PDF Regatul viselor de Judith McNaught carti dragoste

Regatul viselor de Judith McNaught 

CAPITOLUL 1

 

 

— Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui.

În condiţii normale, acest îndemn pentru un toast de nuntă ar fi declanşat zâmbetele şi ovaţiile doamnelor elegante şi ale domnilor reuniţi în marea sală a castelului Merrick. Ar fi fost înălţate cupele cu vin şi s-ar fi auzit numeroase toasturi în cinstea unei căsătorii atât de nobile şi de grandioase ca aceea care avea să aibă loc aici, în sudul Scoţiei.

Dar nu azi. Nu la această nuntă.

La această nuntă, nimeni nu a ovaţionat şi nimeni nu şi-a ridicat cupa. La această nuntă, toată lumea urmărea pe toată lumea şi toată lumea era tensionată. Familia miresei era tensionată. Familia mirelui era tensionată. Oaspeţii şi servitorii şi câinii de vânătoare din sală erau tensionaţi. Până şi primul conte de Merrick, al cărui portret atârna deasupra căminului, părea tensionat.

— Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui, repetă fratele mirelui şi vocea lui răsună ca un bubuit de tunet în tăcerea nefirească, de mormânt, a sălii ticsite.

— Fie ca cei doi să se bucure împreună de o viaţă lungă şi roditoare.

În mod normal, străvechiul toast stârneşte o reacţie previzibilă: mirele zâmbeşte întotdeauna cu mândrie, convins că a realizat ceva absolut minunat. Mireasa zâmbeşte pentru că a fost în stare să-l convingă de acest lucru. Oaspeţii zâmbesc pentru că, în cadrul nobilimii, o căsătorie pecetluieşte unirea a două familii importante şi a două mari averi, ceea ce reprezintă în sine un motiv de sărbătorire şi de debordantă bucurie.

Dar nu astăzi. Nu în cea de a paisprezecea zi a lunii octombrie, 1497.

Terminându-şi toastul, fratele mirelui îşi înălţă cupa şi îi zâmbi încordat mirelui. Prietenii mirelui îşi înălţară cupele şi zâmbiră fix spre familia miresei. Cei din familia miresei îşi înălţară cupele şi îşi zâmbiră rece între ei. Mirele, singurul care părea imun faţă de ostilitatea din sală, îşi înălţă cupa şi îi zâmbi calm miresei, cu ochi în care zâmbetul nu ajunsese.

Mireasa nu se obosi să zâmbească nimănui. Părea furioasă şi revoltată.

De fapt, Jennifer era atât de înnebunită, încât aproape că nici nu vedea lumea din jur. În clipa aceea fiecare fibră din fiinţa ei era concentrată asupra unui ultim, disperat apel către Dumnezeu, care, din lipsă de atenţie sau de interes, o lăsase să ajungă în această tristă situaţie. „Dumnezeule”, strigă ea în tăcere, înghiţind nodul de teroare care i se umfla în gâtlej, „Dacă ai de gând să faci ceva, atunci trebuie s-o faci repede, dacă nu, peste cinci minute o să fie prea târziu! Sunt sigură că merit ceva mai bun decât această căsătorie forţată cu un bărbat care mi-a răpit fecioria! Doar nu eu i-am oferit-o pe tavă, Tu ştii bine asta!”

Dându-şi seama de nebunia de a-l mustra pe Atotputernicul, Jennifer schimbă repede registrul, pledându-şi cauza: „Nu Te-am servit întotdeauna cum se cuvine? Nu Te-am ascultat întotdeauna?”, şopti ea în tăcere.

„NU ÎNTOTDEAUNA, JENNIFER”, bubui vocea Domnului în mintea ei.

„Aproape întotdeauna,” recunoscu Jennifer înnebunită. Am fost zi de zi la slujbă, exceptând dăţile când am fost bolnavă, ceea ce s-a întâmplat rar şi mi-am spus rugăciunile în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Aproape în fiecare seară, amendă ea repede, înainte de a putea fi din nou contrazisă de conştiinţa ei, „exceptând dăţile când am adormit înainte de a se fi terminat. Şi am încercat, sincer am încercat să fiu tot ceea ce bunele surori de la mânăstire au vrut să fiu. Tu ştii cât m-am străduit! Doamne, termină ea disperată, „dacă mă ajuţi să scap din asta, niciodată nu voi mai fi încăpăţânată sau impulsivă.”

“ASTA NU POT SĂ CRED, JENNIFER”, bubui Domnul, îndoit.

„Nu, jur,” îi replică ea serioasă, încercând să facă un târg. „O să fac tot ce vrei, o să mă întorc direct la mănăstire şi o să-mi dedic viaţa rugăciunilor şi… „

— Contractul de căsătorie a fost semnat. Chemaţi preotul, anunţă lordul Balfour şi respiraţia lui Jennifer se transformă în icnete sălbatice, panicate, în timp ce din minte îi zburară orice alte posibile sacrificii. „Doamne”, imploră ea în tăcere, „de ce îmi faci asta? Doar nu o să laşi să mi se întâmple asta, nu?”

În sala cea mare se aşternu tăcerea, în timp ce uşile se deschideau larg.

„BA DA, JENNIFER, O SĂ LAS.”

Mulţimea se dădu automat în lături, permiţându-i preotului să intre şi Jennifer simţi că i se sfârşeşte viaţa. Mirele păşi alături de ea şi Jennifer se dădu brusc un centimetru în lături, în timp ce stomacul i se întorcea din cauza repulsiei şi a umilinţei de a-i suporta apropierea. Dacă ar fi ştiut măcar cum un gest necugetat putea sfârşi în dezastru şi disgraţie. Dacă nu ar fi fost atât de impulsivă şi de imprudentă!

Închizând ochii, Jennifer lăsă afară chipurile ostile ale englezilor şi feţele ucigătoare ale rudelor ei scoţiene şi înfruntă, în sufletul ei, adevărul sfâşietor: impulsivitatea şi imprudenţa, cele două cele mai mari defecte ale ei, o aduseseră la acest crunt deznodământ – aceleaşi două defecte care o făcuseră să comită cele mai dezastruoase nebunii. Acele două defecte, combinate cu disperata dorinţă de a-l face pe tatăl ei să o iubească aşa cum îi iubea pe fiii lui vitregi, erau responsabile de ruina în care-şi adusese propria-i viaţă:

La cincisprezece ani, acestea o conduseseră să încerce să se răzbune pe fratele ei viclean şi duşmănos, într-un fel care i se părea a fi onorabil şi corect – adică acela de a îmbrăca pe furiş armura lordului Merrick şi de a lupta apoi împotriva acestuia, pe câmpul de onoare. Această magnifică nesăbuinţă i-a adus o severă scărmăneală din partea tatălui ei, chiar acolo, pe câmpul de onoare, şi doar o infimă satisfacţie de a-l fi doborât pe vicleanul ei frate de pe cal!

În urmă cu un an, aceleaşi porniri au făcut-o să se comporte astfel încât bătrânul Lord Balder şi-a retras cererea în căsătorie, distrugând astfel visul atât de drag al tatălui ei de a uni cele două familii. În schimb, aceste trăsături au dus la pedepsirea ei prin trimiterea la mănăstirea din Belkirk unde, în urmă cu şapte săptămâni, devenise o pradă uşoară pentru armata pusă pe jaf a Lupului Negru.

Iar acum, din cauza tuturor acestor lucruri, era forţată să se mărite cu duşmanul ei; un războinic englez brutal, ale cărui armate îi asupriseră ţara, un bărbat care o răpise, care o ţinuse prizonieră. Răpindu-i fecioria şi distrugându-i reputaţia.

Dar acum era prea târziu pentru implorări şi promisiuni. Soarta ei fusese pecetluită în clipa în care, în urmă cu şapte săptămâni, fusese aruncată la picioarele bestiei arogante de lângă ea, oferită ca o potârniche pentru un festin.

Jennifer înghiţi. Nu, înainte de asta, ea o pornise pe această cărare a dezastrului ceva mai devreme, în aceeaşi zi, când refuzase să ţină seama de atenţionarea că armatele Lupului Negru se aflau în apropiere.

Dar de ce ar fi trebuit să creadă asta, se întrebă Jennifer, apărându-se. „Se apropie Lupul!” era un strigăt de groază care se auzise aproape în fiecare săptămână, în ultimii cinci ani. Dar în ziua aceea, în urmă cu şapte săptămâni, strigătul fusese dureros de adevărat.

Mulţimea din sală se agita neîncetat, aşteptând un semn din partea preotului, dar Jennifer era pierdută în amintirile ei din ziua aceea…

Fusese o zi neobişnuit de frumoasă pentru vremea aceea, cu cerul de un albastru vesel, cu aerul înmiresmat. Soarele strălucea deasupra mănăstirii, scăldându-i turnuleţele gotice şi arcadele graţioase într-o lumină aurie, puternică, radiind fericire deasupra adormitului sătuc Belkirk, care adăpostea mănăstirea, două prăvălii, treizeci şi patru de căsuţe şi o fântână comunală, din piatră, în centrul lui, unde se adunau sătenii în după-amiezele de duminică, aşa cum făceau şi atunci. Pe o colină mai îndepărtată, un păstor îşi păzea turma, în timp ce într-un luminiş nu departe de fântână, Jennifer se juca de-a baba-oarba cu orfanii pe care i-i dăduse în grijă stareţa.

Şi aşa a început totul, în această tihnită atmosferă de râsete şi relaxare. Ca şi cum ar fi putut într-un fel schimba evenimentele retrăindu-le în mintea ei,

Jennifer închise ochii şi dintr-o dată era din nou acolo, în poieniţă, cu copiii, pe cap gluga babei-oarba.

— Unde eşti, Tom Mac Givern? striga ea, bâjbâind cu mâinile întinse, prefăcându-se că nu putea localiza băieţelul de nouă ani care chicotea într-una şi despre care urechile îi spuneau că se afla la doar un pas în dreapta ei. Zâmbind sub protecţia glugii, îşi luă poza unui monstru „clasic”, ridicându-şi braţele în faţă, cu degetele desfăcute ca nişte gheare şi începând să calce apăsat, strigând cu o voce adâncă, ameninţătoare:

— Nu-mi poţi scăpa, Tom Mac Givern!

— Ha! N-o să mă găseşti, babă-oarbă, strigă acesta din dreapta ei.

— Ba da, o să te găsesc! — ameninţă Jenny întorcându-se apoi deliberat spre stânga, stârnind cascade de râsete din partea copiilor care se ascundeau după copaci şi se ghemuiau în spatele tufişurilor.

— Te-am prins! strigă Jennifer triumfătoare, câteva minute mai târziu, repezindu-se asupra unui copil care alerga chicotind, prinzând în mâna ei o încheietură micuţă. Fără respiraţie, râzând, Jenny îşi aruncă gluga să vadă pe cine prinsese, nepăsătoare la cascada de păr roşu, auriu, care i se revărsă peste umeri şi braţe.

— Ai prins-o pe Mary! Mary e acum baba-oarba! strigau copiii, adunându-se în jurul ei.

Fetiţa de cinci anişori se uită în sus la Jenny, cu ochii ei cafenii mari şi temători, cu trupul tremurând de groază.

— Te rog, şopti ea agăţându-se de piciorul lui Jenny, n-nu vreau să port gluga… o să fie întuneric înăuntru. Trebuie să mi-o pun?

Zâmbind liniştitor, Jenny îi îndepărtă cu tandreţe părul de pe faţă.

— Nu, dacă nu vrei.

— Mi-e frică de întuneric, mărturisi inutil Mary, cu umerii ei înguşti prăbuşiţi de ruşine.

Ridicând-o în braţe, Jenny o îmbrăţişa cu putere.

— Fiecare se teme de ceva. Uite, adăugă ea în glumă, eu mă tem de… de broaşte.

Nesincera mărturisire o făcu pe fetiţă să chicotească.

— Mie îmi plac broaştele! Nu mă sperie deloc.

— Vezi? Eşti foarte curajoasă. Mai curajoasă decât mine! spuse Jenny lăsând fetiţa jos.

— Lady Jenny se teme de broaştele alea proaste, le spuse Mary copiilor, în timp ce alergau.

— Nu-i adevărat, strigă tânărul Tom, gata să sară în apărarea frumoasei Lady Mary care, în ciuda înaltului ei rang, era întotdeauna gata la orice – inclusiv să-şi ridice poalele fustelor şi să intre în iaz ca să-l ajute să prindă o broască-bou, grasă – sau să se caţere într-un copac, iute ca o pisică, să-l salveze pe micuţul Will căruia îi era frică să coboare.

Tom tăcu văzând privirea rugătoare a lui Jenny şi nu mai comentă pretinsa ei teamă de broaşte.

— O să-mi pun eu gluga, se oferi Tom voluntar, privind-o plin de adoraţie pe fata de şaptesprezece ani care purta costumul sobru al unei novice, dar care nu era călugăriţă şi care, cu siguranţă, că nu se comporta ca o călugăriţă. Cum, chiar duminica trecută, în timpul lungii predici a preotului, capul lui Lady Jenny căzuse în faţă şi doar tusea falsă a lui Tom, aflat în banca din spatele ei a trezit-o la timp ca să nu fie văzută de ochii vigilenţi ai stareţei.

— Este rândul lui Tom să o poarte, consimţi Jenny prompt, dându-i acestuia gluga. Zâmbind, privi copiii ţâşnind spre ascunzătorile preferate, apoi îşi luă testemelul şi vălul scurt pe care le scosese ca să facă pe baba-oarba. Cu gândul de a se duce la fântâna comunală unde sătenii chestionau curioşi câţiva membri ai clanului, care treceau prin Belkirk în drum spre casele lor, despre războiul împotriva englezilor care se purta la Cornwall, Jenny îşi ridică vălul, cu gândul să şi-l pună pe faţă.

— Lady Jennifer! Veniţi repede – aveţi veşti! strigă de-o dată unul dintre săteni.

Cu voalul şi testemelul uitate în mână, Jenny o rupse la fugă iar copiii, simţindu-i surescitarea, întrerupseră jocul şi o luară şi ei la fugă, după ea.

— Ce veşti? întrebă Jenny cu sufletul la gură, cercetând cu privirea chipurile inexpresive ale grupului de nou veniţi. Unul dintre aceştia făcu un pas în faţă, scoţându-şi respectuos căciula şi vârându-şi-o sub braţ.

— Sunteţi fiica lordului Merrick?

La auzului numelui Merrick, doi dintre bărbaţii de lângă fântână se întrerupseră brusc din activitatea lor de a scoate o găleată cu apă şi schimbară între ei priviri uimite, cu gânduri ascunse, înainte de a-şi coborî din nou, repede, capetele şi de a-şi ţine feţele în umbră.

— Da, spuse nerăbdătoare Jenny, aveţi veşti de la tatăl meu?

— Da, my lady. Vine încoace, nu este departe în urma noastră, cu un grup mare de oameni.

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Jenny respirând uşurată. Cum merg luptele în Cornwall? întrebă ea după o clipă, gata acum să-şi uite grijile personale şi să se dedice bătăliei pe care scoţienii o purtau la Cornwall, în sprijinul Regelui James şi a lui Edward al V-lea, care aspirau la tronul Angliei.

Expresia acestuia răspunse întrebării lui Jenny, înaintea cuvintelor.

— Când am plecat, se terminase totul. La Cork şi la Taunton părea că am câştigat, la fel şi la Cornwall, până când a apărut diavolul însuşi şi a preluat comanda armatei lui Henric.

— Diavolul? repetă Jenny încet.

Bărbatul scuipă, ura contorsionându-i chipul.

— Da, diavolul, chiar Lupul Negru, arde-l-ar focul iadului, de unde-a venit.

Auzind pomenindu-se de Lupul Negru, două ţărănci îşi făcură semnul crucii ca şi cum ar fi vrut să alunge diavolul. Lupul Negru era cel mai urât şi cel mai de temut duşman al Scoţiei, dar următoarele vorbe ale bărbatului le făcură să caşte ochii, îngrozite:

— Lupul se întoarce în Scoţia. Îl trimite Henric aici, cu o armată proaspătă. Să ne pedepsească pentru faptul că îl susţinem pe Regele Edward. O să vedeţi, o să fie morţi şi vărsare de sânge ca ultima oară, doar că mai rău. Clanurile se grăbesc să se întoarcă acasă, să se pregătească de luptă. Eu cred că Lupul o să atace mai întâi Merrick, înainte de alte locuri. Clanul vostru a făcut cea mai mare vărsare de sânge printre englezi, la Cornwall.

Spunând acestea, bărbatul îşi înclină politicos capul, îşi puse coiful şi sări înapoi pe cal.

Micile grupuri de lângă fântână se îndepărtară şi ele curând după aceea, luând-o de-a lungul drumului care traversa terenul întins, acoperit cu arbuşti mărunţi, ca să cotească apoi în sus spre dealuri. Totuşi, doi dintre aceştia nu-şi continuară drumul dincolo de cotitură. Odată scăpaţi de privirile sătenilor, întoarseră la dreapta, trimiţându-şi caii într-un galop grăbit, dispărând în pădure.

Dacă i-ar fi urmărit, Jenny i-ar fi zărit, poate, întorcându-se înapoi prin pădurea care se întindea chiar de-a lungului drumului din spatele ei. Dar ea era atunci ocupată cu infernul care se dezlănţuise printre cetăţenii din Belkirk, sat care se afla, întâmplător, chiar pe drumul dinspre Anglia, spre castelul Merrick.

— Vine Lupul! Domnul să se milostivească de noi, strigă una dintre femei.

Un bărbat începu să strige tot mai tare, cu spaimă în glas:

— În Merrick vrea să lovească. Pe stăpânul Merrick-ului îl vrea în fălcile lui, dar în drum o să devoreze Belkirk-ul.

Brusc, văzduhul se umplu de preziceri sumbre despre foc şi moarte şi măcel iar copiii se strângeau în jurul lui Jenny, agăţându-se de ea, îngroziţi. Pentru scoţieni, fie că erau nobili sau ţărani de rând, Lupul Negru era mai rău decât diavolul însuşi şi mai periculos, pentru că diavolul era un spirit, în timp ce Lupul era din carne şi sânge, Diavolul cu chip de om, o fiinţă monstruoasă, care le ameninţa existenţa, chiar aici, pe pământ. Era spectrul malefic la care apelau scoţienii ca să-şi sperie copiii neascultători.

„O să te înhaţe Lupul”, era ameninţarea cu care îşi speriau copiii să nu se ducă în pădure sau să nu îşi părăsească patul în timpul nopţii, sau când nu-i ascultau pe părinţi.

Agasată de această isterie stârnită de ceva ce, pentru ea era mai curând o legendă decât un om, Jenny îşi ridică vocea, să se facă auzită peste toată zarva.

— Mai curând, strigă ea cuprinzând în braţe copiii terifiaţi care se înghesuiseră în jurul ei la prima pomenire a Lupului, o să se întoarcă la regele lui păgân, să-şi poată linge rănile pe care i le-am făcut noi la Cornwall, în timp ce-o să îndruge minciuni măreţe ca să-şi exagereze victoria. Iar dacă nu va face aşa, va alege un domeniu mai slab ca Merrick – unul pe care să aibă poate norocul să-l cucerească.

Cuvintele şi tonul ei de dispreţ amuzat făcură să se întoarcă multe priviri uimite spre chipul ei, dar nu doar simpla bravadă o făcuse pe Jenny să vorbească astfel: ea era o Merrick iar un Merrick nu accepta niciodată să se teamă de cineva. Îl auzise de sute de ori pe tatăl ei spunându-le asta fiilor lui vitregi şi ea adoptase acest crez. Mai mult, sătenii îngrozeau copiii, ceea ce ea refuza să lase să se perpetueze.

Marry trase de fustele lui Jenny ca să-i atragă atenţia şi cu o voce mică, tremurată, o întrebă:

— Lady Jenny, tu nu te temi de Lupul Negru?

— Fireşte că nu! spuse Jenny cu un zâmbet larg, încurajator.

— Se zice că Lupul e cât un copac de înalt, interveni Tom plin de îngrozită veneraţie.

— Cât un copac! chicoti Jenny încercând să facă o glumă cu Lupul înconjurat de celelalte vietăţi. Dacă aşa este, atunci ar fi un adevărat spectacol să-l vezi încercând să încalece pe cal! Ar avea nevoie de patru paji să-l urce sus pe cal!

Aberaţia acestei imagini stârni câteva chicote printre copii, exact ce sperase Jenny.

— Cică, spuse micuţul Will scuturându-se elocvent, dărâmă zidurile cu mâinile goale şi bea sânge!

— Ca să vezi! înseamnă că indigestia îl face aşa de rău. Dacă apare în Belkirk, o să-i oferim în schimb o bere bună, scoţiană, spuse Jenny făcând cu ochiul.

— Tata zice, sări un alt copil, că e întotdeauna însoţit de un gigant, un Goliat pe nume Arik, care are cu el un satâr cu care măcelăreşte copiii…

— Am auzit că… întrerupse ameninţător un alt copil.

Dar Jenny i-o tăie repede.

— Haide să vă spun ce am auzit eu. Cu un zâmbet destins, Jenny începu să-i conducă spre mănăstirea care se afla chiar imediat după cotitura drumului, improvizând repede.

— Eu am auzit că este atât de bătrân încât trebuie să-şi mijească ochii ca să vadă, uite aşa…

Şi Jenny se schimonosi exagerat, ca cineva aproape orb care se uită în jur fără să vadă nimic şi copiii chicotiră.

Înaintând, Jenny continuă cu aceleaşi glume deconectante şi copiii intrară în jocul ei, adăugându-şi propriile sugestii ca să-l facă pe Lup să pară absurd.

Dar în ciuda râsetelor şi a aparentei veselii de moment, cerul se întunecase dintr-o dată sub un pâlc de nori grei care se apropiau în rotocoale şi aerul devenise muşcător de rece, învolburându-i lui Jenny pelerina, ca şi cum natura însăşi s-ar fi înfiorat la pomenirea unui asemenea diavol.

Jenny se pregătea să facă o altă glumă la adresa Lupului, dar se întrerupse brusc la vederea unui grup de bărbaţi din clanul ei, care dădeau cotul dinspre mănăstire, venind spre ea. O fată frumoasă, îmbrăcată ca şi Jenny într-o rochie de un gri sumbru, cu un testemel alb şi un voal scurt, cenuşiu, de călugăriţă novice, călărea în faţa conducătorului grupului, aşezată cu demnitate cu amândouă picioarele de o singură parte a şeii, zâmbetul ei timid confirmându-i lui Jenny ceea ce deja ştia.

Cu un strigăt înnăbuşit de bucurie, Jenny se repezi înainte, apoi îşi controla impulsul nepotrivit cu o adevărată lady şi se opri în loc. Ochii îi rămaseră lipiţi de tatăl ei, apoi se întoarseră scurt spre ceilalţi bărbaţi din clan, care priveau peste ea cu aceeaşi încrâncenată dezaprobare pe care i-o arătaseră de-a lungul anilor, de când fratele ei vitreg îşi lansase cu succes oribila lui poveste.

Trimiţând copiii înainte, cu ordinul strict de a se duce direct la mănăstire, Jenny aşteptă în mijlocul drumului pentru ceea ce i se păru o veşnicie, până când, în sfârşit, grupul se opri în faţa ei.

Tatăl, care în mod evident făcuse un popas la mănăstirea unde se afla şi Brenna, sora vitregă a lui Jenny, sări jos de pe cal, apoi se întoarse să o ajute pe Brenna să coboare. Jenny tremura de nerăbdare, dar preocuparea scrupuloasă pentru curtoazie şi demnitate era atât de tipică marelui bărbat, încât Jenny încremeni cu un zâmbet crispat pe buze.

În sfârşit, el se întoarse complet spre ea, deschizându-şi larg braţele. Jenny se ghemui în îmbrăţişarea lui, strângându-l cu putere, bâlbâindu-se de surescitare.

— Tată, mi-a fost atât de dor de tine! Au trecut aproape doi ani de când nu te-am mai văzut! Eşti bine? Arăţi bine. Abia dacă te-ai schimbat în tot acest timp!

Desfăcându-i cu blândeţe braţele din jurul gâtului său, lordul Merrick îşi îndepărtă uşor fiica, în timp ce privirea lui trecu peste părul ciufulit, obrajii roşii şi rochia teribil de boţită. Jenny se chirci în ea sub prelunga scrutare, rugându-se ca tatăl ei să aprobe ceea ce vedea şi, de vreme ce acesta se oprise deja la mănăstire, ca raportul stareţei să fi fost pe placul lui.

În urmă cu doi ani, comportamentul ei o trimisese la mănăstire; acum un an fusese şi Brenna trimisă aici, pentru siguranţă, câtă vreme lordul era plecat la război. Sub ferma îndrumare a stareţei, Jenny ajunsese să-şi aprecieze părţile bune şi să-şi depăşească defectele. Dar în timp ce tatăl ei o inspecta din creştet până în călcâie, nu se putea împiedica să nu se întrebe dacă acesta o vedea pe tânăra doamnă care devenise, sau tot pe fetişcana nesupusă care fusese în urmă cu doi ani. Ochii lui albaştri se întoarseră în sfârşit spre faţa ei, zâmbind.

— Ai devenit femeie, Jennifer.

Inima lui Jenny începu să zboare; venind din partea taciturnului ei tată, un astfel de comentariu însemna un premiu important.

— M-am schimbat şi în alte feluri, tată, promise ea cu ochii strălucind. M-am schimbat mult.

— Nu chiar aşa de mult, fetiţa mea înălţându-şi sprâncenele dese, albe, acesta se uită cu înţeles la voalul scurt şi la testemelul care atârnau uitate de vârful degetelor ei.

— Ah! făcu Jenny râzând şi grăbită să se explice. M-am jucat de-a baba-oarba… cu copiii… şi nu intrau sub glugă. Ai văzut-o pe stareţă? Ce ţi-a spus Mama Ambrose?

În ochii lui sobri scânteie râsul, dar replică sever:

— Mi-a spus că ai obiceiul să stai pe colina ta şi să te uiţi la cer, visând, ceea ce sună foarte cunoscut, fetiţo. Şi mi-a spus că ai tendinţa să aţipeşti în timpul liturghiei, dacă preotul ţine o slujbă mai lungă decât crezi tu c-ar trebui, ceea ce îmi sună la fel de cunoscut.

Lui Jenny i se prăbuşi inima la ceea ce părea a fi o trădare din partea stareţei pe care o admira atât de mult. Într-un fel, Mama Ambrose era ca un adevărat stăpân al propriului ei domeniu, controlând veniturile din partea fermierilor şi animalele care aparţineau superbei mănăstiri, prezidând la masă, de câte ori aveau oaspeţi şi ocupându-se de toate celelalte chestiuni, de la mirenii care lucrau pământul mănăstirii, la călugăriţele care trăiau închise între zidurile înalte.

Brenna era îngrozită de femeia severă, dar Jenny o iubea, astfel încât aparenta trădare din partea stareţei tăie adânc în inima ei.

Următoarele cuvinte ale tatălui ei, rostite cu severă mândrie, dădură uitării dezamăgirea.

— Mama Ambrose mi-a mai spus că pe umerii tăi se află un cap care-i face cinste chiar şi unei stareţe. A spus că eşti o Merrick pur-sânge, cu suficient curaj ca să poţi deveni conducătorul clanului. Dar nu o să ajungi acolo, o preveni el, spulberând cel mai drag vis al lui Jenny.

Lui Alexander, cel mai mare dintre cei trei fraţi vitregi ai ei, îi va reveni poziţia care-i fusese promisă ei. Ceea ce nu ar fi fost atât de greu de suportat, dacă Alexander ar fi fost bun, sau cel puţin cinstit, dar el era un uneltitor mincinos şi un trădător iar Jenny ştia asta, chiar dacă tatăl ei şi clanul ei nu vedeau. Din primul an când venise să locuiască la castelul Merrick, începuse să împrăştie poveşti despre ea, poveşti atât de calomnioase şi de dezgustătoare, dar atât de inteligent concepute încât, după câţiva ani reuşise să întoarcă tot clanul împotriva ei. Pierderea afecţiunii clanului încă o mai durea cumplit. Chiar şi acum, când se uitau prin ea ca şi cum nu ar fi existat, Jenny trebui să-şi impună să-i roage să o ierte pentru lucruri pe care nu le făcuse.

William, fratele mijlociu, era ca şi Brenna, dulce şi teribil de timid, în timp ce Malcolm, cel mai mic, era la fel de ticălos şi de perfid ca Alexander.

— Stareţa a mai zis, continuă tatăl ei, că eşti bună şi blândă dar că ai şi temperament…

— Ah. În mod normal, Jenny s-ar fi bucurat, dar urmărind chipul tatălui ei, văzu cum acesta deveni mai aspru şi mai tensionat decât îl văzuse vreodată. Chiar şi glasul i se înăspri, spunând:

— Este bine că ai renunţat la firea ta sălbatică şi că ai devenit tot ce eşti acum, Jennifer.

Se opri, ca şi cum nu ar fi putut sau nu ar fi vrut să continue şi Jenny îndrăzni, încet:

— De ce, tată?

Inspirând lung, greu, tatăl ei spuse:

— Pentru că viitorul clanului va depinde de răspunsul tău la următoarea mea întrebare.

Cuvintele acestea răsunară în mintea ei ca sunetele unei goarne, ameţind-o de surescitare şi bucurie. „Viitorul clanului depinde de tine…?” Era atât de fericită, încât abia dacă-şi credea urechilor. Era ca şi cum s-ar fi aflat sus pe deal, privind spre mănăstire, visându-şi visul ei iubit, cu ochii deschişi – acela în care tatăl ei venea mereu spre ea, spunându-i, „Jennifer, viitorul clanului depinde de tine. Nu de fraţii tăi vitregi. De tine.” Era ocazia pe care o visase ea ca să-i dovedească clanului tot ce putea şi să-i recâştige afecţiunea. În acest vis cu ochii deschişi, era întotdeauna chemată să întreprindă un act de mare curaj, ceva măreţ şi periculos, cum ar fi să înlăture zidul castelului Lupului Negru şi să-l captureze pe acesta cu mâinile goale. Dar indiferent cât de imposibilă ar fi fost misiunea ei, niciodată nu s-a îndoit, niciodată nu a ezitat o clipă, să accepte provocarea.

Jenny cercetă chipul tatălui ei, întrebându-l nerăbdătoare:

— Ce trebuie să fac? Spune-mi şi o voi face! Voi face ori…

— Te măriţi cu Edric MacPherson?

— Ceee? gâfâi îngrozita eroină din visele lui Jenny. Edric MacPherson era mai bătrân decât tatăl ei; un bărbat zbârcit, înfricoşător, care încă de pe când începuse să se transforme din fetiţă în domnişoară, se uita la ea într-un fel care îi făcea pielea ca de găină.

— Te măriţi sau nu, cu el? Sprâncenele roşcate, delicate ale lui Jenny se strânseră împreună.

— De ce? întrebă eroina care nu pusese niciodată întrebări.

O privire stranie, îngrijorată, întunecă faţa tatălui ei.

— Am mâncat bătaie la Cornwall, fetiţo, am pierdut jumătate din oameni. Alexander a fost omorât în bătălie. A murit ca un adevărat Merrick, luptând până la ultima suflare, adăugă el cu tristă mândrie.

— Îmi pare bine că tu eşti teafăr, tată, spuse Jenny incapabilă să simtă mai mult decât o scurtă undă de tristeţe pentru fratele vitreg care-i făcuse viaţa un infern. Acum, ca de atâtea ori în trecut, îşi dori să existe ceva ce putea face ea, pentru ca tatăl ei să fie mândru de ea.

— Ştiu că l-ai iubit ca pe propriul tău fiu. Acceptându-i alinarea cu o scurtă mişcare a capului, acesta reveni la discuţia începută.

— Au fost mulţi cei care s-au opus să mă urmeze la Cornwall să lupte pentru cauza Regelui James, dar totuşi clanurile m-au urmat. Nu este niciun secret pentru englezi că influenţa mea a adus clanurile la Cornwall iar acum regele englez vrea răzbunare. Îl trimite pe Lup în Scoţia să atace castelul Merrick.

Nespusa durere îi ascuţi glasul profund, când recunoscu:

— Nu vom fi în stare, acum, să rezistăm asediului, nu, dacă nu ne va ajuta în luptă clanul MacPherson. MacPherson are destulă influenţă asupra altor douăsprezece clanuri, ca să le determine să ni se alăture şi pe acestea.

Mintea lui Jenny alerga. Alexander era mort iar Lupul venea cu adevărat să-i atace căminul… Vocea răguşită a tatălui ei o smulse din ameţeală.

— Jennifer, pricepi ce îţi spun eu? MacPherson mi-a promis ajutorul numai dacă îl accepţi tu de bărbat.

Prin mama ei, Jenny era contesă şi moştenitoarea unui mare domeniu care se învecina cu al lui MacPherson.

— Îmi vrea pământurile? spuse ea aproape plină de speranţă, amintindu-şi felul cumplit în care ochii lui Edric MacPherson îi cercetaseră trupul, în urmă cu un an, când se oprise la mănăstire ca să-i facă o „vizită de curtoazie”.

— Da.

— Nu i le putem da pur şi simplu, în schimbul ajutorului său? se oferi ea disperată, gata, dornică, să sacrifice fără ezitare un întins domeniu pentru binele oamenilor ei.

— Nu ar accepta aşa ceva! spuse tatăl ei mânios. Este o onoare să te lupţi pentru neamul tău, dar el nu şi-ar putea trimite oamenii să lupte într-o bătălie care nu este a lor şi să accepte pământurile tale pentru el, drept răsplată.

— Dar dacă îşi doreşte atât de mult pământurile mele, trebuie să existe o cale…

— El te vrea pe tine. Mi-a trimis vorbă la Cornwall. Privirea lui rătăci pe chipul lui Jenny, înregistrând schimbările uluitoare care transformaseră simplitatea copilăroasă, pistruiată, delicată, într-un chip de o frumuseţe aproape exotică.

— Fetiţo, tu ai acum înfăţişarea mamei tale, care aţâţă poftele unui bărbat bătrân. Nu ţi-aş fi cerut aşa ceva, dacă ar fi existat o altă posibilitate. Obişnuiai să mă implori să te fac stăpâna clanului, îi aminti el brutal. Spuneai că nu există nimic ce n-ai fi în stare să faci pentru clanul tău…

Stomacul lui Jenny se strânse într-o senzaţie de vomă la gândul că-şi va încredinţa trupul, toată viaţa ei, în mâinile unui bărbat care-i stârnea o repulsie instinctivă, dar îşi înălţă capul şi întâlni curajoasă privirea tatălui ei.

— Da, tată, spuse ea, încet. Trebuie să vin cu tine acum?

Mândria şi uşurarea de pe chipul lui aproape că făcură să merite sacrificiul. Tatăl ei scutură din cap.

— Este mai bine să rămâi aici, cu Brenna. Nu avem cai de prisos şi suntem grăbiţi să ajungem la Merrick ca să ne pregătim de luptă. O să-i trimit vorbă lui MacPherson că ai fost de acord să te măriţi cu el, apoi o să trimit pe cineva aici, după tine.

Când acesta se întoarse să încalece, Jenny cedă tentaţiei cu care luptase în tot acest timp: în loc să rămână deoparte, intră printre şirurile de călăreţi care fuseseră odinioară prietenii şi tovarăşii ei de joacă, în speranţa că poate unii dintre ei au auzit-o dându-şi încuviinţarea să se mărite cu MacPherson şi că acest lucru le va neutraliza îndărătnicia, se opri în dreptul calului unui roşcovan cu faţa roşie.

— Bună ziua, Renald Garvin. Ce mai face soţia ta? îl întrebă, zâmbindu-i ezitant.

Maxiliarele acestuia se încleştară, iar ochii lui negri trecură pe deasupra ei.

— Destul de bine, îmi închipui, spuse el muşcător. Jenny înghiţi la neîndoielnica respingere din partea bărbatului care o învăţase odinioară să pescuiască şi care râsese împreună cu ea, când căzuse în apă repede.

Jenny se întoarse şi se uită implorator la bărbatul din şirul de lângă Renald.

— Şi tu, Michael MacCleod? Te mai doare piciorul?

Ochi albaştri, reci, îi întâlniră pe ai ei, ca să se îndrepte repede înainte.

Se duse spre călăreţul din spatele acestuia, al cărui chip era plin de ură şi îşi întinse mâna implorator, spunând cu o voce înecată, rugătoare:

— Garrick Carmichael, au trecut patru ani de când s-a înecat Becky a ta. Îţi jur acum, aşa cum ţi-am jurat atunci, că nu am împins-o eu în râu. Nu ne certam, asta a fost o minciună inventată de Alexander ca să…

Cu chipul împietrit, Garrick Carmichael dădu pinteni calului şi fără măcar să o privească, bărbaţii începură să treacă pe lângă ea.

Doar bătrânul Josh, armurierul clanului, îşi opri calul, lăsându-i pe ceilalţi să treacă. Aplecându-se, îşi puse mâna bătătorită pe capul ei.

— Eu ştiu că spui adevărul, fetiţo, o asigură el şi absoluta lui loialitate îi aduse lui Jenny lacrimi în ochi, în timp ce privea în sus, în ochii lui blânzi, cafenii.

— E drept, eşti plină de temperament, nimeni nu neagă asta, dar chiar şi când erai de-o şchioapă îl ţineai în frâu. Poate că Garrick Carmichael şi ceilalţi or fi fost ei prostiţi de aerul angelic al lui Alexander, dar nu bătrânu’ Josh. Pe mine n-o să mă vezi plângând după el! Clanul o s-o ducă de departe mai bine cu tânărul William. Carmichael şi ceilalţi – adăugă el încurajator, o să-şi revină când o să ştie că te măriţi cu MacPherson pentru binele lor şi al tatălui tău.

— Unde sunt fraţii mei vitregi? întrebă Jenny ca să schimbe subiectul, să nu izbucnească în lacrimi.

— Vin şi ei, pe un alt drum. Nu ştiam dacă Lupul nu va încerca să ne atace în timpul marşului, aşa că ne-am despărţit după ce am ieşit din Cornwall. Spunând acestea, o mai mângâie o dată pe creştet şi dădu pinteni calului.

Ca într-o ceaţă, Jenny rămase stană de piatră în mijlocul drumului, privindu-şi clanul îndepărtându-se călare şi dispărând după cotitură.

— Se întunecă, îi spuse Brenna cu glasul blând, plin de simpatie. Ar trebui să ne întoarcem la mănăstire.

Mănăstirea. Abia în urmă cu trei ceasuri plecase Jenny de la mănăstire, simţindu-se veselă şi plină de viaţă. Acum se simţea – moartă.

— Ia-o înainte. Eu – eu nu mă pot întoarce acolo. Nu, încă. O să urc puţin pe deal.

— Stareţa o să se îngrijoreze dacă nu ne întoarcem până se întunecă şi nu mai e mult, spuse Brenna îngrijorată. Aşa era întotdeauna, Jenny încălcând o regulă şi Brenna supunându-i-se. Brenna era bună, docilă şi frumoasă, cu păr blond, ochi cafenii şi dulce, ceea ce o făcea, în ochii lui Jenny, întruchiparea feminităţii. Totodată era timidă şi sfioasă, pe cât era Jenny de impulsivă şi de curajoasă. Fără Jenny nu ar fi avut nici cea mai mică aventură – şi nici n-ar fi fost vreodată dojenită. Fără Brenna care să-şi facă griji şi să o protejeze, Jenny ar fi avut şi mai multe aventuri, şi ar fi avut parte de mai multe dojeni. Drept rezultat, cele două fete erau total devotate una alteia şi încercau să se protejeze pe cât posibil de defectele fiecăreia.

Brenna ezită, apoi se oferi cu un uşor tremur în glas:

— Rămân cu tine. Dacă rămâi singură, o să uiţi de oră şi poţi să pici în ghearele unui – urs, în întuneric.

În clipa aceea, perspectiva de a fi ucisă de un urs i se păru lui Jenny de-a dreptul îmbietoare, faţă de viaţa pe care o vedea înaintea ei, întunecoasă şi plină de rele presentimente. În ciuda faptului că dorea cu adevărat, că avea nevoie să rămână afară ca să-şi poată aduna gândurile, Jenny scutură din cap, ştiind că dacă vor face asta, Brenna o să moară de spaimă când va da ochii cu stareţa.

— Nu, ne întoarcem.

Ignorându-i cuvintele, Brenna o apucă pe Jenny de mână şi o luă la stânga, spre panta dealului care străjuia mănăstirea şi pentru prima oară Brenna era cea care conducea, iar Jenny, cea care o urma.

În pădurea care se întindea de-a lungul drumului, umbrele se mişcau tainic, rămânând paralele cu poteca pe care urcau fetele.

Pe la jumătatea drumului pe panta puternic înclinată, Jenny se săturase deja să-şi plângă de milă şi făcu un efort herculean să-şi ridice moralul.

— Închipuie-ţi, începu ea uitându-se la Brenna, de fapt mi s-a oferit ocazia să fac un gest grandios şi nobil – să mă mărit cu MacPherson, pentru binele poporului meu.

— Eşti ca Ioana d’Arc conducându-şi poporul spre victorie, consimţi Brenna cu entuziasm.

— Exceptând faptul că eu mă mărit cu MacPherson.

— Şi, că vei avea o soartă mai tristă decât a ei, termină Brenna încurajator.

La această remarcă deprimantă pe care o făcuse sora ei cu atâta entuziasm, ochii Jennei se dilatară de râs.

Încurajată de faptul că lui Jenny îi revenise abilitatea de a râde, Brenna căută altceva cu care să-i distragă atenţia şi să o înveselească. În timp ce se apropiau de culmea dealului, acoperită cu o pădure deasă, o întrebă brusc:

— Ce a vrut tata să spună când ţi-a zis că „ai aerul mamei tale”?

— Nu ştiu, începu Jenny, sustrasă de senzaţia bruscă, neplăcută, că erau urmărite în întunericul care se lăsa. Întorcându-se şi mergând cu spatele, se uită în jos, spre fântână şi văzu că sătenii dispăruseră în căldura căminelor lor. Strângându-şi pelerina în jurul ei, se înfiora sub vântul muşcător şi adăugă, fără prea mult interes:

— Maica Stareţă spune că aerul meu este uşor obraznic şi că trebuie să mă apăr de efectul pe care o să-l am asupra bărbaţilor, când voi pleca de la mănăstire.

— Ce vor să însemne toate astea? Jenny dădu din umeri, neinteresată.

— Nu ştiu.

Întorcându-se şi mergând din nou cu faţa înainte, Jenny îşi aminti de testemelul şi de voalul din mână şi începu să-şi repună testemelul.

— Ţie cum îţi par? întrebă ea aruncându-i Brennei o privire derutată. Nu mi-am văzut chipul de doi ani, decât când mi l-am surprins în apă. M-am schimbat mult?

— Ah, da, râse Brenna. Nici măcar Alexandru nu ţi-ar mai putea spune că eşti costelivă şi ştearsă sau că părul tău este morcoviu.

— Brenna! o întrerupse Jenny, izbită brusc de propria ei indiferenţă. Suferi mult pentru moartea lui Alexander? Era fratele tău şi…

— Nu mai vorbi despre asta, o rugă Brenna cu voce tremurândă. Am plâns când mi-a spus tata, dar au fost lacrimi puţine şi mă simt vinovată că nu l-am iubit cum ar fi trebuit. Nici atunci şi nici acum. Nu am putut. Era atât de… de meschin. Este urât să vorbeşti rău despre morţi, dar nu mă pot gândi la prea multe lucruri bune pe care să le spun despre el. Vocea i se pierdu şi îşi strânse pelerina în jurul corpului, sub vântul umed, uitându-se la Jenny cu ochi imploratori, dorind să schimbe subiectul.

— Atunci spune-mi cum arăt, o invită Jenny, strângându-şi repede, cu putere, sora în braţe.

Se opriră din mers, împiedicându-se de copacii deşi care acopereau restul povârnişului. Un zâmbet leneş, gânditor, se întinse peste chipul frumos al Brennei în timp ce-şi studia sora vitregă, ochii ei de culoarea alunei rătăcind pe chipul expresiv al lui Jenny, dominat de o pereche de ochi mari, de limpezimea cristalului albastru, sub sprâncene castanii, graţios arcuite.

— Ei bine, eşti… eşti chiar frumoasă!

— Bine, dar vezi ceva neobişnuit la mine? o întrebă Jenny gândindu-se la cuvintele Maicii Stareţe, în timp ce-şi punea testemelul pe cap şi prindea în ace, deasupra, micul voal de lână.

— Orice ar putea face un bărbat să se poarte ciudat.

— Nu, stabili Brenna, care o privea pe Jenny cu ochii unei fete inocente, absolut nimic. Un bărbat ar fi răspuns cu totul altfel, pentru că deşi Jennifer Merrick nu era frumoasă în înţelesul convenţional, înfăţişarea ei era în acelaşi timp şocantă şi provocatoare. Avea o gură generoasă care invita la sărutat, ochi ca nişte safire lichide care şocau şi îmbiau, părul ca o mătase grea, roşie-aurie şi un trup zvelt, voluptuos, făcut pentru mâinile unui bărbat.

— Ai ochi albaştri, începu Brenna binevoitoare, încercând să o descrie şi Jenny chicoti.

— Şi acum doi ani tot albaştri erau, spuse ea. Brenna deschise gura să răspundă, dar cuvintele se transformară într-un strigăt sugrumat de mâna unui bărbat care i-o astupă, în timp ce începea să o târască în spate, la adăpostul des al copacilor.

Jenny se lăsă în jos, aşteptând instinctiv un atac din spatele ei, dar prea târziu. Lovind din picioare şi strigând împotriva mâinii înmănuşate a unui bărbat, a fost ridicată în sus şi cărată în pădure. Brenna fusese aruncată pe spinarea calului răpitorului ei ca un sac de făină, membrele ei confirmând faptul că leşinase. Dar Jenny nu era chiar atât de uşor de supus. În timp ce răpitorul ei fără chip o trânti pe spinarea calului, ea se aruncă într-o parte, rostogolindu-se liberă, aterizând pe iarbă şi pământ, împingându-se în mâini şi picioare, sub cal şi reuşind în sfârşit să se ridice. Răpitorul o apucă din nou şi Jenny îşi vârî unghiile în obrazul lui, răsucindu-se în strânsoare.

— Fir-ai tu să fii! sâsâi acesta încercând să o apuce de mâinile care se agitau. Jenny scoase un strigăt bun de îngheţat sângele în vine şi izbi cu toată puterea de care era în stare, nimerind cu cizma neagră, grea, de călugăriţă novice, în fluierul piciorului acestuia. Cu un oftat de durere, bărbatul blond îi dădu o clipă drumul. Jenny o rupse la fugă şi poate că ar fi reuşit chiar să câştige distanţă dacă nu i s-ar fi prins gheata în rădăcina groasă a unui copac şi nu ar fi fost trântită cu faţa la pământ, izbindu-se cu capul de o piatră, în timpul căderii.

— Dă-mi funia, spuse fratele Lupului cu un zâmbet lugubru pe faţă, uitându-se la camaradul său. Trăgându-i pelerina peste cap captivei aproape leşinate, Ştefan Westmoreland i-o înfăşură apoi în jurul trupului, folosind-o ca să-i imobilizeze braţele de-a lungul acestuia, apoi luă funia pe care o legă bine de mijlocul lui Jenny. Terminând, ridică bocceaua umană şi o aruncă fără reverenţă peste cal, cu fundul spre cer, apoi se aruncă în şa, în spatele ei.