AnnaE
#0

I

„…Iar în ziua şi în ceasul acela blestemat – să nu fie! – când vreuna din maicile călugăriţe, au din surorile trăitoare întru această sfântă şi dumnezeiască mănăstire, s-ar dovedi cu dovadă nemincinoasă, precum că a mâncat mâncăruri de carne, au a ridicat mâna asupra vreunui dobitoc, au jivină de orice fel, broască de-ar fi şi vierme de-ar fi, să se mănânce de fiară, au ca sora lui Moise să se cuprindă de lepră. Să se spânzure ca Iuda Iscarioteanul şi să i se verse maţele ca ale lui Arie. Focul cel ce niciodată nu se stinge să-i fie partea, şi viermii cei neadormiţi să-i fie mângâiere în împărăţia cea stătătoare. Iar mila lui Dumnezeu să se ridice deasupra sfintei mănăstiri. Iar varvarii şi ereticii şi fiarele sălbatice şi focul şi grindina şi stăpânitorii întunericului, să-şi facă voile… Că osteneala mea câtă a fost şi jertfa mea câtă este, sunt scrise la Dumnezeu, în catastihuri, şi odihna sufletului meu rămâne în veac.

Iar dacă bunul şi milostivul şi neobijduitorul Dumnezeu, cel ce toate le-a făcut şi le-a pus sub a sa stăpânire, voieşte altfel, adică să pătimească numai călugăriţa au sora ce cu ştiinţă a călcat această legătură, iar nu întreg soborul, şi să nu piară pentru o păcătoasă sfântul lăcaş, eu altă îndrăzneală nu am, căci el este judecătorul viilor şi al morţilor. Amin”.

 

Aşa a scris vornicul Radu Ţânţăreanu în actul de întemeiere al mănăstirii Ţânţăreni. Şi voinţa lui a fost respectată cu sfinţenie de necrezut vreme de două sute de ani şi mai bine. Călugăriţele şi surorile nevoitoare în ctitoria lui, au uitat gustul cărnii – de cumva îl cunoscuseră mai înainte, iar vietăţile de tot felul au huzurit fără să fie ucise ori măcar stingherite în traiul lor.

Noroc că locul e de deal şi deci fără şerpi şi fără urşi sau lupi prin apropiere, căci de-ar fi fost altfel – Dumnezeu ştie dacă ar fi putut dăinui şi mănăstirea şi testamentul. Ori maicile s-ar fi apărat şi deci ar fi călcat vrerea ctitorului, iar şerpii şi fiarele sălbatice le-ar fi obijduit, şi prin urmare obşte călugărească n-ar mai exista.

Iată însă că după o trecere aşa de îndelungată, s-a adeverit şi aci cuvântul care zice că veşnicie pe pământ nu este. Ci numai lucruri vremelnice, aşa ca omul, ca viaţa şi ca pământul însuşi.

O întâmplare nenorocită, care în lumea de dincolo de zidurile mănăstirii, ar fi stârnit doar o mică supărare într-o casă şi poate mici socoteli între vecini, a venit după atâta vreme să strice o lege păzită cu străşnicie, să tulbure sufletele cele bune şi să mai învenineze încă pe cele rele. Căci, dacă adiata vornicului a fost păzită în toată slova ei, iar călugăriţe cu viaţă care să nu fie împotriva hainei s-au numărat cu miile, n-au lipsit însă nici din acelea cărora înfrânarea unor trebuinţe fireşti le măreşte încă răutatea cu care s-au născut. Aşa ca să nu fie pace desăvârşită, şi să mai aibă şi satana un pic de bucurie şi un car de speranţe. Şi nu lipsesc nici în ziua de astăzi.

Acestea, puţine la număr dar în stare să mărească un rău venit de la diavolul, au găsit prilejul binevenit să-şi dea seama unde se va ajunge cu clevetirile lor şi câtă întindere va lua bucuria nevăzutului vrăjmaş.

Iar altele, pe care aceeaşi lipsire de libertate şi de plăceri pământeşti şi omeneşti, le lasă cu minte nevârstnică, pe unele chiar până la adânci bătrâneţe, şi care şi ele slujesc adesea pe placul satanei, dar fără ştiinţă şi fără răutate, s-au întrecut cu glumele şi au dat întâmplării un răsunet care va rămâne multă vreme în mintea soborului, a clirosului[1] de la sfânta mitropolie şi a credincioşilor de prin partea locului.

Iar întâmplarea şi necazul aşa au fost, că visând maica Varvara un vis înfricoşat, în răsăritul soarelui, s-a deşteptat cu spaimă şi cu bănuială mare şi ieşind în prispa chiliei a descoperit o mortăciune spânzurată şi a dat un ţipăt din cât a ajutat-o gâtlejul cuvioşiei sale.

A auzit-o, fireşte, mai întâi preacredinciosul servitor cu coadă, pe care îl ţine fără simbrie şi fără treabă, la uşa casei; apoi îndată a urlat Matei al maicii Leonida, stârnind cu gura-i mare şi proastă toate potăile şi pe toţi cocoşii de sub părinteasca oblăduire a călugăriţelor.

Auzind şi maica Leonida ţipătul Varvarei, care-i era vecină, fără să-i fie şi prietenă, s-a ridicat cum se afla şi a tras mai întâi cu coada ochiului, din dosul perdelei, nădăjduind să-şi vadă sora întru Hristos luptându-se măcar cu un lup dacă nu cu un bărbat. Dar nevăzând nimic, a scos capul pe fereastră, apoi a ieşit în uşă numai c-un picior în papuc, şi zărind jumătate din corpul maicii Varvara atârnând moale în capul scării, a scos şi sfinţia ei un ţipăt. Tocmai în clipa când sora Anica, uceniţa Varvarei, venise la faţa locului stârnită de hămăitul câinelui. Căci ea nu doarme laolaltă cu maica Varvara, ci în cerdacul din dos, şi deci n-auzise ţipătul acesteia.

— Îââu! ţipă şi sora Anica, văzând pe maica Varvara întinsă moartă. Săriţi c-a murit măicuţa!

— Ce s-a întâmplat, soro? ceru Leonida lămuriri de peste gard, sincer îngrijorată că vecinei i-a sosit de la Dumnezeu un astfel de sfârşit. Fiindcă duşmănia între călugăriţe iscându-se pentru lucruri mărunte şi neînsemnate, n-are trăinicie până dincolo de mormânt, aşa ca la celelalte urmaşe ale Evei; ci numai până la suflarea cea din urmă.

— Iââu! a murit şi Tănase! ţipă a doua oară sora Anica – şi căzu şi ea lată lângă maica Varvara.

Maica Leonida se înfricoşă ca de mânia lui Dumnezeu şi trimise pe sora Chiriţa să tragă clopotul cel mare, iar pe sora Petra, cealaltă uceniţă a sfinţiei sale, să dea de ştire stareţei şi părintelui duhovnic. Iar sfinţia sa, adică maica Leonida, temându-se de vreo năpastă, intră în chilie şi deschise Psaltirea la psalmul cu această începătură: „Fereşte-mă, Doamne, de omul viclean şi de bărbatul nedrept mă izbăveşte”.

Sunetul clopotului mare, într-o zi de lucru şi la un ceas aşa de dimineaţă, stârni bineînţeles spaima şi groaza în mănăstire. Şi unele călugăriţe rele îşi lămureau evenimentul după cum le poruncea inima şi interesele.

Aşa de pildă, maica Epraxia, vânătoare neostenită a jeţului stăreţesc, era încredinţată că a murit stareţa; cuvioasa Apolinaria, mereu în colţ cu iconoama, credea că maica Xenia a răposat; maica Harisia, care ceruse în ajun trăsura mănăstirii pentru a face un drum până la târg şi fusese refuzată, îşi închipui o clipă că trebuie să fi luat grajdul foc; iar maica Glicheria, convinsă fiind că părintele Calist, preacinstitul duhovnic al mănăstirii, o încarcă peste dreptate cu mustrări şi cu canoane, numai ce bănui că năprasnicul sfârşit îl va fi lovit pe asprul arhimandrit – şi simţi în suflet uşurarea celui răzbunat.

— Dreapta ta, Doamne, a izbit pe Faraon şi pe călăreţii săi şi a izbândit lui Moise şi fiilor lui Izrael, – grăi ea închinându-se către sfintele icoane.

Ca îndată, înfricoşată oarecum de tăria cuvintelor, să socotească mai nimerit un verset din psalmii lui David:

— „N-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine”.

Între timp, loviturile cu sunet de spaimă şi de moarte, ale clopotului, scoaseră toată obştea de prin chilii.

Călugăriţe şi surori îmbrăcate pe sponci, câini şi pisici căscând şi întinzându-se de somn stingherit, se adunară în faţa bisericii să ia cunoştinţă de un lucru care nu se întâmplă în fiecare zi.

Dar ce să fie oare?

Scrutară cerul, pe cât le ajută văzul, şi nu zăriră nici pic de fum.

Iscodiră cu nasul şi nu prinseră niciun miros de lucru ars.

Prin urmare foc nu e. Ci moarte. Moarte năprasnică. Şi încă una care a izbit în mai-mărimi. Pentru o biată călugărită de rând nu se trăgea clopotul aşa cu noaptea în cap.

— O fi murit Înaltpreasfinţia Sa! îşi dădu cu părerea maica Sevastia, care de când cu schimbarea calendarului, nu putea suferi pe capul eparhiei.

— Da ce, maică, numai arhiereii au moarte? se încurajează cuvioasa Epraxia. Parcă stareţele nu mor şi ele când le vine sfârşitul… sau osânda?

Şi pe dată se porni o mică şi ascuţită ceartă în privinţa morţii şi a celor ce mor la isprăvitul zilelor sau din pedeapsă dumnezeiască. Noroc că sosi sora Petra la vreme ca să toarne apă în foc şi să potolească patimile şi îngrijorările.

— Maicilor, a murit Tănase Păcătosul, cotoiul maicii Varvara! grăi ea pe nerăsuflate şi cu mâna la inimă. L-au găsit spânzurat de stâlpul casei. Dar nu pentru el s-a tras clopotul, s-a tras pentru maica Varvara şi pentru sora Anica, fiindcă leşinaseră şi era cât pe-aci să se ducă şi ele.

Vestea cu totul neaşteptată stârni râsete, proteste şi descurajări. Prea mare distanţă de la capul mitropoliei şi până la… Tănase Păcătosul. Ar fi putut să moară stareţa că e bătrână, sau duhovnicul că abia îşi mai poartă nădragii, dar atâta hărmălaie şi atâtea bătăi de inimă nu merita un leşin fără urmări. Şi nici pieirea lui Tănase Păcătosul.

Îşi reveniră însă repede.

Tănase fusese găsit spânzurat şi deci o crimă se făptuise în mănăstire. Cea dintâi crimă de la întemeierea mănăstirii. Căci de altele nu se pomeneşte nici în hrisoave, nici maicile cele bătrâne nu-şi amintesc să fi auzit. Faptul, aşadar, era mai de seamă decât moartea unui mitropolit sau a unei stareţe. Mai ales că dădea loc la intrigi şi la bârfeli împotriva conducătoarelor.

Porniră grămadă către chilia maicii Varvara, ca să ia însele cunoştinţă de cum s-a petrecut nemaipomenitul omor şi să se inspire la faţa locului pentru cele ce vor urma.

Maica Epraxia e în frunte. Voinică şi nebătrână, cum e, calcă de sus şi hotărât, făurindu-şi în tăcere gânduri pentru cuvântarea pe care o va ţine în prezenţa răposatului. E sigură că întâmplarea i-a adus multă apă la moară şi că va avea prilejul să facă stareţei – dacă nu pricină de paretisis[2] măcar atâta sânge rău cât să-i ajungă pentru multă vreme.

Găsiră pe biata maica Varvara şi pe sora Anica într-o stare jalnică. Fuseseră înviate cu două căldări de apă rece – şi acum primeau condoleanţe şi felicitări din partea vecinelor şi a celor ce sosiseră mai înainte. Condoleanţe pentru năprasnica moarte a bietului Tănase, şi felicitări pentru norocul de a nu fi fost spânzurată una din ele, sau chiar amândouă.

Iar sărmanul Tănase, atât de răsfăţat până aci de toată obştea, pe cât era de invidiat de fraţii de acelaşi neam cu el, mai puţin dăruiţi de la părinţi şi de la ursitori, sta nepăsător, c-o sfoară strânsă în jurul gâtului cu guler alb, cu ochii fixaţi în depărtări şi cu vestita-i coadă stufoasă şi vărgată, pentru vecie înţepenită…

— Şi cum s-a întâmplat, surioară? întrebă maica Epraxia după ce contemplă câteva clipe poziţia şi mutra răposatului şi după ce îşi făcu o cruce pentru soarta cotoiului. Ia spune, maică Varvara, s-auzim şi noi.

Şi biata maica Varvara, răsplătită oarecum prin jalea întregului sobor, reîncepe de la capăt. Căci mai povestise o dată pentru ştiinţa şi curiozitatea vecinelor.

— Uite, maică Epraxia, când m-am sculat, din pricina unui vis înfricoşat, l-am găsit precum îl vedeţi. Bănuiam eu de ieri c-o să dau peste un necaz. Mai întâi, am venit supărată de la liturghie din pricina părintelui duhovnic, că ne-a batjocorit în timpul heruvicului. I s-a părut sfinţiei sale că nu cântăm din toată inima – parcă era nevoie să urcăm până în fundul turlei! – şi ne-a făcut „împuţinate în credinţă”. Şi am luat sfânta agheazmă şi sfânta anafură cu mâhnire în suflet şi cu poftă de ceartă. Când am venit acasă, a început să mi se bată ochiul stâng. Ei, Doamne, gândeam, o să mi se întâmple ceva. Şi n-au trecut cinci minute că m-am pomenit cu Anica înţepată la picior. Alergase după un pui de găină să-l prindă şi călcase într-un ciob de sticlă. Numai de-ar fi răul atâta, am gândit eu mulţămind lui Dumnezeu. Dar n-a fost atâta că mai târziu am alunecat pe scară şi m-am lovit la fluierele picioarelor de era să leşin nu altceva. M-am mângâiat repede cu gândul că alte rele n-o să-mi mai aducă diavolul până în seară. Dar numai ce am gândit astfel, că iar a început să mi se bată ochiul stâng. Şi mie când mi se bate ochiul stâng… Anico, zic, să ai grijă să încui toate p-afară, că satana şi-a pus în minte să ne facă supărări. Şi dacă auzi peste noapte vreun zgomot cât de mic, să pui mâna pe vătrai şi să strigi pe fereastră. Îmi închipuiam că o să aducă ucigă-l toaca niscai ţigani să-mi fure vreo pasăre ori vreun lucru de trebuinţă. Apoi ne-am temut şi de foc şi am turnat apă în vatră. Dacă o fi cutremur sau altă bătaie de la Dumnezeu, ziceam eu către Anica, noi nu suntem în stare să ne apărăm decât cu sfânta cruce. Şi am citit acatistul sfintei Fecioare, iar sora Anica a citit p-al Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie. Cui să-i dea în gând că moarte năprasnică pândeşte pe bietul dobitoc? El, amărâtul, a avut presimţiri cu două zile înainte. Că alaltăieri pe la toacă, numai ce m-am pomenit cu el în poală miorlăind ca un copilaş. Ce ai, maică, Tănăsică? am zis eu mângâindu-l pe spate şi pe coadă. Dar el mereu miorlăia şi-şi freca botişorul şi căpşorul de mine. Iar seara n-a ieşit deloc. A mâncat şi s-a făcut covrig în poala Anichii. Asta nu e d-a bună, zic eu către fată. Unde s-a pomenit să se culce Tănase odată cu găinile, şi să nu dea el măcar o raită două prin mănăstire? Că de îmbătrânit n-a îmbătrânit. Abia acum e în puterea lui… Dar el n-a ieşit defel, şi-a adormit torcând în poala Anichii. Ieri pe la nămiezi, numai ce-l văz că se dă jos din cais, unde se suise după pisica maicii Glafira, şi vine drept la mine. Păi unde nu se făcea că mă zgârie pe mâini şi că vrea să-mi rupă anteriul! Da’ de unde! Nu şi-ar fi înfipt el gheara în mâinile mele, ori în anteriul meu, pentru nimica-n lume. Apăi se urcă pe umeri şi mă linge pe obraz. Du-te la păcatele, Tănase, zic eu, că n-am nici vreme şi nici chef de joc. Dar el mereu mă lingea pe obraji şi-mi miorlăia la ureche. Parcă ar fi vrut să-mi spuie ceva. Întocmai ca un om, surioarelor. Aseară – părea ceva mai vesel. A mâncat jumări cu brânză, s-a lins frumuşel pe bot, s-a scărpinat de purici – asta din obicei moştenit, că unde s-a pomenit purece pe Tănase? Îl lăia Anica şi-l pieptăna în toate zilele. S-a urcat apoi pe piciorul fetei – parcă-l văd şi s-a făcut c-o muşcă de mână. Du-te la păcatele, să răsteşte Anica, fără răutate, că n-am chef de joacă. Trebuie să isprăvesc bluza doamnei Deleanu, că vine mâine şi eu n-am încheiat-o. Numai ce-l văz atunci pe bietul Tănase că-şi vâră codiţa între picioare şi o zbugheşte pe uşă. M-oi căi toată viaţa că nu l-am chemat îndărăt. Că dacă-l chemam nu se întâmpla ce s-a întâmplat…

— Ba tot se întâmpla, o contrazise maica Harisia, că aşa-i era lui scris să moară.

— Aşa-i era scris! se proţăpi Leonida, Parcă ţine Dumnezeu catastife pentru toate pisicile şi pentru toate curcile? Ţine numai pentru oameni, soro!

— Ba ţine şi pentru alte jivine, se încontră maica Sevastia. Că tot făptura lui e şi raţa şi pisica şi musca şi vrabia…

— O fi, dar numai pentru om e Raiul şi Iadul. Numai pentru urmaşii lui Adam şi ai Evei se pun tiriziile[3] la Judecata Viitoare. Dobitoacele şi păsările, ca nişte fiinţe necuvântătoare, nu răspund pentru păcatele lor. Ai văzut Sfinţia ta vreo raţă ori vreo vacă mărturisindu-şi păcatele înaintea duhovnicului? se încontră şi maica Epraxia.

— Mai bine te spânzura pe tine, şi încă de limbă, că numai venin şi otravă îţi picură din buze, – se oţări maica Sevastia întorcând spatele.

Epraxia se cutremură o clipă căci dorinţa Sevastiei putea să fie o proorocire, dar n-avu răgaz să răspundă ori măcar să-şi facă cruce, că sosiră la locul nenorocirii maica iconoamă şi maica eclesiarhă.

— Urmează de unde ai lăsat, se adresă maica Xenia, iconoama, către maica Varvara, ştiindu-o lungă la vorbă şi sperioasă de toate nimicurile.

— Tot grăbită te-am pomenit! se burzului maica Apolinaria. D-aia nu isprăveşti niciun lucru din câte începi…

— Bine că le isprăveşti sfinţia ta… Că-ţi trebuie un ceas ca să citeşti o catismă şi o jumătate de an să împleteşti o pereche de ciorapi, îi întoarse maica Xenia cu gura plină de râs.

— Ia să lăsaţi acuma împunsăturile şi să ascultăm pe Varvara, zise maica Leonida autoritară. Apăi – să vedem cine a săvârşit nelegiuirea. Că tot din mănăstire trebuie să fie. Mirean d-afară n-a venit să spânzure cotoiul.

— L-ai spânzurat sfinţia-ta, că nu-ţi lăsa pisica în pace, aruncă maica Trifilia o glumă.

— În cazuri d-astea nu se glumeşte, sări şi maica Evlampia, eclesiarha. O glumă nevinovată ar putea să fie luată în serios şi să ducă la cine ştie ce încurcături. Ia spune, maică Varvara.

— Da’ să n-o iei de la început, îi reaminti iconoama pe ton glumeţ. S-o iei de unde o lăsaseşi când am venit eu cu Evlampia.

— Ba s-o ia de la coadă, că aşa se conduce sfânta noastră mănăstire, ridică Epraxia nasul pe deasupra adunării. Toate se iau de la coadă; nu se ia nimic de la căpătăi. D-aia nu se face nimic de Doamne-ajută…

— Las’ că o să faci sfinţia-ta… când ţi-o veni partidul la putere, o linişti şi o măguli iconoama duhlie ca de obicei.

— Când o face plopu’ pere… – prooroci maica Sevastia care n-o avea deloc la inimă pe Epraxia.

Aceasta oftă şi înghiţi în sec. Nu vrea să se certe cu Sevastia pe faţă, dar o scrise din nou la răboj. Poate pentru a mia oară. Aşa că maica Varvara izbuti în sfârşit să-şi destăinuie şi visul ce a premers omorului săvârşit la casa şi în familia cuvioşiei sale.

— Şi aşa, maicilor, după cum spusei: şi-a vârât codiţa între picioare şi a ieşit supărat pe uşă. Unde s-o fi dus nu ştiu, că până să ne culcăm, nu i-am mai auzit nici paşii nici guriţa. Dar lucrul ăsta nu ne-a mirat şi nu ne-a dat de bănuială fiindcă, după cum bine îl ştiţi cu toatele, nu prea dormea el nopţile p-acasă. Ce făcea, ce dregea, pe unde umbla, pe unde nu umbla, că numai ce ne pomeneam cu el la ziuă abia venind.

— Era ostenit biedă, îndrăzni sora Petra, uceniţa maicii Leonida.

— Era! Ştii tu! o mustră maica Leonida – cu părere de rău că-i dă prilejul s-o facă în sobor de maici.

— Nu ştie… dar bănuieşte, îi luă Trifilia apărarea, stârnind mare haz.

Era rândul şi dreptul maicii Augustina, cu ascultarea la prescurărie, Cuvioşia-sa umblă întotdeauna cu duhul blândeţii, spre deosebire de maica Sevastia care ameninţă veşnic cu fulgerele Apocalipsului şi cu o nouă cădere a Ierusalimului şi a Babilonului.

— N-aveţi minte nici de două parale, zise maica Augustina. Vorbiţi vrute şi ne vrute în faţa unui biet dobitoc răposat de năprasnă, ca şi când prea mare osebire ar fi pus Dumnezeu între om şi între jivinele fără limbă grăitoare. Lăsaţi, soro, înţepăturile şi glumele că v-o fi mai săturat Dumnezeu, şi daţi cinste morţilor. Ca mâine o să vă văz fără duh şi fără suflare. Să mă ierte Măicuţa Domnului c-oi vorbi cu patimă, dar eu zic că măcar cincizeci din toată obştea, între care n-aş face rău să mă număr şi pe mine, nu merităm mai multă cinste înaintea Judeţului nemitarnic. Că era frumos şi blând, şi toată mănăstirea îl iubea ca pe un copil fără minte. Că taman aşa era: copil fără minte. Că omul de e om şi face nebunii; darmite un biet motan răsfăţat. Atâta. Încolo – pâine de dobitoc. Nu l-a prins nimeni în coteţul puilor, nici la oala cu lapte, nici la putina cu brânză. Îl chemai să-i dai o bucăţică – venea şi lua. Dacă-i plăcea, dacă nu – pleca p-aci-ncolo fără să cârtească.

— Cotoii ăilalţi sunt de altă părere, maică Augustino, o întrerupse glumeaţa Trifilia.

— Tu să taci din gură! – o certă prescurăreasa. Că dacă n-ai avea glas frumos aş zice că numai de comedii eşti bună. Mai înţeleg să fie în viaţă, dar nu-l vezi sărmanul de el cum stă cu limba scoasă? Arde-l-ar focul şi l-ar mânca iadul p-ăl care şi-a făcut aşa păcat. Ia mai spune Varvaro, s-auzim ce mai ai pe suflet. Dar spune şi Sfinţia-ta mai în chingă, prea lungeşti vorba fără socoteală. Uite aşa: am plecat la 2 şi am ajuns la 9. Scurt. Ce mai interesează cum m-am îmbrăcat şi ce mi s-a întâmplat pe drum!

— Şi cum zisei, porni din nou maica Varvara, nu prea dormea el p-acasă. Ce făcea, ce dregea, pe unde umbla, pe unde nu umbla, că numai ce ne pomeneam cu el la ziuă. Aşa că ne-am culcat fără nicio grijă. Şi nici când am venit de la utrenie – că Anica n-a fost – nu mi-am bătut capul să văz dacă s-a întors din vecini. Ori de ce nu s-a întors, M-am culcat cu alte griji, că mirenii nu cred că maicile au şi ele destule griji pe capul lor…

— „Grija casei tale Doamne, m-a mâncat”, întrerupse Trifilia – de data aceasta fără să găsească vreo aprobare.

Călugăritele erau nerăbdătoare – nu s-audă cine ştie ce grozăvii din gura Varvarei, ci să vadă ce o să urmeze după spovedania păgubaşei. Erau sigure că satana, ajutat de Epraxia şi de alte unelte, va stârni tulburare. Iacă aşa numai din moartea unui simplu motan. Când vrei să dai foc satului îţi trebuie un car de chibrite?

— Şi dacă m-am culcat, continuă Varvara, oi fi dormit ce-oi fi dormit şi numai ce m-am pomenit c-un câine şi c-un arap... În vis negreşit. Aci se făcea că duce arapul pe câine, aci că duce câinele pe arap. La început, arapul era înalt şi cu barbă, iar câinele ca un boldei d-ăia care-i poartă cucoanele de zgardă. Apoi – îndată văz pe arap numai de-o palmă şi pe jigodie cât un ogar d-ăia de vânătoare. M-am înfricoşat cu frică mare şi am vrut să strig, dar ogarul a râs de frica mea. Parcă a zis şi ceva dar nu mai ţiu bine minte. Atunci am mai prins curaj şi am zis aşa: Aferim de stăpân! Îl duce câinele de zgardă. Şi îndată a răcnit arapul şi s-a făcut ca o ceaţă. Iar după ce a trecut ceaţa – iarăşi am văzut pe arap cât Marin Greceanu şi pe dulău cât un căţel care suge. Şi iar am râs. Şi atunci numai ce-a urlat câinele de s-a cutremurat valea, că eram într-o vale – şi iar s-a făcut ceaţă. Şi după ce a trecut ceaţa – Doamne, Doamne! – numai ce văz pe câine, aşa mititel cum rămăsese, că smulge o stejăriche din pământ şi o pune pe spinarea arapului. Şi dă-i! Şi dă-i! Şi unde răcnea arapul de-i plângeau şi păsările de milă. Apoi, taman când să zică dracul de căţel ceva, numai ce văd că vine dintr-o parte un preot, parc-ar fi fost părintele duhovnic, şi din cealaltă – cine credeţi? Tănase! Chiar el era. Am vrut să strig la ei să se ferească de arap şi de câine dar n-am putut. Parcă mi-era limba legată… Şi ce să vedeţi, surioarelor! Abia s-apropie unui de altul, adică preotul şi cu Tănase, şi – o minune dumnezeiască! Îndată ia preotul chip de înger şi Tănase chip de diavol. Îi văz cum vă văd. Şi se iau la ceartă. Ce şi-or fi zis unul altuia – nu ştiu, că n-am auzit. Şi nici n-a durat cearta mai mult de câteva secunde. A pus îngerul mâna în beregata necuratului şi l-a strâns până şi-a dat sufletul. Eu, ce să zic, m-am bucurat văzând izbânda îngerului. Şi încă cu bucurie mare foarte. Dar mai mult de-o clipă n-a durat bucuria, că îndată îngerul a luat iar chip de preot, iar în locul satanei am văzut pe bietul Tănăsică zăcând fără suflare, la pământ. Iar arapul şi cu câinele, aplaudau şi râdeau în gura mare. Atunci m-am deşteptat tremurând toată şi am strigat pe Tănase. Dar Tănase nicăieri. Am ieşit pe sală, că avea obicei să aţipească pe pălimar, dar Tănase spânzurat de stâlpul casei... Când l-am văzut cu ochii umflaţi şi cu limba scoasă – mi-a venit rău şi am căzut jos. Maicilor şi surorilor, după visul pe care l-am visat, eu n-am curaj să cred că e mână de om la mijloc. Că o călugăriţă, oricât ar fi de împuţinată la minte şi în credinţă, n-ar fi în stare să sugrume un biet motan fără judecată. Iar cu mirenii din sat şi din oraş n-am avut niciodată gâlceavă şi neînţelegeri. Iar dacă aş fi avut, găseau ei să-mi facă alte răutăţi. Aşa că, eu sunt de părere să nu se mai caute vinovatul şi să se mai stârnească tulburare. Pe bietul Tănase l-a ucis îngerul Domnului. Că intrase satana în el. De ce şi cum o fi intrat necuratul tocmai într-un pisoi, şi tocmai în Tănase, rămâne să tâlcuiască părintele duhovnic şi cu maicile mai pricopsite în ştiinţa proorocilor şi a scripturilor. Amin.

Visul teribil, povestit de maica Varvara, cu ochii holbaţi şi cu mâinile la piept, puse călugăriţele pe gânduri. De când există mănăstiri şi călugări, cea mai mare grijă a satanei a fost să strice pacea sfintelor locaşuri şi să tulbure oastea fără platoşe a lui Hristos. Fel de fel de scornituri a ieşit din mintea lui lipsită de dreapta judecată, şi adesea a avut prilejul să se bucure de mari şi neaşteptate izbânzi.

Scrie „Hronicul” mănăstirii, spun şi maicile mai bătrâne, că nici pacea acestei obştii călugăreşti n-a fost scutită de uneltirile vrăjmaşului. A pus foc, a stârnit vijelii ca să dezvelească chiliile şi să răstoarne gardurile şi crucile din cimitir, a adus boli pentru care numai moliftele Sfântului Ierarh Vasile sunt izbăvitoare, a adus omizi de prin crânguri şi de prin sate ca să stârpească rodul puţinilor pomişori din cuprinsul mănăstirii, a mâncat frunzele duzilor pentru a lipsi pe maici de rodul ostenelilor făcute cu creşterea gândacilor, – şi câte alte multe. Betejiri şi furturi de vite, răsturnări de trăsuri, precum şi tot felul de ispite care înmoaie pe om, oricât s-ar sumeţi în rugăciuni şi în credinţă, şi-l abat din calea mântuirii pe cea bătătorită a pierzaniei.

Totuşi, izbânzile lui, multe la număr, şi unele prea însemnate, n-au mers până la scopul cel din urmă. A căzut o maică – nu pentru fapte trupeşti ci pentru alte păcate osânditoare de suflet, – s-au ridicat două; au căzut două – s-au ridicat patru; şi mănăstirea dăinuieşte de două veacuri. Şi va mai dăinui multe, fiindcă tot mai mare şi tot mai tare s-a dovedit dragostea pentru mântuire decât înclinările trecătoare către cele rele.

Omoruri însă n-a pus la cale necuratul, deşi acesta era răul cel mai mare pe care avea să-l facă mănăstirii. Sau poate a pus, căci nu e de închipuit că a uitat vreuna din legile lui, sau că n-a cunoscut testamentul vornicului ctitor, dar n-a găsit unealta trebuitoare. Să fi izbutit oare acuma? Să fi murit Tănase, biet pisoi nevinovat, de o mână de călugăriţă, pentru ca satana să-şi bată joc de voinţa fericitului întemeietor al mănăstirii?

Această întrebare frământă acum minţile desăvârşite în teama diavolului şi în nădejdea Celui răstignit. Şi tot soborul aşteaptă parcă un cuvânt cu tărie pentru a-şi da drumul lăuntricelor simţiri.

Lipseşte însă şi stareţa şi duhovnicul. Şi nici vreunul din preoţii slujitori nu s-a ostenit să culeagă lămuriri la faţa locului.

— Maica Sevastia are cuvântul! glăsui Trifilia ca una ce-şi dădea seama de dorinţa negrăită a soborului.

— Ce maica Sevastia! Aşteptaţi să vie maica stareţa, se împotrivi eclesiarha temându-se de niscai proorociri care ar stârni cine ştie ce tulburări.

— Stareţa are treabă să-şi citească psaltirea, – o îndreptăţi în batjocoră maica Harisia.

— S-o mai scurteze, ori s-o mai lase când aude clopotul cel mare, cârti Maximila cu strâmbături duşmănoase.

— Poate că vine părintele duhovnic mai înainte nădăjdui maica Augustina, de altfel necăjită pe întârzierea stareţei şi a părintelui Calist.

— Până n-o mânca varză acră nu vine, că s-a cherchelit aseară, binevoi maica Glicheria să justifice zăbava arhimandritului.

În acest timp, maica Epraxia îşi pregăti idei pentru o cuvântare, şi când înţepăturile încetară se urcă în tinda Varvarei.

— Maica Epraxia are cuvântul! zise Trifilia tare şi poruncitor.

— Maica Sevastia să vorbească! strigă un glas din mulţime.

— Ba maica Epraxia.

— Ba maica Sevastia.

În cele din urmă, se lămuri că majoritatea doreşte să asculte pe bătăioasa de Epraxia. Fie pentru a se face tulburare, căci se ştie doar împotriva cui are să cuvânteze aceasta, fie ca să nu se mai înfricoşeze de niscai ameninţări cu potoape şi cu scufundări de pământ, ieşite din proorocească gură a Sevastiei.

Cuvioasa maica Epraxia, pe mirenie Ecaterina, are vârsta tuturor călugăriţelor care au trecut de treizeci de ani şi n-au ajuns încă la cincizeci. Poţi să-i dai şi patruzeci şi nouă, sigur că eşti aproape de adevăr, dar tot aşa de sigur că eşti foarte departe. Cu aceiaşi siguranţă şi nesiguranţă îi dăruieşte şi extractul de naştere patruzeci şi şase. E înaltă, aproape groasă, brunetă, ochioasă şi sprâncenată, şi are de la Dumnezeu o voce cu totul nepotrivită înfăţişării ei voiniceşti: subţire şi piţigăiată. Parcă vorbeşte un muscal de pe capră sau un băieţaş cu glasul neschimbat. Se exprimă însă uşor şi totdeauna în ton de ceartă. Chiar când se roagă sau stă de vorbă cu sora Maria, prea simpatica uceniţă a cuvioşiei sale. Îi lipseşte totuşi ţinerea de minte, din care pricină nu poate folosi citate şi fapte din scriptură şi din vieţile sfinţilor. De aci ura ei grozavă împotriva maicii Sevastia care are capul calendar. Ură uşurată însă prin greutatea cu care Sevastia găseşte cuvintele şi le leagă între ele. Din cauza acestor calităţi şi cusururi, una cuvântează fără ajutorul scripturilor, iar cealaltă înşiră numai verseturi din evanghelie, din psalmi şi din prooroci.

— Maicilor şi surorilor, începu Epraxia după ce-şi făcu sfânta cruce, nu ştiu dacă nu merg prea departe, dar uciderea asta care s-a făcut în cuprinsul sfintei noastre mănăstiri, eu o socotesc drept o teribilă nelegiuire şi mă tem că o să s-abată mânia lui Dumnezeu asupra noastră…

— „Mânia lui Iehova s-a abătut asupra norodului său Izrail”, – întări maica Trifilia, maimuţărind glasul găunos al Sevastiei.

Epraxia înghiţi ruşinea şi continuă grijuielnic şi aţâţător:

— De la leatul 1723, de când fericitul vornic a ridicat sfânta mănăstire ca să fie maicilor de adăpost şi de mântuire, nu s-a pomenit moarte de mână de om. S-a pus de la început lege să nu se ridice viaţa vreunei vietăţi, lup sau vierme de-ar fi, căci şi lupii şi viermii făptura lui Dumnezeu sunt, şi această lege s-a respectat cu sfinţenie vreme de peste două sute de ani. Nicio călugăriţă şi nicio soră n-a ridicat mâna să strivească vietăţi zidite de Dumnezeu. Nimeni n-a spintecat peşte viu şi nimeni n-a tăiat gât de pasăre în sfântul şi dumnezeiescul locaş. Au aşteptat maicile până să moară peştele de la sine, iar carne de pasăre sau de dobitoc n-a pus nimeni pe limbă – de la zidirea mănăstirii şi până în ziua de astăzi. Şi acuma – ce ne văd ochii? Omor săvârşit în cuprinsul mănăstirii! Şi încă ce omor! S-a luat suflet de dobitoc care nici bârfea, nici talentul sau cinstea vreunei călugăriţe pizmuia. Mă uit la bietul cotoi şi nu-mi vine să-mi cred ochilor: în vis este? Sau aievea este? Nici capul nu i l-a tăiat, nici cu lovire de ciomege n-a fost ucis, ci sugrumat ca un tâlhar de pe vremea când domnii şi judecătorii osândeau la spânzurătoare. Şi nici măcar n-a aşteptat să-şi dea sufletul – ticălosul şi nemernicul! – ca să-l arunce în lac ori în vreo groapă, ci l-a lăsat să-l vedem noi cu limba scoasă şi cu ochii cât cepele… Săracul de el, ale cui păcate o fi fost ursit să le ispăşească? Ce semn o fi vrut Dumnezeu să ne arate cu moartea lui năprasnică şi înfricoşătoare?

— Căderea… guvernului! socoti maica Trifilia, că citeşte în inima cuvântătoarei.

— Tu ai crezut că spui o glumă răutăcioasă, Trifilio, dar să ştii că gura prostului grăieşte adesea adevărul, o înfundă cu lăcomie maica Epraxia. Prin gura copiilor şi a celor săraci cu duhul îşi vădeşte Dumnezeu gândurile şi scopurile. Fiindcă nicio îndoială nu mai încape că moartea lui Tănase al Varvarei e un semn ceresc. Şi totdeauna după astfel de semne vin răzmeriţe şi cutremure şi prefaceri în lume. Nu v-aduceţi aminte cum a luat foc pulberăria de la Dudeşti, numai cu câteva zile înainte de războiul Rumâniei? Şi cum a ieşit cometa cu puţin înainte de războiul Bulgarilor şi al Sârbilor şi al Grecilor, cu Turcii?

— Ba eu îmi mai aduc aminte şi de alt semn, îşi întrerupse maica Xenia râsul şi şoaptele la urechea Evlampiei. Cu douăzeci de ani înainte de cutremurul cel mare, carele a fost pe la leatul una mie opt sute treizeci şi şapte, mi-am înţepat limba cu un os de peşte…

— Da’ bătrână eşti, soro? se miră Trifilia în râsul soborului. Şi eu mai mult de optzeci şi cinci de ani nu-ţi dădeam…

— Şi eu am avut odată un semn, aduse Evlampia vorba iarăşi pe făgaş. Cu trei zile înaintea alegerii de stareţă, am visat pe satana plângând… Da plângea nu glumă! Să ştii, Evlampio, că o să cadă maica Epraxia, mi-am zis eu după ce m-am deşteptat. Şi chiar aşa s-a întâmplat…

— Sfinţiile voastre n-aveţi să deschideţi gura! Şi mai ales ca să râdeţi. Că voturile n-au fost bine numărate… Şi tot pe strâmbătate s-a ales Xenia în locul care se cuvenea Apolinariei, se opinti Epraxia.

— Aşa judeci sfinţia-ta, se enervă maica Augustina. Dar ăi mari au judecat altfel.

— Apăi – d-aia s-a abătut năpasta asupra mănăstirii. Că dacă ăi mari ar fi îndreptat prostia ălor mici n-am mai primi semne de la Dumnezeu din cer. A văzut Dumnezeu cum merg lucrurile în nefericita ctitorie a vornicului şi a lăsat pe satana să strice legi care s-au ţinut cu străşnicie vreme de două sute de ani. Fiindcă nu mână de om a gâtuit pe bietul dobitoc, ci însuşi diavolul a săvârşit grozăvia. A vrut să-şi bată joc de obiceiuri sfinte şi să dovedească mirenilor precum că o călugăriţă e în stare să înfigă ghearele în beregata unei vietăţi şi s-o ucidă cu setea şi cu plăcerea cu care ar fi făcut o faptă bună. Şi Dumnezeu, care şi-a întors faţa de la o mănăstire ce nu se cârmuieşte pe placul lui, a lăsat pe Scaraoschi să-şi facă mendrele… De ce nu s-au mai găsit pisici spânzurate în timpul altor stareţe şi altor comitete? Ori măcar un pui de găină? Un şoarece – poftim!

— Nici purice! adăogă Trifilia ca să nu scape prilejul.

— Ba să lăsăm gluma, zise aceasta după ce se potoli râsul. Ar fi cineva în stare să puie jurământ, că timp de două sute de ani, n-au ucis maicile măcar câteva miliarde de purici? Juri, maică Epraxia?

— Ba mai bine să ne spună cum se împacă visul Varvarei cu aiurelile sfinţiei-sale, aruncă şi Marta o săgeată spre tribună. N-auzişi, maică Epraxia, că pe Tănase l-a ucis îngerul Domnului? Ce tot îi dai cu satana?

— Fiecare cu simpatiile lui, râse iconoama un râs molipsitor.

— La urma urmei, ce pofteşti, maică Epraxia? o luă maica Evlampia, eclesiarha, la zor. Unde vrei s-ajungi cu vorbăria fără cap şi fără coadă? A murit un pisoi – şi ce-i cu asta? A căzut vreun trăsnet de sus? A luat mănăstirea foc? Ni s-a închis drumul mântuirii numai dintr-atâta? E drept că de când e mănăstirea şi până acuma nu s-a ucis aci trup de om sau de altă vietate. Cinste maicilor! Ei, şi dacă s-a întâmplat – ce s-a întâmplat – după atâta trecere de vreme, înseamnă că ne-am pierdut cinstea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor?

— O să pătimeşti ca sfântul Ioan Gură de aur, sări şi maica Trifilia. Că dacă ar fi fost mai moale la limbă, aşa ca maica Sevastia, murea în scaunul Ţarigradului. Dar fiindcă a vorbit prea mult, l-a surghiunit împărăteasa Eudoxia. Ca mâine o să te trimită maica stareţă în surghiun…

— „Dreptul de auzul rău nu se teme”, se încurajă maica Epraxia, încurajând totodată pe prietenele şi susţinătoarele cuvioşiei sale. Vorbesc fiindcă am despre ce să vorbesc. Nu împuşc în vânt şi nici nu stric alicele de potârniche pe lupi şi pe urşi. S-a făcut crimă în mănăstire şi conducerea este răspunzătoare. Iar dacă susţineţi că nici dracul nici îngerul n-au ucis pe Tănase, să faceţi bine şi să scoateţi pe criminal din pământ şi din iarbă verde. Dar să ştiţi că n-o să-l găsiţi. Afară numai dacă v-aţi duce vreuna în Tartar şi aţi cerceta şi p-acolo… Şi cred eu că Scaraoschi n-o să vă refuze atâta lucru… Aveţi destulă trecere înaintea lui…

— Ohoho! Pân-aici! se opinti maica Augustina Nu mergeţi mai departe că se rupe căruţa. Credeţi-mă şi pe mine, că am îmbătrânit frământând prescuri pentru sfânta leturghie. N-a ucis nici îngerul, nici satana. Îngerii nu ucid decât în război cu dracii, iar dracii lui Scaraoschi au altceva mai bun de făcut decât să strângă pisici de beregată. Pun la cale războaie şi rivoluţii, stârnesc eresuri în biserica Mântuitorului şi furtuni pe mări şi pe oceane, scot şinele de pe drumurile de fier, surpă diguri ca să vie înecuri, dau foc sondelor cu păcură şi ariilor cu grâu de treierat, şi câte altele. O fi trecut vreun păcătos de mirean beat p-aci şi a crezut că face o glumă. Asta este. Nu e mai puţin adevărat însă că s-a stricat o lege atât de veche şi pentru asta lucrurile nu trebuiesc lăsate baltă. Să se caute ucigaşul în gaură de şarpe. Dacă se va descoperi că mirean este, după cum nici nu mă îndoiesc, maicile vor răsufla uşurate şi vor urma mai departe după cum am pomenit. Iar dacă nu va fi căutat, adică ucigaşul, vom rămâne cu bănuiala în sufletele noastre precum că o maică a săvârşit nelegiuirea, şi atunci păstrarea mai departe a vechilor obiceiuri nu va mai avea niciun rost. Aşadar, lăsaţi răutăţile şi vorba multă şi haidem cu toatele la maica stareţă s-o rugăm să nu rămână lucrurile încurcate. Că dacă nu s-a milostivit să vie până acuma la faţa locului, de bună seamă că nu dă prea mare însemnătate celor făptuite. A îmbătrânit şi ea şi nu le mai pune pe toate la inimă. Bunăoară ca maica Epraxia…

— La stăreţie! La stăreţie! strigară maicile şi surorile în cor.

Dar nu plecară toate către locuinţa oficială a stareţei. Unele o luară către biserică, potolite oarecum de toaca pentru acatist şi proscomidie, iar altele, mai ales surorile, se cărăbăniră către chilii, ca să ude florile şi să îmbuneze stomacul orătăniilor.

Tănase Păcătosul, numit aşa pentru apucături necălugăreşti, rămase însă tot în starea în care îl găsise maica Varvara. Adică cu ştreangul de gât şi cu limba scoasă. Fusese uitat aşa în zăpăceala dintâi, apoi lăsat până la sosirea stareţei şi a duhovnicului.

Şi iarăşi trebuie însemnat că maica Trifilia, după o scurtă sfătuire cu sineşi, n-a purces îndată către stăreţie, ci cu preţ de cinci minute zăbavă. Atâta cât i-a fost de ajuns ca să scrie o telegramă către mitropolie şi s-o trimită printr-un ţigan la oficiul poştal. Care ţigan a fost mai întâi pus sub blestem şi sub jurământ să nu spună decât cu limbă de moarte că sfinţia-ei, adică maica Trifilia, a bătut telegrama.

 

 

[1] Cliros – cler. [n.e.e.].

[2] Paretisis – demisie (dintr-o înaltă funcţie bisericească).

[3] Tirizie – balanţă; mai rar folosit cu sensul de taler balanţă.

 

 

Attachments