Secretul lui Joe Elliot de Linda Adams
Capitolul 1
Eve Crawford puse motorul la ralanti, lăsând mica barcă roşie să plutească în derivă în voia curentului. Cu o mână şovăitoare pe cârmă, scrută cu îngrijorare norul gros de ceaţă ce învăluia ambarcaţiunea. Îi mai rămâneau de parcurs vreo cinci kilometri şi prin negura aceasta ar fi fost un adevărat rămăşag. Cum să-şi continue drumul fără să se rătăcească sau să aibă vreun accident?
Îşi reproşa amarnic inconştienţa. Ce idee absurdă să vrea să se întoarcă acasă tocmai când izbucnea furtuna! Dar, când plecase de la prietena ei, Julie, din Zwolle, ploaia încetase complet, şi crezuse că furtuna se terminase.
Furtuna, poate. Dar ceaţa nu părea hotărâtă să abandoneze partida. În cel mai bun caz trebuia să treacă mai multe ore pentru ca vizibilitatea să redevină normală pe lacul Toledo Bend.
Burl Crawford, tatăl Evei, lipsea de câteva zile de acasă, şi era mai bine aşa, pentru că şi-ar fi făcut griji văzând că nu se întoarce la timp. Iar cât priveşte prietena ei, Julie, aceasta tocmai plecase cu maşina până la Natchitoches...
Aşadar, nimeni nu ştia că este pierdută pe lac. Cum să iasă din capcana aceasta? Ceaţa, de o densitate neobişnuită, îi impunea un periculos joc de-a baba-oarba; orbeşte, Eve trebuia acum să încerce să ajungă la un mal.
Opri motorul şi rămase nemişcată, pândind cel mai mic zgomot care i-ar fi permis să se orienteze. Înainte să se oprească, făcuse vreo şapte-opt sute de metri spre sud-vest.
Apoi, barca plutise în derivă. Pe ce distanţă? Şi în ce direcţie?
Eve n-ar fi fost în stare să spună.
Era sigură de un singur lucru: trebuia să continue. Pe suprafaţa apei pluteau crengi şi trunchiuri de copaci doborâţi care puteau în orice clipă să facă o breşă în cocă. Era deci urgent să acosteze oriunde şi să lege barca la mal. După aceea, se va descurca într-un fel ca să ajungă acasă, chiar pe jos, dacă va trebui.
Înfruntă ceaţa încă vreo jumătate de oră, evitând în ultima clipă obstacolele care apăreau ici-colo, asemenea unor fantome care o pândeau să facă o manevră greşită. Braţele o dureau de încordarea cu care ţinea cârma.
Noaptea se lăsa cu rapiditate, făcând vizibilitatea şi mai dificilă. Eve avea un chef nebun să izbucnească în plâns, dar asta n-ar fi ajutat-o cu nimic, dimpotrivă. Trebuia neapărat să se controleze dacă voia să scape teafără şi nevătămată.
Deodată, un şoc zgudui barca, şi se trezi proiectată spre cârmă.
Cu răsuflarea tăiată de spaimă, opri încă o dată motorul şi se căţără pe partea din faţă a bărcii, încercând să constate pagubele. Lovitura fusese provocată de două trunchiuri de copac, dar din fericire nu lăsaseră decât câteva zgârieturi. Se ridică şi-şi dădu pe spate părul ud, încercând să străpungă cu privirea ceaţa deasă.
Tresări la auzul unui lătrat în apropiere. În sfârşit, pământ!
Oftă adânc, de uşurare.
— Hei! E cineva pe aici? strigă ea.
Îi răspunse doar lătratul surd al câinelui invizibil. Orientă barca în direcţia de unde provenea acesta. Curând, putu să sară în apa mai puţin adâncă, şi merse bâjbâind până la mal.
Când sfârşi de legat barca de o rădăcină groasă, animalul, un câine de vânătoare roşcat şi alb, veni spre ea.
— Bună, frumosule, îi spuse Eve. Ştii că tocmai mi-ai salvat viaţa?
În loc de răspuns, câinele scânci şi dădu vesel din coadă.
Chiar în clipa când Eve se pregătea să-l mângâie pe cap, auzi o voce în spatele ei.
— Mă îndoiesc că Rebel a înţeles ce i-ai spus!
Se răsuci repede pe călcâie, căutând să ghicească dincotro venea această voce neliniştitoare ce străpunsese ceaţa. Auzi atunci un zgomot de paşi ce călcau pe frunzele moarte şi pe crengile rupte. Schiţă o mişcare de retragere. În ceaţă, apăru o siluetă înaltă, masculină.
— Ce cauţi aici? întrebă necunoscutul.
— Mă întorceam acasă. M-am rătăcit prin ceaţă, răspunse
Eve cu circumspecţie.
Privirea întunecată a străinului o măsură din cap până-n picioare, oprindu-se din când în când pe obrajii înroşiţi de frig şi emoţie, pe şuviţele brune lipite de faţă, pe ochii cenuşii...
— Te întorceai acasă? Pe vremea asta? Este o adevărată nebunie! Nu ţi-a spus încă nimeni că trebuie să te fereşti când se lasă ceaţa pe lac?
— Ştiu foarte bine că uneori ceaţa poate fi deasă pe aici, replică ea. Dar când am plecat din Zwole, nu era ceaţă. S-a lăsat într-o clipă!
— Şi unde aveai de gând să mergi?
— La Pine Ridge.
Eve privi în jurul ei, căutând un reper, o indicaţie... Nu. Nu cunoştea locul acesta.
— Se poate spune că te-ai rătăcit de-a binelea. Eşti tot în
Louisiana, dar cel puţin şapte kilometri de Pine Ridge.
— Şapte kilometri! exclamă Eve cu ciudă.
Îşi îndepărtă de pe faţă câteva şuviţe lungi.
— Ei bine, cred că va trebui să mă înarmez cu răbdare.
Îi întoarse spatele străinului şi se urcă din nou în barcă. Să ltă capacul unui scaun şi începu să scotocească în lada de sub el.
Bărbatul n-o pierdea din ochi. Eve era îmbrăcată în nişte blugi albi, uzi până la genunchi după ce mersese prin apă. Era înaltă, suplă – fără îndoială că o considera mai degrabă fragilă, asemenea multor oameni care o vedeau prima oară.
Eve scoase din ladă un impermeabil oliv şi şi-l aruncă pe braţ, apoi se întoarse spre necunoscutul din faţa ei.
— Există case pe aici?
Bărbatul scutură din cap.
— După câte ştiu eu, nu.
— Dar dumneata cum ai venit?
— Călare.
Eve făcu ochii mari, dar nu comentă. Pentru prima oară, îl privi mai atentă pe străin.
Trebuie să fi avut puţin peste treizeci de ani. Avea tenul măsliniu, şi părul pieptănat spre spate era drept şi negru, sau mai degrabă brun închis. Era cam prea lung şi strălucitor, acoperindu-i ceafa. Umerii şi braţele erau puternice, talia subţire, coapsele musculoase. Înfăţişarea lui în ansamblu dădea impresia de sănătate şi vigoare.
— Cortul meu nu este prea departe de aici. Dacă vrei să vii cu mine... Ai putea aştepta până se împrăştie ceaţa, îi propuse străinul.
Eve nu răspunse, fascinată de chipul lui a cărui frumuseţe virilă era de-a dreptul neobişnuită. Sprâncenele erau groase şi drepte, de un negru de cărbune, ochii căprui, strălucitori.
Nasul, uşor coroiat. Privirea Evei urmări conturul plin şi senzual al buzei inferioare, apoi cicatricea neregulată care marca, pe partea dreaptă, buza superioară... Se înfioră uşor, cuprinsă de o stranie tulburare.
— N-ai de ce să te temi, reluă necunoscutul. Sunt inofensiv,
Rebel poate să-ţi confirme!
Eve îşi dădu seama dintr-o dată că el îi aştepta răspunsul.
Părea să creadă că ei îi era frică, şi gândul acesta o indignă.
— Nu mă îndoiesc. Şi-ţi sunt recunoscătoare că-mi oferi ospitalitatea, declară ea.
Sări cu uşurinţă din barcă şi-l urmă pe străin.
Pădurea deasă ce mărginea lacul era foarte întunecoasă.
Eve avu grijă să-şi potrivească pasul după cel al bărbatului; aligatorii mişunau prin zona aceea. Rebel, câinele, mergea în urma ei, adulmecându-i picioarele, ca pentru a se asigura că stăpânul lui nu se afla în niciun pericol în prezenţa nouvenitei.
După câteva minute, ajunseră într-un luminiş, în mijlocul căruia se înălţa un cort-cupolă roşu, lângă un foc.
Bărbatul desfăcu scaunul pliant pentru Eve, apoi aruncă apa dintr-o găleată din tablă galvanizată, o răsturnă, şi se aşeză pe acest scaun improvizat. Câinele se culcă la picioarele lui.
— Eu mă numesc Eve. Eve Crawford, zise ea înroşindu-se.
I se potriveşte prenumele, se gândi străinul.
Era frumoasă, dar de o frumuseţe calmă şi subtilă. Genul de frumuseţe care se impune încetul cu încetul.
— Mie mi se spune Elliot.
Eve încuviinţă din cap şi-şi feri privirea. Fără voia ei, această intimitate o intimida.
— Eşti... nou venit pe aici?
Mulţi oameni veneau să petreacă iarna pe lângă Toledo
Bend. Lacul se afla la graniţa dintre Texas şi Louisiana şi graţie acestei poziţii meridionale, regiunea se bucura de ierni blânde. Acum însă era aprilie, şi străinul n-avea înfăţişarea obişnuită a unui rezident sezonier.
— Da şi nu, răspunse evaziv acesta. Odinioară, am locuit prin împrejurimi.
Eve nu îndrăzni să insiste.
— Eu şi cu tata avem motelul Pine Ridge de vreo zece ani, îi spuse ea.
O licărire de interes sclipi în ochii căprui ai străinului, aproape nedesluşită în spatele perdelei întunecate a genelor.
— Ce făceai pe lac? Pescuiai?
— Nu. Mă întorceam de la Zwolle, unde m-am dus să-mi văd o prietenă. Este mai simplu să traversezi lacul decât să-l ocoleşti pe autostradă. Se câştigă cel puţin cincisprezece kilometri... Eu cunosc bine lacul, dar n-am mai văzut niciodată o ceaţă ca asta, atât de deasă. Mi-a fost imposibil să mă orientez.
Oarecum stânjenită, Eve se foi în scaun. Focul trosnea vesel, răspândind în aer mireasma plăcută a lemnului ars.
— Ai venit... să-ţi petreci weekendul pescuind?
— Nu. Eu nu pescuiesc.
Nu era de mirare. Omul nu corespundea imaginii obişnuite a unui pescar. Purta un tricou negru cu inscripţia „Harley-Davidson”. Pe coapsa dreaptă, blugii decoloraţi aveau o mică ruptură triunghiulară. Cizmele negre de cowboy îi completau ţinuta, cu tălpile şi tocurile murdare de un strat gros de noroi.
— Mă ocup de puii de aligator, reluă el.
Eve ridică din sprâncene.
— Faci braconaj?
— Aş zice mai degrabă că mă aflu aici pentru a-i surprinde pe braconieri, spuse bărbatul pe un ton ironic.
Zâmbetul lui oblic se mai lărgi. Părea să-l amuze acest joc de-a ghicitoarea, aerul perplex al Evei.
— De fapt, nu aceasta este meseria mea. Dar am un vechi prieten care este poliţist federal şi am venit să-i dau o mână de ajutor.
Eve se simţi uşurată să afle că Elliot nu era unul dintre acei oameni care omorau sau mutilau animalele sălbatice. Nu locuia în regiune, dar trăise aici odinioară. Şi era prieten cu un poliţist federal. Era o fişă de identitate cam subţirică pentru un om cu care împarţi intimitatea unui foc de tabără în luminişul acesta pierdut din adâncul pădurii...
Eve îi aruncă o privire piezişă. Licăririle flăcărilor îi accentuau asprimea trăsăturilor, dar nu simţea nicio teamă. Îi plăcea omul acesta.
— Crezi că o să se ridice curând ceaţa? întrebă ea.
— Poate. Dar asta n-o să te ajute prea mult. O să înceapă ploaia.
— De unde ştii?
Elliot ridică din umeri şi zâmbi puţin arogant în faţa uimirii ei.
— Ştiu, atâta tot. Mi-a spus Rebel.
Câinele roşcat cu alb dormea, cu botul sprijinit de cizmele stăpânului său.
— Ai familie, Elliot?
Zâmbetul bărbatului dispăru subit. Se aplecă, luă un grătar de fier şi-l puse peste foc, apoi puse pe el un ibric albastru. Un puf fin brun îi acoperea dosul mâinilor şi braţelor. Eve remarcă faptul că nu purta verighetă – dar bineînţeles, acest lucru nu dovedea nimic.
— Nu mă am decât pe mine, zise el în sfârşit, cu o tristeţe greu stăpânită care o tulbură.
Elliot ridică ochii. Eve îl privea cu un aer grav şi surprins în acelaşi timp, obligându-l fără să-şi dea seama să recunoască trista realitate. Era singur. În toate înţelesurile cuvântului. Şi într-o măsură în care această fermecătoare persoană nici nu-şi putea imagina.
— Îţi este foame, domnişoară? întrebă el.
— Ei bine... Dacă ai ceva la îndemână...
— Tocmai mă pregăteam să-mi fac mâncarea când Rebel te-a auzit.
Eve îşi puse impermeabilul pe speteaza scaunului şi se ridică.
— Dă-mi voie mie s-o prepar, îi propuse ea. Am talente de bucătăreasă.
Chipul lui Elliot se destinse şi, fascinată, Eve zări umbra unui zâmbet înflorindu-i pe buze. De unde o fi avut această cicatrice? Oricum, rana care o cauzase nu-i afectase şi dinţii.
Aceştia erau foarte albi, ca un şirag de perle, plăcuţi la vedere.
Ca şi întreaga lui înfăţişare, de altfel...
— Talente de bucătăreasă? Nu te lauzi?
Un zâmbet larg lumină faţa Evei, făcând să-i strălucească minunaţii ochi cenuşii. Păreau să vadă totul. Elliot se întrebă cu oarecare îngrijorare ce-or fi ghicit în privinţa lui.
— Am început să gătesc pe la zece ani, să ştii!
Argumentul era convingător. Elliot se ridică la rândul lui.
— Lada frigorifică se află lângă cort. Ia de acolo tot ce-ţi trebuie, zise el.
— Doar n-ai adus toate lucrurile acestea venind călare!
— Nu. Folosesc un jeep ca să-mi transport proviziile, mărturisi Elliot zâmbind.
— Tabăra rămâne instalată aici în permanenţă?
— Din când în când mai schimb locul.
În timp ce-l asculta pe Elliot, Eve examina conţinutul lăzii.
Scoase un pachet învelit într-o hârtie albă care, după forma şi mirosul caracteristic, trebuie să fi fost şuncă afumată. Alese apoi garnitura. Elliot îi întinse două crăticioare şi în clipa următoare, Eve pusese la prăjit ceapă şi cartofi într-una din ele, şi şunca în cealaltă.
Elliot se aşeză din nou pe găleata răsturnată, îşi întinse picioarele şi le încrucişă nonşalant.
— Spune-mi, ai învăţat să găteşti atât de tânără din necesitate sau de plăcere? întrebă el.
— Şi una şi alta, răspunse Eve.
Privirea lui Elliot n-o mai deranja, şi chiar se mira că se simţea în siguranţă în acest loc izolat.
— Mama a murit pe când eram doar o fetiţă. Nu-mi amintesc de ea. Tata a fost cel care m-a învăţat să gătesc. Îmi trăgeam un scaun şi mă urcam pe el ca să-l priveasc gătind mâncarea.
— Ai fraţi sau surori?
„Totuşi, este ciudat, se gândi Eve. Omul acesta mă supune unui adevărat interogatoriu, iar el se eschivează de la toate întrebările mele!”
— Mai am un frate, mai mare ca mine. S-a însurat anul trecut şi s-a mutat de aici. Îi simt foarte tare lipsa.
Elliot fu emoţionat de accentul de sinceritate care emana din această confidenţă. Nu te puteai înşela: Eve iubea oamenii. Părea să fie foarte ataşată de familia ei. De multă vreme Elliot nu mai întâlnise o femeie ca ea.
— Pun pariu că ai mai gătit la un foc de tabără, spuse el, observându-i cu plăcere gesturile precise.
Mâinile Evei erau delicate, pielea fină. Întreaga ei fiinţă degaja o impresie de blândeţe. Elliot remarcă amuzat că şi
Rebel deschisese ochii şi o privea şi el cu interes.
— Aşa este. Adeseori am făcut camping cu fratele meu.
— Şi apoi, s-a sfârşit, din moment ce el a plecat? spuse
Elliot.
— Aşa credeam. Şi iată că o fac din nou! răspunse Eve zâmbind.
Prin luminiş, începură să plutească miresme apetisante de cartofi prăjiţi, şuncă şi cafea. Corul broaştelor chemau ploaia, în timp ce focul licărea vesel.
Elliot scoase două farfurii, pe care Eve le umplu copios. Se aşezară, cu farfuriile puse în echilibru pe genunchi.
— De cât timp erai pe lac când te-a reperat Rebel?
— De cel puţin patruzeci de minute. Probabil că de la plecare am luat-o într-o direcţie greşită.
Tăcură amândoi ca să-şi savureze mâncarea. În timp ce mânca, Eve îi aruncă priviri discrete lui Elliot. Muşchii braţelor lui, o impresionau un pic şi-i aţâţau curiozitatea.
— Vii din vestul Texasului, nu-i aşa?
— Se poate spune şi aşa. Locuiesc la Fort Worth. Dar m-am născut nu departe de aici.
Un orăşean în mijlocul pădurii! Ce căuta aici? Cu siguranţă, nu venise din Fort Worth tocmai până aici ca să-i urmărească pe braconieri.
Cafeaua, reîncălzită de mai multe ori de dimineaţă până acum, abia de mai putea fi băută, dar Elliot remarcă faptul că Eve o înghiţea cu stoicism, fără să schiţeze vreo strâmbătură.
— Cum ai ghicit de unde vin? întrebă el.
— După felul cum îl pronunţi pe „r”.
— În Louisiana nu se pronunţă aşa?
— Nu. Nu chiar. Poate că te-ai născut aici, dar se vede treaba că nu te-ai întors de multă vreme!
— Mmm... Bine gândit, recunoscu Elliot.
Eve preferă să schimbe subiectul, în ciuda dorinţei de a afla mai multe despre acest bărbat atât de puţin vorbăreţ.
— Ia te uită! Începe vântul, spuse ea. Poate va alunga ceaţa.
— Poate. Dar aduce ploaie.
Eve se întunecă.
— Asta-i o veste proastă. Dacă va continua tot aşa, n-o să mai ajung niciodată acasă! Şi dacă aş încerca să plec pe jos? Aş putea să vin mâine să-mi iau barca?
— Îţi dai seama cumva în ce loc te afli, domnişoară? Eşti în mijlocul mlaştinilor pline de şerpi.
Eve oftă, descurajată.
— Ştiu foarte bine asta, recunoscu ea. Dar mă simt atât de neputincioasă...
— Ştie cineva că ai plecat cu barca?
— Pritena mea din Zwolle. Dar a plecat şi ea acum din oraş.
Elliot îşi încrucişă braţele la piept şi împinse cu vârful cizmei un lemn în foc.
— N-ar fi trebuit să-mi spui asta.
— De ce? întrebă Eve, mirată. Acesta este adevărul, şi eu n-am obiceiul să mint, să ştii!
— Poate că greşeşti având încredere în mine. De unde poţi să ştii că nu sunt un individ periculos?
Brusc, Elliot se aplecă înainte şi cuprinse cu o mână gâtul
Evei, dar fără să facă nicio presiune, mărginindu-se doar să pună degetele pe pielea ei mătăsoasă.
— Ar fi de-ajuns un gest...
— Ştiu foarte bine că n-ai face niciodată un asemenea lucru, murmură Eve.
Un miros uşor de fum se degaja din degetele aspre ale lui
Elliot. Ea remarcă dintr-o dată că atingerea acestora, uşor neliniştitoare, nu-i displăcea.
— Eşti sigură?
O licărire ciudată sclipea în ochii texanului; Eve înţelese că voia s-o încerce, nimic altceva.
Elliot simţi pulsul fetei bătând din ce în ce mai iute sub degetele sale, şi-i fu ruşine. Făcuse gestul acesta doar din joacă, nu ca s-o sperie. Îşi desfăcu degetele şi mângâie uşor pielea înroşită. Eve se înfioră la această mângâiere neaşteptată.
— Nu mi-ai răspuns, spuse Elliot pe un ton blând.
— Ei bine... Sunt un bun psiholog. Ştiu pur şi simplu că eşti un om cinstit.
Elliot făcu o mutră sceptică şi-şi lăsă mâna să cadă.
— Dacă crezi cu adevărat asta...
Eve zâmbi.
— N-o să reuşeşti să mă sperii. Nu-i cazul să mai încerci.
Pentru prima oară, Eve îl văzu pe Elliot izbucnind în râs.
— Dar am reuşit! Ţi-a fost frică, zise el pe un ton satisfăcut.
Eve nu răspunse. În fond, era mai bine ca Elliot să atribuie bătăile inimii ei fricii, decât adevăratei cauze, tulburătoarei emoţii care o cuprinsese.
Deodată, câinele se ridică dintr-un salt şi scânci uşor, apoi adulmecă aerul şi dispăru în pădure.
— Ce a păţit? întrebă Eve,
În loc de orice răspuns, picături mari de apă începură să se zdrobească de pământul deja umed al luminişului.
— Vezi: Rebel mă previne întotdeauna, chiar înainte să înceapă ploaia, spuse Elliot.
Eve se ridică şi-şi puse repede impermeabilul.
— Aş face mai bine să mă întorc la barcă. Am acolo o prelată. Mă voi adăposti sub ea.
Ploua din ce în ce mai tare. În timp ce vorbea, Eve vedea picăturile de apă care se agăţau de pielea bronzată a lui Elliot, şi petele de umezeală se lărgeau din ce în ce mai mult pe tricoul lui.
— S-a întunecat, spuse el. Va trebui să te conduc prin pădure cu lanterna mea şi n-am niciun chef.
Eve ridică din umeri.
— Adineauri, am spus că eşti un om cinstit. Este adevărat că n-am spus şi galant.
Elliot zâmbi şi-i puse o mână protectoare pe umăr.
— În cazul acesta, îţi voi fae o propunere dintre cele mai cinstite. Să ne adăpostim amândoi în cortul meu.
Alăturând cuvintelor şi gestul, texanul ridică pânza care masca intrarea în cort, îi făcu semn Evei să intre, apoi o urmă şi el.
Eve se aşeză pe salteaua pneumatică aflată în cort, şi Elliot se ghemui lângă deschizătura îngustă, privind ploaia de afară.
Aceasta cădea în rafale. În imposibilitate de a face ceva –
ceea ce nu-i era deloc pe plac – Eve asculta răpăiala ploii pe pânza cortului.
— Cortul tău este bine etanşeizat? întrebă ea, privind îngrijorată păturile dinăuntru.
— Are un acoperiş dublu. Dar dacă plouă mult, apa s-ar putea infiltra dedesubt.
Eve încuviinţă din cap. I se întâmplase de mai multe ori să trebuiască să se culce pe o saltea de camping udă.
— Nu-i o noapte ideală pentru a-i hărţui pe braconieri, zise ea.
Elliot se aşeză turceşte, cu braţele pe genunchi.
— Da... Aşa este. Dar nu prea aveam ce face acasă, aşa că...
— Unde locuieşti?
— La casa Marshall. Poate că o ştii.
— Da, o ştiu.
Bătrâna casă se ridica într-un loc izolat, departe de drumurile mai frecventate, la mai bine de cincisprezece kilometri de Pine Ridge. Ultima oară când trecuse prin apropiere, cu multe luni în urmă, casa era nelocuită.
— Îmi amintesc bine de familia Marshall. A trecut multă vreme de când au murit, spuse ea.
— Erau bunicii mei.
— Oh!... Cred că îţi lipsesc mult, răspunse Eve, un pic stânjenită.
Îi veni în minte o amintire înduioşătoare şi zâmbi.
— Într-o primăvară, doamna Marshall m-a invitat să vin să culeg mure din grădina ei. I-am lăsat şi ei două kilograme din „recolta” mea, şi după vreo două zile, a venit şi ne-a adus o enormă tartă cu fructe. Bunicii tăi erau nişte oameni adorabili.
— Erau foarte drăguţi, aşa este, murmură Elliot.
Tristeţea din glasul lui strânse inima Evei. Bineînţeles, omul acesta era pentru ea un necunoscut, dar evocarea bunicilor lui îl afectase profund, şi suferinţa lui n-o putea lăsa indiferentă.
— Dar tu, domnişoară? Mi-ai spus că, împreună cu tatăl tău, ţineţi un motel în regiune.
Înainte să-i răspundă, Eve îşi scoase impermeabilul. În cort era cald şi umed.
— Da, îl ajut pe tata în afacerea aceasta.
— Dă-mi voie să ghicesc: pun pariu că eşti încă necăsătorită, dar logodită, că vrei să te măriţi şi să ai mulţi copii.
— Nu. Nimic din toate astea. N-am întâlnit încă persoana care să mă intereseze într-atât încât să-mi fac planuri de căsătorie. Şi apoi, îmi doresc foarte mult să merg la universitate.
Elliot îşi trecu o mână prin păr.
— De ce nu te-ai dus până acum?
— Când mi-am termint studiile secundare, fratele meu era deja la universitate. Tata n-ar fi făcut faţă nevoilor a doi studenţi. Acum însă, cu ajutorul unei burse, cred că planul meu se va realiza în sfârşit.
Cu un zâmbet discret în colţul buzelor, Elliot se întinse pe o parte, sprijinit într-un cot. Poziţia îi scotea în evidenţă muşchii braţelor. Privirea Evei alunecă încet de la braţe către pieptul lui pe care-l bănuia la fel de puternic sub ţesătura tricoului. Mai cunoscuse bărbaţi bine făcuţi, dar niciodată atât de misterioşi şi fascinanţi ca acesta. Ce-l făcea oare să fie atât de diferit de alţii?
— Aşadar, vrei să-ţi continui studiile. Şi după aceea, cum ai de gând să-ţi foloseşti cunoştinţele?
Evei îi fu ciudă că se înroşi din nou, ca o adolescentă. Îşi ridică privirea.
— Ei bine, aş vrea să devin avocat, îi explică ea. Oh! Nu unul din acei avocaţi fără scrupule care îşi racoleacă clienţii dintre victimele accidentelor! Nu. Aş vrea să devin avocat al acuzării, în scopul de a ajuta victimele năpăstuite să-şi găsească dreptatea.
Elliot nu-i răspunse. La lumina portocalie a focului pe cale de a se stinge, care mai lumina încă slab interiorul adăpostului, Eve observă că trăsăturile lui se aspriseră.
— Vrei deci să intri în sistemul judiciar, spuse el în sfârşit.
Cred că nu ştii prea bine despre ce vorbeşti.
— Ba da, dimpotrivă! Ştii că sunt puţine femei care fac această meserie, dar destule ca să fie luate în serios şi...
Elliot îi întrerupse protestele.
— Nu pun la îndoială capacităţile tale, domnişoară. Spun doar că această meserie te-ar face să fii nefericită.
Eve nu se putu abţine să zâmbească, amuzată de tonul autoritar al texanului.
— Cum poţi să afirmi aşa ceva? Mă cunoşti doar de puţină vreme...
Cu un aer îngândurat, Elliot îşi trecu palma peste obrajii umbriţi de o barbă în devenire.
— Este adevărat, dar înţeleg ce simţi. Am cunoscut pe cineva care era ca tine. Îşi imagina şi el că va putea schimba lucrurile. Dar până la urmă, toată lumea i-a întors spatele.
— Eşti teribil de pesimist!
— Faptele ne obligă să devenim aşa.
Elliot se ridică din nou ca să arunce o privire prin deschizătură.
— S-ar zice că ploaia are de gând să cadă toată noaptea!
Spuse el.
Consternată, Eve se apropie şi ea de intrarea cortului.
Ploaia se abătea fără încetare în bălţile care aproape că acopereau deja luminişul.
— Cum o să mai ajung acasă? murmură ea.
De multă vreme, Elliot nu se mai aflase în preajma unei femei. Un uşor parfum de trandafiri se degaja de pe pielea şi din părul Evei. Fără să vrea, texanul se simţi cuprins de o emoţie neaşteptată... Cu siguranţă, pentru că nu era obişnuit să se afle în preajma unor astfel de femei, se gândi el.
— Ei bine, domnişoară, am impresia că va trebui să dormi aici, noaptea asta.
