chip trebuia să plece. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.