Asta-i Felicie! de Georges Simenon

1. Înmormântarea lui Picior-de-Lemn

Trăise o secundă pur şi simplu extraordinară, căci totul durase probabil doar o secundă, atâta cât durează, se spune, şi visele care ni se par cele mai lungi. Maigret ar fi fost în stare, la mulţi ani după aceea, să arate locul exact, porţiunea de trotuar unde pusese piciorul, bucata de faţadă pe care se profilase umbra lui; ar fi putut nu doar să reconstituie cele mai mici detalii ale decorului, dar şi să regăsească mirosul risipit în jur şi vibraţiile aerului, care avea savoarea unei amintiri din copilărie.

Anul acela era prima dată când ieşea fără pardesiu, prima dată când se afla la ţară la zece dimineaţa. Chiar şi pipa lui mare avea o aromă de primăvară. Era încă răcoare. Maigret păşea greoi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Félicie mergea alături de el, parcă puţin înaintea lui, obligată să facă doi paşi repezi de fiecare dată când comisarul făcea doar unul.

Treceau pe lângă o faţadă nouă, din cărămidă roşie. În vitrină puteai vedea câteva legume, două-trei feluri de brânză şi caltaboşi pe o farfurie de ceramică.

Félicie păşi mai repede, întinse braţul, deschise o uşă cu geam, şi atunci, probabil din cauza soneriei care se declanşase, se produsese fenomenul.

Soneria prăvăliei nu era una oarecare. În spatele uşii atârnau tuburi din metal uşor şi, când intra cineva, tuburile se loveau unul de altul, cu sunet de clopoţei, producând o muzică aeriană.

Pe vremuri, când Maigret era copil, cârnăţarul din satul lui, care îşi renovase prăvălia, avea o sonerie la fel.

Şi astfel, secunda prezentă rămase parcă suspendată, un timp imposibil de determinat. Maigret se află cu adevărat în afara scenei ce se petrecea, trăind-o ca şi cum nu ar fi fost în pielea voluminosului comisar pe care Félicie îl târa după ea.

Ai fi zis că acolo era acum puştanul de altădată, ascuns undeva, ferit vederii, uitându-se la ei şi venindu-i să pufnească în râs.

Nuu! Povestea asta nu era deloc serioasă! Ce căuta acel domn grav, masiv, într-un decor care nu avea mai multă consistenţă decât o jucărie, în spatele acelei Félicie cu pălăria ei roşie ridicolă, ivită parcă din paginile unei cărţi ilustrate pentru copii?

O anchetă? Se ocupa de un asasinat? Căuta un vinovat? Şi asta în timp ce păsărelele cântau, iarba era de un verde fraged, iar cărămizile de un roz de bomboană fondantă, când peste tot era plin de flori abia înflorite, când până şi prazul din vitrină arăta a floare?

Da, avea să-şi amintească mai târziu de acea clipă, şi nu totdeauna cu plăcere. Ani de-a rândul, cei de pe Quai des Orfèvres îl vor tachina, în unele dimineţi de primăvară zâmbăreaţă, anunţându-l cu o seriozitate prefăcută:

— Auzi, Maigret…

— Ce?

— Uite-o pe Félicie!

Şi revedea atunci silueta subţire, cu haine fistichii, nişte ochi mari ca două flori de nu-mă-uita, un nas obraznic, dar mai ales, cocoţată pe creştetul capului, o pălăriuţă năstruşnică de un roşu aprins, în care era înfiptă, ca un cuţit, o pană de un verde cu nuanţe cafenii.

— Uite-o pe Félicie!

Mormăia enervat. Ştiau că Maigret începe să mormăie ca un urs de fiecare dată când îi reaminteau de Félicie, care îi dăduse de furcă mai mult decât toţi „durii” trimişi la închisoare de anchetele comisarului.

Dar, în dimineaţa aceea de mai, Félicie chiar era acolo, în pragul prăvăliei. Deasupra reclamelor transparente pentru amidon şi pentru o pastă de curăţat obiectele din metal, puteai să citeşti, scris cu litere galbene: Mélanie Chochoi, băcănie. Félicie aştepta ca Maigret să binevoiască să iasă din visare.

În sfârşit, comisarul făcu un pas, reveni în viaţa reală şi reluă firul anchetei despre asasinarea lui Jules Lapie, zis Picior-de-Lemn.

Cu trăsăturile ascuţite, agresivă din prea multă ironie, Félicie îi aştepta întrebările, aşa cum făcea încă de dimineaţă. În spatele tejghelei, o cumătră mică de statură, Mélanie Chochoi, cu mâinile încrucişate pe burta ei mare, se uita curioasă la cuplul ciudat pe care îl formau comisarul de la Poliţia Judiciară şi servitoarea lui Picior-de-Lemn.

Maigret trăgea scurt din pipă, se uita în jur la rafturile maro pline de conserve, apoi, prin fereastră, privea strada neterminată, cu copaci recent plantaţi care nu erau încă decât nişte vlăstari plăpânzi. Scoase ceasul din buzunarul vestei, oftă şi zise în cele din urmă:

— Ai intrat aici la zece şi cincisprezece minute. Aşa mi-ai spus, nu? De unde ştii ora exactă?

Félicie schiţă un zâmbet dispreţuitor.

— Veniţi să v-arăt, răspunse ea.

Şi, când ajunse lângă ea, îi arătă încăperea din spatele prăvăliei, care îi servea drept bucătărie numitei Mélanie Chochoi. În penumbră, puteai zări un fotoliu din palmier împletit, cu o pisică roşcată ce stătea făcută ghem pe o pernă roşie; exact deasupra, pe o etajeră, un ceas deşteptător arăta ora zece şi şaptesprezece minute.

Félicie avea dreptate. Avea totdeauna dreptate. Iar patroana băcăniei se întreba ce căutau oamenii aceia în prăvălia ei.

— Ce-ai cumpărat?

— Cinci sute de grame de unt… Daţi-mi cinci sute de grame, doamnă Chochoi… Domnul comisar vrea neapărat să fac exact cum am făcut alaltăieri… Uşor sărat, da?… Stați… Mai vreau şi un pliculeţ de piper, o cutie de tomate şi două cotlete…

Totul era ciudat în lumea în care Maigret trăia în acea dimineaţă, şi trebuia să facă un efort ca să se convingă că nu era el însuşi un fel de uriaş bâjbâind în mijlocul unui joc de construit.

La câţiva kilometri de Paris, părăsise malul Senei; la Poissy, urcase colina şi, brusc, în realitatea concretă a ogoarelor şi livezilor, descoperise o lume aparte anunţată de o pancartă aşezată pe marginea unui drum nou: Loturile Jeanneville.

Probabil că, în urmă cu câţiva ani, acolo erau aceleaşi câmpuri, aceleaşi pajişti, aceleaşi tufişuri ca şi în alte părţi. Dar trecuse prin zonă un om de afaceri, a cărui soţie sau amantă se numea probabil Jeanne, de unde şi numele de Jeanneville dat acelei lumi pe cale să se nască.

Fuseseră trasate străzi, alei plantate cu copaci încă firavi, cu trunchiul subţire înconjurat de paie, ca să fie protejaţi de frig.

Ici şi colo, fuseseră construite vile, pavilioane; dar toate acestea nu formau niciun sat, niciun oraş, ci un univers aparte, incomplet; între construcţii erau locuri goale, palisade, terenuri virane şi felinare cu gaz ridicol de inutile pe străzi ce erau doar un nume pe o placă albastră.

Visul meu… Ultima Etapă… Fără Portar… fiecare magherniţă avea un nume înconjurat cu ornamente, iar în vale puteai vedea localitatea Poissy, panglica argintie a Senei, pe care alunecau şlepuri cât se poate de reale, şi linii de cale ferată pe care treceau trenuri adevărate. Puţin mai departe, pe platou, puteau fi zărite fermele şi clopotniţa de la Orgeval.

Aici nu părea a fi adevărată decât bătrâna Mélanie Chochoi, descoperită într-un târguşor vecin de către iniţiatorii proiectului, care îi dăduseră o prăvălie nouă şi frumoasă, comerţul fiind astfel şi el prezent în acel univers nou.

— Şi mai ce, draga mea?

— Staţi puţin… Ce-am mai luat luni?…

— Ace de păr…

În prăvălia bătrânei Mélanie găseai de toate: periuţe de dinţi şi pudră de orez, gaz şi cărţi poştale…

— Cred că atât, nu?

De la prăvălie – Maigret verificase – nu se putea zări casa lui Picior-de-Lemn, nici ulicioara din jurul grădinii.

— Laptele! exclamă Félicie. Era să uit laptele!

Şi îi explică lui Maigret, cu acelaşi aer suveran:

— Mi-aţi pus atâtea întrebări, că am uitat să iau oala de lapte… În orice caz, luni o aveam… Am lăsat-o în bucătărie… O oală albastră cu picăţele albe, pe care o veţi vedea lângă aragaz… Nu-i aşa, doamnă Chochoi?

Şi, de fiecare dată când amintea un detaliu, îi vorbea de sus, ca o mare doamnă ce nu poate fi bănuită că spune neadevăruri.

Chiar ea insista, ca să nu fie uitat niciun amănunt.

— Ce v-am spus luni, doamnă Chochoi?

— Parcă mi-ai spus că Zouzou al meu are viermişori, pentru că se linge mereu la coadă…

Evident, Zouzou era motanul care moţăia pe perna roşie din fotoliu.

— Stai… Ai mai luat un Ciné-Journal şi un roman de douăzeci şi cinci de pitaci…

Pe un capăt de tejghea se etalau copertele împestriţate ale unor publicaţii populare, dar Félicie dădu din umeri, fără să se uite la ele.

— Cât face?… Grăbiţi-vă, căci domnul comisar vrea ca totul să se petreacă la fel ca luni, şi n-am stat aici aşa mult.

Maigret interveni:

— Spuneţi-mi, doamnă Chochoi… Fiindcă veni vorba de luni dimineaţă… În timp ce o serveaţi pe domnişoara, n-aţi auzit cumva zgomotul unei maşini?

Femeia privi decorul însorit de dincolo de geam.

— N-aş putea să spun… Staţi… Nu c-ar veni mulţi pe-aici… Îi auzi trecând doar pe drumul naţional… Ce zi era?… Îmi amintesc de o maşină mică şi roşie care a trecut pe lângă alde Sébile, prin spatele casei… Acuma, ce zi o fi fost…

Pentru orice eventualitate, Maigret notă în carneţel: Maşină roşie, Sébile.

Şi se trezi afară, cu Félicie care mergea legănat şi purta pardesiul pe umeri, ca o capă, lăsând mânecile să fluture în urma ei.

— Pe-aici… La întoarcere, o iau totdeauna pe scurtătură…

O potecă îngustă, printre grădini de zarzavaturi.

— Nu te-ai întâlnit cu nimeni?

— Staţi aşa… O să vedeţi…

Şi văzu. Avea dreptate. Exact când intrau pe altă stradă, factorul poştal, care urcase coasta, trecu pe bicicletă, întoarse capul spre ei şi strigă:

— N-aveţi nimic, domnişoară Félicie!

Ea se uită la Maigret şi zise:

— Luni m-a văzut aici, la aceeaşi oră, ca aproape în fiecare dimineaţă…

Ocoliră o casă oribilă, cu o tencuială albastră, în jur cu o grădină mică în care stăteau încremenite animale din ceramică, apoi merseră pe lângă un gard viu; Félicie deschise portiţa şi atinse uşor cu pardesiul fluturând un şir de coacăzi.

— Gata… Am ajuns în grădină… Îndată o să zăriţi bolta…

La zece fără câteva minute, ieşiseră din casă pe cealaltă poartă, care dădea spre o alee. Ca să ajungă la băcănie şi să se întoarcă, descriseseră un cerc aproape complet. Mergeau pe lângă rânduri de garoafe ce urmau să înflorească în scurt timp şi răzoare de salată tânără de un verde palid.

— El ar fi trebuit să fie aici… spuse cu fermitate Félicie, arătând o sfoară bine întinsă şi un băţ ascuţit înfipt în pământ. Începuse să răsădească roşiile. Rândul e doar pe jumătate… Când nu l-am mai văzut, am crezut că s-a dus să bea o duşcă de rozé…

— Bea mult?

— Când îi era sete… Îi veţi găsi paharul cu gura în jos pe butoi, în beci…

O grădină de mic rentier grijuliu, o casă aşa cum visau mii de nevoiaşi să-şi construiască pentru bătrâneţe. Ieşiră din zona însorită şi pătrunseră în umbra albăstruie a curţii, care venea după grădină. La dreapta era o boltă. Pe masa de sub boltă se aflau o carafă cu alcool şi un pahar mic cu fundul gros.

— Ai zărit sticla şi paharul. Dar azi-dimineaţă mi-ai spus că stăpânul tău nu bea niciodată tărie, mai ales din carafa mică, atunci când era singur.

Ea îl privi sfidător. Părea că îi arată totdeauna, nu fără ostentaţie, albastrul curat al ochilor, ca să poată citi în ei totala sa nevinovăţie.

— Nu era stăpânul meu… replică ea totuşi.

— Ştiu… Mi-ai mai spus…

Dumnezeule, ce enervant era să ai de-a face cu o persoană ca Félicie! Şi continuase cu vocea ei ascuţită, care îl călca pe nervi. Ce spusese? A, da! spusese:

— N-am dreptul să dezvălui secrete care nu-mi aparţin. Pentru unii, poate că eram servitoarea lui. Dar el nu mă considera aşa, şi probabil că într-o zi se va afla…

— Ce se va afla?

— Nimic!

— Vrei să insinuezi că erai amanta lui Picior-de-Lemn?

— Drept cine mă luaţi?

Maigret riscă o întrebare:

— Atunci, fiica lui?

— Degeaba mă întrebaţi. Într-o zi, poate că…

Asta era Félicie! Ţeapănă ca o masă de călcat, arţăgoasă, originală, cu faţa ei ascuţită pudrată şi rujată cu stângăcie, o mică servitoare care îşi dădea aere de prinţesă la o serbare câmpenească, având, brusc, în privire o fixitate neliniştitoare sau, pe buze, un fel de zâmbet distant, de o ironie dispreţuitoare.

— Nu mă priveşte pe mine, dacă el a băut singur…

Numai că bătrânul Jules Lapie, zis şi Picior-de-Lemn, nu băuse singur, Maigret era convins. Un om care lucrează în grădina lui, cu pălăria de pai pe cap şi saboţii în picioare, nu-şi lasă pe nepusă masă răsadurile de roşii ca să ia o carafă cu alcool vechi din bufet şi să-şi toarne un pahar sub boltă.

La un moment dat, pe masa de grădină vopsită în verde se mai aflase un pahar. Cineva îl luase. Nu cumva Félicie?

— Ce-ai făcut când nu l-ai mai văzut pe Lapie?

— Nimic. Am intrat în bucătărie, am aprins aragazul ca să fierb laptele şi am pompat apă ca să spăl legumele.

— Pe urmă?

— M-am urcat pe un scaun vechi şi am schimbat hârtia de prins muşte…

— Cu pălăria pe cap? Pentru că, nu-i aşa, nu te duci niciodată la cumpărături fără pălărie?

— Nu sunt o îngălată.

— Când ţi-ai scos pălăria?

— După ce am luat laptele de pe foc. Am urcat…

Totul era nou şi proaspăt în casa pe care bătrânul o botezase Capul Horn. Scara mirosea a brad lăcuit. Treptele trosneau.

— Urcă… Te urmez…

Deschise uşa camerei sale, unde o somieră acoperită cu un creton imprimat cu flori ţinea loc de divan, iar pereţii erau împodobiţi cu fotografiile unor artişti de cinema.

— Aşa… Îmi scot pălăria… Şi îmi zic: „Ia uite! Am uitat să deschid fereastra la domnul Jules…” Traversez palierul… Deschid uşa şi ţip…

Maigret trăgea în continuare din pipă, pe care o umpluse din nou când trecuse prin grădină. Contemplă, pe podeaua ceruită, un desen făcut cu creta, conturul corpului lui Picior-de-Lemn, aşa cum fusese descoperit în dimineaţa zilei de luni.

— Şi revolverul? întrebă el.

— Nu era niciun revolver. Ştiţi foarte bine, că doar aţi citit raportul jandarmeriei.

Deasupra căminului se afla o corabie cu trei catarge în miniatură, iar pe pereţi, tablouri care reprezentau toate ambarcaţiuni cu pânze. Te-ai fi putut crede în casa unui bătrân marinar retras din activitate, dar locotenentul de jandarmi care făcuse prima anchetă îi povestise lui Maigret ciudata aventură a lui Picior-de-Lemn.

Jules Lapie nu fusese niciodată marinar, ci contabil la o societate din Fécamp care vindea furnituri pentru Marină, pânze, parâme, scripeţi, precum şi alimente pentru călătoriile lungi.

Un celibatar greoi, meticulos, poate şi maniac, posac, al cărui frate era dulgher la şantierul naval.

Într-o dimineaţă, Jules Lapie, pe atunci în vârstă de vreo patruzeci de ani, a urcat la bordul vasului Sainte-Thérèse, o corabie cu trei catarge, care a ridicat ancora chiar în aceeaşi zi, plecând spre Chile, unde trebuia să încarce fosfaţi. Lapie avea misiunea foarte prozaică să verifice că toată marfa a fost livrată şi să ceară căpitanului plata.

Ce s-a întâmplat atunci? Marinarii din Fécamp îl luau de obicei în râs pe contabilul tipicar care, de fiecare dată când meseria îl obliga să urce la bordul unui vas, nu părea deloc în largul său. Au ciocnit un păhărel, după cum era obiceiul. I-au dat să bea. Dumnezeu ştie ce-au putut să-i dea de l-au îmbătat în asemenea hal!

Dar, la reflux, când Sainte-Thérèse aluneca printre digurile portului normand ca să ajungă în largul mării, Jules Lapie, beat mort, sforăia într-un colţ al calei, în timp ce toată lumea îl credea pe uscat – cel puţin aşa au pretins toţi!

Marinarii au închis calele. Contabilul a fost descoperit abia după două zile. Căpitanul a refuzat să întoarcă, să se abată de la rută, şi uite-aşa, Lapie, care pe-atunci încă mai avea amândouă picioarele, s-a pomenit în drum spre Capul Horn!

A rămas fără un picior în această aventură, într-o zi când, într-o încăierare, a fost aruncat printr-un tambuchi.

Ani de zile mai târziu, avea să fie împuşcat cu un revolver, într-o zi de luni, primăvara, la puţin timp după ce îşi părăsise răsadurile de roşii, în timp ce Félicie se dusese să târguiască la prăvălia cea nouă a bătrânei Mélanie Chochoi.

 

— Să coborâm… zise Maigret, oftând.

Locuinţa era foarte calmă, foarte agreabilă, datorită curăţeniei – ca într-o casă de păpuşi – şi mirosului plăcut. Sufrageria, aflată în dreapta, fusese transformată în cameră mortuară. Comisarul doar întredeschise uşa spre penumbră; obloanele erau închise şi lumina abia dacă pătrundea în interior. Sicriul era aşezat pe masa acoperită cu un cearceaf; alături, o farfurie lungă, plină cu apă sfinţită, în care fusese pus puţin merişor.

Félicie aştepta în pragul bucătăriei.

— În concluzie, nu ştii nimic, n-ai văzut nimic, n-ai nici cea mai mică idee despre persoana pe care stăpânul dumitale… mă rog, pe care Jules Lapie ar fi putut s-o primească cât ai lipsit…

Ea îi înfruntă privirea fără să răspundă.

— Şi eşti sigură că, atunci când te-ai întors, pe masa din grădină era un singur pahar?

— N-am văzut decât unul singur… Acuma, dacă dumneavoastră vedeţi două…

— Lapie primea vizite?

Maigret se aşeză lângă aragaz şi ar fi băut bucuros ceva, de preferinţă un pahar din vinul rozé despre care Félicie îi vorbise mai înainte, căci zărise butoiul în umbra răcoroasă a pivniţei. Soarele urca pe cer, alungind ceaţa dimineţii.

— Nu-i plăceau vizitele…

Ciudat, acest individ a cărui existentă trebuie să fi fost complet bulversată de călătoria în jurul Capului Horn! Întors la Fécamp, unde, în pofida piciorului său de lemn, oamenii nu se puteau abţine să nu zâmbească cu gândul la aventura lui, a trăit mai singur ca niciodată şi a început o luptă lungă cu armatorii vasului Sainte-Thérèse. A pretins că a fost prejudiciat de către companie, că a fost îmbarcat împotriva voinţei sale şi că, în consecinţă, armatorii sunt răspunzători de accident. Şi-a evaluat la o sumă cât mai mare piciorul pierdut şi a obţinut câştig de cauză, un tribunal recunoscându-i dreptul la o pensie importantă.

Cei din Fécamp s-au amuzat de toată povestea asta. El însă a fugit de ei, s-a depărtat şi de marea pe care o ura, numărându-se printre primii seduşi de prospectele ademenitoare ale creatorilor aşezării Jeanneville.

Apoi şi-a adus ca servitoare o fată din Fécamp, pe care o cunoscuse de mică.

— De câţi ani eşti la el?

— De şapte ani…

— Ai douăzeci şi patru de ani… Deci aveai şaptesprezece ani când…

Se lăsă în voia gândurilor, apoi întrebă brusc:

— Ai un iubit?

Ea îl privi fără să răspundă.

— Te-am întrebat dacă ai un iubit.

— Viaţa mea particulară mă priveşte doar pe mine.

— Îl primeai aici?

— Nu sunt obligată să răspund.

Da, îţi venea să-i arzi o palmă! Şi erau momente când abia se abţinea să nu o pălmuiască sau să nu o scuture de umeri.

— Mă rog! O să aflu eu…

— N-o să aflaţi absolut nimic…

— A, n-am să aflu nimic…

Se opri. Era o prostie! Doar nu era să se ia la ceartă cu fata asta!

— Eşti sigură că n-ai nimic să-mi spui? Gândeşte-te bine cât mai ai timp.

— M-am gândit.

— Nu-mi ascunzi nimic?

— M-aş mira. Se pare că sunteţi foarte şiret!

— Ei bine, mai vedem noi!

— Nu mai e nimic de văzut!

— Ce ai de gând să faci după ce va sosi familia şi Jules Lapie va fi înmormântat?

— Nu ştiu.

— Ai de gând să rămâi aici?

— Poate.

— Speri să-l moşteneşti?

— E foarte posibil.

Maigret nu reuşea să-şi păstreze calmul până la capăt.

— În orice caz, drăguţă, te-aş ruga să reţii ceva. Atâta timp cât va dura ancheta, îţi interzic să pleci undeva fără să anunţi poliţia.

— N-am dreptul să părăsesc casa?

— Nu!

— Şi dacă vreau să mă duc undeva?

— Ceri încuviinţarea mea.

— Credeţi că eu l-am omorât?

— Cred ce-mi place mie şi asta nu te priveşte.

Era sătul. Era furios. Era supărat pe el însuşi că se lăsase enervat de o Félicie oarecare. Douăzeci şi patru de ani? Haida-de! Era o puştoaică de doisprezece-treisprezece ani, care Dumnezeu ştie ce joc făcea şi se lua în serios.

— La revedere.

— La revedere.

— Şi ce-ai să mănânci?

— Nu vă faceţi griji pentru mine. N-am să stau să mor de foame.

Era sigur de asta. Şi-o imagina, după plecarea lui, cum se aşeza la masa din bucătărie şi mânca fără grabă orice, citind unul dintre micile romane cumpărate de la doamna Chochoi.

Maigret era furios la culme. Fusese tras pe sfoară, acolo, de faţă cu toată lumea, şi culmea, fusese tras pe sfoară de otrava aceea de Félicie!

Era joi. Sosise familia lui Lapie: fratele Ernest Lapie, dulgherul din Fécamp, un bărbat aspru, cu părul tuns perie şi faţa ciupită de vărsat; soţia lui, enormă şi cu mustaţă; doi copii, pe care îi împingea în faţa ei aşa cum mâni gâştele la câmp. Apoi un nepot, un tânăr de nouăsprezece ani, Jacques Pétillon, care venise de la Paris, bolnav şi cu febră, şi pe care grupul Lapie îl privea cu suspiciune.

La Jeanneville încă nu era cimitir. Cortegiul pornise spre Orgeval, de care ţinea noua aşezare. Marea senzaţie fusese voalul de crep al lui Félicie. De unde îl scosese? Maigret a aflat abia mai târziu că îl împrumutase de la Mélanie Chochoi.

Félicie nu aşteptase să i se indice locul, era în primul rând, mergea în faţa familiei, ţeapănă, adevărată statuie a durerii, ştergându-şi ochii cu o batistă brodată cu negru, luată probabil tot de la Mélanie, şi pe care o stropise cu colonie ieftină.

Brigadierul Lucas, care îşi petrecuse noaptea la Jeanneville, se afla acolo împreună cu Maigret.

Amândoi urmau cortegiul pe drumul plin de praf şi ciocârliile cântau sub cerul albastru.

— E clar că ştie ceva. Cât de şireată s-ar crede, până la urmă tot se va da de gol…

Lucas încuviinţă. Porţile bisericuţei rămâneau deschise în timpul rugăciunilor de după slujba morţilor, astfel că înăuntru mirosea mai mult a primăvară decât a tămâie. Nu era nevoie să mergi mult ca să ajungi la marginea gropii.

După ceremonie, familia trebuia să se întoarcă la vilă ca să se ocupe de testament.

— De ce ar fi făcut fratele meu un testament? zisese cu mirare Ernest Lapie. În familia noastră nu se obişnuieşte aşa ceva.

— Félicie pretinde…

— Félicie! Félicie! Mereu Félicie…

Dădeau din umeri fără să vrea.

Nu vedeau că se strecoară şi reuşeşte să arunce prima lopată de pământ peste sicriu? După care, plângând în hohote, se depărtă atât de grăbită, încât părea că va cădea lată negreşit.

— N-o scăpa din ochi, Lucas.

Merse, merse, coti cu repeziciune pe străzile şi ulicioarele din Orgeval şi, la un moment dat, Lucas, care se afla doar la vreo cincizeci de metri de ea, ajunse, prea târziu, pe o stradă aproape pustie, la capătul căreia dispărea o camionetă.

Deschise uşa unui han.

— Spuneţi-mi… Camioneta care a plecat adineauri…

— Da… E camioneta lui Louvet, mecanicul… A fost adineauri aici, a băut o halbă de bere…

— Nu a luat pe nimeni?

— Nu ştiu… Nu cred… N-am ieşit să văd…

— Știți unde se duce?

— La Paris, ca în fiecare joi…

Lucas se repezi spre oficiul poştal care, din fericire, se afla aproape în faţă.

— Alo… Da… Aici, Lucas… Repede… O camionetă destul de hodorogită… Staţi puţin…

Întrebă funcţionara:

— Ştiţi ce număr are camioneta domnului Louvet, mecanicul?

— Nu… Îmi amintesc doar că se termină cu 8…

— Alo… Un număr care se termină cu 8… O tânără în doliu… Alo… Nu închideţi… Nu… Nu cred că trebuie arestată… Să fie doar urmărită… Aţi înţeles?… Domnul comisar va telefona personal.

Se întoarse apoi la Maigret, care mergea singur în urma familiei, pe drumul care lega Orgeval de Jeanneville.

— A şters-o…

— Ce spui?

— A sărit probabil în camionetă chiar în momentul în care demara… Până să fac colţul… s-a dus. Am telefonat la Quai des Orfèvres… Brigăzile intră în alarmă… Supraveghează porţile Parisului…

Prin urmare, Félicie dispăruse! Simplu, în plină zi, cum s-ar spune de sub nasul lui Maigret şi al celui mai bun brigadier al lui! Dispăruse, în ciuda unui voal mare de doliu după care ar fi putut fi recunoscută de la un kilometru!

Membrii familiei, care întorceau din când în când capul spre cei doi poliţişti, erau miraţi că nu o mai zăresc pe Félicie. Cheia casei era la ea. Se văzură obligaţi să treacă prin grădină. Maigret ridică jaluzelele de la sufragerie, unde pe masă încă se mai aflau un cearceaf şi un fir de merişor, iar în aer mai stăruia mirosul de lumânare.

— Parcă tot aş bea ceva… spuse Ernest Lapie, oftând. Etienne!… Julie!… Nu alergaţi pe răzoare! Trebuie să fie vin pe undeva…

— În pivniţă… îl informă Maigret.

Soţia lui Lapie se dusese la Mélanie ca să cumpere prăjituri pentru copii şi, dacă tot se dusese, luase pentru toată lumea.

— Nu există niciun motiv, domnule comisar, ca fratele meu să fi făcut un testament… Ştiu foarte bine că era un om original… Trăia ca un urs şi nu prea mai aveam relaţii cu el… Dar de aici şi până la…

Maigret scotoci prin micul birou aflat într-un colţ al încăperii. Găsi teancuri de facturi, rânduite cu mare grijă, şi ajunse la un portofel vechi, cenuşiu, în care se afla doar un plic galben.

 

Să fie deschis după moartea mea.

 

— Ei bine, domnilor, cred că am găsit ce căutam!

 

Subsemnatul Jules Lapie, în deplinătatea facultăţilor fizice şi mintale, în prezenţa lui Forrentin Ernest şi a lui Lepape François, ambii domiciliaţi la Jeanneville, comuna Orgeval…

 

Vocea lui Maigret devenea din ce în ce mai gravă.

— Félicie a avut dreptate! conchise el. Ea moşteneşte casa şi tot ce se află în ea…

Familia era stupefiată. Testamentul conţinea o mică frază care nu putea fi uitată prea repede:

 

…Având în vedere atitudinea pe care fratele meu şi soţia lui au avut-o faţă de mine după accident…

 

— I-am spus doar că era ridicol să facă atâta tevatură pentru că… explică Ernest Lapie.

 

…Având în vedere comportarea nepotului meu Jacques Pétillon…

 

Tânărul venit de la Paris avea o faţă de elev nesilitor la serbarea de împărţire a premiilor.

Nu avea importanţă. Moştenitoarea era Félicie. Şi numai Dumnezeu putea şti de ce dispăruse!