Cazul Saint-Fiacre de Georges Simenon

Capitolul 1

Fetiţa saşie

O bătaie timidă în uşă; zgomotul unui obiect aşezat pe podea; o voce şoptită:

— E cinci şi jumătate. A bătut primul clopot pentru slujbă...

Maigret se ridică în coate, făcând somiera să scârţâie, şi, în timp ce el privea cu mirare lucarna din acoperişul în pantă, vocea continuă:

— Vă împărtăşiţi?

Comisarul se sculase şi stătea acum cu picioa­rele goale pe podeaua rece ca gheaţa. Se apropie de uşa care se închidea cu o sfoară înfăşurată pe două cuie. Auzi paşii cuiva care se grăbea să se îndepărteze şi, când ajunse pe culoar, abia avu timp să zărească silueta unei femei în camizol şi jupon alb.

Atunci, luă cana mare cu apă caldă adusă de Mărie Tatin, închise uşa şi căută o oglindă ca să se poată bărbieri.

Luminarea avea să se stingă peste câteva minute. Dincolo de lucarnă, era încă noapte de-a binelea, o noapte rece de început de iarnă. Câteva frunze uscate încă mai atârnau de crengile plo­pilor din piaţa mare.

Maigret nu putea să stea în picioare decât în mijlocul mansardei, din cauza pantei duble a aco­perişului. îi era frig. Ceafa îi îngheţase toată noaptea din cauza unui firicel de aer, însă nu reuşise să descopere de unde venea.

Dar tocmai frigul acela îl tulbura, făcându-l să retrăiască o atmosferă pe care o credea uitată.

Începutul slujbei... Clopotele care băteau peste satul adormit... Când era copil, Maigret nu se scula atât de devreme... Aştepta al doilea clopot, de la şase fără un sfert, pentru că pe atunci nu avea nevoie să se bărbierească... Măcar se spăla pe faţă?

Nu-i aducea nimeni apă caldă... Se întâmpla uneori ca apa să fie îngheţată în cana mare... După puţin timp, pantofii lui bocăneau pe drumul îngheţat...

Acum, în timp ce se îmbrăca, o auzea pe Mărie Tatin trebăluind în sala hanului: curăţa grătarul sobei, lovea farfuriile între ele, râşnea cafea. Îşi îmbrăcă haina, apoi pardesiul. Înainte de a ieşi, scoase din portofel o hârtie de care era prins un fluturaş cu menţiunea:

 

„Poliţia municipală din Moulins.

Transmis pentru orice eventualitate Poliţiei din Paris”.

Apoi o foaie cu pătrăţele cu un scris atent:

„Vă anunţ că o crimă va fi comisă la biserica din Saint-Fiacre în timpul primei slujbe din Ziua Morţilor”.

Hârtia zăcuse câteva zile prin birourile de pe Quai des Orfevres. Maigret o zărise din întâmplare şi se arătase mirat.

— Saint-Fiacre, prin Matignon ?

— Posibil, pentru că am primit-o prin Moulins.

Şi Maigret pusese hârtia în buzunar. Saint-Fiacre! Matignon! Moulins! Cuvinte care îi erau mai familiare decât oricare altele. Se născuse la Saint-Fiacre, unde tatăl lui fusese timp de trei­zeci de ani administratorul castelului! Ultima oară fusese acolo tocmai la moartea tatălui său, îngropat în micul cimitir din spatele bisericii.

„... o crimă va fi comisă... în timpul primei slujbe...”

Maigret sosise cu o zi înainte şi trăsese la singurul han din zonă, cel ţinut de Mărie Tatin.

Femeia nu-l recunoscuse, el însă o recunoscuse pe ea, datorită ochilor. Fetiţa saşie, cum i se spunea altădată! O fetiţă pricăjită care devenise o fată bătrână şi mai pricăjită, şi mai saşie, agitându-se întruna prin sala de mese, prin bucătă­rie şi prin curtea unde creştea iepuri şi găini!

Comisarul coborî. Jos erau lămpi cu gaz. Masa fusese pregătită într-un colţ. O pâine mare, inte­grală ; un miros de cafea cu cicoare; lapte fier­binte.

— Rău faceţi că nu vă împărtăşiţi într-o zi ca asta! Mai ales că vă şi duceţi la prima slujbă... Dumnezeule! Deja bate clopotul a doua oară!

Dangătul clopotelor era firav. Se auzeau paşi pe drum. Mărie Tatin fugi în bucătărie să-şi îmbrace rochia neagră, să-şi pună mănuşile de plasă şi pălăriuţa, care nu stătea dreaptă din cauza păru­lui prins în coc.

— Vă las să terminaţi de mâncat... încuiaţi uşa?

— Nu! Sunt şi eu gata...

Se simţea tare încurcată că făcea drumul ală­turi de un bărbat! Un bărbat venit de la Paris! Mergea cu paşi mărunţi, aplecată în faţă, în fri­gul dimineţii. Frunze uscate zburau de colo-colo, purtate de vânt. Foşnetul lor sec arăta că peste noapte dăduse îngheţul.

Şi alte umbre se îndreptau spre uşa vag lumi­nată a bisericii. Clopotele băteau în continuare. Se zăreau câteva lumini la ferestrele caselor joase; oamenii se îmbrăcau în grabă ca să ajungă la prima slujbă.

Iar Maigret retrăia senzaţiile de altădată: fri­gul, ochii care îl înţepau, vârfurile degetelor înghe­ţate, gustul cafelei rămas în gură. Apoi, intrând în biserică, un val de căldură, de lumină blândă; mirosul de lumânări, de tămâie...

— Mă scuzaţi... Am scăunelul meu de rugă­ciune..., zise ea.

Şi Maigret recunoscu scaunul negru cu braţe îmbrăcate în catifea roşie al bătrânei Tatin, mama fetiţei saşii.

Frânghia căreia clopotarul tocmai îi dăduse drumul încă se mai mişca uşor în capătul bise­ricii. Paracliserul termina de aprins luminările.

Câţi erau la acea reuniune fantomatică do oameni abia treziţi din somn? Cel mult cinci­sprezece. Şi doar trei bărbaţi: paracliserul, clopo­tarul şi Maigret.

„... o crimă va fi comisă...”

Poliţia din Moulins crezuse că era o glumă proastă şi nu-şi făcuse griji. Cei de la Paris se miraseră când îl văzuseră pe Maigret plecând.

Comisarul auzea zgomot în spatele uşii din dreapta altarului şi putea să ghicească, secundă cu secundă, ce se întâmpla: sacristia, copilul de cor venit în ultima clipă, preotul care, fără o vorbă, îşi punea patrafirul, împreuna mâinile şi se îndrepta spre naos, urmat de băiatul care se împiedica în veşmintele lungi...

Copilul era roşcovan. Sună din clopoţel şi mur­murul rugăciunilor liturgice prinse să se audă.

„... în timpul primei slujbe...”

Maigret îi privise pe toţi pe rând. Cinci femei bătrâne, dintre care trei aveau scaunul lor de rugăciune rezervat. O nevastă grasă de fermier. Nişte ţărănci mai tinere şi un copil.

Afară se auzi zgomotul unei maşini. Scârţâitul unei portiere. Paşi mărunţi, uşori, şi o femeie în negru străbătu întreaga biserică.

În strană era un şir de jilţuri rezervate celor de la castel, jilţuri tari, din lemn vechi lustruit. Acolo se aşeză femeia, fără zgomot, urmărită de privirile ţărăncilor.

Requiem aeternam dona eis, Domine...

Poate că Maigret ar mai fi putut să-i dea şi acum replica preotului! Zâmbi, gândindu-se că, pe vremuri, prefera slujbele pentru morţi, pentru că rugăciunile sunt mai scurte. îşi amintea de nişte slujbe celebrate în şaisprezece minute!

Dar acum se uita doar la femeia din strana gotică. Abia dacă îi zărea profilul şi nu putea fi sigur că era chiar contesa de Saint-Fiacre.

Dies irae, dies illa...

Ba era chiar ea! Dar, când o văzuse ultima dată, contesa avea douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Era o femeie subţire, slabă, melanco­lică, pe care o zăreai de departe în parcul castelului.

Iar acum avea probabil şaizeci de ani împli­niţi... Se ruga cu înflăcărare... Avea o faţă suptă şi în mâinile prea lungi, prea fine, strângea o carte de rugăciuni...

Maigret rămăsese în ultimul rând al scaunelor din pai împletit, cele pentru care la slujba mare se plătesc cinci centime şi care la slujbele obiş­nuite sunt gratuite.

„... o crimă va fi comisă...”

Se ridică împreună cu toţi ceilalţi la prima evanghelie. Atenţia îi era atrasă de tot felul de detalii şi îşi amintea o mulţime de lucruri. De exemplu, îşi zise deodată: „în Ziua Morţilor, acelaşi preot celebrează trei slujbe..."

Pe vremea lui, mânca de prânz la preot, între a doua şi a treia slujbă. Un ou fiert şi brânză de capră!

Poliţia din Moulins avea dreptate. Nu putea fi vorba de nici o crimă! Paracliserul se aşezase la capătul jilţurilor, la patru locuri de contesă. Clo­potarul plecase cu paşi greoi, ca un director de teatru care nu se gândeşte să asiste la spectacol.

Dintre bărbaţi mai rămăseseră Maigret şi preo­tul, un preot tânăr cu o privire pasionată de mistic. Nu se grăbea, precum bătrânul preot cunoscut cândva de comisar. Nu sărea peste jumătate din versete.

Vitraliile păleau. Afară se lumina de ziuă. O vacă mugea la o fermă.

Şi, curând, toţi se prosternară în momentul culminant al liturghiei. Apoi răsună clopoţelul copilului de cor.

Doar Maigret nu se împărtăşea. Toate femeile înaintau spre altar cu mâinile împreunate şi feţele lipsite de orice expresie. Ostiile, atât de albe încât păreau ireale, treceau o clipă prin mâinile preotului.

Serviciul religios continua. Contesa îşi ţinea faţa acoperită cu mâinile.

Pater Noster...

Et ne nos inducas in tentationem...

 

Degetele bătrânei doamne se depărtară, lăsând să se vadă o faţă chinuită, şi deschiseră cartea de rugăciuni.

Încă patru minute ! Rugăciunile. Ultima evan­ghelie ! Şi toţi vor putea pleca! Nu va fi nici o crimă!

Pentru că avertismentul spunea foarte clar: prima slujbă...

Ca dovadă că se termina, paracliserul se ridică si intră în sacristie...

Contesa de Saint-Fiacre stătea iar cu capul între mâini. Nu mai mişca. Aproape toate cele­lalte bătrâne erau la fel de rigide.

Ite missa est... Slujba s-a terminat...

Abia atunci simţi Maigret cât de teamă îi fusese. Aproape că nu-şi dăduse seama. Oftă fără să vrea. Aşteptă cu nerăbdare sfârşitul ultimei evan­ghelii, gândindu-se că va trage în piept aerul proas­păt de afară, va vedea oamenii agitându-se, îi va auzi vorbind de una şi de alta...

Bătrânele se însufleţiră toate odată. Picioarele lor păşiră pe dalele reci de culoare albastră ale lăcaşului de cult. O ţărancă se îndreptă spre ieşire, apoi alta. Paracliserul apăru cu un stingător de luminări şi flacăra acestora se transformă într-un firişor de fum albastru.

Se făcuse ziuă. O lumină cenuşie pătrundea în naos odată cu un curent de aer rece.

Mai rămăseseră trei persoane... Două... Un scaun se mişcă... Mai rămăsese doar contesa, şi nervii lui Maigret se încordară de nerăbdare...

Paracliserul, care îşi terminase treaba, se uită la doamna de Saint-Fiacre. Ezită şi, în acelaşi moment, comisarul se apropie.

Erau amândoi lângă ea, miraţi de faptul că stătea atât de nemişcată, încercând să-i vadă faţa ascunsă de mâinile împreunate.

Impresionat, Maigret o atinse pe umăr. Iar corpul se legănă, ca şi cum echilibrul i-ar fi stat într-un fir de aţă, se prăbuşi şi rămase nemişcat.

Contesa de Saint-Fiacre murise.

* * *

 

Cadavrul fusese dus în sacristie şi aşezat pe trei scaune puse unul lângă altul. Paracliserul plecase în fugă după doctorul cătunului.

Maigret uitase de insolitul prezenţei sale acolo. Avu nevoie de câteva minute ca să înţeleagă pri­virea întrebătoare şi bănuitoare a preotului.

— Cine sunteţi? îl întrebă în cele din urmă acesta. Cum se face că...

— Sunt comisarul Maigret, de la Poliţia Judi­ciară.

Se uită cu atenţie la preot. Era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, cu trăsături regulate, dar atât de grave, încât aminteau de credinţa fanatică a călugărilor de altădată.

Omul era profund tulburat. Murmură cu o voce mai puţin sigură:

— Doar nu vreţi să spuneţi că...?

Încă nu îndrăzniseră să o dezbrace pe contesă. Zadarnic îi aşezaseră o oglindă pe buze şi îi ascul­taseră inima care nu mai bătea.

— Nu văd nici o rană, se mulţumi să răspundă Maigret.

Şi se uită în jur la decorul neschimbat de trei­zeci de ani. Sticluţele pentru ulei se aflau în acelaşi loc, la fel şi patrafirul pregătit pentru slujba următoare, veşmântul lung şi stiharul copi­lului de cor.

Lumina murdară care pătrundea pe o fereastră în formă de ogivă făcea să pălească razele unei lămpi de ulei.

Era în acelaşi timp şi cald, şi frig. Preotul era chinuit de gânduri cumplite.

— Totuşi, nu se poate pretinde că...

O dramă! Maigret nu înţelese din prima clipă. Dar amintiri din copilărie continuau să-i vină în minte ca nişte bule de aer care ies la suprafaţă.

 

... O biserică unde a fost comisă o crimă trebuie să fie din nou sfinţită de episcop...

Cum putuse să aibă loc o crimă ? Nu se auzise nici un foc de armă! Nimeni nu se apropiase de contesă! în timpul slujbei, Maigret aproape că nu-şi luase ochii de la ea!

Nu se vedea sânge nicăieri, şi nici vreo rană!

— A doua slujbă este la şapte, nu?

Auzi cu o adevărată uşurare paşii greoi ai medicului, un bărbat sanguin, impresionat de atmosferă, care se uită rând pe rând la comisar şi la preot.

— Moartă ? întrebă el.

Nu ezită totuşi să-i descheie corsajul, în timp ce preotul întorcea capul să nu vadă. în biserică se auziră deodată paşi grei. Apoi răsună clopotul. Primul clopot al slujbei de la ora şapte.

— Cred că doar o embolie ar fi putut... Nu eram medicul contesei, pentru că prefera să fie îngrijită de un confrate din Moulins. Am fost chemat însă de două ori la castel. Avea inima foarte bolnavă...

Sacristia era foarte mică. Cei trei bărbaţi şi cadavrul abia dacă aveau loc. Soseau şi doi copii de cor, pentru că la ora şapte se celebra o slujbă mare.

— Probabil că are maşina afară! spuse Maigret. Trebuie s-o ducem acasă.

Şi simţea permanent asupra lui privirea neliniş­tită a preotului. Să fi ghicit ceva? Totuşi, în timp ce paracliserul şi şoferul transportau cadavrul la maşină, acesta se apropie de comisar.

— Sunteţi sigur că... ? Mai am încă două slujbe de celebrat... E Ziua Morţilor... Credincioşii mei sunt...

Din moment ce contesa murise de o embolie, oare Maigret n-ar fi trebuit să-l liniştească pe preot ?

— Aţi auzit ce-a spus doctorul...

— Totuşi, aţi venit astăzi aici, tocmai la această slujbă...

Maigret se strădui să nu se tulbure.

— Aşa s-a nimerit, părinte... Tatăl meu e îngro­pat în cimitirul de-aici...

Şi se grăbi să ajungă la maşină, un model vechi, în timp ce şoferul dădea la manivelă. Medi­cul nu ştia ce să facă. In piaţă se aflau câteva persoane, care nu înţelegeau nimic din tot ce se întâmpla.

— Veniţi cu noi...

Dar cadavrul ocupa tot locul din interior. Maigret şi medicul se înghesuiră lângă şofer.

— Păreţi mirat de ce v-am spus, murmură medi­cul, care încă nu-şi recăpătase pe deplin siguranţa.

Dacă aţi cunoaşte situaţia, poate că aţi înţelege. Contesa...

Tăcu, privind la şoferul în uniformă neagră, care conducea maşina cu un aer absent. Traver­sară piaţa mare în pantă, mărginită într-o parte de biserica înălţată pe taluz, iar în cealaltă parte de iazul Notre-Dame care, în dimineaţa aceea, era de un cenuşiu nefast.

Hanul ţinut de Mărie Tatin se afla la dreapta, prima casă din sat. La stânga era o alee străjuită de stejari şi, chiar în capăt, se ridica silueta întu­necată a castelului.

Cerul era uniform şi la fel de rece ca un pati­noar.

— Moartea ei va provoca drame... De-asta e supărat preotul.

Doctorul Bouchardon era ţăran, fiu de ţărani. Purta un costum de vânătoare maroniu şi cizme înalte din cauciuc.

— Tocmai plecam la vânat raţe pe iazuri...

— Nu mergeţi la liturghie?

Doctorul îi făcu cu ochiul.

— Asta nu înseamnă că nu eram amic cu fostul preot... Dar ăsta de-acum...

Intrau în parc. Acum se puteau distinge deta­liile castelului, ferestrele de la parter acoperite de obloane şi cele două turnuri de la colţuri, singurele părţi vechi ale clădirii.

Când maşina opri la peron, Maigret privi pe ferestrele cu gratii, aflate la nivelul solului, şi întrezări bucătăria plină de aburi şi o femeie grasă care jumulea potârnichi.

Şoferul nu ştia ce să facă, nu îndrăznea să deschidă portierele maşinii.

— Probabil că domnul Jean nu s-a sculat încă...

— Cheamă pe oricine. Nu mai sunt şi alţi ser­vitori în casă?

Maigret avea nările umede. Chiar era frig. Rămase în curte împreună cu medicul, care începu să-şi umple pipa.

— Cine e acest domn Jean?

Bouchardon dădu din umeri şi schiţă un zâmbet ciudat.

— O să-l vedeţi.

— Bine, dar cine e ?

— Un tânăr... Un tânăr încântător...

— O rudă?

— Dacă vreţi!... În felul lui!... Hai mai bine să vă spun... E amantul contesei. Oficial, e secre­tarul ei...

Maigret îl privi pe doctor în ochi, amintindu-şi că fusese cu el la şcoală. Numai că pe el nu-l mai recunoştea nimeni! Avea patruzeci şi doi de ani! Se îngrăşase!

Cunoştea castelul mai bine decât oricine. Mai ales anexele! Doar câţiva paşi, şi ar fi zărit casa administratorului, unde se născuse.

Şi poate că tocmai aceste amintiri îl tulburau atât de mult! Mai cu seamă amintirea contesei de Saint-Fiacre aşa cum o cunoscuse: o femeie tânără care personificase pentru el, băiat din popor, femi­nitatea, graţia şi nobleţea...

Murise! Fusese pusă într-o maşină, ca un lucru inert, şi se văzuseră siliţi să-i îndoaie picioarele ! Nici măcar nu-i încheiaseră la loc corsajul, astfel încât se zărea un colţ al furoului alb ieşind de sub rochia neagră de doliu.

„... o crimă va fi comisă...”

Dar medicul spunea că murise de o embolie! Ce demiurg putuse să prevadă aşa ceva ? Şi de ce ar fi chemat poliţia?

În castel se stârnise agitaţie. Uşile se deschi­deau şi se închideau. Un majordom, îmbrăcat doar pe jumătate în uniformă, întredeschise uşa princi­pală, ezitând să iasă. Un bărbat apăru în spatele lui, în pijama, cu părul răvăşit şi ochii obosiţi.

— Ce s-a întâmplat ? strigă el.

— Peştele! mormăi cu cinism doctorul la ure­chea lui Maigret.

Bucătăreasa fusese şi ea alertată. Privea în tăcere pe fereastra de la subsol. Se deschideau şi lucarnele de la mansardă, unde erau camerele servitorilor.

— Ei bine, ce-aşteptaţi ? De ce n-o duceţi pe contesă în patul ei? se răsti Maigret, indignat.

Toate acestea i se păreau un sacrilegiu, pentru că nu se potriveau cu amintirile lui din copi­lărie. Simţea o indispoziţie nu numai morală, ci şi fizică.

„... o crimă va fi comisă...”

Clopotul bătea a doua oară pentru slujbă. Oamenii erau îndemnaţi să se grăbească. Câţiva fermieri veneau de departe, cu brişcă! Şi adu­seseră flori ca să le aşeze pe mormintele din cimitir.

Jean nu îndrăznea să se apropie. Majordomul, care deschisese portiera, încremenise locului, con­sternat.

— Doamna contesă... Doamna..., se bâlbâi el.

— Ce faceţi?... O lăsaţi aici?...

De ce naiba doctorul zâmbea ironic?

Maigret deveni autoritar.

— Haide! Doi oameni... Dumneata (către şofer)... şi dumneata (către servitor)... Duceţi-o în camera ei!

Şi, în timp ce aceştia se aplecau spre interiorul maşinii, în hol se auzi o sonerie.

— Telefonul! E ciudat, la ora asta! mormăi Bouchardon.

Jean nu îndrăznea să răspundă. Părea că nu mai e conştient. Atunci, Maigret se repezi înăuntru şi răspunse el:

— Alo!... Da, castelul...

— Vreţi să mi-o daţi pe mama? Îi ceru vocea cuiva care părea foarte aproape. Probabil că s-a întors de la slujbă...

— Cine e la telefon ?

— Contele de Saint-Fiacre. De altfel, asta nu vă priveşte. Daţi-mi-o pe mama...

— O clipă... Vreţi să-mi spuneţi de unde tele­fonaţi?

— De Ia Moulins! Dar, la naiba, v-am spus să...

— Veniţi aici! Ar fi mai bine aşa! se mulţumi să rostească Maigret, închizând.

Apoi se lipi de perete, ca să lase loc de trecere pentru cadavrul transportat de cei doi servitori.