Taina cavalerilor de Ioan Dan volumul 4
Capitolul 1
|
A |
colo unde apa Săsarului întîlneşte dulce prag de cîmpie, se ridica pe vremuri o frumoasă cetate cunoscută sub numele de Rîul Femeilor. Împins dintr-o parte de puterea aspră a Dealului Florilor, primit molcom în potolita cîmpie, Săsarul îşi domoleşte goana de copil zurbagiu, parcă mirat. Apa, curată ca zîmbetul pruncului, descoperă pietrele şi nisipul de pe fund, a căror culoare bate cînd verde, cînd către galben-roşcat, cu sclipiri ciudate. Neştiutor şi năvalnic, Săsarul spală sînul munţilor şi aduce la vale grăunte de aur. Secole de-a rîndul, oamenii de prin partea locului au cernut nisipul în ciururi şi au adunat cu migală preţiosul metal. Cîntînd uimitor de subţire, Săsarul nu lua seama la mănoasa ocupaţie, aşa cum pruncul nu ştie că zîmbetul său şi sclipirea de diamante a ochilor încălzeşte inimile celor vîrstnici.
Mai tîrziu, cetatea şi-a luat numele de Baia Mare, după minele de aur din împrejurimi. Aşezată la răscrucea drumurilor din nord, cetatea îşi acoperea spatele cu tăria munţilor şi îşi odihnea picioarele mari în cîmpie. Vechiul drum care şerpuia printre codrii falnici de la Dealul Solovanului către Munţii Gutin şi peste ei, în frumoase încolăciri, făcea bună legătură cu Sighetul. În faţa cetăţii Baia Mare, el se bifurca fie spre Dej şi chiar mai departe, către Cluj, fie prin Ţara Oaşului, pe sub dealuri cu vii şi livezi, prin cîmpii vestite pentru roadele lor, pînă dincolo de Satu Mare.
Avînd o aşezare atît de binecuvîntată, Baia Mare îşi trăgea seva bogăţiilor pe vechile drumuri ale nordului. În zilele de tîrg soseau acolo carele Maramureşului încărcate cu cergi miţoase, lucrate în văile Izei şi Vişeului, bărbînţe grele ca viţeii de lapte, cu vestita brînză de la Ieud, Săpînţa, Strîmtura, sau tocmai de sus, de la Borşa. Mîndrele cioplituri în lemn de prin Munţii Rodnei, sau merele galben-roşcate, bătute în coajă cu suflet de soare aspru, blănuri scumpe de jder, de sobol sau de vidră.
Din Ţara Oaşului, veşnic învăluită în legende, alte care aduceau pînze de in şi de cînepă, grîu curat şi lucios ca lacrima de mamă, coşerci mari cu struguri gălbui, plăcuţi la vedere ca pruncii despuiaţi, piersici cît pumnul, al căror parfum delicat amintea dulcele sîn de fecioară, pere cu aroma păcătoasă, desfrînată şi îmbietoare ca sărutul ibovnicei. Acolo se vindeau cuţite cu plăsele de os, rod al meşterilor făurari din Apa, din Seini ori din Călineşti. Butoaiele pîntecoase cu vin auriu închegau prietenii sau aspre încăierări, iar ţuica din pragul Maramureşului, bună de leac pentru sufletul trist, ori de chef pentru voinici, putea să oblojească un zmeu.
Pe drumul Dejului veneau cîrduri de cai falnici, cu ochii răi, cu pielea veşnic înfiorată ca oglinda lacului măturat de vînt, crescuţi la Satu Lung, la Ileanda, ori pe valea Chiuarului. De la cetatea Ciceu, vestite pietre de moară ferecate în obezi, pistoale lucrate la Cluj, armuri şi arme tăioase tocmai de la Bistriţa Năsăudului.
Din munţi, sau chiar mai aproape, din Dealul Florilor, aurul scormonit cu migală, cobora fără încetare prin marile tainiţe ale cetăţii. Bogăţia în aur a Munţilor Maramureşului şedea la cumpănă cu cea a vestiţilor Apuseni. Atraşi de mira jul preţiosului metal, aventurieri de toate neamurile veneau pe acele meleaguri, se pierdeau prin păduri nesfîrşite, dar puţini mai luau drumul îndărăt; fie că se omorau între ei, fie că picau sub mîinile grele ale asprilor bărbaţi din nord.
În seara zilei de 8 februarie a anului 1600, un călăreţ intră prin poarta de sud a cetăţii Baia Mare. Oştenii de gardă îi cercetară hîrtiile, apoi îl sloboziră. O jumătate de ceas mai tîrziu, călătorul se opri în faţa unei case înconjurate de arbori şi ziduri mari. Întunericul nu adunase în punga lui adîncă toată lumina zilei, astfel că proaspătul musafir al cetăţii recunoscu fără greutate ceea ce căuta. Casa, mult retrasă către fundul curţii, avea zăbrele de fier groase cît funiile şi uşi de stejar cu ferestre mici, parcă anume făcute ca să ţină stavilă bună în caz de asediu.
Satisfăcut de rezultatul observaţiilor sale, călăreţul descălecă sprinten şi bătu cu ţeava pistolului în poartă. De undeva de printre copaci, apăru un bărbat între două vîrste, nu prea mare la trup, dar temeinic aplecat spre desfrîul grăsimii. Ochii lui mălăieţi îl priviră pe cel din uliţă cu vădită plictiseală, apoi grăsunul se retrase, hotărît a-şi căta de treburi.
—Hei, omule! grăi străinul înciudat. Ai auzit că am bătut în poartă?
—Cum te văd şi cum mă vezi.
—Atunci, poate că te ajută mintea să te întrebi de rostul acestei bătăi.
—Nu, domnule, răspunse grăsunul. Dacă ai fi venit la vreme de lumină, m-aş fi aplecat peste zid să te întreb ce doreşti. Fiindcă cei care bat pe la porţi, totdeauna doresc ceva. Dar noaptea nu stăm de vorbă cu nimeni. Aşteaptă să se facă ziuă.
—Încă nu-i noapte, rîse cel de la poartă.
—Ah, ah, domnule! zîmbi grăsunul. Peste zid o mai fi ceva lumină. De cînd e lumea există lumină dincolo de ziduri, însă aici, te asigur că-i noapte de-a binelea. D-aia ziceam că pînă mîine…
—O noapte în uliţă? Eşti nebun, omule! se răsti vizitatorul.
Grăsunul îl privi galeş, apoi răspunse cu frumoasă cumpătare a glasului:
—Nu zic ba. Poate că am ceva sminteală de minte, dar nu mai rea decît a domniei-tale, care te încumeţi în asemenea vremuri tulburi să baţi la poartă de creştin taman în faptul serii. Adio, domnule. Dacă ai ceva treburi aici, nu-i nici o grabă pînă mîine.
—Bine! se învoi necunoscutul schimbînd tactica. Pari să fii un om înţelept. Cunoşti valoarea unui ducat de aur.
Vădit interesat, grăsunul se aplecă peste zid şi răspunse cu chibzuială:
—O cunosc, domnule. Ducaţii nu prea se înghesuie în buzunarele mele, însă cu cît le duci dorul mai arzător, cu atît le ştii mai bine puterea.
—Drace! grăi necunoscutul. Frumoasă judecată. Asta îmi dovedeşte că ducatul meu va găsi în domnia-ta un stăpîn vrednic.
Zicînd acestea, aruncă moneda peste zid. Zgomotul ei la atingerea cu piatra sună în urechile grăsunului ca un cîntec de heruvimi, dar acesta nu se lăsă ispitit de muzică, ci prinse aurul cu îndemînare şi-l strecură în ascunzişurile hainei.
—Care e numele domniei-tale? întrebă străinul.
—Clement.
—Eşti prietenul lui Zablije?
—Nu, domnule, majordomul.
—Aha! Stăpînul e acasă?
—Uneori.
—Măi să fie! Şi cum aş putea să aflu?
—Greu, foarte greu, răspunse Clement. Mai treci pe aici. Acum nu-mi amintesc…
—Poate că ar fi mai uşor să încalec zidul şi să-ţi ard vreo două scatoalce. Astea întotdeauna împrospătează memoria.
—Adevărat, domnule! recunoscu majordomul. Aveţi dreptate în privinţa acestei metode, pe care am aplicat-o şi eu adesea, cu rezultate frumoase. Totuşi, mi-e teamă că planul domniei-tale ar avea ceva cusururi. Pistolul meu e dat naibii. Doamne iartă-mă! Ia foc din te-miri-ce. Dacă încaleci zidul şi rămîi doar olog, înseamnă că te-ai născut în zodie bună. Mai bine stăm la taclale pînă se face ziuă. Ţi-aş putea vorbi ceva despre geneză, fiindcă povestea cu mărul lui Adam încă nu a fost lămurită. Sînt mulţi cuvioşi patriarhi care cred că Adam ar fi gustat nu din măr, ci din sînul Evei…
—La dracu! îl întrerupse musafirul. Isprăveşte cu aiurelile astea şi nu uita că am şi eu un pistol!
—Nici o clipă, dar nu vei trage. Eşti străin de locurile acestea. Ba cred chiar că te fereşti a vorbii tare, ceea ce-mi dovedeşte că nu doreşti un scandal. Văd că eşti voinic. Mai văd că faţa domniei-tale, destul de îngrijită, ca să zic aşa, arată să nu fii om de rînd…
—Omule! îşi pierdu străinul răbdarea. Zablije nu va fi prea încîntat aflînd că mă ţii la poartă.
—Iar aveţi dreptate, zîmbi Clement. Vă atrag totuşi atenţia că stăpînul meu mă plăteşte prost, şi dacă nu-i jumulesc pe cei ce-l caută, risc să mor sărac.
—Mda! murmură cel de la poartă aruncînd încă un ducat peste zid. Ai fi acum în stare să-ţi vesteşti stăpînul?
—Fără tăgadă, zise Clement plin de bunăvoinţă. Eu cu cît sînt mai greu, cu atît alerg mai iute. Pînă la ziuă ajung sigur în faţa stăpînului.
Străinul duse mîna la pistol, un gest aprig, dar se răzgîndi la fel de iute.
„Va trebui să am răbdare pînă intru în ogradă, gîndi el. Abia pe urmă îl cotonogesc. Un scandal în stradă nu-mi convine, fiindcă aş putea atrage străjile”.
—Ai nevoie de o noapte întreagă pentru a face cîţiva paşi? întrebă cu blîndeţe.
—Nu, rîse majordomul, am nevoie de încă un ducat ca să prind destulă greutate.
Obţinînd cea de a treia monedă, Clement ocoli clădirea masivă de piatră, către o uşă dosnică. Intrarea din faţă slujea numai seniorului casei, sfinţia-sa părintele Zablije. Grăsunul majordom trecu prin salonul frumos luminat, unde buştenii mari cît omul trosneau veseli în căminul imens. Din camera alăturată răzbeau mirosuri gingaşe de unsori aromate, care arătau ceasul potrivit pentru masajul de seară al stăpînului. Părintele Zablije şedea întins pe o masă lungă, iar doi slujitori pricepuţi îi ungeau trupul. Pîntecul său, rotunjit binişor, contrasta cu umerii largi, ce se potriveau mai degrabă unui luptător decît cuviosului călugăr. Cel de-al treilea slujitor, mărunt şi obez, ţinea în mîini un evantai uriaş, pe care îl mişca deasupra stăpînului într-o dulce alintare, chiar dacă nu-şi avea rostul pe vreme de iarnă.
Auzind zgomotul uşii, Zablije întoarse nasul mare, coroiat ca un plisc de şoim şi grăi cu suavă lenevie:
—Ah, Clement, Clement! Cînd vei învăţa oare că e mare păcat să-ţi tulburi stăpînul ce se îngrijeşte de partea lui pămîntească?
—Iertare, sfinţia-ta! murmură grăsunul majordom. Numai unele treburi grabnice mă aduc aici la ceas nepotrivit. Se află afară un călăreţ care doreşte să te vadă.
—Un călăreţ? bombăni Zablije nemulţumit. Doar ştii că seara nu primim oaspeţi. Spune-i, fiule, să mai treacă pe la noi! Se va găsi cîndva un prilej să ne coborîm privirile cucernice asupra lui. Să-i mîntuim sufletul păcătos prin împreunarea degetelor, sau prin ridicarea ochilor către cer. Iar dacă duhul răului va stărui în sufletul său, îl vom atinge cu un os din spinarea sfîntului Veniamin. Du-te, fiule! Gîndurile noastre au luat drumul cugetului înalt.
„Să te ia naiba, Doamne iartă-mă! socoti Clement, sătul de izmenelile stăpînului. De cînd ai prins ceva cheag de bani, îţi dai nişte ifose mai mari decît ale prinţilor.”
Apoi grăi cu frumoasă plecăciune:
—Sfinţia-ta, omul vine de la drum şi pare încărcat cu aur.
Auzind asemenea vorbe, Zablije sări sprinten de pe masă, îmbrăcă un halat, îi concedie cu un gest pe cei trei slujitori şi zise fără a se arăta prea grăbit:
—Adu-l, fiule!
Clement părăsi încăperea, dar nu se repezi în întîmpinarea străinului, ci în direcţie opusă.
„Dacă-i deschid poarta ăluia din uliţă, se gîndi el, îmi rupe cîteva coaste înainte de a-i spune că ne bucură vizita. Mai bine îl trimit pe fratele Gaşpar, care aduce la corp cu mine, chiar dacă picioarele lui se arată ceva mai scurte. Iar dacă trupul său se va alege cu ceva ponoase, ne vom ruga pentru grabnica lui tămăduire.”
Zablije îşi primi oaspetele în salon. Privirea lui, alunecoasă ca argintul-viu, îl măsură pe străin temeinic, în vreme ce pe faţă i se aşternu un zîmbet îngăduitor, aşa cum se cuvenea unui cuvios călugăr. Şi chiar atunci cînd îşi recunoscu musafirul, înfăţişarea lui nu se schimbă cu nimic.
—Ah, Zablije! rîse străinul privindu-l cu ochi de cunoscător. Pari un adevărat prinţ. Oare ţinutul acesta plin de aur şi-a coborît harurile asupra ta? Locuinţa cu mobilă scumpă, mulţimea slujitorilor, toată bogăţia din jurul tău arată că duci o viaţă plină de huzur. Te-ai lepădat oare de rasa călugărească?
Plăcut impresionat de uluirea acestuia, Zablije ridică ochii către cer într-o prefăcută umilinţă, dar grăi cu tonul unui mare senior, fandosindu-se în fel şi chip.
—Ia loc, domnule Samuel! Au trecut patru ani de la ultima noastră întîlnire. E drept că în aceşti ani am ajuns la o stare bună şi că am lepădat rasa monahală, însă e tot atît de drept că sufletul nostru a rămas aplecat spre cele sfinte. Iar bunurile din jur ne aduc scîrbă, chiar dacă le folosim pentru netrebnica viaţă pămîntească. Sînt cîţiva ani de cînd veniturile mari nu ne mai îngăduie să locuim într-o chilie, fiindcă în mijlocul bogăţiilor sufletul se poate apleca mai vîrtos către gînduri înalte, lipsindu-ne de chemări lacome.
—Să nu o luăm razna, dragul meu! zîmbi ironic musafirul. Acum un an nu aveai o lescaie. Se împlinesc două luni de cînd ai cumpărat casa şi tot ce e în jurul tău.
Zablije îşi reţinu o tresărire, însă încruntarea bruscă a ochilor îi trădară uimirea. Străinul, ager în priviri, observă mărunta schimbare şi continuă să zîmbească.
—De unde ştii? întrebă gazda înăbuşindu-şi un căscat printr-o frumoasă acoperire cu palma.
—Ei, la naiba! Chiar dacă nu te-am văzut de multă vreme, m-am interesat mereu de sfinţia-ta, aşa cum se cuvine între prieteni.
—Înseamnă că prietenia te-a adus aici, iscodi Zablije.
—Da şi nu. Am venit mai degrabă să-ţi propun un tîrg din care vom cîştiga amîndoi.
—Un tîrg? Un cîştig? Dar am destul, domnule, răspunse călugărul, precaut. Acum, doar gîndurile pioase au căutare la noi. Ba mai mult: cred că am putea să te ajutăm cu ceva rugăciuni adînci.
Samuel bătu tarapanaua pe masă cu vîrful degetelor, spre disperarea gazdei, care prinse în ochii lui o sclipire de batjocură. Tăcură cîteva clipe, studiindu-se, apoi musafirul spuse blînd:
—Nu ai mare lucru, Zablije. Şi zău că nu e cazul să te ascunzi de un prieten vechi. Acum două luni dispuneai de o mie de ducaţi. Ca orice om înţelept, ţi-ai depus aurul la marele negustor Petreuş. Cumpărarea casei, a mobilierului, plata servitorilor şi alte cheltuieli te-au lipsit de nouă sute şi ceva de ducaţi. Astfel că la ceasul acesta mai dispui doar de şaizeci sau şaptezeci. Peste cîteva luni vei fi strîmtorat şi va trebui să-ţi iei rămas bun de la viaţa asta de huzur.
Vorbele lui Samuel îl uluiră cu totul.
—Adevărat! recunoscu el după îndelungă chibzuială, întrebîndu-se de scopul vizitei lui Samuel. Mă miră totuşi că ştii asemenea lucruri. Dacă nu ai ceva haruri necurate, înseamnă că numai o minune te-a ajutat.
—Minune? rîse musafirul bine dispus. Credeam că mă cunoşti mai temeinic. Dar nu despre asta doresc să discutăm. Ce-ai zice dacă ţi-aş oferi cinci sute de ducaţi?
Zablije ciuli urechile, iar ochii îi sclipiră lacomi. Apoi, faţa lui îşi recăpătă aerul cucernic.
„Samuel are nevoie de serviciile mele, gîndi el. Ei bine, să le vindem cît putem de scump. După sumă, pare să fie ceva tare primejdios. Dar oricît ar fi primejdia de mare, banii aceştia m-ar scoate din toate nevoile. Cine oferă cinci sute de ducaţi e departe de a fi om cu stare mijlocie, ceea ce înseamnă că ar mai putea adăuga ceva peste. Deci, să nu ne pripim.”
Ghicindu-i gîndurile, oaspetele îi rîse în faţă, iar cuvintele lui îl năuciră cu totul pe Zablije.
—Dacă lucrurile se vor desfăşura cu bună rînduială, să ştii că mă las jumulit. La asta te gîndeai adineauri.
—Nu, minţi călugărul, nu la asta, ci la faptul că domnia-ta nu oferi niciodată nimic fără să ceri. Ce doreşti în schimbul acestei sume?
—Eşti sigur că nu ne aude nimeni?
—Sigur, poţi să vorbeşti. Slujitorii s-au retras în casa cea mică, după cum e obiceiul cînd primesc oaspeţi. Aşa că nu mai rămîne decît să aflu ce doreşti în schimbul ducaţilor.
Samuel şezu puţin în cumpănă, să-şi aleagă cuvintele cu grijă, apoi spuse:
—Eu nu vreau nimic, dar cineva doreşte moartea lui Mihai, principele Transilvaniei şi al Ţării Româneşti.
Dacă s-ar fi despicat pereţii în clipa aceea, Zablije nu ar fi fost mai uluit. Îşi privi musafirul cînd cu un ochi, cînd cu altul, parcă hotărît a descoperi la el ceva semne de nerozie.
—Glumeşti, bîlbîi palid.
—N-am timp de şagă, dragul meu.
—Şi cine-i persoana care doreşte moartea lui Mihai-vodă?
—Asta o poţi afla numai dacă facem tîrgul.
—Ah, domnule Samuel! grăi Zablije. Mi-e teamă că nu sînt omul potrivit. Nu uita că te afli în faţa unui călugăr aplecat spre cele sfinte.
—Ei, la naiba! îl întrerupse oaspetele. Ai fost slujitor al bisericii, dar călugării te-au alungat dintre ei. S-a aflat că anul trecut ai încercat să-l ucizi pe Sigismund Báthory, fostul principe al Transilvaniei. După cum vezi, viaţa ta nu are secrete pentru mine. Alta e pricina. Ţi-e frică.
—Adevărat! recunoscu Zablije. Acesta este cuvîntul. Să ştii că taica Zablije nu dă cu piciorul unei afaceri promiţătoare, dar nici nu e destul de nătîng ca să intre în gura lupului. Şi ce lup! Mihai-vodă ştie să-şi apere pielea chiar mai bine decît cred unii. Şi zău că e cazul să mi-o apăr şi eu, mai ales că nu am alta de schimb. În urmă cu ani, cînd a scos Ţara Românească de sub turci, aceştia au încercat în fel şi chip să-l omoare. Emirul Ibrahim, care crezuse că l-a prins în cursă pe valah, a pierit sub mîna călăului. După ce a cucerit Transilvania, nobilii au căutat şi ei să-l omoare prin vicleşug. Ei bine, Petre Huszar, conducătorul complotului, a căzut sub cuţitul cavalerului Cae Indru. Pe vremea cînd erai în cîrdăşie cu Rocco Perisini, cel ce rîvnea la scaunul de domnie al Ţării Româneşti, ai încercat să-i iei viaţa marelui principe. Şi care a fost rezultatul? Perisini şi-a găsit moartea sub spada lui Ducu cel Iute, iar domnul Cae Indru a avut bunătatea să te ierte. Nu, prietene, nu facem tîrgul. Mi-e teamă să mă bag într-o astfel de afacere păguboasă. Am o piele gingaşă, de care mă simt foarte legat. Ar fi o prostie să o pun la bătaie, chiar dacă azi mă aflu strîmtorat de bani. Domnii Cae Indru, Costache Caravană, Chirilă Zece Cuţite, Ducu cel Iute, Sile Adormitu, părintele Grasa, Niţă Praştie, Tufănel, Toroipan şi Găluşcă stau la pîndă în jurul principelui, ca nişte dulăi care adulmecă cea mai mică urmă de primejdie. Iar dintre colţii lor, puţini au scăpat cu viaţă.
—Mda! zîmbi oaspetele. Voi căuta în altă parte. La nevoie, voi oferi o mie de ducaţi.
—O mie? murmură fostul călugăr ca dus pe gînduri. Cu asemenea avere şi cu ce am acum, aş duce-o zece ani în huzur, dar mi-e frică.
—Atunci, să nu mai vorbim despre asta. Voi găsi pe cineva să facă lucrarea pentru o mie cinci sute.
—Iesus-Maria! se clătină Zablije. O adevărată comoară. Păcat că mi-e frică.
—Mare păcat! grăi musafirul ridicîndu-se. Ei, la revedere, prietene. M-aş fi bucurat să închei afacerea cu tine, văzîndu-te atît de strîmtorat. Şi zău că nu-mi părea rău dacă-ţi ofeream chiar două mii!
—Sfîntă Lucreţia! îngăimă fostul călugăr. Aşteaptă, domnule! Ce te grăbeşti aşa?
—Timpul meu e măsurat.
—Ah, ah! se văicări Zablije cu toată sinceritatea, destul de rară la un om ca el. Dai năvală peste mine la ceas de pioasă pregătire pentru odihna de noapte. Îmi propui un complot care mă năuceşte şi nu-mi laşi răgaz de chibzuială adîncă. Nu cunosc nimic din planul domniei-tale. Ba mai mult: nici nu-ţi trece prin minte să mi-l arăţi înainte de a primi consimţămîntul meu. Oricît ai fi de grăbit, oricît de mare este taina planului, nu-mi poţi cere să mă hotărăsc înainte de a-l cunoaşte. Noi doi am lucrat mult împreună şi totdeauna cu folos. Între noi nu a încăput niciodată trădarea. De fapt, acesta ar fi măcar unul dintre temeiurile pentru care mă cauţi. Iar dacă mi-ai pomenit de gîndul de a-l răpune pe Mihai-vodă, nu văd ce te-ar opri să-mi spui şi restul. Şi chiar de nu ne vom înţelege, doar ştii că tainele altora stau în mintea mea ca într-un mormînt.
„Aşa este, gîndi Samuel. Nici eu nu m-aş băga într-o afacere primejdioasă înainte de a cunoaşte amănunte.”
Îl privi adînc pe fostul călugăr, apoi se hotărî. Cătă în buzunarul de la piept şi scoase o cutie nu mai mare ca doi galbeni puşi unul peste altul.
—Iată, zise el, aici se află un praf alburiu. L-am adus de la Genova şi mă costă o sută de ducaţi. S-ar zice că e cea mai straşnică otravă din cîte se cunosc. Pusă într-un cazan cu mîncare, cantitatea aceasta poate omorî o sută de oameni. Peste două săptămîni, adică în ziua de douăzeci şi doi, Mihai-vodă va pleca din Alba-Iulia spre Sibiu. În arsenalul din Sibiu se toarnă şaizeci de tunuri. Principele doreşte să le vadă şi, ca de obicei, va fi însoţit de domnii Indru, Costache, Ducu, Chirilă, Sile Adormitu, părintele Grasa şi ceilalţi dulăi de care te sperii. Pe timpul cardinalului Andrei Báthory erai un obişnuit al palatului princiar. Deci nu-ţi va fi greu să te descurci în imensa clădire.
—Ah, domnule Samuel! murmură fostul călugăr. De departe, toate lucrurile par simple. Dacă priveşti munţii de la distanţă, ai convingerea că poţi urca sprinten pînă pe crestele lor. Abia cînd ajungi în faţa stîncilor drepte îţi dai seama de neajunsuri. Toate coridoarele, încăperile şi intrările palatului stau în paza străjilor. Nimeni nu calcă acolo după pofta inimii.
—Ştiu, aprobă Samuel. D-aia te-am ales pe tine. Eşti unul dintre puţinii oameni care cunosc bine interiorul palatului.
—Dar asta nu ajută cu nimic. Străjile nu-mi vor îngădui să fac măcar un pas dincolo de poartă. Mă vor lua la întrebări şi voi sfîrşi prin a fi arestat.
—Crezi? Ei bine, domnul Cae Indru îţi va înlesni intrarea acolo.
—Indru? sări Zablije, descumpănit doar o clipă. Să nu-mi spui că l-ai cumpărat cu aur pe nepotul principelui, fiindcă n-am puterea să te cred.
—Of, Zablije, mereu mă întrerupi! Ai ştiut vreodată că Indru are un frate? Că fratele îi seamănă leit, chiar dacă e mai în vîrstă cu unsprezece ani?
—Nu.
—Te cred. Puţini ştiu. Pe frate îl cheamă Dumitraşcu şi e un biet nebun care se vrea domn al Ţării Româneşti. Sigismund Báthory l-a pescuit de undeva în Silezia, uimit de asemănarea lui cu Indru. Acest Dumitraşcu te va introduce în palatul princiar.
—Dumitraşcu? se miră Zablije. Ştiam că Petru Cercel, fostul domn al Ţării Româneşti, a avut un singur fiu, pe Marcu, sau, cum îşi zice el azi, Cae Indru.
—Ştii puţin, sfinţia-ta, grăi Samuel. Petru Cercel a avut trei copii. Pe Dumitraşcu, pe Marcu şi o fiică, născută în capitala Franţei. Despre fată nu s-a aflat mare lucru. Pare a fi mlădiţă dintr-o dragoste tăinuită. Cercel a pomenit desre ea înainte de moarte.
—Nu-i de mirare, murmură fostul călugăr. Petru era un bărbat frumos şi a locuit multă vreme la Paris. Acolo, poate să se fi încurcat cu vreo doamnă de la curtea Franţei.
Apoi se lumină brusc.
—Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că Dumitraşcu are drepturi înaintea lui Cae Indru asupra scaunului domnesc din Ţara Românească. De ce nu-l folosiţi pe el? Cu asemenea înfăţişare, ar găsi un prilej să se apropie de Mihai-vodă şi să-l ucidă. În felul acesta, drumul spre domnie i-ar fi deschis.
—Ţi-am spus că-i nebun, îl întrerupse oaspetele. Boala îl apucă rar, ce-i drept, dar nu poţi pune temei pe un om cu mintea răvăşită. Ne vom mulţumi să te introducă în palat.
—Poate, murmură Zablije gînditor. Dar dacă Dumitraşcu se va întoarce împotriva noastră? Dacă va da totul în vileag?
—Asta nu, nu, dragă Zablije. Acum şapte-opt ani, Dumitraşcu a lucrat împotriva lui Mihai-vodă, însă fără folos. Acum i s-a promis scaunul de domnie al Ţării Româneşti.
—Totuşi, nu sînt lămurit. Să zicem că Dumitraşcu va fi luat drept Cae Indru. Că vom intra în palat. Şi care-i cîştigul?
—Mare cîştig, răspunse oaspetele. După lupta de la Şelimbăr, principele Mihai nu s-a simţit prea bine cu sănătatea. Unele lovituri grele căpătate acolo şi-au arătat răutate mai tîrziu. Felcerul Zimmermann îl tratează cu ceva leacuri. Un borcan cu astfel de leacuri se află întotdeauna pe masa de lîngă patul principelui. Va fi destul să amesteci praful acesta cu ceea ce vezi în borcan.
—Şi dacă Mihai-vodă nu se va atinge de leacuri?
—O! rîse oaspetele. Nu-l cunoşti, dragul meu. Omul acesta nu lasă nimic la întîmplare. Iar acum, după ce ţi-am lămurit planul meu, nu mai rămîne decît să batem palma.
—Ar mai fi vreme pentru asta, se codi Zablije. Întîi ar trebui să stabilim suma care mi se cuvine, fiindcă ce mi-ai spus…
—Eşti lacom, sfinţia-ta, grăi Samuel aspru.
Fostul călugăr nu luă seama la observaţiile acestuia. Ridică nasul ca o lamă de cosor, închise un ochi, îşi împreună mîinile într-un gest cucernic şi gîndi:
„Ştie că sînt singurul om în stare să descurce această afacere. Două mii de ducaţi reprezintă o avere la care n-aş fi visat niciodată. M-aş fi învoit chiar şi cu jumătate din sumă, iar dacă mă cercetez bine, poate chiar cu un sfert. Totuşi, ar fi păcat să nu mai ciugulim ceva. Cred că pungaşul acesta cîştigă de două ori pe atît, sau poate chiar mai bine.”
—Trei mii, prietene drag, şuieră Zablije mîngîindu-şi faţa.
Samuel tresări şi-i răspunse întunecat:
—Două. Aceasta e suma de care dispun.
—Măcar două mii opt sute, milostivule!
—Două.
—Poate două mii cinci sute, suflet bun de creştin, zise întinzînd mîinile a binecuvîntare.
—Două.
—E ultimul tău cuvînt, frate scump?
—Ultimul.
—Fie, tîlharule! mîrîi Zablije transpirat. Cine dă aurul?
—Ieremia Movilă domnul Moldovei şi Sigismund Báthory fostul principe al Transilvaniei.
—Unde îl primesc?
—Iată o hîrtie pentru o mie de ducaţi. Restul – după ce se va isprăvi lucrarea. Te voi aştepta la hanul Lumina Zorilor din Teiuş.
—Pot să te mai întreb ceva?
—Chiar te rog.
—Ce urmăreşte Sigismund?
—Scaunul principatului Transilvaniei.
—Dar Ieremia Movilă?
—Scaunul Ţării Româneşti, în care ar vrea să-l aşeze pe fratele său Simion Movilă.
Zablije îl privi mirat, iar întrebarea lui veni destul de firesc:
—Parcă ziceai că domnia aceasta i-a fost promisă lui Dumitraşcu.
—Da, aşa ziceam, zîmbi Samuel. Promisă, e tocmai cuvîntul care trebuie. Dar de la promisiune la faptă, drumul se arată lung.
—Înţeleg, murmură Zablije. Dumitraşcu se va alege cu praful de pe tobă. Totuşi, el rămîne o ameninţare. Văzîndu-se păgubit, ar putea vorbi despre asasinarea lui Mihai-vodă.
—Ar putea, dar nu o va face. Cum îţi închipui că am lăsa noi în viaţă un astfel de martor?
Zablije închise un ochi. Era un tic al său în momentele de uimire.
—Vrei să zici că pe Dumitraşcu îl aşteaptă…
—Da, asta vreau să zic. Iar sarcina îţi revine ţie. La Alba-Iulia veţi călători cu o trăsură. Şi tot cu ea vă veţi şi întoarce. Ei bine, cred că nicăieri nu există prilej mai bun pentru o lovitură de cuţit decît în trăsură. Asta se va petrece între Alba-Iulia şi Teiuş. Uciderea lui Dumitraşcu îţi aduce încă două sute de ducaţi.
—Dar şi eu voi fi un martor nedorit, se lumină brusc fostul călugăr. Cime îmi garantează că voi rămîne în viaţă?
—Eu! Am lucrat mult împreună şi iată că eşti mai sănătos ca oricînd. Şi vom mai lucra, dragă Zablije. Dacă pe Dumitraşcu l-aş fi angajat din voinţa mea, l-aş fi apărat de necazuri. Totdeauna mi-am apărat oamenii. Poate-i un cusur al meu că ştiu să fiu loial chiar în afaceri necurate.
Gazda recunoscu în sinea lui temeinicia acelor vorbe. Ştia că Samuel are astfel de calităţi.
—Totuşi, nu pricep un lucru, zise el. De unde pînă unde prietenia lui Ieremia Movilă cu Sigismund Báthory?
—Ah! rîse oaspetele. Domnul Moldovei s-ar face prieten şi cu Dracul. E dornic de mărire şi putere. Sigismund îi aduce aur şi oşti din Polonia. Azi, lucrează frumos împreună, dar mîine cine ştie ce va fi? De va ajunge Sigismund principe al Transilvaniei, Movilă poate să-şi ia rămas bun de la scaunul său de domnie. Însă primejdia e mai apropiată azi. Ieremia ştie că principele Mihai pregăteşte o intrare cu oşti în Moldova. Şi mai ştie că nu l-ar putea opri. Mihai doreşte unirea valahilor de pretutindeni. De va rămîne în viaţă, o va face, fiindcă în ultimii şapte ani s-a dovedit cel mai mare general din Europa. Ai fost la Şelimbăr, Zablije?
—Am fost şi te rog să mă crezi că am privit lupta cu ochi de cunoscător. Şedeam pe Dealul Gregori, şi mă uitam foarte mirat. Ca număr, oştile erau la fel. Cam treizeci de mii de oameni avea cardinalul Andrei Báthory şi tot pe atît Mihai-vodă. Oştile comitatelor, îmbrăcate în zale, tunurile mari de sub zidurile Sibiului, poziţia bună ocupată de principele Andrei mă încredinţau că armata lui Mihai-vodă va îngenunchea în mai puţin de un ceas. Că va fi un măcel cum nu s-a văzut prin acele părţi. După nouă ceasuri de luptă, cînd oamenii lui Andrei Báthory şi toată floarea nobilimii din jurul lui se spulberaseră cu totul, am crezut că visez urît.
—Da, aprobă Samuel îngîndurat. Am fost şi eu acolo. Puţini au crezut într-o victorie a celor din Ţara Românească. Ştii care a fost secretul ei?
—Nu, recunoscu Zablije.
—Te cred. Mihai a venit cu oşti uşoare, fiindcă a înţeles, înaintea altor generali, că cele greoaie, îmbrăcate în zale şi armuri, şi-au cam trăit traiul. Adică au început să moară o dată cu apariţia armelor de foc. Acesta a fost secretul victoriei. Unirea celor două ţări române sub un singur conducător i-a uimit pe mulţi. Imperiul austriac şi-a dat seama că are în Mihai-vodă un vasal prea puternic. Marea nobilime a Transilvaniei, uluită şi învinsă lîngă zidurile Sibiului, s-a pomenit peste noapte cu un principe din neamul valahilor. Polonii, care visau o graniţă cu turcii pe Dunăre, şi-au văzut planurile spulberate. Iar turcii pricep abia acum că au greşit aplaudînd intrarea lui Mihai în Transilvania. O ţară a valahilor unită sub un astfel de general înseamnă scăderea influenţei turceşti spre nord şi spre apus. Aşa stînd lucrurile, prevăd mari necazuri pentru viteazul principe. Dacă nu vom reuşi noi, în viitoarele luni se vor găsi alţii care vor plăti în aur uciderea lui Mihai-vodă. Ameninţările stau atît de mari peste el, încît de va scăpa din încercarea noastră nu-i va fi de nici un folos. Principele nu va apuca viu sfîrşitul iernii. Asta ţi-o spun fiindcă ştiu multe.
—După căldura vorbelor, mă mir că-i doreşti moartea.
Oaspetele surîse.
—Nu o doresc, dragul meu. Îl admir. Oameni ca el se nasc rar. Poate o dată la cîteva sute de ani. Din păcate, inte resele mele nu se potrivesc cu ale lui. Am patruzeci de ani şi sînt sărac. Dacă aş fi slujit la curtea acestui principe, m-aş fi bucurat poate de onoruri, însă aur nu găseşti la el. Şi-a risipit întreaga avere spre folosul ţării.
—Totuşi, o seamă de cavaleri îl slujesc fără plată.
—Adevărat, dar ei sînt valahi. Eu n-am ţară. Nici nu ştiu unde m-am născut.
—Grea treabă! zise călugărul, atent la gîndurile sale.
—Foarte grea! încuviinţă Samuel. Dacă izbîndeşti, eşti un om făcut. Sigismund va uita răul ce l-ai încercat anul trecut asupra lui. De va ajunge iar principe al Transilvaniei vom lucra împreună pentru el. Şi m-ar mira dacă nu te va face episcop.
—Dumitraşcu ştie că este nepotul lui Mihai-vodă?
—Cum naiba să nu ştie? Doar a luptat împotriva lui pentru scaunul de domnie al Ţării Româneşti.
—Dar despre Cae Indru a aflat ceva?
—Nu. El îl cunoaşte numai sub numele de Marcu. Acum opt ani, cei doi fraţi s-au despărţit cu duşmănie. Dumitraşcu a plecat spre apus, purtînd în umăr o rană lăsată de spada lui Indru.
—De ce s-au duelat?
—Fiindcă Indru şi-a dat seama că Mihai-vodă este cel mai bun, cel mai potrivit dintre ei pentru domnia din Ţara Românească.
—Mda! şi unde îl întîlnesc pe Dumitraşcu?
—Am eu grijă, răspunse oaspetele. Dar ia spune-mi, de ce ţii unsprezece slujitori?
Fostul călugăr se încruntă doar o clipă, apoi răspunse cu sinceritate:
—Domnule, mulţimea lor mă desfată. Cînd ies în uliţă, sînt un nimic. Acest lucru mă ustură. D-aia în casă la mine vreau să fiu rege.
—E un fel de a vedea lucrurile, admise musafirul. Totuşi, am aflat că printre ei ar fi şi o femeie trupeşă. O femeie lîngă un fost călugăr care mai are chemări spre lucrările sfinte mă miră.
—Dar nu-i nimic de mirare, domnule. Cu ea discut , seara, despre facerea lumii.
Samuel îşi reţinu un zîmbet. Numai ochii lui inteligenţi licăriră uşor spre veselie.
Tăcură. Zablije luă două pahare şi le umplu cu ţuică. Prin coridorul slab luminat se strecură o umbră. Neliniştit ca un animal care simte primejdia, Samuel deschise uşa, dar coridorul era pustiu. Jăraticul din cămin murea treptat. Afară se iscase un vînt din senin şi pălmuia ferestrele cu zgomot aspru. Curînd, lumînările de seu închiseră ochii. Noaptea sărise peste hotarul ei de mijloc.
