Jocuri periculoase de Jackie Collins

Capitolul 1

— Nu-mi pasă dacă nu poţi face altceva. Nu-mi pasă dacă-ţi pierzi venitul, casa, bunurile. La dracu’ cu ele, iubito. Adună-ţi respectul de sine şi fă-ţi ieşirea. O prostituată nu înseamnă altceva decât unealta unui bărbat. Nu-i băgaţi în seamă pe peşti, pe şefi. Noi vă vom ajuta. O să vă dăm tot ajutorul de care aveţi nevoie. O să ne ocupăm de voi atât de bine, încât vechea viaţă vi se va părea un coşmar.

Margaret Lawrence Brown vorbea de cincisprezece minute, şi se opri să ia o înghiţitură de apă dintr-un pahar pe care i-l întinse cineva pe podiumul improvizat. Mulţimea adunată s-o asculte era flatant de mare. Oamenii ocupau o zonă destul de întinsă din Central Park, majoritatea femei şi câţiva bărbaţi împrăştiaţi printre ele. Era o zi caldă de august, în anul 1974, iar susţinătorii ei îşi făcuseră apariţia în număr mare.

Tonul lui Margaret era puternic şi răspicat. Vocea nu-i era şovăielnică. Mesajul se auzea tare şi clar.

Era o femeie înaltă, abia trecută de treizeci de ani. Faţa radioasă, cu trăsături puternice, nu-i era acoperită de fard. Avea părul lung şi negru, şi purta blugi, cizme şi şiraguri de mărgele hippy.

Margaret Lawrence Brown era o figură legendară în America. O susţinătoare ferventă a drepturilor femeilor, care repurtase multe victorii. Scrisese trei cărţi, apărea periodic la televizor, şi câştigase o grămadă de bani pe care-i folosise toţi pentru organizaţia ei – LPF – LIBERTATE PENTRU FEMEI.

Toată lumea râsese de ea când începuse să susţină cauza prostituatelor. Dar nimeni nu mai râdea acum, nu după trei luni, nu după ce se părea că mii de femei renunţaseră la profesia aleasă şi o urmaseră.

— Trebuie să vă mobilizaţi ACUM! strigă Margaret, împingându-şi hotărâtă bărbia înainte.

— DA! urlară femeile drept răspuns.

— Veţi trăi din nou! Veţi reveni la viaţă!

— DA! DA! Reacţia mulţimii avea intensitatea unui cântec religios.

— Veţi fi LIBERE! le promise ea.

— DA!

Margaret se prăbuşi la pământ în timp ce mulţimea continua să se agite şi să strige în sprijinul ei. Sângele ţâşni dintr-o gaură mică şi curată din mijlocul frunţii ei.

Mai trecură minute întregi până ca mulţimea să-şi dea seama ce se întâmplase, iar panica şi isteria să se instaureze.

Margaret Lawrence Brown fusese împuşcată.

La casa din Miami nu se putea ajunge decât după ce treceai de gardurile electrice şi de privirile scrutătoare a doi paznici în uniformă, cu pistoalele înfipte lejer în cureaua de la brâu.

Alio Marcusi trecu uşor de pază. Era un bărbat gras şi în vârstă, cu ochii umflaţi de la băutură şi cu mersul unei pisici gravide.

Pe când se apropia de casă, începu să fredoneze uşor, simţindu-se inconfortabil în costumul gri în carouri care-i era prea strâmt, şi transpirând din cauza căldurii în ziua aceea în care pe cer nu se vedea nici umbră de nori.

Îi răspunse o menajeră când sună la uşă. O italiancă ursuză cu membre lungi care vorbea puţină engleză, dar care dădu din cap către Alio şi-i spuse că Padrone Bassalino era afară, la piscină.

Îi dădu o palmă peste fund în timp ce îşi croia drum prin casă spre patioul ce se deschidea către o piscină în formă de rinichi.

Mary Ann August îl salută. Mary Ann era o tânără extraordinar de frumoasă, cu păr blond tapat după moda retro, cu forme apetisante, expuse din plin într-un bikini minuscul, alb cu buline roşii.

— Salutare, Alio, spuse ea chicotind şi ridicându-se de pe şezlong. Tocmai voiam să-mi prepar o băuturică. Vrei şi tu?

Pozând provocator în faţa lui, se juca ostentativ cu lanţul de aur ce-i atârna între sânii generoşi. Alio contemplă frumoasa imagine, lingându-şi buzele în anticiparea momentului – nu foarte îndepărtat, desigur – când Enzio se va sătura de Mary Ann şi o va pasa mai departe, la fel ca pe toate celelalte dinaintea ei.

— Da, aş vrea un Bacardi cu multă gheaţă. Şi nişte chipsuri, un mix de nuci şi câteva măsline negre. Se frecă plin de regret pe burta umflată. Nu am avut timp pentru masa de prânz. A fost o zi aşa de aglomerată. Dar, unde-i Enzio?

Mary Ann făcu un gest către grădinile nesfârşite.

— Este pe undeva pe acolo, cred că-şi îngrijeşte trandafirii, spuse ea cu voce mieroasă.

— A, da, rozele lui.

Alio se uită instinctiv înapoi spre casă şi, mai mult ca sigur, Rose Bassalino însăşi era acolo, iţindu-şi bărbia îngustă printre perdele. Rose, soţia lui Enzio. Nu-şi mai părăsise camera de ani întregi şi singurii oameni cu care vorbea erau cei trei fii ai ei. Rose era permanent de pază la fereastră, aşteptând şi observând. Îl băga în sperieţi pe Alio. Nu ştia cum de o suporta Enzio.

Mary Ann se legănă înaintând spre bar şi începu să prepare băuturile. Avea nouăsprezece ani şi deja trăia cu Enzio de aproape şase luni, un record important, pentru că Enzio nu le ţinea niciodată prea mult prin preajmă.

Aşezându-se pe un scaun, Alio închise ochii încet. Ce zi ocupată…

— Hei, ciao, Alio, prietene, băiatule. Cum te simţi?

Alio tresări brusc, cu o figură vinovată. Enzio se aplecase deasupra lui. La şaizeci şi nouă de ani, avea trupul tare şi bronzat al unui bărbat cu jumătate din vârsta lui, toţi dinţii în gură, o faţă colţuroasă cu trăsături ferme şi o claie de păr cu fir gros, gri precum oţelul.

— Să ştii că mă simt bine, Enzio, foarte bine, spuse Alio repede.

Îşi strânseră mâinile şi se bătură pe spate. Erau veri, iar Alio îi datora tot ce avea lui Enzio.

— Pot să-ţi prepar o băuturică, iubitule? întrebă Mary Ann, privindu-l cu adoraţie pe Enzio.

— Nu, o concedie el cu o privire. Du-te în casă. O să sun dacă am nevoie de tine.

Mary Ann nu comentă şi se supuse pe dată. Poate că din acest motiv o păstrase lângă el mai mult decât pe celelalte. De îndată ce ea dispăru, Enzio se întoarse spre vărul lui.

— Deci? întrebă el, nerăbdător.

— S-a făcut, răspunse Alio cu voce joasă. Am fost de faţă. O treabă de maestru. Unul dintre băieţii lui Tony, care-a dispărut înainte să-şi dea seama cineva ce s-a întâmplat. M-am grăbit direct aici.

Enzio dădu din cap, gânditor.

— Nu există satisfacţie mai mare decât o lovitură perfectă. Dă-i băiatului ăstuia al lui Tony încă o mie şi fii cu ochii pe el. Un om ca ăsta poate să promoveze. O execuţie publică nu e deloc un lucru uşor.

— Nu, nu e, admise Alio, sugând o măslină neagră.

— Cred că are treizeci, şuieră femeia, răutăcioasă.

— Sau chiar mai mult, fu de acord prietena ei.

Ridate şi fardate exagerat, cele două femei între două vârste se uitau la Lara Crichton cum ieşea din piscina de la Clubul Marbella. Lara era o frumuseţe perfectă de douăzeci şi şase de ani. Era subţire, bronzată, cu sâni rotunzi, senzuali, cu o coamă de păr cu şuviţe decolorate de soare pe care numai cei foarte bogaţi păreau să fie în stare să le păstreze, şi cu ochi verzi, mari şi limpezi.

Lara se lăsă să cadă pe rogojină, lângă prinţul Alfredo Masserini şi suspină tare.

— M-am plictisit de locul ăsta, spuse ea neliniştită. Nu putem merge în altă parte?

Prinţul Alfredo se ridică.

— De ce te plictiseşti? îi ceru el explicaţii. Te plictisesc eu? De ce te plictiseşti când eşti cu mine?

Lara oftă din nou. Da, adevărul era că prinţul putea să fie într-adevăr extrem de plictisitor. Dar pe cine mai avea disponibil? Îşi stabilise regula să nu părăsească pe nimeni până când nu avea la dispoziţie un înlocuitor potrivit. Deja fusese cu majoritatea prinţilor şi conţilor liberi, cu câteva stele de cinema, un lord sau doi. Era chiar obositor că-şi stabilise nişte standarde atât de înalte.

— Nu te înţeleg, se plânse prinţul Alfredo. Nicio femeie nu mi-a mai spus că se plictiseşte cu mine. Nu sunt un bărbat plictisitor. Sunt alert, viu. Sunt, cum se spune, creierul şi sufletul petrecerii.

Lara observă cu un oftat şi mai pronunţat că, în timp ce vorbea, avea o erecţie în frumoşii lui pantaloni scurţi, marca Cerrutti.

— O, Doamne, taci din gură odată, murmură ea pentru sine.

Sexul devenise cea mai mare plictiseală. Atât de previzibil, prăfuit şi mecanic. Prinţul Alfredo n-o auzi.

— Vino, iubito. Conştient şi mândru de erecţia lui, o trase în picioare. Mai întâi ne odihnim, îi făcu cu ochiul, viclean. Şi apoi mergem cu Ferrariul în munţi. Ce zici, dragostea mea?

— Cum zici tu.

Fără chef, îl lăsă s-o conducă înăuntru. Toţi ochii îi urmăriră când se depărtară. Erau cu siguranţă un cuplu frumos şi interesant. Aveau apartamente separate, dar printr-un aranjament tacit, toate activităţile sexuale aveau loc în cel al Larei. Ea-l opri înainte să intre pe uşă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el indignat. Am o erecţie beton, una de zile mari.

— Păstreaz-o pentru mai târziu, spuse ea ferm, închizând uşa în faţa protestelor lui. Te sun când mă trezesc.

Lara se simţea neliniştită şi prinsă în cursă. Avusese acelaşi sentiment şi pe când era căsătorită cu Jamie P. Crichton. Divorţul rezolvase problema atunci, dar ce avea să facă acum?

Telefonul sună şi ea răspunse, gata să-i spună lui Alfredo nu – un nu foarte hotărât. Dar nu era prinţul. Centralista o informă că era un apel urgent de la New York.

— Da?

Legănă receptorul, întrebându-se cine ştia că se afla în Spania.

— Lara? Lara, tu eşti? O, Doamne! Se aude atât de prost.

Era vocea unei femei, cu un ton la limita isteriei.

— Cine e? întrebă Lara brusc.

— Doamne! Mă auzi? La naiba, sunt Cass. Urmă o pauză scurtă. Lara, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Margaret a fost împuşcată. Au împuşcat-o pe Margaret.