AnnaE
#0

Whiteney, dragostea mea de Judith McNaught 

 

ANGLIA 1816

 

 

Capitolul 1

 

În timp ce trăsura elegantă se hurducăia pe drumul de ţară, Lady Anne Gilbert îşi lipi obrazul de umărul soţului ei şi oftă adânc.

— Mai e o oră până ajungem şi deja sunt tensionată. Mă tot întreb cum o fi Whitney acum, că a crescut.

După aceea tăcu şi privi absentă pe fereastra trăsurii, la câmpurile pline de plante precum degeţelul-roşu şi pintenul-cocoşului, încercând să şi-o închipuie pe nepoata pe care nu o mai văzuse de aproape 11 ani.

— Trebuie să fie drăguţă, ca mama ei. Şi trebuie să aibă zâmbetul, bunătatea şi dulceaţa mamei ei…

Lord Edward Gilbert îşi privi sceptic soţia.

— Blândeţea ei? repetă el neîncrezător. Nu asta a scris tatăl ei în scrisoare.

Ca diplomat ataşat la Consulatul Britanic de la Paris, Lord Gilbert era un maestru al aluziilor şi intrigilor. Dar în viaţa personală, prefera adevărul gol-goluţ.

— Dă-mi voie să-ţi împrospătez memoria, spuse el scoţând din buzunar scrisoarea de la tatăl lui Whitney.

Îşi puse ochelarii pe nas şi ignorând grimasa soţiei sale, începu să citească:

„Manierele lui Whitney sunt şocante, iar purtarea ei e reprobabilă. Este o fată băieţoasă, încăpăţânată, care îi aduce la disperare pe toţi cei pe care îi cunoaşte şi e o ruşine pentru mine. Vă implor să o luaţi înapoi la Paris cu voi, în speranţa că veţi avea mai mult succes cu ea decât mine”.

Edward râse uşor.

— Arată-mi unde scrie că e „blândă”. Soţia sa îi aruncă o privire arţăgoasă.

Martin Stone e un bărbat rece şi lipsit de sentimente, care n-ar recunoaşte blândeţea şi bunătatea nici dacă Whitney ar fi numai aşa. Gândeşte-te numai cum a strigat la ea şi a trimis-o în camera ei imediat după înmormântarea surorii mele.

Edward recunoscu aerul de răzvrătire al soţiei sale şi o luă pe după umeri împăciuitor.

— Nu-l agreez mai mult decât tine, dar trebuie să recunoşti că faptul că şi-a îngropat soţia înainte de vreme şi că fiica sa l-a acuzat în faţa a 50 de oameni că i-a închis mama într-o cutie ca să nu mai poată ieşi, e cam tulburător.

— Dar Whitney nu avea nici cinci ani! protestă Anne cu înflăcărare.

— De acord. Dar Martin era îndurerat. În plus, din câte îmi amintesc, nu pentru asta a fost trimisă în camera ei. Ci pentru ca, mai târziu, când toata lumea era în salon, ea a bătut din picior şi a ameninţat că ne reclamă pe toţi lui Dumnezeu dacă nu-i eliberam mama imediat.

Anne zâmbi.

— Ce fire avea! O clipă am avut impresia că pistruii aveau să-i sară de pe nas. Recunoaşte că a fost minunată. Şi tu ai fost de aceeaşi părere.

— Ei bine, da. Recunoscu Edward timid. Aşa mi s-a părut.

În timp ce trăsura soţilor Gilbert înainta spre moşia Stone, un mic grup de tineri aştepta pe peluza dinspre sud, privind nerăbdători spre grajduri, cam la o sută de metri distanţă. O blondă scundă îşi netezi volanaşele fustei roz şi oftă într-un fel care îi scoase în evidenţa o gropiţa foarte atrăgătoare.

— Ce crezi că are de gând Whitney? îl întrebă ea pe tânărul chipeş şi blond de alături.

Privind în ochii albaştri ai lui Elizabeth Ashton, Paul Sevarin schiţă un zâmbet care i-ar fi înmuiat picioarele lui Whitney în caz că i-ar fi fost adresat ei.

— Ai răbdare, Elizabeth, spuse el.

— Sunt sigură că niciunul dintre noi n-are nici cea mai vagă idee cu privire la ce are de gând, Elizabeth, spuse Margaret Merryton cu asprime. Dar poţi fi sigura că va fi ceva prostesc şi şocant.

— Margaret, toţi suntem oaspeţii lui Whitney astăzi, o mustră Paul.

— Nu ştiu de ce îi iei apărarea, Paul, spuse Margaret înciudată. Whitney iscă un scandal teribil alergând după tine, ştii asta foarte bine.

— Margaret! izbucni Paul. Am spus că ajunge. Oftând prelung şi nervos. Paul Sevarin îşi privi încruntat cizmele sclipitoare. Într-adevăr, Whitney se dăduse în spectacol ţinându-se după el şi toată lumea pe o rază de 20 km vorbea despre acest lucru.

La început îl amuzase faptul că era obiectul privirilor languroase şi pline de iubire ale unei fete de 15 ani, dar în ultima vreme, Whitney începuse sa se ţină după el cu hotărârea unui Napoleon Bonaparte de sex feminin.

Daca se plimba călare pe întinsul moşiei, putea fi sigur că se va întâlni cu ea. Parcă avea un loc de unde îi urmărea fiecare mişcare, iar Paul nu mai considera acea infatuare nici inofensivă, nici amuzantă.

Cu trei săptămâni în urma, îl urmărise până la un han din apropiere, în timp ce el se gândea cu plăcere dacă să accepte invitaţia şoptită a fiicei hangiului de a se întâlni mai târziu în şură, ridică privirea şi văzu nişte ochi verzi familiari privindu-l de afară. Atunci, el trântise cana de bere pe masa şi, ducându-se afară, o apucase pe Whitney de cot şi, fără prea multă ceremonie, o urcase pe calul ei, amintindu-i că tatăl avea să o caute dacă nu era acasă până la lăsarea serii.

Apoi se întorsese înăuntru şi comandase încă o cană de bere, dar când fata hangiului îşi atinsese sânii de braţul său, în mod sugestiv, în timp ce turna berea, şi Paul se văzuse întins lângă trupul ei gol şi voluptuos, zări nişte ochi verzi privindu-l pe altă fereastră. Atunci, aruncă destui bani pe masa de lemn pentru a alina sentimentele rănite ale fetei şi plecă. Doar pentru a o întâlni din nou pe domnişoara Stone în drum spre casă.

Începea să se simtă asemeni unui bărbat urmărit, căruia i se supraveghea fiecare mişcare, iar răbdarea sa ajunsese la limită. Totuşi, se gândi Paul enervat, iată-l în acea zi de aprilie, încercând dintr-un motiv neştiut să o apere pe Whitney de criticile pe care le merita din plin.

O fată drăguţă, cu câţiva ani mai mică decât ceilalţi din grup, se uită la Paul.

— Mă duc să văd de ce întârzie Whitney, spuse Emily Williams şi traversă curtea, luând-o pe lângă gardul alb de lângă grajduri.

Deschizând uşa grajdului, Emily aruncă o privire pe culoarul dintre boxe.

— Unde e domnişoara Whitney? îl întreba ea pe un băiat care ţesăla un cal roib.

— E acolo.

Chiar şi în lumina aceea slabă, Emily văzu că era roşu la faţă când făcu semn din cap spre încăperea cu harnaşamente.

Aruncându-i o privire uluită băiatului fâstâcit, Emily bătu uşor în uşa respectivă şi intră, dar încremeni când văzu imaginea din faţa ochilor: Whitney Allison Stone era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de călărie prinşi în jurul taliei subţiri cu o frânghie. Deasupra purta o camăşuţă subţire.

— Doar n-ai de gând să ieşi îmbrăcată aşa, zise Emily stupefiată.

Whitney îi aruncă prietenei ei scandalizate o privire amuzată peste umăr.

— Sigur că nu. O sa-mi pun şi o cămaşă.

— D-dar de ce? insistă Emily.

— Fiindcă nu cred că s-ar cădea să apar numai în cămăşuţă, prostuţo, îi răspunse Whitney veselă, smulgând cămaşa băiatului de la grajduri dintr-un cui şi vârându-şi mâinile pe mâneci.

— Să se cadă? bâigui Emily. Nu se cade deloc să porţi pantaloni de călărie bărbăteşti şi ştii asta foarte bine!

— Aşa e. Dar nu pot să călăresc fără şa şi să risc să mi se ridice fusta, nu? zise Whitney răsucindu-şi părul lung într-un coc şi prinzându-l la ceafă.

— Să călăreşti fără şa? Doar nu vrei să spui c-o să călăreşti bărbăteste. Tatăl tău te va dezmoşteni dacă faci asta iar.

— N-o să călăresc ca bărbaţii. Deşi, chicoti Whitney, nu înţeleg de ce bărbaţii au voie să încalece pe cal, în timp ce noi, femeile, care se presupune că suntem sexul slab, trebuie să atârnăm într-o parte, rugându-ne pentru vieţile noastre.

Emily refuză să schimbe subiectul.

— Atunci, ce ai de gând să faci?

— Nu mi-am dat seama niciodată ce curioasă eşti, domnişoară Williams, o tachina Whitney. Dar ca să-ţi răspund la întrebare, o să călăresc stând în picioare pe cal. Am văzut asta la bâlci şi, de atunci, tot exersez. Când Paul o să vada că pot să fac asta, o să…

— O să creadă că ti-ai pierdut minţile, Whitney Stone! O să creadă că n-ai nici pic de decenţă şi că încerci din nou să-i atragi atenţia.

Văzând încăpăţânarea de pe chipul prietenei ei, Emily schimba tactica.

— Whitney, te rog. Gândeşte-te la tatăl tău. Ce-o să spună daca va afla?

Whitney ezită, simţind forţa privirii reci şi neşovăitoare a tatălui ei de parcă ar fi fost aţintită asupra ei chiar în clipa aceea. Trase aer în piept şi îi dădu drumul încet uitându-se pe geam la grupul care aştepta pe pajişte. Apoi spuse plictisită:

— Tata va spune că, la fel ca întotdeauna, l-am dezamăgit, că sunt o ruşine pentru el şi pentru memoria mamei şi că se bucură că ea nu mai trăieşte, ca să vadă în ce hal am ajuns. Apoi îmi va spune timp de jumătate de oră ce doamnă perfectă e Elizabeth Ashton şi că ar trebui să fiu ca ea.

— Dacă, într-adevăr, vrei să-l impresionezi pe Paul, ai putea încerca…

Whitney strânse pumnii furioasă.

— Am încercat să fiu ca Elizabeth. Port rochiile alea dezgustătoare cu volănaşe, care mă fac să arăt caraghios, am încercat să stau ore întregi fără să scot o vorbă şi mi-am fluturat genele până mi-au amorţit pleoapele.

Emily îşi muşcă buzele ca să-şi ascundă zâmbetul când auzi modul deloc măgulitor în care Whitney o descria pe Elizabeth Ashton şi apoi oftă.

— Mă duc să le spun celorlalţi că ieşi imediat. Exclamaţii de uimire şi râsete înfundate o întâmpinară pe Whitney când apăru pe pajişte, conducându-şi calul spre spectatori.

— O să cadă, prezise una din fete, dacă Dumnezeu n-o trăsneşte înainte pentru că poartă pantaloni.

Abţinându-se să-i dea o replică, Whitney înălţă capul într-un gest de dispreţ şi îi aruncă o privire lui Paul.. Chipul lui frumos era dezaprobator când se uită la picioarele ei goale, la pantaloni şi la faţa ei. În sufletul ei, Whitney ezită când văzu nemulţumirea lui, dar urcă hotărâtă pe cal.

Acesta începu să meargă la galop, aşa cum fusese învăţat, iar Whitney se ridică, întâi în poziţie ghemuit, cu braţele întinse pentru echilibru şi, încetul cu încetul, în picioare. Mergeau în cerc şi, deşi se temea în permanenţă că va cădea şi că va părea o caraghioasă, Whitney reuşi să pară competentă şi graţioasă.

După ce încheie al patrulea tur, privi chipurile celor din jur, observându-le expresiile şocate şi ironice, în timp ce căuta singurul chip care conta. Paul stătea în umbra unui copac şi Elizabeth Ashton era agăţată de braţul lui. Dar când trecu pe lângă el, Whitney văzu un zâmbet slab pe buzele lui şi se simţi triumfătoare. Când trecu din nou pe lângă el, Paul îi zâmbi de-a dreptul. Whitney era fericită şi deodată, toate săptămânile de pregătire, durerile de muşchi şi vânătăile, păreau să merite.

Stând la fereastra salonului de la etaj ce dădea spre pajiştea dinspre sud, Martin Stone se uita la fiica sa. În spatele său, majordomul anunţă că Lordul şi Lady Gilbert sosiseră. Prea furios pe fiica sa ca să vorbească, Martin îşi salută cumnata şi pe soţul acesteia cu maxilarul încleştat şi o mişcare scurtă din cap.

— Mă bucur să te revăd după atâţia ani, Martin, minţi Lady Anne cu graţie.

Când el nu spuse nimic, însă, ea continuă:

— Unde e Whitney? Abia aşteptăm să o vedem. Martin îşi regăsi glasul, în sfârşit.

— Să o vezi? spuse el furios. Nu trebuie decât să priveşti pe fereastră.

Anne se conformă uimită. Pe pajişte se vedea un grup de oameni care se uitau la un băiat subţirel cum se balansa frumos pe un cal în galop.

— Ce tânăr deştept, spuse ea zâmbind.

Remarca ei păru să-l facă pe Martin Stone să treacă de la o furie îngheţată la o agitaţie frenetică şi porni spre uşă.

— Dacă vreţi să vă vedeţi nepoata, veniţi cu mine. Sau pot să vă scutesc de umilinţă şi să o aduc pe ea aici.

Privind exasperată în urma lui Martin, Anne îşi luă soţul de braţ şi, împreună, îl urmară pe Martin jos şi afară.

Când se apropiară de grupul de tineri. Anne îi auzi murmurând şi râzând şi simţi vag că era ceva răutăcios în acel ton, însa era prea preocupată să se uite după nepoata ei ca să dea atenţie acelei impresii trecătoare. Trecu pe lângă două blonde şi o roşcată, studie câteva clipe o brunetă cu ochi albaştri micuţă de statură şi se uită descumpănită la tânărul de lângă ea.

— Scuzaţi-mă, sunt Lady Gilbert, mătuşa lui Whitney. Aţi putea să-mi spuneţi unde este?

Paul Sevarin îi zâmbi, pe jumătate cu compătimire, pe jumătate amuzat.

— Nepoata dv este pe cal, Lady Gilbert, spuse el.

— Pe… îngăimă Lord Gilbert.

Din poziţia ei precară, Whitney îl văzu pe tatăl ei apropiindu-se cu paşi mari.

— Te rog să nu faci o scenă, tată, îl imploră ea când el putu să o audă.

— Eu să fac o scenă? urlă el furios şi, apucând hăţurile, trase de ele atât de brusc, încât ea căzu.

Whitney căzu în picioare, dar se dezechilibra şi se întinse pe jos. Se ridică repede, dar tatăl ei o apucă de braţ şi o trase spre grupul de spectatori.

— Acest… acest lucru, spuse el împingând-o spre mătuşa şi unchiul ei, vă spun îngrozit că e nepoata voastră.

Whitney auzi chicotelile celor din grup pe măsură ce se răsfirau şi simţi că îi lua foc fata de ruşine.

— Bună ziua, mătuşă Gilbert. Unchiule Gilbert.

Cu un ochi la Paul, care se îndepărta, Whitney duse mâna automat la fusta pe care nu o avea şi execută o plecăciune comică. Văzând chipul încruntat al matuşii ei, înălţa bărbia defensiv.

— Poţi fi sigură că, în această săptămână cât veţi sta aici, mă voi strădui să nu mă mai fac de râs, mătuşă.

— În această săptămână cât vom sta aici? bâigui mătuşa ei. Dar Whitney era preocupată să-l privească pe Paul cum o ajuta pe Elizabeth să urce în cabrioleta ei şi nu remarcă uimirea din glasul său.

— La revedere, Paul, strigă ea, făcându-i cu mâna.

El se întoarse şi ridică braţul într-un semn tăcut.

Hohote de râs se auziră în timp ce cabrioletele se îndepărtau pe alee, ducându-şi ocupanţii la vreun picnic sau altă activitate veselă şi  minunată, la care Whitney nu era niciodată invitată, deoarece era prea mică.

Urmând-o pe Whitney spre casă, Anne era stăpânită de multe emoţii contradictorii. Era stânjenită pentru Whitney, furioasă pe Martin Stone, pentru că o umilise pe fată în faţa celorlalţi tineri, oarecum uluită să îşi vadă nepoata în picioare pe un cal, purtând pantaloni bărbăteşti… şi complet stupefiată să descopere că Whitney, a cărei mamă fusese doar acceptabil de drăguţă, promitea să devină o adevărată frumuseţe.

Era prea slabă acum, dar chiar şi acoperită de ruşine, Whitney mergea cu umerii drepţi, graţioasă şi uşor provocatoare. Annie zâmbi în sinea ei când văzu şoldurile uşor rotunjite, scoase în evidenţă de pantaloni, mijlocul subţire care nu avea nevoie de nici un subterfugiu ca să-l facă să pară mai mic, ochii care păreau să-şi schimbe culoarea de la verde ca marea la verde închis sub genele lungi şi negre. Şi părul acela… valuri, valuri de şaten închis! Nu trebuia decât puţin aranjat şi periat până strălucea; Annie ardea de nerăbdare să o facă. În mintea ei, îl aranja deja în diverse feluri pentru a scoate în evidenţă ochii lui Whitney şi pomeţii înalţi. Ridicat în creştet şi cu câţiva cârlionţi pe lângă urechi, hotărî Anne, sau pieptănat în aşa fel încât să cadă în valuri pe spate.

Imediat cum intrară în casă, Whitney mormăi o scuză şi fugi în camera ei, unde se trânti furioasă într-un fotoliu, gândindu-se la scena umilitoare la care Paul tocmai asistase, când tatăl ei o trăsese de pe cal şi ţipase la ea. Fără îndoială că mătuşa şi unchiul ei erau la fel de îngroziţi şi de revoltaţi de purtarea ei ca şi tatăl ei, iar obrajii îi ardeau de ruşine gândindu-se cum trebuiau s-o dispreţuiască deja.

— Whitney? şopti Emily strecurându-se în dormitor şi închizând uşa în urma ei. Am urcat prin spate. Tatăl tău e furios?

— Extrem de furios, spuse Whitney privindu-şi picioarele. Bănuiesc ca am stricat totul azi, nu-i aşa? Toţi râdeau de mine şi Paul i-a auzit. Acum, că Elizabeth are 17 ani, el va putea să o ceară în căsătorie înainte să-si dea seama că mă iubeşte pe mine.

— Pe tine? repetă Emily uluită. Whitney Stone, Paul te evită ca pe ciumă şi ştii asta foarte bine! Şi cine ar putea să-l condamne, după câte i-ai făcut în ultimul an?

— N-au fost chiar aşa multe, protestă Whitney, mişcându-se în fotoliu.

— Nu? Dar farsa pe care i-ai făcut-o de Ziua Tuturor Sfinţilor, când ai ţâşnit în fata trăsurii lui ţipând ca o nebună şi costumată în fantomă, de i-ai speriat caii?

Whitney roşi.

— Nu s-a supărat prea tare. Şi trăsura nu s-a stricat complet. I s-a rupt doar o osie când s-a răsturnat.

— Şi Paul şi-a rupt piciorul, adăugă Emily.

— Dar s-a vindecat perfect, insistă Whitney, gândindu-se deja la alte posibile farse.

Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră.

— Trebuie să existe o cale, dar în afară de a-l răpi…

Un zâmbet neastâmpărat îi lumină chipul murdar de praf şi se întoarse atât de repede, încât Emily se afundă în scaun.

— Emily, un lucru e foarte limpede. Paul încă nu ştie că mă iubeşte. Corect?

— Că nu-i pasă deloc de tine, mai degrabă, spuse Emily prudentă.

— Aşa că putem spune că e puţin probabil că mă va cere de soţie fără un imbold. Corect?

— N-ai putea să-l faci să te ceară nici sub ameninţarea armei, ştii asta. În plus, nu eşti destul de mare pentru a fi logodită, chiar dacă…

— În ce împrejurări, o întrerupse Whitney triumfătoare, este obligat un domn să ceară în căsătorie o doamnă?

— Nu-mi vine în cap niciuna. Doar dacă nu a compromis-o. Categoric, nu! Whitney, orice ai avea de gând, eu n-o să te ajut.

Oftând, Whitney se trânti din nou în fotoliu, întinzându-şi picioarele. Un chicotit obraznic îi scăpă, gândindu-se la îndrăzneala ultimei ei idei.

— Dacă aş putea s-o fac… să slăbesc roata trăsurii lui Paul ca să cadă mai târziu şi apoi să-l rog să mă ducă undeva. După aceea, până am ajunge înapoi pe jos sau ar veni cineva să ne ajute, ar fi noaptea târziu şi el ar fi nevoit să mă ceară.

Ignorând expresia scandalizată de pe chipul lui Emily, continuă:

— Gândeşte-te ce minunat ar fi să se schimbe vechea Iernă: o tânără răpeşte un domn şi îi strică reputaţia, astfel că este nevoită să se mărite cu el pentru a repara lucrurile! Ce roman s-ar putea scrie, adăugă ea, impresionată de propria-i ingeniozitate.

— Eu plec, zise Emily, ducându-se spre uşă, dar acolo ezită şi se întoarse spre Whitney. Mătuşa şi unchiul tău au văzut tot. Ce le vei spune despre cal şi pantaloni? Chipul lui Whitney se întunecă.

— Nu voi spune nimic, n-ar ajuta cu nimic. Dar în restul timpului cât vor sta aici, voi fi cea mai delicată, rafinată şi sfioasă fată pe care au văzut-o vreodată.

Văzând privirea îndoielnică a lui Emily, adăugă:

— Am de gând să nici nu mă arăt decât la mese. Cred că voi reuşi să mă port ca Elizabeth trei ore pe zi.

 

Whitney îşi ţinu promisiunea. La cină în seara aceea, după ce unchiul ei povesti despre viaţa lor în Beirut, unde era ataşat la Consulatul Britanic, ea murmură doar:

— Cât de informativ, unchiule.

Deşi ar fi vrut să-i pună o groază de întrebări. După ce mătuşa ei termină de descris Parisul şi viaţa socială din acel oraş vesel, Whitney murmură:

— Cât de informativ, mătuşă.

Imediat după ce terminară de mâncat, ea se scuză şi dispăru.

După trei zile, eforturile lui Whitney de a fi ori sfioasă, ori absentă au fost atât de reuşite, încât Anne începea să se întrebe dacă îşi imaginase doar focul pe care îl zărise în ziua sosirii lor sau dacă fata avea o aversiune faţă de Edward sau faţă de ea.

În a patra zi, când Whitney luă micul dejun înainte ca toţi ceilalţi să se trezească şi apoi dispăru, Anne se hotără să afle adevărul. O căută prin toată casa, dar Whitney nu era înăuntru. Nu era nici în grădină şi nu luase niciun cal din grajd, îi spuse un băiat de la grajduri lui Anne. Făcând ochii mici, privi în jur, încercând să-şi închipuie unde şi-ar fi putut petrece toată ziua o fată de 15 ani.

În vârful unei coline ce domina proprietatea, zări ceva de un galben aprins.

— Acolo erai! oftă ea şi, deschizându-şi umbrela de soare, porni peste pajişte.

Whitney nu o văzu pe mătuşa ei venind decât când era prea târziu ca să mai fugă. Dorindu-şi să fi găsit o ascunzătoare mai bună, încercă să se gândească la un subiect de conversaţie inofensiv despre care să vorbească fără să pară ignorantă. Îmbrăcăminte? Nu ştia nimic despre modă şi nici nu o interesa. Cum ar fi putut hainele să îmbunătăţească felul în care arăta o fată cu ochi de pisică, părul de culoarea noroiului şi pistrui pe nas? În plus, era prea înaltă, prea slabă şi, dacă bunul Dumnezeu avea de gând să-i dea un piept, era prea târziu ca acesta să îşi mai facă apariţia.

Respirând anevoios, Anne ajunse în vârful colinei şi se prăbuşi pe pătură lângă Whitney.

— M-am gândit… să mă plimb puţin, minţi Anne.

Când îşi mai reveni, observă cartea legată în piele pusă cu faţa în jos pe pătură şi, alegând cărţile ca subiect de discuţie, întrebă:

— E un roman de dragoste?

— Nu, mătuşă, murmură Whitney, acoperind cu mâna titlul cărţii ca să nu-l vadă mătuşa ei.

— Am auzit că majoritatea fetelor adoră romanele de dragoste, încercă Anne din nou.

— Da, mătuşă, aprobă Whitney politicoasă.

— Eu am citit unul odată, dar nu mi-a plăcut, spuse Anne, căutând în minte alt subiect de discuţie care să o atragă pe Whitney. Nu pot să sufăr eroinele care sunt prea perfecte sau cele care leşină mereu.

Whitney era atât de uluită să descopere că nu era singura fată din Anglia căreia nu-i plăceau lucrurile insipide, încât uită pe loc că hotărâse să răspundă numai monosilabic.

— Şi atunci când nu leşină, adăugă ea râzând, stau cu sticluţele de săruri la nas, oftând după un domn care nu are curaj să le ceară în căsătorie sau care a cerut-o pe alta care nu merită. N-aş putea să stau cu mâinile în sân, ştiind că bărbatul pe care-l iubesc se îndrăgosteşte de o persoană îngrozitoare.

Whitney îi aruncă o privire mătuşii ei ca să vadă dacă era şocată, dar aceasta o privea cu ochii plini de un zâmbet inexplicabil.

— Mătuşă Anne, tu ai putea iubi un bărbat care ar cădea în genunchi şi ţi-ar spune „Oh, Clarabel, buzele tale sunt ca petalele unui trandafir roşu, iar ochii tăi sunt asemeni unor stele de pe cer!”?

Pufnind ironică, Whitney încheie:.

— Aici mi-aş fi luat repede sărurile!

— Şi eu la fel, râse Anne. Atunci, ce citeşti, dacă nu romane de dragoste proaste? adăugă ea şi trase cartea de sub mâna lui Whitney, citind titlul scris cu litere aurii. „Iliada”? întrebă ea nevenindu-i să creadă.

Vântul dădu paginile şi Anne se uită uluită de la ele la chipul tensionat al fetei.

— Dar e în greacă! Doar nu citeşti în greacă? Whitney încuviinţă şi roşi îngrozită. Acum, mătuşa ei avea să creadă că era şi o snoabă intelectuală, încă un lucru în defavoarea ei.

— Şi în latină, italiană, franceză şi puţin în germană, mărturisi ea.

— Dumnezeule! exclamă Anne uluită. Cum ai învăţat toate astea?

— În ciuda părerii tatălui meu, că fac doar lucruri prosteşti, nu sunt proastă, şi l-am bătut atâta la cap până când mi-a dat voie să am profesori de limbi şi istorie, zise Whitney, după care tăcu, amintindu-şi cum, odată, crezuse că, dacă se dedica studiului şi semăna mai mult cu un băiat, tatăl ei ar fi putut să o iubească.

— Parcă ţi-ar fi ruşine cu realizările tale, când ar trebui să fii mândră.

Whitney privi spre casa ei, care se zărea în vale.

— Sigur ştii că toată lumea crede că e inutil ca o femeie să înveţe astfel de lucruri. Nu ştiu să fac nimic feminin. Nu ştiu să cos ceva care să nu pară făcut cu ochii legaţi, iar atunci când cânt, câinii de la grajduri încep să urle. Domnul Twittsworthy, profesorul de muzică, i-a spus tatei că atunci când cânt la pian, face urticarie. Nu ştiu să fac nimic din ce ar trebui să facă o fată. Ba mai mult, detest să fac aşa ceva.

Whitney ştia că, acum, mătuşa ei nu avea să o mai placă deloc, aşa cum făcea toată lumea mereu, dar era mai bine aşa, pentru că, cel puţin, nu avea să se mai teamă de inevitabil. Se uită la Lady Anne cu ochii mari şi vulnerabili.

— Sunt sigură că tata ţi-a spus totul despre mine. Sunt o mare dezamăgire pentru el. Vrea să fiu delicată, sfioasă şi tăcută, ca Elizabeth Ashton. Încerc să fiu, dar nu reuşesc.

Inima lui Anne se înmuie pentru frumoasa, curajoasa şi tulburata fiică a surorii ei. Mângâindu-i obrazul uşor, îi spuse cu blândeţe:

— Tatăl tău vrea o fiică asemeni unei camee, delicată, palidă şi uşor de modelat. În schimb, are una ca un diamant, plină de viaţă, şi nu ştie cum să procedeze cu ea. În loc să aprecieze valoarea şi raritatea acestei nestemate, în loc să o lustruiască puţin şi să o lase să strălucească, el tot vrea să o transforme într-o camee obişnuită.

Whitney înclina să se compare cu o bucată de cărbune, dar ca să nu îşi dezamăgească mătuşa, preferă să tacă. După ce mătuşa ei plecă, Whitney luă cartea, dar în curând, mintea ei zbură de la conţinutul paginilor la vise legate de Paul.

În seara aceea când coborî la masă, atmosfera era ciudat de tensionată şi nimeni nu o văzu apropiindu-se.

— Când ai de gând să-i spui că va veni cu noi în Franţa, Martin? întrebă unchiul ei supărat. Sau ai de gând să aştepţi până în ziua plecării şi atunci să împingi fata în trăsură, cu noi?

Lumea se înclină nebuneşte deodată şi, pentru o clipă oribilă, Whitney avu impresia că avea să verse. Se opri, încercând să-şi potolească tremurul picioarelor şi înghiţi nodul dureros din gât.

— Plec undeva, tată? întrebă ea încercând să pară calmă şi indiferentă.

Toţi se întoarseră spre ea şi chipul tatălui ei se încorda.

— În Franţa, spuse el scurt.Ca să stai cu mătuşa ta şi unchiul tău, care vor încerca să facă o domnişoară din tine.

Având grijă să evite privirile tuturor, ca să nu izbucnească în plâns pe loc, Whitney se aşeză pe scaunul ei.

— I-ai informat pe mătuşa mea şi unchiul meu ce riscuri îşi asumă? întrebă ea încercând din răsputeri să-şi împiedice tatăl să vadă ce făcuse cu inima ei.

Se uită cu răceală la chipurile vinovate şi stânjenite ale mătuşii şi unchiului ei.

— Poate că tata a omis să vă spună că riscaţi să vă faceţi de ruşine dacă mă primiţi în casa voastră. Probabil că v-a spus că am un caracter oribil, că nu am niciun fel de maniere şi că nu ştiu să port o conversaţie politicoasă.

Mătuşa ei o privea cu milă, dar chipul tatălui ei era de piatră.

— Oh. Tată. Şopti ea cu tristeţe în glas, mă dispreţuiesti chiar atât de mult? Mă urăşti chiar aşa mult, încât trebuie să mă trimiţi departe de tine?

Cu ochii în lacrimi, Whitney se ridică de la masă.

— Vă rog… să mă scuzaţi… nu mi-e foame în seara asta.

— Cum ai putut? exclama Anne uitându-se furioasă la Martin Stone şi ridicându-se de pe scaun. Eşti complet lipsit de inimă. Va fi o plăcere să scot biata copilă din ghearele tale. Faptul că a supravieţuit atâta timp e o dovada a faptului că e puternică. Sunt sigură că eu n-aş fi reuşit atât de bine.

— Îi înnobilezi prea mult cuvintele, doamnă, spuse Martin cu răceala în glas. Te asigur că ceea ce o făcea să sufere atât nu era faptul că se desparte de mine. Doar am pus capăt planurilor ei de a continua să se facă de râs din pricina lui Paul Sevarin.

Attachments