Sarmana fata bogata de Linda Adams
Capitolul 1
În picioare în faţa oglinzii mari din camera sa, Emily Bainbridge contempla cu un aer uimit somptuoasa toaletă de mireasă pe care tocmai o îmbrăcase. Tulul aureola ca un abur uşor blondul roşcat al părului lung, înainte de a cădea în cascadă peste dantela imaculată a rochiei şi a se aduna pe covor. Brusc, Emily încetă să se privească, se aplecă pentru a-şi scoate pantofii eleganţi din mătase albă şi se întoarse cu spatele la oglindă. Când se îndreptă spre fereastră, voalul se agăţă de braţul unui fotoliu acoperit cu catifea roşu-închis.
Încercă să elibereze materialul fără să reuşească şi, în cele din urmă, zgâlţâi scaunul, uitând pentru o clipă că mobilele vechi meritau aici aceeaşi veneraţie ca vacile sacre în India. Aruncând o privire furioasă obiectului de sacrilegiu, îşi spuse că la urma urmei acesta nu era decât un fotoliu vechi, pe care nu îndrăzneai să-l foloseşti de teamă să nu se prăbuşească. Enervată, trase de voal cu un gest puţin prea puternic şi tulul fragil se rupse. Gândindu-se în acel moment la preţul extravagant al toaletei sale de mireasă, privi consternată dezastrul.
De unde oare îi venea această nervozitate, în dimineaţa asta? De ce nu-şi putea regăsi calmul său obişnuit? Înălţă capul, se întoarse din nou spre oglindă şi se miră de paloarea obrajilor şi strălucirea puternică a ochilor de un albastru intens. Nu se simţea în apele ei, era prost dispusă, foarte agitată şi complet neputincioasă să-şi revină.
După ce rezistase ani întregi educaţiei rigide a mamei sale, Emily Bainbridge dobândise în cele din urmă esenţialul: o perfectă stăpânire de sine în orice împrejurare.
Fusese obositor, greu, uneori chiar descurajant, să înveţe să se comporte corect... Fiecare gest, fiecare moment al vieţii era supus unor reguli stricte. În familia Bainbridge, un copil nu putea pur şi simplu să ia o furculiţă şi să se servească. Trebuia mai întâi să ştie pe care s-o aleagă, în funcţie de platoul servit, s-o ia cu mâna care trebuia şi, în sfârşit, să-şi menţină înfăţişarea.
Şi cu oamenii era ca şi cu furculiţele. Existau cei care trebuia cunoscuţi, cei care trebuia iubiţi. Desigur, cu oamenii era mai complicat decât cu obiectele, mai puţin precis şi chiar mai derutant.
Când fusese mică, Emily înţelesese cu greu toate acestea. Şi când, până la urmă, acceptase acest mod de viaţă, ca singurul cuviincios pentru o tânără persoană de familie bună, îi fusese încă foarte greu.
Uneori, în timpul adolescenţei, îi venea să urle şi să se dea cu capul de pereţi, lucruri absolut interzise, sau mai degrabă de neconceput în familia
Bainbridge.
Acum, ca şi în acele momente, ar fi vrut... Ce, exact?
Ca viaţa să fie cu totul altfel. Cel puţin a sa.
Oh! Nu lăsase să i se vadă nimic pe chip, nici în atitudinea sa. Dar în ciuda eforturilor, ştia că nu-i va semăna în întregime mamei sale.
Nu putea să scape de responsabilităţile poziţiei sale sociale decât în singurătatea camerei, sau a atelierului ei. Acolo nu-şi mai stăpânea acea parte neîmblânzită a firii sale, care fusese deja gata s-o distrugă. În dezordinea atelierului său, în blugi şi cu un pulover pătat cu vopsea, se bucura de un minimum de libertate indispensabil exprimării oricărui temperament de artist.
Emily se apropie de fereastră. Afară, fiul său
Michael, în vârstă de şapte ani, ţopăia prin frunzele veştede pe care grădinarul le greblase şi le adunase grămadă. Îşi stăpâni o dorinţă bruscă de a deschide fereastra şi a-l chema pe băieţel, pentru ca să ridice ochii spre ea şi să facă un semn celei pe care o numea mătuşa Emily.
Michael nu ştia că de fapt ea era mama lui. Numai părinţii Emilyei cunoşteau acest secret dureros, probabil unul dintre cele mai bine păstrate din societatea bună din Pittsburgh.
La drept vorbind, în lumea atât de bine ordonată a familiilor Bainbridge şi Harrison, nu exista nici cel mai mic loc pentru poveşti de dragoste ascunse şi copii nelegitimi. Iar ca Harold Harrison să se poată măcar îndoi de trecutul logodnicei sale constituia, din fericire, o imposibilitate absolută. Adevărul l-ar fi îngrozit, Emily o înţelegea foarte bine. Nimic nu scuza greşeala comisă opt ani mai înainte, nici măcar tinereţea, nici pasiunea care o dusese la ea.
Pe neaşteptate, avu impresia înspământătoare că se află în închisoare şi îşi încleştă degetele pe damascul greu al perdelelor. Se sufoca. Niciun pericol, totuşi, ca Harold să descopere adevărul şi ea nu se simţea câtuşi de puţin vinovată că i-l ascunsese. De opt ani, rebela de odinioară ispăşise şi dispăruse fără să lase în ea nicio urmă. Va fi o soţie bună pentru Harold. În acest caz, de ce oare persista în ea această nervozitate?
Ce i se întâmplase în această dimineaţă?
De-abia se recunoscuse în oglindă, o clipă mai înainte. Ochii aceia prea strălucitori, tenul atât de palid, trădau disperarea... Nu se vedea nimic din imaginea sa obişnuită de tânără femeie sofisticată şi plină de siguranţă. Nici chipul fericit al unei logodnice îndrăgostite de bărbatul cu care se va căsători.
Emily zâmbi uşor la amintirea dragului său Harold, de care va fi curând legată pentru totdeauna.
Desigur, îl iubea. Şi chiar mult. Era exact bărbatul care îi trebuia. Cu el, totul părea mai uşor şi ea îşi ascundea cu uşurinţă aspectul incomod al personalităţii sale.
De ce naiba se simţea oare atât de teribil de nefericită? Totul se desfăşurase fără grabă. Emily şi
Harold erau logodiţi de un an. Căsătoria va avea loc peste două săptămâni. Neliniştile unei mirese, din ajun de ziua cea mare, nu erau oare puţin premature?
Emily îşi privi din nou fiul care se juca. Măritată, îl va putea recunoaşte ca al său şi să îndeplinească în sfârşit rolul de mamă pe lângă el.
Înainte de a-l întâlni pe Harold, o rugase pe mama sa să i-l încredinţeze pe Michael fără să fie căsătorită.
Rosalind refuzase. Disperată, Emily nu considerase atunci căsătoria decât ca un mijloc de a-şi creşte ea însăşi copilul. Dar asta, înainte să-i facă Harold curte.
Deoarece acum, totul era cum nu se putea mai bine şi era atât de fericită să se căsătorească şi să trăiască în curând cu Michael. Şi încântată că Rosalind, mama sa, se bucura din plin de această căsătorie convenabilă.
Convenabilă... Cuvântul preferat al Rosalindei. Un cuvânt detestat odinioară de Emily, pentru că reprezenta exact lumea familiei Bainbridge.
Brusc, o emoţie puternică îi strânse inima. Se simţea pierdută, fără să înţeleagă de ce. Îşi dădu spre spate, cu amândouă mâinile, şuviţele care îi mângâiau obrajii. Blondul arămiu al părului său minunat şi des amintea de culoarea frunzelor de toamnă care acopereau pământul, afară, în blânda lumină de octombrie. De obicei, îşi strângea părul într-un coc pe ceafă, dar astăzi îi cădea liber pe umeri. Coafura pe care o prefera Grant, cu ani în urmă.
Grant! Doar la evocarea acestui nume, un uşor tremur îi agită tot corpul. Oare ce se întâmplase?
Era tulburată de această rochie de mireasă şi de tot ceea ce simboliza ea? Probabil. Era totuşi vorba doar de o probă, pentru a o mulţumi pe mama sa.
În mai puţin de cincisprezece zile, o va purta pentru a-şi lega pentru totdeauna destinul de cel al lui Harold.
Din acelaşi mediu cu ea, Harold ţinea la acele valori pe care fusese învăţată să le respecte. Totuşi, Emilyei îi era teamă. Nu de rolul de stăpână a casei care o aştepta lângă un soţ atât de important, deoarece fusese crescută în acest singur şi unic scop. Se temea să se lege de un bărbat, deoarece cu opt ani în urmă, viaţa sa se frânsese. Prea tânără, indiferentă la onoarea de a fi născută o Bainbridge, uitându-şi numele şi familia, făcuse teribila greşeală de-a nu alege bărbatul... convenabil.
O greşeală pe care se jurase să n-o mai comită niciodată. Şi de atunci, se comportase ca o fiică perfectă a mamei sale.
Mai mult, cunoscând pasiunea şi suferindu-i consecinţele, îi descurajase prin rezerva sa extremă pe cei mai sinceri admiratori. De la vârsta de şaptesprezece ani n-o mai atinsese niciun bărbat, nici chiar Harold, fără să se întrebe despre acea surprinzătoare lipsă de senzaţii. În tot acest timp, părinţii săi se purtaseră ca şi când această pasiune nenorocită pentru Grant nu existase niciodată. În familia Bainbridge, manierele pretindeau să-ţi ascunzi emoţiile. Să-ţi analizezi sentimentele era pur şi simplu de prost gust şi acele psihoterapii absurde, o modă care va trece. Existau datorii, responsabilităţi şi tot restul care ţineau de un egoism înverşunat, apropiat de neruşinare.
Emily supravieţuise, devenind o persoană sleită sufleteşte. Şi rarii bărbaţi destul de perseverenţi pentru a încerca să-i placă, în pofida răcelii sale, se plictisiseră repede de ea – toţi, cu excepţia lui
Harold.
Harold nu-i cerea să fie pasională, ci supusă, frumoasă şi să provină dintr-una dintre cele mai vechi şi puternice familii din Pittsburgh.
Era exact genul de femeie la care visa, aşa cum el era soţul care îi trebuia Emilyei. „Soţul ideal“, o asigurase Rosalind care, cu opt ani în urmă, îl considerase pe Grant, fiul unui muncitor la oţelării, drept soţul „cel mai puţin potrivit pe care şi-l putea imagina“ pentru fiica sa.
Emily îşi permitea rareori să se gândească la Grant.
Nu avea decât o singură fotografie de-a lui, dar într-o stare jalnică şi ascunsă în fundul unui sertar. De fapt, într-o zi, în disperarea sa, rupsese fotografia şi lipise imediat bucăţile la loc, înţelegând că nu va avea nimic altceva care să-i amintească de el. Cu toate acestea, acum nu avea nevoie de fotografie pentru a-l revedea cum îi apăruse prima dată, într-o după-amiază, în pădurile din Pennsylvania.
În vacanţă, la mătuşa sa, Peggy, departe de lumea familiei Bainbridge, Emily cunoscuse o minunată libertate în acea vară, explorând împrejurimile şi pescuind în pâraiele agitate ce mergeau de-a lungul domeniului întins al mătuşii. Într-o zi, întorcându-se acasă cu un peşte destul de mare în coş, rătăcise drumul şi se pierduse.
Auzind nişte râsete feminine şi o voce masculină, se îndreptă spre acea parte, pentru a descoperi un luminiş şi o casă în stil rustic, cu acoperişul din lemn, construită la rădăcina unor arbori înalţi. Un bărbat foarte înalt stătea în picioare lângă o maşină decapotabilă albă în care se aflau două fete frumoase, cu părul la fel de negru ca al acelui bărbat. Cu aerul amuzat şi indulgent al unui frate mai mare, el flecărea cu cele două frumuseţi ce rivalizau în mod vizibil pentru a-i atrage atenţia.
Ridicase brusc ochii şi Emily nu va uita niciodată, chiar dacă trăia o sută de ani, expresia intensă a frumosului său chip în acel moment. O învăluise într-o privire caldă şi îndrăzneaţă. O mângâiere insolentă cu privirea.
Roşie ca un bujor, Emilyei i se tăiase răsuflarea.
Necunoscutul îşi schimbase imediat expresia, impresionat de atâta nevinovăţie, de parcă ştiuse din prima clipă ce va deveni pentru el.
Ea nu mai era conştientă de nimic, în afară de el.
Zgomotele pădurii dispăruseră – vântul uşor prin frunzele de arţari şi mesteceni, cântecul păsărilor pe ramurile cele mai înalte, murmurul îndepărtat al apei din pârâu. Acest bărbat devenise subit, lumea întreagă pentru ea.
În timpul acestor câteva secunde în care timpul stătuse în loc, fiecare amănunt al apariţiei sale se întipărise în memoria Emilyei. Statura înaltă, atitudinea nonşalantă, subţirimea aproape excesivă a acelui corp care dădea totuşi impresia unei forţe extraordinare. Era exact opusul tinerilor oameni bogaţi şi răsfăţaţi de viaţă, pe care şi ea o cunoştea.
Încă nu ştia că el moştenise acea subţirime şi acea evidentă rezistenţă fizică atât de atrăgătoare, crescând în cartierele sărace din Pittsburg, din apropierea oţelăriilor.
Părul des şi negru, în aparenţă de nestăpânit, îi cădea pe frunte, proaspăt spălat, cu reflexe albăstrii în lumina soarelui, filtrată printre ramurile copacilor.
Pielea puternic bronzată amintea abanosul. Sub sprâncenele dese şi întunecate, ochii negri, strălucitori, cu privirea intensă, dădeau o frumuseţe unică trăsăturilor aspre.
Ea sesiză numaidecât sensibilitatea bărbatului în acei ochi magnifici care, mai târziu, ştiuseră să citească până în sufletul său. Îi plăcuse imediat frumuseţea bărbătească a acelui chip, senzualitatea buzelor pline. Mai târziu, blândeţea infinită a acestei guri asupra ei o uimise.
Evident, plăcea femeilor, chiar dacă se arăta cel mai adesea fratern cu ele. Ultimul născut din şase copii, singurul băiat, idolatrizat de cinci surori şi de mama sa încă din leagăn, găsea normal ca femeile să-l adore. Le iubea şi ele făceau la fel. Asta era tot. Bineînţeles, în ziua întâlnirii lor, Emily nu ştia nimic din toate astea.
Se simţise imediat atrasă de acest bărbat, cel mai seducător pe care-l văzuse vreodată. Doar mai târziu înţelesese că se îndrăgostise nebuneşte de un necunoscut, la prima vedere.
— Aţi face mai bine să plecaţi înainte de-a avea neplăceri, le spuse el celor două tinere fete.
Şi muzica din vocea sa o învăluise pe Emily, în extaz.
— Vedeţi bine că tocmai soseşte prietena mea, adăugă el. Gelozia o poate face de temut...
Emily nu-şi crezuse urechilor. Dar el o privise cu ochii negri strălucind ştregăreşte. Şi printr-un fel de ceaţă, ea văzuse maşina sport îndepărtându-se pe drumul de pământ şi dispărând pe sub arbori.
Restul după-amiezii fusese o încântare.
— De ce le-aţi spus că sunt... prietena dumneavoastră? întrebase ea foarte încet.
El o învălui din nou cu privirea sa întunecată. Şi ea avusese impresia că-l cunoştea dintotdeauna.
— Pentru că sunteţi, o asigură el ca şi când aşa ar fi fost.
Şi văzând peştele din coş, se oferise să-l pregătească şi ea îl lăsase s-o facă.
— Sper că n-au plecat din cauza mea...
Îl observase în tăcere în timp ce se ghemuise în iarbă, scosese un cuţit din buzunar şi curăţa peştele de solzi, impresionată de chipul bronzat, degetele destoinice şi braţele musculoase.
— Nu vă mai gândiţi la asta, îi recomandase el în cele din urmă. Ştiţi, am cinci surori. Şi de când mă ştiu, fetele mă urmăresc, dar eu alerg mai repede decât ele.
Ridicase capul şi adăugase cu un zâmbet răvăşitor:
— Când v-am văzut adineauri, m-am oprit pentru prima oară.
El îl privise insistent, incapabilă să vorbească, având sentimentul că pentru el era singura femeie din lume.
Din nou, timpul se oprise în loc. Mai târziu, hotărâse că acela fusese de fapt momentul în care se îndrăgostise. Zilele următoare nu se mai despărţiseră.
Nicio clipă nu se îndoise de dragostea pe care o simţea pentru ea.
Cu toate acestea, o trădase şi o lăsase singură să-şi înfrunte mama şi consecinţele iubirii lor.
Şi Michael îi semăna uimitor tatălui său. De la părul brunet, ochii foarte negri şi curba sprâncenelor, până la felul în care se mişca, agerimea minţii, umorul şi acel mod de a plăcea sexului opus. Cum să uiţi un bărbat când trăieşti cu replica sa exactă, în miniatură?
Emily ştia că, orice ar face, nu-l va uita niciodată pe
Grant. Totuşi, se străduia să nu se gândească la el. Nu mai avea loc în viaţa ei.
Pe neaşteptate, se întrebă dacă se schimbase la fel de mult ca ea, în aceşti ultimi opt ani. Era oare tot la fel de frumos şi seducător, sau cu totul altfel, mai puţin subţire, căsătorit cu o femeie puţin plinuţă, cu o casă plină de copii?
Cineva ciocăni la uşă. Recunoscând acea manieră autoritară de a se anunţa, Emily îşi schimbă pe moment expresia. Mânia şi tristeţea îi dispărură de pe chipul care deveni neted şi calm.
— Draga mea!
Rostind această tandreţe pe un ton autoritar,
Rosalind intră în încăpere.
— Trebuia să cobori îndată ce îmbrăcai rochia.
— Iartă-mă, mamă.
Cu ochii cenuşii, severi ca ai unei învăţătoare în faţa unei copile ce ar fi comis o greşeală de neiertat,
Rosalind îşi privi fiica. Apoi, cu un oftat exasperat, o examină pe Emily din cap până în picioare şi păru că descoperă un adevărat dezastru.
— Voalul este prost pus, prea lung într-o parte.
Se apropie şi taftaua rochiei sale făcu un zgomot uşor de hârtie şifonată.
— Sper că-l vei pune mai bine în ziua nunţii. Când erai mică, de-abia erai îmbrăcată şi pieptănată, că rochia îţi era complet şifonată, nodul cordonului desfăcut şi părul încurcat.
— Ca un frumos pachet de Crăciun, cu hârtia ruptă de nerăbdare, spuse Emily cu un uşor zâmbet amabil.
Cuvintele tatălui său, din anii trecuţi. Copilă, Emily fusese ceea ce se numea o fată cu comportări de băiat.
Tatăl său înţelesese exuberanţa fetiţei şi acceptase că n-avea nimic din păpuşica la care visa mama sa. Dar cu opt ani în urmă, Emily îşi pierduse pofta nemăsurată de viaţă. De atunci, se supusese dorinţelor mamei sale.
Rosalind zâmbi. În felul ei, îşi iubea fiica şi voia în mod sincer s-o ajute.
— Lasă-mă să-ţi prind corect voalul, îi ordonă ea.
Cu agrafele între dinţi, adăugă:
— Ar trebui să-ţi ridici părul, pentru nuntă... Această coafură îţi dă aerul unei adevărate copile sălbatice. Nu uita că te căsătoreşti cu un Harrison!
— S-ar spune că rosteşti numele unui sfânt... sau al unei mine de aur.
— Cu siguranţă, Harold este şi una şi alta, întări
Rosalind fără să se tulbure. De altfel, o ştii bine! Este absolut minunat că intri în familia Harrison...
Rosalind se înfioră de mândrie aranjând voalul.
Părea că toarce mulţumită, cu aerul său de pisică impozantă care se pregătea să adoarmă în faţa focului.
— O căsătorie potrivită... continuă ea, un Harrison şi o Bainbridge... Am impresia că trăiesc un vis. Tot oraşul vorbeşte despre asta! Ştii că Margaret Allison este bolnavă de gelozie? Spera s-o căsătorească pe
Laura ei cu Harold. Şi iată că cea care l-a cucerit este mica mea copilă sălbatică!
— Nu mai sunt o copilă sălbatică de foarte, foarte mult timp.
— Ştiu, draga mea, dar... mărturisesc că mi-a fost întotdeauna puţin teamă... În sfârşit, acum sunt complet liniştită şi încântată. Harold este exact bărbatul care îţi trebuie. În prezenţa sa, eşti mai calmă, mai sigură de tine. Iar tu vei reprezenta un atu important pentru reuşita sa profesională! Da, numai o
Bainbridge i se putea potrivi.
O emoţie ciudată o cuprinse pe Emily. Pentru prima dată, de ani de zile, simţea dorinţa de spaţiu, de timp.
Rosalind cercetă voalul reaşezat în echilibru stabil.
La mai mult de cincizeci de ani, era încă foarte frumoasă. Cum se pregătea să se ducă la o recepţie, era îmbrăcată într-o rochie de cocteil din tafta de un verde ca migdala, care îi punea în evidenţă cenuşiul ochilor. Acei ochi care se strângeau încreţindu-i nasul, într-o expresie de dezaprobare atât de familiară
Emilyei. Buzele fine, subliniate de un ruj ce nu era niciodată în discordanţă cu toaleta sa, zâmbeau foarte rar. Părul, de un blond prea perfect pentru a fi natural, era strâns într-un coc savant construit, parcă sculptat pe ceafă. Avea trăsături ce indicau o femeie obişnuită să dea ordine şi să obţină tot ceea ce-şi dorea.
Cu toate aceastea, acum, Rosalind radia de mândrie maternă. Emily fusese întotdeauna încântătoare, de o frumuseţe ce o reflecta pe cea a inimii sale. Dar avusese nevoie de influenţa mamei sale pentru a da impresia de eleganţă şi sofisticare. Rosalind luptase pas cu pas pentru a îmblânzi firea spontană, exuberantă şi plină de fantezie a fiicei sale. Şi această căsătorie reprezenta pentru ea un fel de triumf, victoria finală după o lungă şi grea bătălie. Totuşi, o mai frământa încă o ultimă nelinişte.
— Emily, adăugă ea, promite-mi că te vei comporta perfect în ziua nunţii tale. Fără nebunii, vrei? Fără glume cu oamenii şi fără acele mici incidente cărora le ştii secretul... Să te căsătoreşti este un act serios, un angajament solemn.
— Ascultându-te, s-ar spune că este vorba de funeralii.
— Draga mea, încerc doar să-ţi amintesc ceea ce n-ar fi decent dacă...
— Nu mai pot fi decât decentă, cumsecade şi elegantă şi... şi... aşa cum vrei tu să fiu! declară brusc
Emily, cu vehemenţă. Eu nu ştiu nici măcar cine mai sunt! Nici ce doresc!
Tăcu, îngrozită de propriile vorbe.
— Nu-ţi înţeleg reacţia, Emily, replică mama sa cu sângele rece al unei persoane obişnuite să nu ia în seamă nicio opoziţie. Te îmbraci bine când ieşi, dar devii o adevărată neglijentă imediat ce pui piciorul în camera ta. Cât despre acei blugi oribili şi acele pulovere îngrozitoare pe care le îmbraci în atelier –
fără nimic pe dedesubt! – cu vopsea pe nas şi până în păr... Mulţumesc lui Dumnezeu că nu l-ai dus niciodată pe Harold acolo!
— Nu pot lucra în rochie de seară. Eu sunt o artistă mamă, nu un manechin de modă, răspunse Emily, plictisită.
Mânia i se potolise, ca întotdeauna în cursul acestor discuţii care reveneau ca un refren.
— Mă întreb încă de ce te interesezi atât de mult de artă, reluă Rosalind. N-ai nevoie să înveţi o meserie. Şi dacă trebuia neapărat să lucrezi, să fi ales o meserie mai...
— Convenabilă?
— Absolut. Şi ai putea cel puţin să te îmbraci decent, mai ales acum când ai atins succesul.
— Vrei să spui succesul comercial...
— N-are importanţă. Ai reuşit, şi în mod magnific.
Emily se gândi la pânzele sale care reprezentau exclusiv buchete de flori. Era foarte căutateân toată regiunea. În mod curios, soţiile unor bărbaţi importanţi cumpăraseră una şi uneori mai multe, pentru casele lor. Şi lui Harold îi plăceau. Alesese două pentru birourile cabinetului său de avocatură.
O treabă frumoasă, dar încă departe de-a o mulţumi. Emily voia să meargă mai departe, să facă mai mult. Şi altceva decât flori. Totul începuse cu un buchet executat la cererea mamei sale şi admirat de
Julia, o prietenă decoratoare de interioare, care se propusese ca agent. Datorită ei, toate prietenele
Rosalindei o declaraseră o capodoperă şi doriră exact acelaşi tablou.
De fapt, Julia îi arătase pur şi simplu Emilyei că pentru a trăi din arta sa, era suficient să picteze mereu aceeaşi pânză sau aproape, pentru salon numai. Asta, pentru că existau multe femei ca mama sa şi prietenele sale, cât se poate de corecte în manierele, gesturile, sentimentele şi viaţa lor... Şi, cum Emily dorea să nu mai depindă de părinţii săi şi să dobândească autonomie financiară, acceptase oferta Juliei.
Aşa că afacerea mergea foarte bine şi aducea destui bani, însă Emily rămăsese o artistă frustrată. Avea o dorinţă de creaţie pe care Rosalind o întrevedea încă prin mândria excesivă faţă de operele fiicei sale şi de succesul lor.
Dar în ciuda încăpăţânării Rosalindei de a se amesteca în viaţa Emilyei, şi a dorinţei acesteia de independenţă, cele două femei se iubeau profund.
Mai ales că tânăra femeie nu risca să uite consecinţele catastrofale ale unicei sale experienţe de libertate, din vara în care avea şaptesprezece ani, în timpul celor trei luni la mătuşa sa.
Oaia neagră a familiei, mătuşa Peggy trăia cu câinii şi pisicile sale într-o casă mare, pierdută în pădurile
Pennsylvaniei. Ea o lăsase pe Emily să alerge în natură, ca un mic animal sălbatic, gata să cadă în prima capcană aşezată întâmplător. O capcană numită Grant
Nichols... Douăzeci şi şase de ani, necăsătorit, student în anul al treilea la medicină. Angajat pentru vacanţa de vară ca paznic de proprietarii casei rustice din lemn, din marginea domeniului mătuşii Peggy.
Pentru el, Emily se făcuse cu doi ani mai mare, spunând că are nouăsprezece, pentru a trăi mai bine acea dragoste pasională. Mai întâi, el voise să meargă la Pittsburg să vorbească părinţilor săi. Ştiind că ei vor refuza această căsătorie şi temându-se să nu-l piardă, ea amânase lucrurile pe mai târziu. În cele din urmă, într-o noapte minunată, pe iarba moale din luminiş, o făcuse a lui.
„Te iubesc, Emily. Întotdeauna te voi iubi numai pe tine...“.
Cuvintele de dragoste ale lui Grant le auzea şi astăzi.
— Emily! Nu mă asculţi! La ce te gândeşti?
— La Grant, mărturisi ea cu voce joasă, la ultima dată când l-am văzut.
— Nu poţi avea astfel de gânduri, atâta timp cât eşti iubită de un bărbat ca Harold, o asigură Rosalind, categoric.
Nu-mi voi ierta niciodată că te-am trimis la sora mea, în vara aceea. Băiatul acela nu voia decât banii tăi.
— Mă iubea, mă voia de soţie.
— Ba nu. Ţi-am mai spus că a luat banii pe care i-am dat pentru a nu te mai vedea.
— Tu m-ai despărţit de el.
— Pentru binele tău. Şi puţin prea târziu, pentru că erai deja însărcinată.
— Cum oare să mă fi găsit? M-ai trimis în Texas pentru a naşte...
La naşterea copilului, Rosalind voise să-l dea pe
Michael spre adopţie unor necunoscuţi. Dar sora mai mare a Emilyei, Lisa, şi soţul său hotărâseră amândoi să-l adopte. Emily crezuse că moare de durere punându-şi fiul în braţele Lisei. Dar cum să facă altfel, atâta timp cât nu-i putea da numele tatălui său.
Michael avea cinci ani când Lisa şi soţul său muriseră într-un accident de maşină, în timpul unei vacanţe în Europa. Lăsaseră un testament care o desemna pe Rosalind drept tutore al copilului până la căsătoria Emilyei. Din acel moment, ea îl va prelua pe presupusul fiu al surorii sale.
— Sunt fericită că Peggy nu asistă la nuntă, spuse
Rosalind.
— Cum? Nu vine?
— A sunat în dimineaţa aceasta pentru... în sfârşit, n-are importanţă.
— Ce a spus, exact?
— Că nunţile o plictisesc de moarte. Şi apoi, ea nu aprobă căsătoria ta cu Harold. Nimic important, vezi bine.
— Şi mai ce?
— Pretinde că nu vei fi fericită nici măcar o zi din viaţa ta dacă intri în această familie de pretenţioşi reci ca sloiurile de gheaţă. Îi consideră pe cei din familia
Harrison drept sloiuri de gheaţă!
— Cunoşti insolenţa mătuşii Peggy! N-are niciun respect pentru genul de instituţie pe care-l reprezintă familia Harrison, declară Emily, conciliantă.
Se hotărî să alerge îndată ce era posibil până la atelierul său, în celălalt capăt al oraşului, pentru a-i telefona mătuşii. Brusc, Rosalind părea în mod ciudat, puţin nervoasă... Evident, nu-i dezvăluise în întregime conversaţia cu sora sa.
*
* *
Telefonul suna de cinci minute... Într-o locuinţă atât de vastă ca „Joslynn“, mătuşa Peggy se putea afla prea departe de aparat pentru a auzi soneria. Sau poate nu dorea să răspundă... În acest caz, era mai bine să insiste până când curiozitatea o va hotărî să răspundă...
— Alo!
— Mătuşă Peggy! Ştiam că tu...
— În sfârşit! Te-am sunat de o sută de ori şi nu eşti niciodată acasă! În cele din urmă i-am telefonat mamei tale pentru a te anunţa...
— Nu mi-a precizat că voiai să-mi vorbeşti...
— Asta nu mă miră, nu mă ia în considerare niciodată. Şi vrea atât de mult să te căsătoreşti cu acel..
Acel Harrison.
— Harold Harrison.
— Oricum, îi este prea teamă.
— Dar, de ce?
— Am luptat mult timp cu conştiinţa mea şi apoi m-am hotărât să înfrunt mânia Rosalindei...
— Ce se întâmplă, mătuşă Peggy?
— S-a întors Grant. A cumpărat casa din lemn în care stătea când v-aţi cunoscut... Şi vrea să te vadă.
S-a schimbat atât de mult! Ai face mai bine să vii imediat, înainte ca el să facă un enorm scandal. Sau poate mai rău.
— Ce vrei să spui?
— Pentru a te vedea, este capabil de orice nebunie,
Emily. Mă înţelegi? Este în stare de orice. De absolut orice!
