Darul de Kirk Douglas
Prolog
Lisabona, Portugalia
O mână delicată, înarmată cu unghii roşii ca sângele, a apărut dintr-o nişă îngustă, ascunsă în coridorul slab luminat şi s-a înfipt în coapsa musculoasă a lui Miguel Cardiga.
— Isabel? Ce cauţi aici?
Ea a aruncat o privire furişată de-a lungul coridorului, pe unde începeau să se reverse spre arenă primii spectatori, nerăbdători să apuce locuri bune pentru ultima coridă a sezonului, apoi l-a tras în ascunzătoarea el.
— Te vreau, a spus ea respirând greu, gura ei căutând-o cu înfrigurare pe a lui, în timp ce cobora mâna încercând să-i provoace erecţia.
— Stăpâneşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! Soţul tău e aici.
— Fii liniştit, Luis e foarte ocupat să-ţi aleagă un taur, a spus’ ea, ţinându-se strâns de mâneca lui. Deseară?
— Da, a răspuns el, trăgându-şi mâna. E târziu… Trebuie să mă pregătesc.
— La locul obişnuit! a spus ea, trimiţându-i un surâs provocator.
Miguel a urmărit o clipă cu privirea silueta ei – era seducătoare chiar şi atunci când se îndepărta în grabă pe coridor. Era, însă, îngrijorat de faptul că devenea imprudentă. Risca mai mult decât un toreador – dacă va afla soţul ei, îi va ucide. Poate n-ar trebui să se întâlnească În seara asta… Dar, totuşi. Ştia că o va face.
Ca să evite fanii agitaţi, Miguel a pornit pe o scurtătură spre cabina lui, străbătând estrada care acoperea îngrăditurile cu tauri. A traversat cu atenţie scândurile şubrede.
Dedesubt, taurii se învârteau în ţarcurile lor, zgomotul neliniştitor al copitelor fiind întrerupt de bufniturile puternice scoase de coarnele care loveau zidurile de ciment. Miguel simţea furia crescândă a acestor fiare uriaşe, al căror singur ţel era să doboare zidurile care le ţineau închise şi să ucidă pe oricine le stătea în cale.
În mai puţin de o oră, unul dintre ei se va năpusti ca o furtună în arenă şi îşi va îndrepta furia asupra lui, într-o încleştare în care forţa brută a taurului era compătimită faţă de graţia şi măiestria calului şi a călăreţului. Mişcările lui Miguel vor fi dominate cu stricteţe de vechile reguli cavalereşti. Acesta era felul în care îi vor judeca reprezentaţia compatrioţii lui portughezi, care cinsteau tradiţia mai presus decât orice altceva şi dispreţuiau preferinţa spaniolilor pentru scenele sângeroase. Dacă va ucide taurul din greşeală, va fi amendat serios.
Într-un colţ, lângă ţarcuri, Miguel a zărit silueta robustă a soţului Isabelei, unii dintre principalii crescători de tauri ai lui Iberia, gesticulând cu însufleţire către unul dintre ajutoare. Taurul lui Luis Veloso era cel cu care va trebui să lupte Miguel în după-amiaza aceea. Ajutorul a luat un băţ lung şi, împreună cu câţiva îngrijitori, a separat de celelalte una dintre fiarele uriaşe, cât un mamut. Când oamenii l-au îndemnat să intre pe poteca îngustă, taurul a mugit cu furie.
Totul era pregătit.
O jumătate de oră mai târziu, Miguel s-a mai privit o dată în oglindă. Filigranul de aur al broderiei strălucea pe fondul albastru închis al hainei lui de saten, croită pe talie, care se răsfrângea deasupra genunchilor şi se ajusta perfect pe corpul lui zvelt şi musculos. Bretele albe erau imaculate, iar cizmele negre de piele străluceau de îţi luau ochii.
S-a privit pe sub gene. Chipul măsliniu care îl studia din umbra unui zuluf rebel de păr negru şi cârlionţat avea aerul unui om care este stăpân pe destinul său.
— E clar că-ţi place ce vezi, l-a luat în râs Emilio Fonseca, prietenul lui, care s-a aruncat într-un fotoliu tapiţat, cu picioarele lungi atârnându-i peste marginea acestuia şi fluturând mâna în care avea o ţigară.
— Aşa e, a spus Miguel încet, ironizându-l la rândul său.
Emilio a căscat, a întins braţele peste capul cu păr lins şi negru, care, strâns astfel, semăna cu o calotă.
Se auzea tropăitul turmei de boi care însoţeau întotdeauna taurul după luptă, la ieşirea din ring. Miguel a simţit că nervii i se întăresc ca nişte coarde de oţel. Era rândul lui.
Emilio s-a ridicat.
— Ahhh, se aud paşi de picioruşe.
Miguel a râs. Aprecia efortul prietenului lui, care încerca să-l relaxeze înainte de a intra în arenă. A deschis uşa cabinei şi, urmat de Emilio, a pornit încet pe culoarul întunecat spre decorul demn de „O mie şi una de nopţi” arcade gotice, semilună, arabescuri şi ornamente din fier forjat cu influenţe lunare, care făceau din această structură de cărămidă roşie cea mai neobişnuită arenă din lume pentru luptele cu tauri.
Nimic nu-i trăda presimţirea care clocotea în el, teama că, de data aceasta, s-ar putea să dea greş şi să dezonoreze faimosul nume Cardiga. Desigur, tatăl lui, care ura luptele cu tauri, considerase că-l dezonorase deja. Fiii oamenilor mari trebuie să fie la înălţimea aşteptărilor?
În firida de la capătul holului, rândaşul îi ţinea calul în a cărui coamă erau împletite panglici de saten, care se asortau cu haina lui.
Miguel şi-a pus tricornul cu pene şi a sărit în şaua veche, lucrată cu măiestrie. Astăzi îl va călări pe Palomino, numit şi Talar – „o bucată de aur” – ca să-i aducă noroc. Talar bătea agitat podeaua de cărămidă cu copitele în ritmul inimii lui Miguel, ca o prevestire. Calul era gata să explodeze; tensiunea vibra în el, de parcă era străbătut de un curent electric.
— Fortuna, prietene, a spus Emilio, plesnind calul peste crupă.
Miguel l-a îndreptat pe Talar spre razele strălucitoare de lumină care se strecurau prin crăpăturile din poarta vechii arene. Se auzeau murmurele de nerăbdare de dincolo. Zvonul despre succesele lui din provincie ajunsese până la Lisabona, şi se vorbea despre el ca despre o stea în ascensiune. Acum, era pregătit să intre în rândurile celor mai buni. Ştia acest lucru. Astăzi se va afirma, în sfârşit. Astăzi va deveni mai cunoscut decât Paulo Cardiga, şi nu ca maestru de călărie, ci toreador. Avea douăzeci şi cinci de ani şi refuza să-şi petreacă tot restul vieţii în umbra tatălui său.
Trompetele au sunat cu putere şi poarta s-a deschis încet. Dintr-o dată, teama l-a părăsit. Acum era stăpânit de instinct.
Miguel a mânat calul într-un passage graţios – calul s-a ridicat încet pe două picioare şi a plutit deasupra pământului după fiecare pas, înainte de-a reveni ca o balerină, pentru a repeta mişcarea. O reprezentaţie demnă de o înaltă şcoală de călărie. Acesta era Miguel, care aborda intrările cu cea mai dificilă mişcare. Mulţimea s-a ridicat în picioare, aproape nouă mii de oameni care strigau în semn de apreciere: „Miguelinho! Miguelinho!”. Era limpede că nu umpluseră arena la maximum, astăzi, numai pentru coridă, ci şi pentru măiestria lui în arta călăriei. Fiind fiul unuia dintre cei mai mari maeştri de echitaţie ai tuturor timpurilor, se aştepta să fie comparat cu tatăl lui. Ştia că nu îi va dezamăgi.
Cal şi călăreţ deveneau unul singur când dansau în ritmul muzicii, calul îşi încrucişa gleznele cu graţie, plutind în diagonală de-a lungul arenei. Strigătele de „bravo” au răsunat în tribune, când Talar a mers înapoi în galop mic, mişcarea care îl făcuse faimos pe tatăl lui Miguel. Singura reacţie a acestuia la strigătele repetate a fost o uşoară reverenţă în direcţia lojei personalităţilor, sub unul dintre cele patru minarete care ţâşneau sub cerul albastru. Din lojă, ochii flămânzi ai Isabelei îi urmăreau fiecare mişcare. Soţul ei avea un rânjet întipărit pe faţă.
— Sper să-i intre o ţeapă în fund, a şuierat Veloso printre dinţii încleştaţi, către ajutorul lui.
Trompetele au tăcut şi liniştea s-a lăsat peste arenă.
Miguel şi Talar stăteau nemişcaţi, ca o statuie, aşteptând să se deschidă ţarcul taurului.
Pentru o clipă, nu putu vedea decât un tunel întunecat. Apoi a izbucnit mugetul şi taurul a intrat în ring ca o furtună. Oprindu-se din alunecarea pe nisip, a aruncat nori de praf în lături cu picioarele din spate. Capul lui negru şi uriaş, ale cărui coarne erau învelite în piele, ca să protejeze oarecum calul, se mişca în stânga şi-n dreapta, parcă apreciind situaţia. În cele din urmă, şi-a aţintit privirea asupra lui Miguel. În clipa aceea, calul şi călăreţul au prins viaţă. S-au apropiat de taur încet, dispreţuitor şi fără nici o grijă.
— Hei! Hei! a strigat Miguel, provocând taurul şi fluturând un steguleţ fixat pe o tijă de oţel. Trebuia să străpungă ceafa taurului cu farpa, în locul potrivit şi, respectând cele mai aspre reguli, să-i paralizeze rădăcinile nervoase ale gâtului.
Animalul a atacat – o jumătate de tonă de furie clocotind în arenă. Miguel l-a îmboldit pe Talar să pornească înainte şi a lăsat taurul să vină dintr-o parte, apoi, în clipa în care coarnele păreau să-i atingă, a înfipt farpa cu o precizie fără cusur, iar calul s-a ferit cu uşurinţă din calea taurului.
Mulţimea a explodat. Strigătul a urmat imediat scenei de luptă – le plăcuse acest început înfocat. De obicei, dura mai mult timp epuizarea unui taur, dar acesta era terminat.,
Calul şi călăreţul păreau a fi în elementul lor, mişcându-se în piruete graţioase, pregătiţi să flirteze cu taurul într-o nouă încleştare. De data acesta, taurul a atacat cu capul înainte. Miguel l-a mânat pe Talar spre dreapta, aţintind suliţa, dar taurul, fără să se lase păcălit, s-a îndreptat în aceeaşi direcţie. Miguel l-a tras pe Talar spre dreapta cu atâta violenţă, încât a trebuit să se străduiască mult să-şi recapete echilibrul.
Din fericire, viteza prea mare a taurului l-a făcut să treacă pe lângă el. Dar, când taurul s-a oprit din alunecare, într-un nor de praf, Miguel a simţit dintr-o dată că i se strânge stomacul de teamă. Acest animal acţiona după o strategie a lui. Găsise felul în care să taie calea calului şi a călăreţului. Parcă ar mai fi jucat acest joc şi înainte.
Inteligente, care oficia corida, a făcut un semn şi doi oameni s-au repezit să îndepărteze taurul cu capele. Însă Miguel i-a refuzat.
A strâns frâiele cu palmele transpirate şi a mânat calul în galop, pregătindu-se pentru un alt atac. Tulburat pentru o clipă, taurul s-a postat furios cu faţa înainte, cu ochii aţintiţi pe adversar şi copitele lovind pământul. A plecat capul, aşezându-şi coarnele în poziţie de luptă. Atunci a atacat, aruncând praful în toate părţile şi ţâşnind drept înainte.
Miguel a încercat să pornească spre stânga, repetând manevra de prima dată. Dar a fost prea târziu. Taurul a anticipat mişcarea şi a fost mai rapid. Coarnele au lovit, ridicându-i pentru o clipă în aer pe cal şi călăreţ, înainte de a se prăbuşi toţi trei la pământ.
Mulţimea, uluită, s-a ridicat în picioare, ţipând. Miguel stătea nemişcat. Nisipul galben înghiţea sângele care curgea din piciorul lui stâng, zdrobit. Nu simţea nici o durere. În minte, îl vedea pe Talar ridicându-se, ca un Pegas, cu aripile întinse şi zburând peste arenă. Strigătele mulţimii se auzeau din ce în ce mai slab, pe măsură ce ei zburau din ce în ce mai sus, pe deasupra minaretelor înalte, spre cerul albastru.
Lausanne, Elveţia
Patricia Dennison a netezit cuvertura de un albastru pal pentru a zecea oară şi s-a aşezat pe patul gata făcut, lângă bagaje. Şi-a pus mâinile în poală şi s-a forţat să rămână nemişcată.
Se simţea ca un copil uitat în ultima zi de tabără, aşteptându-l pe tăticul ei să vină şi s-o ia acasă. Dar avea nouăsprezece ani, era un om adult, nu trebuia să se simtă atât de nesigură şi vulnerabilă. Oricum, îşi schimbase atitudinea faţă de acest loc – când venise aici pentru prima dată, după sinuciderea mamei ei, considerase sanatoriul ca o închisoare, iar acum era ca o tabără pentru ea.
Aşteptarea era sfâşietoare, dar era numai vina ei – împachetase fără să ştie exact când avea să sosească tatăl său. Nu mai avea nimic altceva de făcut decât să aştepte. Poate că ar fi mai bine să despacheteze cărţile şi să citească – şi-ar mai ocupa timpul. În schimb, s-a ridicat şi s-a dus la fereastră, să se uite afară.
În ciuda nesiguranţei vieţii ei, se putea agăţa de un adevăr absolut – tăticul ei o iubea şi voia să fie cu ea pe cât de mult dorea ea să fie cu el. Vor avea din nou un cămin al lor, ca atunci când era mică, iar mami şi tati erau încă împreună. Totul se destrămase când mami o luase cu ea la New York, să locuiască la bunicul ei, în conacul de la Stoneham. J.L. – nu o lăsase niciodată să-i spună „bunicule” – se supăra de fiecare dată când voia să-şi viziteze tatăl, în California. La un moment dat, a renunţat să-i mai ceară voie. Nu avea nici un rost.
Dar vor recupera acum timpul pierdut.
Privea fix pe fereastră, ca în transă, încercând să desluşească silueta care se apropia pe alee. Dar nu era nimeni. Împrejurimile erau pustii, nu erau nici măcar oameni să se plimbe. Numai crengile subţiri ale sălciilor se mişcau neliniştite în briza vântului, iar dansul braţelor lor fragile se reflecta în apa lacului.
Cu degetele ei lungi, a urmărit barele de la fereastră, care erau fixate spre interior. Era sectorul sinucigaşilor. Geamul ferestrei avea o nuanţă gălbuie, protejat cu un strat special, ca să nu se spargă. Şi pe bună dreptate. Când a venit pentru prima oară aici, ar fi vrut să zdrobească sticla şi să se taie în bucăţi cu ea. Ar fi făcut orice ca să pună capăt disperării, nesfârşitei dureri dată de amărăciune.
Şi-a amintit momentul în care doctorul Solomon a spus că terapia ei progresase îndeajuns încât să poată avea o oglindă. I-a adus-o şi a agăţat-o chiar el. S-a uitat în oglindă şi s-a trezit privită de un chip care nu era al ei, un chip palid, încadrat de un păr blond, tuns scurt, care părea fragil ca porţelanul, cu ochi cenuşii şi pierduţi în fundul capului, precum cei ai unui animal hăituit. Era chipul mamei ei.
— Zâmbeşte, a spus doctorul Solomon.
A privit buzele, rozalii, tremurând puţin, apoi ridicându-se la colţuri şi dezvăluind un şir de dinţi albi.
— Deci, ai dinţii încălecaţi? a tachinat-o el.
Ea a râs şi dintr-o dată chipul fericit din oglindă era din nou al ei.
Biata mama – fusese tristă atâta vreme. Numai moartă păruse să-şi găsească liniştea. Patricia şi-a amintit când stătuse aplecată deasupra sicriului, umflată de calmante şi uitându-se la mama ei, care stătea întinsă acolo – frumoasă şi senină, înconjurată de trandafiri albi, florile ei preferate. Apoi, mirosul dulce a fost acoperit de mirosul apei de colonie a unui bărbat – copleşitoare, greoaie şi înşelătoare. Bunicul ei i-a pus o mână pe umăr şi mirosul a făcut-o să se înăbuşe.
Următorul lucru de care şi-a amintit, apoi, a fost acela că s-a trezit în această încăpere, la sanatoriul din Lausanne, privită de nişte ochi mari şi milostivi, amplificaţi de ochelari cu lentile groase. Apoi a desluşit o grămadă de păr ciufulit, blond-roşcat, ca o căpşună, şi o barbă prăpădită, de aceeaşi culoare.
— Eu sunt doctorul Solomon, a spus o voce blândă. Nu te teme. Aici eşti în siguranţă.
Pe parcursul următoarelor şase luni, Patricia a ajuns să identifice vocea aceea cu căldura şi înţelepciunea. Nu a interogat-o despre copilărie şi despre ce visa, în schimb îi aducea cărţi care să o inspire, despre felul în care oamenii deosebiţi găseau un nou sens vieţii lor. Apoi vorbeau despre ce citise.
S-a hotărât să citească şi acum ceva – lectura o făcea întotdeauna să se simtă mai bine, era o cale bună de a-ţi petrece timpul. A deschis fermoarul valizei şi a găsit cărticica pe care o căuta – era pusă bine, lângă cizmele de călărie – „Sufletul unui cal”, de Paulo Cardiga.
Mâine îl va întâlni pe maestrul de călărie portughez.
Iubea caii şi călăria. De aceea, tatăl ei o va duce în vacanţă în Portugalia. Acolo aranjase să poată lua lecţii de la şcoala de călărie a lui Cardiga. De fapt, o invitase în Portugalia şi anul precedent, pentru că regiza un film la Lisabona şi Tróia, dar J.L. se opusese.
Tatăl ei o sunase cu o zi înainte din Italia şi îi spusese că nu era prea târziu. Ultimele lui cuvinte, înainte de a închide telefonul, îi stăruiau în minte:
— Patricia, nu este niciodată prea târziu. Tocmai am învăţat acest lucru. Avem atâtea de vorbit. Trebuie să-ti spun ceva foarte important.
Simţise un tremur în vocea lui când spusese acest lucru. Oare, la ce se gândise?
A oftat. Va afla destul de curând.
A deschis cărticica şi a început să citească.
Absorbită de lectură, a uitat de griji. Când s-a uitat din nou la ceas, şi-a dat seama că trecuse o oră. A calculat timpul. Tatăl ei o sunase din Trieste cu mai bine de douăzeci şi patru de ore în urmă şi îi spusese că era în drum spre Zürich. Legăturile aeriene nu erau bune şi apăreau întotdeauna întârzieri în Italia. Ştia acest lucru, dar, totuşi, dura prea mult. Nu ar fi trebuit să ajungă deja?
S-a ridicat din nou în picioare şi s-a uitat pe fereastră. De data aceasta l-a văzut. Venea pe alee alături de silueta zbârlită a doctorului Solomon.
Când s-a apropiat, Patricia a simţit cum i se adună un ţipăt în piept, i se opreşte în gât şi nu poate deschide gura să-l elibereze. Vechiul sentiment de panică nestăpânită despre care doctorul Solomon îi spusese să-l îndepărteze o înăbuşea din nou. Nu era tatăl ei cel care venea pe alee. Era J.L.
El îi stricase prea multe vacante. Dar nu şi de data asta, când tatăl ei nu-i va permite. Îi promisese.
J.L., înalt şi ţanţoş, cu păr cenuşiu ca oţelul şi ochi albaştri şi pătrunzători – o statuie de granit, cum îi spusese mămica – a intrat în încăpere fără să bată, urmat de un doctor Solomon foarte agitat.
— Patricia… vei veni cu mine, a poruncit J.L., apropiindu-se de ea.
Mirosul de colonie a copleşit-o dintr-o dată.
S-a dat înapoi şi s-a aşezat pe pat, ţinând strâns mânerul valizei.
— Domnule Stoneham, a spus doctorul Solomon, nu aşa se procedează într-un moment de criză. Patricia trebuie să rămână aici, mai mult ca niciodată şi…
— Sunt sigur că dumneata consideri astfel, a pufnit J.L. Având în vedere taxele dumitale, ţi-ar place s-o ţii aici pentru totdeauna.
Mirosul apei lui de colonie o ameţea. A inspirat adânc şi a strâns din dinţi.
— Nu merg nicăieri cu tine, a spus cu voce tremurândă. Îl aştept pe tata.
— Tatăl tău nu vine, a spus J.L. Tăios.
— Domnule Stoneham, vă rog… a spus doctorul Solomon, cu o voce plină de indignare.
Patricia nu-şi putea reţine corpul să nu tremure când îl privea pe J.L. direct în ochii lui pătrunzători.
— Nu te cred. Nu ne vei mai despărţi niciodată.
J.L. s-a aplecat spre ea.
— Ascultă-mă…
Faţa lui era la numai câţiva centimetri de a ei. Duhoarea o înăbuşea. A întors capul într-o parte şi l-a împins cu amândouă mâinile.
— Lasă-mă n pace.
— Trebuie să mi te supui mie, ţine minte, eu plătesc tot.
— Nu vreau banii tăi murdari… Vocea ei tremurătoare devenise fermă şi limpede. Îi urăsc. Te urăsc şi pe tine!
A plesnit-o.
L-a privit îngrozită. Doctorul Solomon l-a apucat de braţ.
— Domnule Stoneham, insist să mă ocup eu de această problemă. Faceţi o greşeală gravă.
— Nu! s-a răstit Stoneham. Trebuie să afle, şi poate foarte bine să o afle de la mine.
Apoi a coborât vocea:
— Patricia, tatăl tău a murit.
Ea a sărit de pe pat, privind îngrozită.
— Nu este adevărat! a început să ţipe. Minţi! Pleacă!
Stoneham o privea neclintit.
— Doctore, fii folositor. Spune-i.
Doctorul Solomon s-a aşezat pe pat şi a încercat să o tragă spre el, dar ea a continuat să rămână nemişcată.
— Patricia, ascultă-mă, a spus el cu blândeţe. Este adevărat…
Patricia privea cu nişte ochi mari, cu o groază de neînţeles.
— Tata… Mort? a şoptit ea.
Apoi s-a întors spre J.L. Şi i-a spus cu o voce ce părea că vine din cele mai îndepărtate colţuri ale ei:
— Dacă au murit toţi… Tu de ce mai trăieşti?
Nu a mai ştiut ce s-a mai întâmplat după aceea. S-a trezit dintr-o dată dusă foarte departe, prea departe ca să mai audă ceva. Doctorul Solomon, J.L. şi toate lucrurile din cameră au devenit mici şi incolore, ca o fotografie neclară de ziar. Apoi, totul s-a întunecat şi i s-au înmuiat picioarele. Simţea că se prăbuşeşte într-o încăpere uriaşă şi întunecată – o păpuşă mică şi ruptă, care se răsucea şi se contorsiona în întunericul înspăimântător.
Când şi-a revenit, era singură şi stătea întinsă în pat, sub cuvertura de un albastru pal. Bagajele fuseseră luate şi oglinda dispăruse de pe perete.
Mult mai târziu a aflat că J.L. zburase înapoi la New York, chiar în ziua aceea. La bordul avionului particular suferise un al doilea infarct – acesta fusese fatal.
Ea era singura lui moştenitoare. Îi lăsase ei toate miliardele lui, ca şi când ar fi vrut să se revanşeze.
