Zeita razbunarii de Jackie Collins
Capitolul 1
Era seara devreme, iar grădina-restaurant se umpluse doar pe jumătate. Clienţii încercau s-o ia uşor, pentru că, până la urmă, era vorba despre Los Angeles, cu vedete câtă frunză şi iarbă. Totuşi, majoritatea nu se puteau abţine să nu se uite pe furiş la Venus cea platinată, o celebră stea internaţională, care ciugulea dintr-o salată de legume bine mărunţită.
La masă cu ea stătea Lucky Santangelo, o frumuseţe brună al cărei nume apăruse de-a lungul anilor în titlurile ziarelor de scandal. Lucky – fosta proprietară şi directoare a Panther Studios – era o femeie de afaceri extraordinară, care deţinea în prezent hotelul de lux, cazinoul şi complexul de apartamente The Keys din Las Vegas.
Cele două femei alcătuiau un cuplu extrem de reuşit. La Hollywood, locul unde felul în care arăţi înseamnă totul, Venus şi Lucky erau stăpâne. Venus, cea cu părul blond, atrăgea imediat atenţia cu uimitorii ei ochi albaştri şi trupul zvelt şi musculos. Iar Lucky, periculos de seducătoare, cu ochii mai negri ca noaptea, ten măsliniu-închis, buze pline şi senzuale, o claie de păr ca smoala şi un corp micuţ şi proporţionat.
— Am început să cred că eşti dependentă de sex, zise Lucky încet, zâmbindu-i bunei sale prietene.
— Ce-ai zis? replică Venus, ridicând o sprânceană perfect arcuită şi trasată. Săptămâna trecută m-ai făcut devoratoare de bărbaţi, iar acum, dependentă de sex. Chiar aşa, Lucky?
Dându-şi pe spate coama de bucle în dezordine, Lucky zâmbi ştrengăreşte:
— O, da, mare greşeală am făcut, rosti ea tărăgănat şi sarcastic. Pare-se că nu tu te-ai culcat săptămâna trecută cu partenerul tău de film de 22 de ani şi nu tu te-ai tăvălit cu regizorul tău de 60 de ani, două zile mai târziu.
— Hai, lasă, o rugă Venus, cu un gest de lehamite. Sunt pe cale să divorţez, ce-ai vrea să fac? Să mă duc la mănăstire?
— Asta ar fi culmea, zise Lucky, zâmbind la gândul că Venus ar face prăpăd într-o mănăstire. Dar oricum – sunt sigură că ştii ce faci.
— Pun pariu pe fundul tău frumos că ştiu, afirmă Venus cu vehemenţă. Billy e pe tot internetul şi în reviste cu piţipoanca aia tânără de care se pare că e vrăjit. Exact ca şi Cooper. Se opri să se gândească mai bine. Un alt trădător împuţit. Da' bine mai ştiu să-i aleg!
— Al naibii de bine, încuviinţă Lucky, gândindu-se la Cooper Turner, soţul lui Venus înainte de Billy Melina, care era cu totul altfel. Cooper era o stea de cinema mult mai în vârstă, cu un trecut cam la fel ca al lui Warren Beatty, şi toată lumea ştia că are s-o înşele până la urmă. Billy – nu atât de mult. Deşi era cu treisprezece ani mai tânăr decât Venus, Billy părea încântat să fie cu ea. Şi de ce nu? Ca şi Madonna, Venus era celebră şi avea o droaie de fani în toată lumea.
— Nu-mi vine să cred că Billy e aşa un ratat, zise Venus, hotărâtă să-l desfiinţeze măcar cu vorba pe cel care în curând nu avea să-i mai fie soţ.
— Nu-i deloc aşa, nu se putu abţine Lucky să nu remarce. Ultimul lui film a făcut încasări de peste o sută de milioane. Nu-i prea rău.
— Da, da, mai slăbeşte-mă, izbucni Venus iritată. Cariera lui e în plin avânt, dar ca bărbat, te asigur că e o pierdere de vreme. Îşi miji ochii. Da' ce-i cu tine azi? N-ar trebui să fii de acord cu mine, în loc să mă baţi la cap cu încasările filmului lui?
— Ei… Să nu zici că nu te-am avertizat să nu te măriţi cu un bărbat mult mai tânăr ca tine, îi răspunse Lucky.
— Billy nu e cu mult mai tânăr, insistă Venus. Oricum, lui Demi şi lui Ashton le merge bine. În afară de asta, am crezut că-l placi.
— L-am plăcut, zise prudentă Lucky. Şi încă-l plac. Dar, când te căsătoreşti cu un bărbat mai tânăr… e de presupus că te va înşela.
— O, mulţumesc, zise Venus încruntându-se. De când ai ajuns aşa cinică?
— Nu cinică, mai degrabă pragmatică.
— Asta zici tu, pufni Venus.
— Ştii doar că spun lucrurilor pe nume, observă Lucky, luându-şi paharul şi sorbind o înghiţitură de vin.
— Da, toţi ştim asta. Nimeni nu ţi-o interzice.
— Foarte adevărat. Eu cred în adevăr.
— Şi cred că pentru tine chiar funcţionează.
Lucky se uită la superba ei prietenă şi se întrebă de ce şi-ar dori vreodată s-o părăsească un bărbat care are norocul să fie cu ea. Venus avea de toate – frumuseţe, inteligenţă, talent.
— Mai exact, de ce divorţezi de Billy? o întrebă.
— Pentru că el…
— Te-a înşelat, sfârşiră amândouă propoziţia şi izbucniră în râs.
— Ei bine, a fost minunat cât a durat, zise Venus pe un ton înţelept. Optsprezece luni împreună şi şase luni căsătoriţi. Acum sunt aproape liberă şi, crede-mă, nu-i deloc rău. Îmi place să fiu independentă. Cu Billy mă simţeam ca într-un cămin studenţesc. E aşa bine că nu mai trebuie să adun de pe jos şosete şi lenjerie intimă şi că pot să-mi pierd nopţile prin baruri şi să fiu stăpână pe viaţa mea.
— Dar eşti sigură că n-ai fost întotdeauna?
— Nu cred. Doar mă cunoşti… Când nu lucram, singura mea preocupare era să fac pe nevasta perfectă, şi vezi unde-am ajuns.
— Liberă să te culci cu partenerul de film şi cu regizorul, comentă Lucky. Nu-i aşa rău.
Venus zâmbi păcătos.
— Ştiu. Păcat că am terminat de filmat.
— Poate ar trebui să iei avionul şi să te duci la Las Vegas în weekendul ăsta, îi sugeră Lucky. Aşa n-o să te mai gândeşti mereu la Billy.
— Ce mai e prin Las Vegas… în afară de fantasticul tău hotel?
— Fac o şedinţă cu toţi investitorii mei şi, pentru că tu ai fost unul dintre primii, ar fi grozav să-ţi faci apariţia. Toţi au să se bucure. Şi – chiar mai bine – am hotărât să dau o petrecere de ziua lui Max, deşi puştoaica asta mă scoate din minţi. Tot o ţine una şi bună că vrea să plece la New York.
— Nu-mi vine să cred că Max face optsprezece ani. Micuţa Maria, majoră!
— Mie îmi zici, oftă Lucky. Timpul zboară.
— Îţi dai seama că la optsprezece ani nu mai poţi s-o împiedici să facă tot ce vrea?
— Din păcate, îmi dau foarte bine seama, zise Lucky clătinând din cap. Şi, dacă-mi cunosc bine fata, are să profite din plin.
— Ei, tu te-ai măritat tânără, remarcă Venus cu vioiciune. Poate că va fi la fel de deşteaptă ca şi tine.
— Am fost măritată, vrei să spui, de scumpul meu tătic Gino, zise Lucky, scuturând din cap, de parcă nu i-ar fi venit nici acum să creadă că Gino o obligase să se mărite împotriva voinţei ei. Poţi să-ţi închipui că Gino s-a gândit să mă protejeze de firea mea nărăvaşă? Ce glumă a fost până la urmă!
— Cum de nu te-ai împotrivit?
— Aveam şaisprezece ani, spuse Lucky, amintindu-şi cum o copleşiseră neputinţa şi spaima în ziua nunţii. Cred că n-am avut destulă putere să spun nu.
— Haide, Lucky, nu ţi-a făcut rău deloc, zise Venus. Uite câte ai realizat. Ai construit hoteluri, ai condus un studio cinematografic, ai făcut trei copii şi eşti căsătorită cu Domnul Minune. Recunoaşte că eşti o femeie extraordinară!
— Nu, răspunse Lucky după o clipă de gândire. Sunt o femeie care a riscat mereu. A trebuit să lupt pentru independenţa mea. Mult timp. Crede-mă, n-a fost uşor.
— Aşa e, zise Venus. De-aia ne înţelegem aşa bine noi două. Amândouă ştim că nu e deloc uşor să ajungi o femeie puternică şi de succes în oraşul ăsta: eşti mereu singură şi ţi se pun multe piedici.
— De acord, zise Lucky. Încasezi ca un bărbat, dar eşti considerată târfă, pentru că te zbaţi.
— Asta-i purul adevăr, încuviinţă Venus.
— Da' ştii ceva? întrebă Lucky retoric. Eu ştiu cine sunt – şi n-aş fi obţinut nimic altfel.
— Nici eu!
— Cred că trebuie să bem pentru femeile puternice şi invincibile, zise Lucky, ridicând paharul.
— Ai dreptate, surioară, spuse Venus în şoaptă. Ciocniră paharele şi îşi zâmbiră.
— Tot voiam să te întreb, zise Lucky, cine rămâne cu apartamentul din The Keys, tu sau Billy?
— Sigur că eu, răspunse ferm Venus. I-am spus deja avocatului că nu renunţ la el. E al meu. Billy n-are decât să facă pe dracu'-n patru ca să pună mâna pe bucata asta de proprietate imobiliară.
— Mă bucur. În lumea asta, trebuie să ţii cu dinţii de ce e al tău.
— E al dracului de adevărat. Apartamentul e în hotelul tău, eu sunt prietena ta, aşa că la naiba cu Billy!
— Ţine-o tot aşa! zise Lucky, dând din cap aprobator.
După ce îşi băură cafeaua şi mai petrecură o vreme la taclale – mai ales despre cât de porc era Billy – Lucky ceru nota.
Un chelner tânăr, care se zgâise la ele toată seara, îi aduse imediat nota. Lucky aruncă pe masă cârdul negru de credit American Express.
— Asta înseamnă că-i rândul tău, aşa cred, zise Venus şi îşi scoase oglinjoara din trusa Chanel, ca să-şi cerceteze imaginea perfectă. Ştia că la ieşire o aştepta o hoardă de paparazzi şi că nimic nu le făcea mai mare plăcere decât să surprindă o vedetă arătând ca dracu'. N-avea de gând să le dea o asemenea satisfacţie.
Chelnerul rămase pe loc, dregându-şi glasul. Deşi era emoţionat, sesizase ocazia şi nu voia s-o lase să-i scape – chiar dacă ar fi însemnat să-l dea afară şeful, dacă îl vedea deranjând o clientă.
— Iertaţi-mă, domnişoară… ăăă… Venus, îndrăzni el, bâlbâindu-se puţin. Am scris… un scenariu care vi se potriveşte mănuşă. Speram… ăăă… să vă găsiţi timp să-l citiţi.
Venus îi aruncă o privire – celebra ei căutătură rece ca un Martini cu gheaţă – şi îl cercetă cu ochii ei albaştri.
„O, nu, se gândi Lucky. Iar începe. Diva se dezlănţuie.” Venus nu o dezamăgi.
— Arăt eu oare a agent? toarse ea ca o pisică. Chiar aşa?
Chelnerul se făcu alb ca varul, luă repede cardul de credit al lui Lucky şi o şterse.
— Bietul băiat, zise Lucky compătimitoare. Încerca şi el marea cu degetul.
— Păi, s-o încerce în altă parte, spuse Venus pe un ton de mare doamnă. Nu pot să sufăr să fiu hărţuită când vreau să mă relaxez.
— O, Doamne, ce javră poţi fi! o mustră Lucky. Nu-i bine să te calce cineva pe coadă.
— Aşa să fie, zise Venus cu un zâmbet crispat. Mergem?
Max Santangelo Golden, o adolescentă de 17 ani, putea să intre într-un fel sau altul în orice club poftea. Acte de identitate false. Nicio problemă. Bacşişuri generoase portarilor. Nicio problemă. Să-şi cultive prieteniile cu promoterii. Nicio problemă.
„Când e vorba să intru undeva, eu sunt stăpâna”, se lăuda adesea Max.
Cei mai buni prieteni ai ei, Cookie, fata cu pielea ciocolatie a idolului muzicii soul Gerald M., şi Harry, fiul gay al unui barosan de la un canal de televiziune, erau de acord cu ea. În schimb, lui Ace, iubitul ei din când în când, nu-i făcea plăcere. Cluburile din L.A. nu-l pasionau. Nu bea, nu lua droguri şi nu-l interesau vedetele dezlănţuite din astfel de locuri. Dar Max, la cei 17 ani ai ei, se extazia. Nu că ar fi băut mult sau că ar fi luat droguri, dar se înnebunea să vadă celebrităţi şi să danseze pe mese. Muzica o vrăjea – mai ales rapul şi soliştii unor formaţii englezeşti necunoscute, cu mutre de vicioşi. Da, era total subjugată de acest stil de viaţă. Ace era, fără îndoială, foarte atractiv, dar Max îl considera câteodată un tip prea de treabă şi şi-ar fi dorit o relaţie mai cu năbădăi. În afară de asta, Ace nu locuia în Los Angeles şi nu era mereu lângă ea când voia ceva de la el.
— Unde mergem astă-seară? întrebă Cookie, stând picior peste picior pe pat şi decojindu-şi oja de pe unghiile verzi.
— E o formaţie veche de rock la House of Blues, e foarte în vogă, zise Harry cu voce tare. Cred că ne putem strecura acolo dacă aveţi chef.
Harry era cel mai palid băiat de pe lume, aproape livid la faţă şi doar piele şi os, cu părul ţepos dat cu gel şi vopsit negru tăciune. De-abia recent îşi recunoscuse orientarea sexuală, dar Max şi Cookie ştiau de mult timp şi acceptaseră fără rezerve faptul că era gay. Mai trebuia să-i mărturisească şi tatălui său dominator, dar probabil că l-ar fi dezmoştenit.
— Nu pot să sufăr House of Blues, îşi spuse Max părerea, iar ochii ei scânteietori aruncară fulgere de dezaprobare. E întotdeauna plin de oameni care vor să devină celebri şi, în afară de asta, n-am reuşi nici odată să ajungem în Foundation Room.
— Şi de ce nu? întrebă Cookie, aplecându-se să ia cutia de 7UP care stătea într-un echilibru periculos pe marginea mesei.
— Da, chiar aşa. De ce nu? Credeam că tu poţi să intri oriunde vrei.
— Oriunde vreau, răspunse Max apăsat, dându-şi pe spate norii negri de păr ondulat. Cine naiba are nevoie de Foundation Room? E întotdeauna plină de rockeri bătrâni care dau pe gât pumni întregi de Viagra. Aşa că nu-i mişto.
Cookie lăsă să-i scape un chicotit.
— Sunt sigură că şi taică-miu ia Viagra, zise ea sorbind din 7UP. Cred că înghite cu zecile de pastile.
— Aşa fac ăi bătrâni, zise Harry cu un zâmbet atotştiutor. Altfel, nu şi-o pot scula.
— Mă dezguşti, chiţăi Cookie. Nu vreau să mă gândesc la taică-miu cu o mătărângă cât casa!
Max hotărî că Harry şi Cookie erau câteodată greu de suportat. Cei trei crescuseră împreună, merseseră la aceeaşi şcoală şi trecuseră prin aceleaşi experienţe interesante şi uneori înfricoşătoare, dar Max simţea că, într-un fel, se maturizase mai repede decât ei. Plănuia ca, odată ce împlinea 18 ani, să-şi ia zborul spre New York şi spre libertate. Nu că părinţii ei n-ar fi fost grozavi, dar erau foarte greu de mulţumit. Lucky, care realizase absolut orice îşi dorise. Şi Lennie, scriitor şi regizor talentat, care îşi făcea propriile filme independente. Max se săturase să fie considerată doar fiica lor. Îi ajunsese până-n gât să tot fie mânată de la spate să realizeze ceva excepţional.
Bobby, fratele mai mare, era modelul – Bobby, care scăpase de acolo şi îşi alesese propriul drum în viaţă. Îi dădea, cu siguranţă, un exemplu bun, iar ea îl adora. Deşi el avea acum o prietenă permanentă, Denver Jones, procuror-adjunct, pe care ea o admira cu rezerve, tânjea să-l aibă pe Bobby numai pentru ea când venea în L.A.
— Ne-am înţeles, zise Max în cele din urmă. De ce n-am merge diseară la Château? E tot timpul ceva nou acolo.
— Cât timp nu dau nas în nas cu babacul, zise Cookie strâmbându-se. Şi-a luat altă gagică tâmpită şi cred că stă la Château când vine în oraş.
— Şi care-i treaba cu ea? întrebă Max.
— E englezoaică get-beget, cu un accent de doamnă, şi-şi vâră funduleţul ei tare peste tot. Se crede a doua Keira Knightley. De parcă…
— Babacul tău are grijă de toate, remarcă Harry, trăgându-şi în sus gulerul hainei sale lungi, ca de vampir.
— Mie-mi zici, spuse Cookie, oftând obosită. Am avut mai multe mame vitrege decât tu gânduri murdare despre Chace Crawford!
— Bine, bine, îi întrerupse Max. Ea lua decizii rapide, nu-i plăcea să-şi piardă timpul şovăind. Am putea încerca la noul club deschis acum câteva săptămâni. River îi spune. Sunt sigură că putem intra acolo.
— Atunci, să mergem, zise Cookie jucându-se cu şuviţele împletite de culoarea ciocolatei care îi încadrau chipul de o frumuseţe ieşită din comun.
— Crezi că vine şi Chace Crawford pe-acolo? întrebă Harry cu speranţă în glas.
— Linişteşte-te, îl îndemnă Max, aruncându-i o privire. Chiar nu ştii? Chace Crawford e nebun după fete.
— Asta zic toţi, mormăi Harry. Da' ştiu eu mai bine.
— Lucky ne-a invitat în Las Vegas weekendul următor, zise Bobby Santangelo Stanislopoulos, întinzându-se cât era de lung pe canapeaua modernă, dar veche, a lui Denver Jones. Dă o petrecere de ziua surorii mele, care împlineşte 18 ani; va fi un mare eveniment în familie.
Denver îşi privi tremurând uşor iubitul cu care era de câteva luni. O, Doamne, mereu o cucereau părul lui lung şi negru, ochii întunecaţi ca noaptea, nasul grecesc şi linia puternică a maxilarului. De n-ar fi fost atât de al naibii de chipeş! De n-ar fi fost atrasă de el încă din liceu! De n-ar fi fost un iubit atât de grozav, care ştia exact ce să facă!
— Mama ta mă intimidează, zise ea în cele din urmă, mângâindu-şi câinele pe burtă.
Amy Winehouse stătea pe spate şi scotea chelălăituri de fericire. Amy era o corcitură pe care ea şi fostul ei prieten, Josh, o găsiseră rătăcind pe Venice Beach. Îi dăduseră numele de Amy Winehouse pentru că mârâia încet şi răguşit. În plus, celebra Winehouse era una dintre cântăreţele preferate ale lui Denver.
Bobby izbucni în râs – avea un râs extraordinar. Normal.
— Hai, fii fată bună, o dojeni el. Sunt sigur că Lucky crede că eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
Denver îşi ridică o sprânceană.
— Lucru? zise ea pe un ton rece.
— Ştii la ce mă refer.
— Problema e, spuse Denver, căutând cu disperare o scuză, că săptămâna viitoare mă mut la Secţia Narcotice, aşa că o să am o mulţime de lucruri de studiat.
— Poţi să-ţi iei laptopul cu tine – aşa poţi să cercetezi tot ce vrei. E o călătorie de 48 de ore, iubito. Sun pentru avion.
Nu-i plăcea deloc când Bobby spunea chestii din astea: „Sun pentru avion”. Suna aşa de elitist, exact ce nu era ea. Unele fete se pot obişnui cu tot luxul acesta, cu avioane particulare, cu petreceri opulente, dar nu era pentru ea să stea în ilustra familie a lui Bobby. În plus, nici nu-i prea plăcea Las Vegasul, însă nu i-o spusese lui Bobby – detesta să se ducă la exclusivistul său club, Mood. Dar mai ales ura faptul că femeile mişunau în jurul lui, îi făceau avansuri revoltătoare, nebăgând-o în seamă deloc, de parcă nici nu exista.
Adevărul era că îl iubea pe Bobby. Dar ura tot ce însemna poziţia lui socială.
Bobby se întinse din nou şi căscă.
— Ei, ce spui?
— Zic că mă mai gândesc.
— Sună bine, zise el, întinzând braţele spre ea ca s-o tragă lângă el pe canapea.
Ea se lăsă în braţele lui. De abia se întunecase şi ei n-aveau niciun plan pentru seara aceea, aşa că ce era rău să se mai relaxeze un pic?
Se întâlniseră cu intermitenţe în ultimele trei luni. Fuseseră împreună doar când venea Bobby în L.A. Şi nu se văzuseră în perioadele pe care el trebuia să le petreacă la cele două cluburi ale sale. Mood din Vegas şi Mood din New York. Când erau împreună, era minunat. Când trebuiau să se despartă, îi era dor de el şi se întreba ce face, dar şi încercau să facă sex prin telefon, ceea ce îi făcea pe amândoi să râdă isteric.
Niciunul dintre ei nu rostise cuvântul „dragoste”. Deşi aduceau mereu vorba că relaţia lor era exclusivă.
Amândurora le era teamă să se lege prea tare. Dar în taină şi-o doreau. Acum însă lăsau lucrurile în voia lor, fără prea multă patimă.
Bobby începu să-i mângâie părul. Denver se mândrea cu părul ei; era lung şi des, castaniu şi cu reflexe aurii naturale. Ştia că părul era unul dintre atuurile ei, alături de ochii depărtaţi de culoarea alunei şi de buzele pline. Dacă ar fi trăit în alt oraş mare, ar fi fost considerată o fată de nota zece. Dar în L.A., nu credea că merită mai mult de şapte. Insă nu avea dreptate.
Mâinile lui Bobby ajunseră mai jos, la sâni, şi, cu o mişcare iute, se strecurară pe sub tricou şi îi scoaseră sutienul, apoi începură să se joace cu sfârcurile ei. O, da, sânii ei erau naturali, lucru neobişnuit în L.A.
Oftând la gândul plăcerii ce o aştepta, îl strânse în braţe. Nu conta câtuşi de puţin că mai făcuseră dragoste şi dimineaţa. Dorinţa era dorinţă, şi aveau amândoi chef.
Câteodată, nu se putea abţine să nu se întrebe cât va dura. Josh, fostul ei prieten stabil, fusese un iubit destul de bun în primele şase luni ale relaţiei lor de trei ani, apoi – un dezastru.
— La ce te gândeşti? îi şopti Bobby la ureche în timp ce-şi făcea de lucru şi cu limba.
— Ce întrebare de fată! murmură ea jucându-se cu fermoarul de la blugii lui.
— Mă faci fată? întrebă el, pe jumătate serios.
— Ai unele trăsături feminine, îl tachina ea.
— Cum ar fi? replică el, provocând-o să spună ceva.
— A, zise ea vag, dându-i jos blugii, încântată că nu avea nimic pe dedesubt. Ai buzele moi…
— Numai bune ca să te sărut… şi o întoarse repede, prinzând-o sub el. Buze moi şi scula tare, glumi el. Cât de feminină e treaba asta?
— Bobby! exclamă ea.
Apoi încetară să se tachineze şi pasiunea începu să se dezlănţuie. Făcea dragoste cu ea în aşa fel, încât o obliga să renunţe la toate inhibiţiile pe care le avusese vreodată. Pentru o clipă, o dezmierda încet, iar în cealaltă accelera ritmul acţiunii, şi tot aşa, până o aducea în pragul extazului. Voia mai mult şi mai mult…
Când se termină totul, erau obosiţi, unul în braţele celuilalt, somnoroşi şi mulţumiţi.
Denver îşi dorea mereu ca aceste clipe minunate să dureze la nesfârşit. Doar ei doi. Fără să-i deranjeze nimeni.
Dar lumea din afară îşi făcea întotdeauna simţită prezenţa, iar ei trebuiau să trăiască în ea. Bobby urma să conducă mâine până la Las Vegas, iar de acolo să ia avionul de New York, unde avea câteva întâlniri importante. Iar ea trebuia să-şi vadă de slujba ei de procuror-adjunct, care acum, de când se transferase la Secţia Narcotice, o pasiona şi o provoca. Se vor despărţi încă o dată.
Cel mai bun lucru era că îşi iubea meseria. Era o muncă istovitoare, dar rezultatele finale îţi dădeau satisfacţie. Era mulţumită că îşi schimbase activitatea. De la puternica firmă la care era avocat pledant, reuşise să ajungă procuror-adjunct, trimiţând oamenii în judecată, şi era încântată. Unul dintre cazurile ei importante fusese acela al unui actor celebru care pusese pe cineva să-i omoare soţia. Asta a fost picătura care a umplut paharul, de aceea hotărâse să-şi schimbe meseria. De ce să apere un tip care era, probabil, vinovat – când putea să facă un lucru mult mai bun, cum ar fi să-i pună pe cei răi în spatele gratiilor? Ce bine era să-i urmăreşti pe ticăloşii care vindeau droguri şi făceau din puşti nişte drogaţi la o vârstă fragedă! Asta da, satisfacţie în meserie!
— Ei, zise Bobby, vrei să mergem la un film şi să mâncăm o pizza?
Da, asta voia să facă împreună cu omul ei. Lucruri normale.
Măcar de ar rămâne toate în felul ăsta.
Nu ştia de ce, dar presimţea că n-are să fie aşa.
