Comisarul Maigret a fost pradat de Georges Simenon
CAPITOLUL 1
— Iertaţi-mă, domnule…
— Nu face nimic…
Era cel puţin a treia oară de când, de la colţul bulevardului Richard-Lenoir, îşi pierdea echilibrul, îl lovea cu umărul ei osos şi-i strivea de coapsă plasa cu provizii.
Cerea scuze din vârful buzelor, nici încurcată, nici cu regret, după care privea iar drept înainte cu un aer liniştit şi hotărât în acelaşi timp.
Maigret nu-i purta pică. S-ar fi putut crede chiar că-l amuză să fie înghiontit. În dimineaţa asta era dispus să ia totul cu uşurinţă.
Avusese norocul să vadă venind un autobuz cu platformă, fapt care era deja un motiv de satisfacţie. Maşinile astea deveneau din ce în ce mai rare, pentru că erau retrase treptat din circulaţie şi în curând avea să fie obligat să-şi stingă pipa înainte de-a se închide într-unul din acele uriaşe vehicule de astăzi în care te simţi prizonier.
Acum vreo patruzeci de ani, când venise el la Paris, erau aceleaşi autobuze cu platformă şi la început nu se mai sătura să parcurgă marile bulevarde pe linia Madeleine-Bastille. Fusese una dintre primele lui descoperiri. Şi terasele. Nici de terase nu se plictisea: terasele de unde poţi urmări, în faţa unui pahar cu bere, spectacolul, veşnic schimbător, al străzii.
Tot în primul an, o altă minunăţie: încă de la sfârşitul lui februarie se putea ieşi fără pardesiu. Uneori, nu chiar totdeauna. Şi mugurii începeau să se desfacă de-a lungul unora dintre bulevarde, mai cu seamă pe bulevardul Saint-Germain.
Amintirile îi veneau în rafale, pentru că şi anul acesta primăvara era timpurie şi pentru că în dimineaţa asta ieşise din casă fără pardesiu.
Se simţea uşor ca şi aerul plin de lumină. Culorile magazinelor, ale mărfurilor, rochiile femeilor erau vesele, pline de voie bună.
Nu se gândea la nimic anume. Gânduri răzleţe, care nu se conturau. La ora zece, soţia să se va duce la a treia lecţie de conducere auto.
Era nostim, neaşteptat. N-ar fi putut spune cum se hotărâseră. Când Maigret era tânăr funcţionar, nu se punea problema să cumpere o maşină. Pe vremea aceea nici nu le putea trece prin minte aşa ceva, iar mai târziu nu-i simţise niciodată necesitatea. Era prea târziu ca să mai înveţe să conducă. Mintea îi era prea frământată. N-ar fi văzut stopurile sau ar fi confundat frâna cu acceleraţia.
Ar fi fost totuşi plăcut să meargă, duminicile, la căsuţa lor de la Meung-sur-Loire…
S-au hotărât aşa, deodată. Soţia lui se apărase, râzând:
— Ce idee… La vârsta mea să învăţ să conduc…
— Sunt sigur că ai să conduci foarte bine…
Acum era la a treia lecţie, emoţionată că o elevă care îşi pregăteşte bacalaureatul
— Cum a mers?
— Profesorul are multă răbdare…
Vecina sa de autobuz sigur că nu şofa. De ce se dusese să-şi facă târguielile pe lângă bulevardul Voltaire, dacă locuia în alt cartier? Unul din acele mistere mărunte de care te agăţi. Purta pălărie, lucru rar, mai ales dimineaţa. Avea în sacoşă un pui, unt, ouă, praz, ţelină…
Dar ceea ce era mai tare acolo, dedesubt, şi care-i intra în coapsă la fiecare zdruncinătură, trebuie să fi fost nişte cartofi…
De ce să iei autobuzul ca să te duci să cumperi, departe de casa ta, nişte lucruri atât de obişnuite, care se găsesc în orice cartier? Poate că locuise pe bulevardul Voltaire şi le rămăsese credincioasă foştilor ei furnizori cu care se obişnuise?
Tânărul mărunt din dreapta fuma o pipă prea scurtă, cu coşul prea mare, prost confecţionată, care-l obliga să-şi strângă fălcile. Tinerii folosesc aproape întotdeauna pipe prea scurte şi prea groase.
Pe platformă era mare înghesuială. Femeia ar fi trebuit să se ducă să-şi caute un loc în autobuz. Ia te uită! Merlani la o pescărie de pe strada Temple. Nu mai mâncase de multă vreme. De ce oare, în mintea sa, şi merlanii sugerau primăvara?
Totul era primăvăratic, vesel, ca şi bună sa dispoziţie, şi cu atât mai rău dacă femeia cu puiul privea fix în faţa ei, covârşită de probleme care scăpau muritorilor de rând.
— Iertaţi-mă…
— Nu face nimic…
Nu avea curajul să-i spună:
— În loc să sâcâi pe toată lumea, du-te mai bine şi aşază-te înăuntru, cu toate cumpărăturile dumitale…
Citea acelaşi gând şi în ochii albaştri ai unui bărbat voinic, înghesuit între el şi taxator. Se înţelegeau. Şi cu taxatorul care ridica imperceptibil din umeri. Un fel de francmasonerie între bărbaţi. Era amuzant.
Tejghelele, mai ales cele ale zarzavageriilor, invadaseră trotuarele. Autobuzul vopsit în alb şi verde îşi făcea cu greu loc printr-o mulţime de gospodine, dactilografe şi funcţionari, care se îndreptau în grabă spre birouri. Viaţa era frumoasă.
Încă o zdruncinătură. Iar sacoşa asta cu lucrurile tari pe care le conţinea la fund, cartofi sau altceva. Se dădu înapoi şi izbi la rândul său pe cineva din spate.
— Iertaţi-mă…
Murmură, la rândul său, aceste cuvinte şi, încercând să se întoarcă, zări un chip de bărbat, destul de tânăr, pe care se citea o emoţie inexplicabilă.
Trebuie să fi avut mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, era cu capul gol, cu părul castaniu ciufulit, neras. Avea aerul unui om nedormit şi care a trăit clipe grele sau apăsătoare.
Strecurându-se spre scara autobuzului, sări din mers. În acel moment, maşina se afla la colţul străzii Rambuteau, nu departe de Hale, de unde venea un miros puternic. Bărbatul mergea repede; se întorcea din când în când, de parcă s-ar fi temut de ceva. Se pierdu în strada Blanes-Manteaux.
Deodată, fără să vrea, Maigret duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, unde obişnuia să-şi ţină portofelul.
Era gata să se repeadă şi el, să sară din autobuz, pentru că-i dispăruse portofelul.
Roşi, dar reuşi să-şi ţină firea. Numai bărbatul acela voinic cu ochi albaştri păru să-şi dea seama că se petrece ceva.
Maigret surâse ironic, nu atât pentru că fusese victima unui hoţ de buzunare, ci pentru că era în imposibilitate să-l urmărească.
Din cauza primăverii, da, tocmai din cauza acestui aer înmiresmat, pe care începuse să-l simtă din ajun.
O tradiţie, o mânie, pe care-o avea încă din copilărie: pantofii. În fiecare an, în primele zile cu soare, îşi cumpăra pantofi, cei mai uşori pe care-i găsea. Îşi cumpărase o pereche în ajun.
Şi, în dimineaţa asta, îi purta pentru prima oară. Îl jenau. Cei câţiva paşi făcuţi pe bulevardul Richard-Lenoir fuseseră un chin, aşa că răsuflase uşurat ajungând la staţia de autobuz de pe bulevardul Voltaire.
N-ar fi fost în stare să alerge după hoţ. Acesta avusese de altfel tot timpul să se piardă în străduţele strâmte din cartierul Marais.
— Iertaţi-mă, domnule…
Iar! Mereu femeia asta şi sacoşa ei cu alimente! De data asta era gata să-i azvârle:
— Ce-ar fi să ne mai slăbeşti niţel cu cartofii dumitale?
Se mulţumi doar să dea din cap surâzând.
*
În biroul său regăsi lumina primelor zile frumoase, cu o pâclă deasupra Senei, care nu avea desimea ceţii, şi miliarde de petice luminoase, pline de viaţă, specifice Parisului.
— E-n regulă, şefule? Nimic nou?
Janvier purta un costum deschis cu care Maigret nu-l mai văzuse niciodată. Şi el sărbătorea primăvara, cam devreme, deoarece nu era decât 15 martie.
— Nimic. Sau, mai bine zis, da. Am fost prădat.
— Ceasul?
— Portofelul.
— Pe stradă?
— Pe platforma autobuzului.
— Aveaţi mulţi bani?
— Vreo cincizeci de franci. Rareori umblu cu mai mult la mine.
— Actele?
— Nu numai actele, ci şi insigna.
Acea vestită insignă a Poliţiei judiciare, coşmarul comisarilor. În principiu, trebuie s-o aibă întotdeauna asupra lor, ca să-şi dovedească funcţia de ofiţeri ai Poliţiei judiciare.
O insignă frumoasă, de argint, mai precis de bronz argintat, căci stratul subţire de argint lasă curând să se vadă un metal roşietic.
Pe o parte, Mariana[1] cu boneta frigiană cu literele R.F.[2] şi cuvântul „Poliţie”, încadrat cu email roşu.
Pe dos, emblema Parisului, un număr, şi, gravat cu litere mici, numele titularului.
Insigna lui Maigret purta numărul 0004, numărul 1 fiind rezervat prefectului, 2 directorului Poliţiei judiciare, şi 3, nu se ştie din ce motive, şefului Informaţiilor generale.
Şi unii şi alţii se fereau să-şi ţină insignele în buzunar, în ciuda regulamentului, căci acelaşi regulament prevedea suspendarea salariului pe timp de-o lună în caz de pierdere.
— L-aţi văzut pe hoţ?
— Foarte bine. Un tip tânăr, slab, obosit, cu ochii şi chipul unuia care n-a dormit.
— Nu l-aţi recunoscut?
Pe vremea când lucra la „Străzi”, Maigret îi cunoştea pe toţi hoţii de buzunare, nu numai pe cei din Paris, dar şi pe cei care veneau din Spania sau de la Londra cu ocazia târgurilor sau a marilor serbări populare.
E o specialitate destul de restrânsă, care are o ierarhie a ei. Aşii nu se deranjează decât atunci când merită s-o facă, nu stau la gânduri să traverseze Atlanticul pentru o expoziţie universală sau, de exemplu, pentru Jocurile Olimpice.
Maigret îi cam pierduse din vedere. Căuta să-şi amintească. Nu lua lucrurile în tragic. Prospeţimea acestei dimineţi continua să-i întreţină bună dispoziţie şi, culmea, îi purta pică femeii cu sacoşa.
— Dacă nu m-ar fi înghiontit într-una… Ar trebui interzis femeilor să stea pe platformele autobuzelor… Mai ales că nici n-avea scuza că fumează…
Era mai mult jignit decât supărat.
— Nu vreţi să vă aruncaţi o privire în arhivă?
— Tocmai asta am de gând să fac.
Pierdu aproape o oră examinând fotografiile din faţă şi din profil ale majorităţii hoţilor de buzunare. Erau unii pe care-i arestase acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi care apoi trecuseră de zece sau cincisprezece ori prin biroul lui, devenindu-i aproape prieteni.
— Iar tu?
— Trebuie să trăim. Şi dumneata… dumneata tot aici, şefule. Sunt câţiva anişori de când ne cunoaştem, aşa-i?
Unii erau bine îmbrăcaţi. Cei jerpeliţi se mulţumeau să „lucreze” la târgurile de fiare vechi, prin pieţele din Saint-Ouen sau pe culoarele metroului. Nici unul nu semăna cu tânărul din autobuz, şi Maigret ştia dinainte că cercetările sale vor fi zadarnice.
Un profesionist nu are aerul ăsta obosit, neliniştit. Nu lucrează decât atunci când e sigur că mâinile n-o să înceapă să-i tremure. În sfârşit, toţi cunoşteau chipul şi silueta lui Maigret, fie numai din cercetarea ziarelor.
Coborî din nou în biroul său şi, când dădu iar de Janvier, se mulţumi să ridice din umeri.
— Nu l-aţi găsit?
— Aş jura că-i un amator. Mă întreb chiar dacă, cu o clipă mai înainte, ştia ce-o să facă. Probabil că mi-a văzut portofelul ieşit puţin din buzunar. Nevastă-mea îmi spune mereu că n-ar trebui să-l ţin în buzunarul acela. La o smucitură, pe când blestemaţii ăia de cartofi erau să mă facă să-mi pierd echilibrul, i-a venit ideea să…
Schimbă tonul.
— Ce-i nou azi-dimineaţă?
— Lucas are gripă. Senegalezul a fost omorât într-un bistro de la Poarta Italiană…
— Cuţit?
— Bineînţeles. Nimeni nu-i în stare să-l descrie pe agresor. A intrat pe la ora unu noaptea, când patronul se pregătea să închidă. A făcut câţiva paşi spre senegalez, care bea un ultim pahar, şi a lovit atât de repede încât…
Banal. Până la urmă se va găsi careva să-l „cânte”, poate într-o lună, poate în doi ani. Maigret se îndreptă spre biroul directorului pentru şedinţa zilnică şi avu grijă să nu vorbească despre aventura sa.
Ziua se anunţa liniştită. Hârţoage. Hârtii administrative de semnat. Rutina.
Veni acasă la prânz şi se uită atent la soţia lui, care nu-i vorbi despre lecţia de conducere. La vârsta asta, pentru ea era, într-un fel, ca şi cum s-ar fi întors la şcoală. Îi făcea plăcere, simţea chiar o anumită mândrie, dar era şi puţin stânjenită.
— Nu te-ai urcat pe trotuar?
— De ce mă-ntrebi asta? O să-mi dai complexe…
— De loc. Ai să fii o excelentă automobilistă şi aştept cu nerăbdare să mă duci pe malurile Loarei…
— În nici un caz mai devreme de-o lună.
— Ţi-a spus-o profesorul?
— Examinatorii devin din ce în ce mai pretenţioşi şi-i mai bine să nu cazi de prima dată. Azi am fost pe bulevardele din afara oraşului. N-aş fi crezut niciodată că-i atâta circulaţie sau că oamenii gonesc aşa cu maşinile. Ai impresia că…
Ia te uită! Mâncau pui, fără îndoială ca şi la femeia din autobuz.
— La ce te gândeşti?
— La hoţul meu.
— Ai arestat un hoţ?
— Nu l-am arestat, dar m-a uşurat de portofel.
— Cu insignă cu tot?
Şi ea se gândise imediat la insignă. O gaură serioasă în buget. E drept că va primi o insignă nouă, la care n-o să se mai vadă arama.
— L-ai văzut?
— Cum te văd.
— Bătrân?
— Un tânăr. Un amator. Aşa avea aerul…
Maigret, fără să vrea, se gândea din ce în ce mai mult la el. Chipul omului, în loc să se estompeze în mintea sa, devenea mai precis. Regăsea amănunte pe care nici nu ştia că le înregistrase: faptul, de pildă, că necunoscutul avea sprâncene dese ca o adevărată bară deasupra ochilor.
— L-ai recunoaşte?
Se gândi la asta de zeci de ori în cursul după-amiezii, ridicând capul şi privind pe fereastră, de parcă l-ar fi frământat ceva. În povestea asta, în chipul tânărului, în fuga lui, era ceva nefiresc, nu-şi dădea bine seama ce anume.
De fiecare dată i se părea că o să-şi reamintească un nou amănunt, că o să înţeleagă, apoi se apucă din nou de lucru.
— Bună seara, băieţi…
Pleca la şase fără cinci şi în biroul vecin mai rămăseseră vreo şase inspectori.
— Bună seara, şefule…
Se duse la cinematograf cu soţia. Găsi într-un sertar vechiul lui portofel maro, prea mare pentru buzunarul de la spate, aşa că trebui să-l pună în haină.
— Dacă l-ai fi ţinut în buzunarul ăsta…
Se întoarseră braţ la braţ, ca de obicei; aerul era tot călduţ. Nici măcar mirosul de benzină nu-i era neplăcut în seara aceea. Făcea parte din primăvara care se vestea, aşa cum mirosul de asfalt pe jumătate topit face parte din vară.
Dimineaţa regăsi soarele şi luă micul dejun în faţa ferestrei deschise.
— E nostim, remarcă el. Există femei care străbat jumătate din Paris cu autobuzul, ca să-şi facă piaţa…
— Poate că din cauza Telex-consumatorilor…
Se uită la soţia sa, încruntându-se.
— În fiecare seară televiziunea arată unde se pot procura diferite alimente la preţuri avantajoase…
La asta nu se gândise. Era foarte simplu. Îşi pierduse timpul cu o chestiune neînsemnată, pe care soţia sa o rezolvase într-o clipă.
— Îţi mulţumesc.
— Te poate ajuta la ceva?
— Mă scuteşte să mă mai gândesc în continuare la asta.
Adăugă apoi cu un aer înţelept, luându-şi pălăria:
— Nu ne gândim la ceea ce vrem.
Corespondenţa îl aştepta pe birou şi, în grămada de scrisori, un plic mare maro, pe care numele său, funcţia şi adresa de la Quai d’Orfevres erau scrise cu litere mari.
Înţelese înainte să-l deschidă. I se restituia portofelul. Şi, câteva clipe mai târziu, constată că nu-i lipsea nimic, nici insigna, nici actele, nici cei cincizeci de franci.
Altceva nimic. Nici un mesaj. Nici o explicaţie.
Se simţi jignit.
Trecuse puţin de ora unsprezece când sună telefonul.
— Domnule comisar, cineva insistă să vă vorbească personal, dar refuză să-şi spună numele. Se pare că aşteptaţi telefonul ăsta şi că o să vă supăraţi dacă nu vă dau legătura. Ce să fac?
— Dă-mi-o…
Şi în timp ce cu mâna liberă freca băţul de chibrit ca să-şi aprindă pipa stinsă, zise:
— Alo! Da…
Urmă o tăcere destul de lungă şi Maigret ar fi putut crede că fusese întrerupt, dacă n-ar fi auzit o respiraţie la capătul firului.
— Da, repetă el…
Linişte şi apoi, în sfârşit…
— Eu sunt…
O voce de bărbat, chiar destul de groasă, dar timbrul părea să fie al unui copil care ezită să-şi mărturisească o greşeală.
— Portofelul meu?
— Da.
— N-aţi ştiut cine sunt?
— Sigur că nu. Altfel…
— De ce-mi telefonaţi?
— Pentru că trebuie să vă văd…
— Veniţi aici.
— Nu, nu vreau să vin la Quai d’Orfevres.
— Sunteţi cunoscut pe-aici?
— N-am călcat niciodată pe acolo.
— De ce vă temeţi?
Fiindcă se simţea teamă în vocea anonimă.
— E ceva personal.
— Ce-i aia, personal?
— Faptul că aş vrea să vă văd. Soluţia asta mi-a venit în minte când v-am citit numele pe insignă.
— De ce mi-aţi furat portofelul?
— Pentru că aveam urgentă nevoie de bani.
— Şi acum?
— Mi-am schimbat părerea. Nu sunt încă sigur de ea. Ar fi mai bine să veniţi cât mai repede, înainte să-mi vină altă idee…
Era ceva ireal în această conversaţie, în voce, şi totuşi Maigret luă lucrurile în serios.
— Unde sunteţi?
— O să veniţi?
— Da.
— Singur?
— Ţineţi să fiu singur?
— Trebuie ca întâlnirea noastră să rămână între noi. Promiteţi?
— Depinde.
— De ce anume?
— De ce-o să-mi spuneţi.
O nouă tăcere, mai grea decât cea de la început.
— Aş vrea să-mi lăsaţi o şansă. Ţineţi seama că eu vă chem. Nu mă cunoaşteţi. N-aveţi cum să daţi de mine. Dacă nu veniţi, n-o să ştiţi niciodată cine sunt. Face, pentru dumneavoastră…
Nu găsea cuvântul potrivit.
— O promisiune? sugeră Maigret.
— Aşteptaţi. După ce-o să vă vorbesc, acum imediat, o să-mi daţi cinci minute ca să dispar, dacă o să vă cer acest lucru…
— Nu pot să-mi iau angajamente fără să ştiu despre ce e vorba. Sunt ofiţer de poliţie judiciară…
— Dacă mă credeţi, totul o să meargă de la sine. Dacă nu mă credeţi, sau dacă aveţi îndoieli, o să vă faceţi că vă uitaţi în altă parte, exact cât îmi trebuie ca să ies, şi după aia puteţi da alarma…
— Unde sunteţi?
— Acceptaţi?
— Sunt dispus să ne întâlnim.
— Acceptând condiţiile mele?
— Voi fi singur.
— Dar nu făgăduiţi nimic?
— Nu.
Îi era imposibil să se comporte altfel şi aştepta cu o oarecare nelinişte reacţia interlocutorului său, care se afla probabil într-o cabină publică, sau într-o cafenea, pentru că se auzea un zgomot de fond.
— V-aţi hotărât? zise Maigret nerăbdător.
— În situaţia în care mă aflu… Ceea ce scriu ziarele despre dumneavoastră mi-ar da mai curând încredere. Sunt adevărate poveştile alea?
— Ce poveşti?
— Că sunteţi în stare să înţelegeţi lucruri pe care, în general, poliţia şi judecătorii nu le înţeleg, şi că, în anumite cazuri, chiar aţi…
— Ce anume?…
— Poate că greşesc vorbind atâta. Nu mai ştiu nici eu. Vi s-a întâmplat să închideţi ochii?
Maigret preferă să nu răspundă.
— Unde sunteţi?
— Departe de Poliţia judiciară. Dacă vă spun chiar acum, o să aveţi timp să trimiteţi inspectorii din circumscripţie să mă aresteze. Un telefon se poate da uşor, mă descrieţi…
— De unde ştiţi că v-am văzut?
— M-am întors. Privirile noastre s-au încrucişat, o ştiţi prea bine. Mi-era foarte frică.
— Din pricina portofelului?
— Nu numai de asta. Ascultaţi-mă. Veniţi la barul Le Metro, pe bulevardul Grenelle colţ cu şoseaua La-Motte Picquet. O să vă ia circa o jumătate de oră. O să vă chem. Nu voi fi departe, şi aşa ne putem întâlni imediat.
Maigret vru să mai spună ceva, dar interlocutorul închisese. Era intrigat şi în aceeaşi măsură plictisit, pentru că i se întâmpla pentru prima dată ca un necunoscut să dispună de el cu atâta dezinvoltură, ca să nu spunem cinism.
Totuşi, nu izbutea să-i poarte pică. În tot cursul acestei conversaţii dezlânate simţise neliniştea acelui necunoscut, dorinţa de-a ajunge la o soluţie satisfăcătoare, necesitatea de-a se afla faţă în faţă cu comisarul care, în ochii lui, apărea ca unicul salvator posibil.
Pentru că-i furase portofelul, fără să ştie cu cine are de-a face!
— Janvier, ai o maşină jos? Trebuie să mă duci în cartierul Grenelle.
Janvier păru mirat, deoarece nici o afacere în curs nu era legată de acest cartier.
— O întâlnire personală cu tipul care mi-a săltat portofelul.
— L-aţi găsit?
— Portofelul, da, în poşta de azi-dimineaţă.
— Insigna? M-ar mira, pentru că-i un lucru pe care i-ar plăcea oricui să-l păstreze ca amintire.
— În plic erau insigna, actele, banii…
— E vorba de-o farsă?
— Nu. Dimpotrivă, mi se pare că e ceva foarte serios. Hoţul meu a telefonat acum, anunţându-mă că mă aşteaptă.
— Vă însoţesc?
— Până la bulevardul Grenelle. După aia dispari, pentru că vrea să mă vadă singur.
Merseră pe chei până la podul Bir-Hakeim. Maigret era tăcut, se mulţumea să privească cum curge Sena. Se lucra pretutindeni: bariere, şantiere, ca în anul în care venise la Paris. De fapt, e-o treabă care reîncepe, la fiecare zece-cincisprezece ani, ori de câte ori Parisul simte că se sufocă.
— Unde să vă las?
— Aici.
Erau pe bulevardul Grenelle colţ cu strada Saint-Charles.
— Vă aştept?
— Aşteaptă-mă o jumătate de oră. Dacă nu mă întorc, du-te înapoi la birou, sau la masă.
Janvier era şi el intrigat şi urmări cu o privire ciudată silueta comisarului care se îndepărta.
Soarele bătea din plin pe trotuar, unde alternau valuri de vânt cald şi mai răcoros, de-ai fi zis că aerul n-avusese încă timp să se stabilească la temperatura lui de primăvară.
O fetiţă vindea violete în faţa unui restaurant. Maigret zări de la distanţă barul din colţ, deasupra căruia cuvintele Le Metro se aprindeau, probabil, seara. Era un colţ oarecare, fără nimic special, unul din acele „cafe-tabac” pe unde treci să-ţi cumperi ţigări, să bei un pahar la tejghea sau să te-aşezi o clipă în aşteptarea unei întâlniri.
Roti privirea prin încăperea care nu avea, pe cele două părţi ale barului, decât vreo douăzeci de măsuţe rotunde, majoritatea libere.
Bineînţeles că hoţul din ajun nu se afla acolo. Comisarul se duse să se aşeze în fund de tot, lângă geam, şi comandă o halbă cu guler…
Fără să vrea, pândea uşa, oamenii care se apropiau, care-o împingeau, veneau la casă, în spatele căreia ţigările erau stivuite în rafturi.
Începuse să se întrebe dacă nu fusese naiv, când recunoscu pe trotuar silueta şi apoi chipul. Omul nu privea spre partea unde se afla Maigret, se îndreptă spre barul de aramă, se rezemă în coate şi comandă:
— Un rom…
Era agitat. Mâinile-i tremurau fără încetare. Nu îndrăznea să se întoarcă şi aştepta cu nerăbdare să fie servit, ca şi cum ar fi avut urgentă nevoie de alcool.
Apucând paharul, făcu semn chelnerului să nu pună sticla la loc.
— Încă unul…
De data asta se întoarse spre Maigret. Ştia, înainte de-a intra, unde se găsea comisarul. Probabil că-l spionase, de afară sau de la fereastra vreunei case vecine.
Avea aerul că se scuză, parcă voia să spună că nu putea face altfel, că va veni imediat. Cu mâinile care continuau să-i tremure, numără mărunţişul pe care-l puse pe tejghea.
În sfârşit, înaintă, luă un scaun şi se lăsă să cadă pe el.
— Aveţi ţigări?
— Nu. Fumez numai…
— Pipă, ştiu. Eu nu mai am nici ţigări, nici bani ca să-mi cumpăr.
— Chelner! Un pachet de… Ce preferi?
— Gauloises.
— Un pachet de Gauloises şi un pahar cu rom.
— Nu mai vreau rom. Mă face să vomit…
— O halbă?
— Nu ştiu. N-am mâncat nimic azi-dimineaţă, nici…
— Un sandviş?
Pe tejghea erau mai multe tăvi cu sandvişuri.
— Nu acum. Parcă mă apasă ceva pe piept. Nu puteţi înţelege…
Era destul de bine îmbrăcat, cu pantaloni de flanelă gri şi cu o vestă de sport ecosez. Ca mulţi tineri, nu purta cravată, ci un pulover cu gulerul răsucit.
— Nu ştiu dacă semănaţi cu imaginea care şi-o fac oamenii despre dumneavoastră…
Nu-l privea pe Maigret în faţă, îi zvârlise câte-o privire scurtă înainte de a-şi aţinti din nou ochii în podea. Era obositor să urmăreşti mişcarea neîncetată a degetelor sale lungi şi subţiri.
— N-aţi fost surprins primind portofelul?
— După treizeci de ani de poliţie judiciară, foarte greu te mai miri de ceva.
— Găsind şi banii în el?
— Aveai mare nevoie de ei, nu-i aşa?
— Da.
— Cu câţi franci mai rămăseseşi?
— Vreo zece franci…
— Unde ai dormit noaptea trecută?
— N-am dormit de loc. Nici n-am mâncat. Am băut din cei zece franci. M-aţi văzut cheltuindu-i pe ultimii. N-aveam destui ca să mă îmbăt…
— Totuşi, locuieşti la Paris, observă Maigret.
— De unde ştiţi?
— Şi chiar în cartierul acesta.
Deşi nu era nimeni pe scaunele alăturate, vorbeau încet. Uşa de la intrare se auzea deschizându-se şi închizându-se. Aproape întotdeauna, pentru tutun sau chibrituri.
— Cu toate astea, n-ai trecut pe-acasă…
Omul tăcu o clipă, ca la telefon. Era palid, epuizat. Se simţea că face un efort disperat ca să reacţioneze şi că, neîncrezător, încearcă să prevadă cursele care i se puteau întinde.
— E tocmai cum gândeam… mormăi el în sfârşit.
— Cum gândeai?
— Că o să ghiciţi, că o să nimeriţi mai mult sau mai puţin precis şi că, odată intrat în angrenaj…
— Continuă…
Deodată se mânie, ridică glasul, uitând că se află într-un local public.
— Şi că, odată intrat în angrenaj, eu voi fi ras, asta-i!
Privea uşa care se deschisese şi, o clipă, comisarul se gândi că avea să fugă din nou. Probabil că era tentat s-o facă. O sclipire fugară îi trecu prin ochii căprui. Apoi întinse mâna spre paharul cu bere, pe care-l goli dintr-o dată, fixându-şi interlocutorul peste pahar, ca pentru a-l cântări.
— Ţi-e mai bine?
— Nu ştiu încă.
— Să revenim la portofel.
— De ce?
— Pentru că din cauza lui te-ai hotărât să-mi telefonezi.
— În orice caz, nu erau destui.
— Nu erau destui bani? Pentru ce anume?
— Ca s-o şterg… Ca să plec indiferent unde, în Belgia, în Spania…
Şi devenind din nou încrezător:
— Aţi venit singur?
— Nu conduc eu. Unul dintre inspectorii mei m-a adus cu maşina şi mă aşteaptă la colţul străzii Saint-Charles.
Omul ridică iute capul.
— M-aţi identificat?
— Nu. Fotografia dumitale nu figurează în dosarele noastre.
— Mărturisiţi deci că aţi căutat?
— Bineînţeles.
— De ce?
— Din cauza portofelului şi mai ales a insignei.
— De ce v-aţi oprit în colţul străzii Saint-Charles?
— Pentru că e la doi paşi şi oricum treceam pe acolo.
— N-aţi primit vreun raport?
— Cu privire la ce?
— Nu s-a întâmplat nimic în strada Saint-Charles?
Pe Maigret îl obosea să tot urmărească expresiile succesive de pe chipul tânărului. Rareori văzuse pe cineva atât de neliniştit, atât de frământat, agăţându-se cu încăpăţânare Dumnezeu ştie de ce speranţă.
Îi era frică, era evident. Frică de ce?
— Comisarul nu v-a anunţat?
— Nu.
— Juraţi?
— N-o fac decât la tribunal.
Şi privirea celuilalt părea că vrea să-l străpungă.
— De ce credeţi că v-am cerut să veniţi?
— Pentru că aveai nevoie de mine.
— Pentru care motiv să am nevoie de dumneavoastră?
— Pentru că ai intrat într-o încurcătură şi nu ştii cum să ieşi.
— Nu-i adevărat.
Vocea era categorică. Necunoscutul înălţă capul, ca uşurat.
— Nu eu m-am băgat în încurcătură, şi asta nu ezit s-o jur, la tribunal sau nu. Sunt nevinovat, înţelegeţi?
— Mai încet…
Aruncă o privire în jurul lui. O tânără se rujă privindu-se în oglindă, apoi se întoarse spre trotuar, în speranţa de a-l vedea apărând pe cel pe care-l aştepta. Doi bărbaţi, de vârstă mijlocie, aplecaţi peste măsuţă, vorbeau aproape pe şoptite şi, din câteva cuvinte pe care le ghici mai mult decât le auzi, Maigret înţelese că era vorba de curse.
— Mai bine spune-mi cine eşti şi de ce anume te consideri nevinovat…
— Nu aici. Imediat…
— Unde?
— La mine. Pot să mai cer o bere? Voi putea să vă dau înapoi, curând, numai dacă…
— Numai dacă, ce?
— Dacă poşeta ei… În sfârşit… O bere?
— Chelner, două halbe… şi spune-mi ce am de plată.
Tânărul se ştergea cu o batistă, destul de curată încă.
— Douăzeci şi patru de ani? întrebă comisarul.
— Douăzeci şi cinci.
— Eşti de mult la Paris?
— De cinci ani.
— Căsătorit?…
Ocolea problemele prea personale, prea arzătoare.
— Am fost. De ce mă-ntrebaţi?
— Nu porţi verighetă.
— Pentru că, atunci când m-am căsătorit, nu aveam destui bani.
Aprinse o nouă ţigară. Pe prima o fumase trăgând lung şi abia acum părea că savurează tutunul.
— În fond, toate precauţiile pe care le-am luat nu servesc la nimic.
— Ce precauţii?
— În ceea ce vă priveşte. Sunt în mâna dumneavoastră în întregime, orice-aş face. Chiar dacă aş încerca s-o şterg, acum, că m-aţi văzut bine şi ştiţi că sunt din cartier…
Avea un surâs amar, ironic, de-o ironie pe care şi-o adresa lui însuşi.
— Vreau întotdeauna să fac lucrurile prea bine. Inspectorul dumneavoastră, cu maşina, e tot la colţul străzii Saint-Charles?
Maigret privi ceasul electric. Arăta douăsprezece fără trei minute.
— Sau a plecat, sau pleacă dintr-o clipă în alta, pentru că i-am cerut să mă aştepte o jumătate de oră, după care, dacă nu mă întorc, să plece la masă.
— Nu mai are importanţă, nu-i aşa?
Maigret nu răspunse, şi când tovarăşul său se sculă, îl urmă. Se îndreptară amândoi spre strada Saint-Charles, în colţul căreia se înălţa un imobil destul de nou şi de modern. Traversară pe locul marcat pentru pietoni, intrară pe stradă şi merseră doar vreo treizeci de metri.
Omul se oprise în mijlocul trotuarului. O poartă deschisă dădea în curtea unui mare imobil din bulevardul Grenelle şi, sub o boltă, se vedeau biciclete cu motor şi cărucioare de copii.
— Aici locuieşti?
— Ascultaţi-mă, domnule comisar…
Era mai palid, mai nervos ca niciodată.
— Aţi avut vreodată încredere în cineva chiar dacă toate probele erau împotriva lui?
— Mi s-a întâmplat.
— Ce gândiţi despre mine?
— Că eşti destul de complicat şi că-mi lipsesc prea multe elemente ca să te judec.
— Pentru că mă veţi judeca?
— Nu asta am vrut să spun. Să zicem, aşa, ca să-mi fac o părere.
— Am aerul unui ticălos?
— Categoric, nu.
— Al unui om în stare să… Nu… Veniţi… E mai bine să terminăm imediat.
Băgându-l în curte, îl conduse spre aripa stângă a clădirilor, unde, la parter, se vedeau aliniate câteva uşi.
— Astea le numesc ei garsoniere… mormăi necunoscutul.
Scoase o cheie din buzunar.
— O să fiu nevoit să intru primul… O voi face, oricât m-ar costa… Dacă leşin…
Împinse uşa de stejar lăcuit. Dădea într-un antreu foarte mic. O uşă deschisă, spre dreapta, lăsa să se întrezărească o baie cu aşa-numita semicadă zidită. Baia era în dezordine. Pe jos erau azvârlite prosoape.
— Vreţi să deschideţi dumneavoastră?
Tânărul îi arătă lui Maigret uşa închisă din faţa lor şi comisarul făcu ceea ce i se cerea.
Tovarăşul său nu fugi. Totuşi mirosul era îngrozitor, cu toată fereastra deschisă.
Lângă un divan transformat noaptea în pat era întinsă o femeie pe covorul marocan cu desene multicolore şi muşte albastre se roteau bâzâind în jurul ei.
