Duhovnicul maicilor de Damian Stanoiu
I – Precum ca să se ştie
Năăăă… Plâ-ngâng şi mă tâ-â-ân-gu-hu-ngu-ngu-esc câ-â-â-ând gân-desc-hesc la-a-a moa-nga-nga-ngar-teeeee…
Părintele Macarie întrerupse cântarea de la pogribanie, pe care obişnuia s-o nasulească adesea, ca să nu uite că va trebui să moară, – şi prinse a face cunoştinţă cu chilia pe care i-o hărăzise soarta şi maica stareţă, s-o locuiască fără chirie şi fără soroc, în sfânta mănăstire Ibăneşti.
Cum şedea pe scaun, ochii îi căzură mai întâi pe velinţele de lână pestriţă ce acopereau duşumeaua dintre pat şi canapea.
„Cam n-ar trebui!” – îşi zise el, gândind la peştera sfântului Antonie şi la anumite îndatoriri ce-i cădeau din vrednicia de purtător al marelui chip.
Apoi zărind oglinda cu cadră bronzată, aplecată deasupra spălătorului, se arătă şi mai neînduplecat:
„Asta n-are ce căuta în chilia unui schimnic!”
Şi ca să dea neîntârziat urmare credinţei sale, bătu din palme să vină sora Ana. Dar ascultătoarea de la duhovnicie nu se întâmplă pe aproape şi deci n-auzi chemarea cuvioşiei sale. Iar maica Agatoclia, nacealnica locuinţei duhovniceşti, fiind tare de amândouă urechile, n-auzi nici sfinţia ei. Călugăr cu vederi înţepenite în linie dreaptă, părintele Macarie, după ce-şi mai turti de câteva ori palmele, se ridică să ia oglinda din perete. În aceeaşi clipă însă îi veni un gând pe care îl găsi minunat. Avea în lădiţă o hârcă omenească pe care o purta adesea cu el, ca să-i slujească de îndreptar în ceasuri de îndoială şi de slăbire întru cele călugăreşti. O scoase cu vădită mulţumire şi o aşeză în dreptul oglinzii, grăind întru sine şi pentru sineşi:
— Să stea aci amândouă. Că atunci când satana, ori vreun ucenic al lui, va încerca să-mi sucească mintea, zicând: „Vezi cuvioase Macarie, că aici te găseşti într-o mănăstire cu femei ce se poartă în haine de preţ, îşi ung părul cu mirosuri şi se piaptănă în fiecare zi; cade-se deci să te mai îngrijeşti o leacă şi de trup, ca nu cumva să vie sminteala din urâciunea ta şi să zică maicile şi surorile: «Ah, da nespălat şi neţesălat mai e şi duhovnicul ăsta!»” Atunci eu am să privesc în oglindă şi, zărindu-mi faţa odată cu hârca, am să zic: „Fii înţelept, Macarie! Că nici maicile şi nici diavolul, carevasăzică, n-o să-ţi pună parte atunci când te-i cheli ca văcălia asta şi te vei înfăţişa înaintea Judeţului celui nemitarnic şi neînfricoşat”.
După ce mai privi o clipă hârca şi-i răspunse la rânjetu-i ucigaş cu o cruce mare, călugărească, părintele Macarie iscodi mai departe pereţii chiliei şi ochii i se pironiră pe chipul fostului duhovnic, ce spânzura senin într-o ramă de melci. Credincios neclintit al tradiţiei după care călugărul nu trebuie să-şi vadă chipul – nici în poză şi nici în baie, asprul sfetagoreţ se burzului şi zise scârbit:
— Dacă astfel de duhovnic, care nu s-a ruşinat să-şi scoată chipul pe hârtie şi să-l pună la vedere, a fost aici, eu, carevasăzică, nu trebuie să mă mai mir – nici de cele ce am descoperit şi nici de cele ce voi mai descoperi întru viaţa maicilor şi surorilor acestui sfânt lăcaş.
Apoi, către răposatul:
— Hei, frate Iasoane! De s-ar face acum o minune de la Dumnezeu ca să-ţi deschizi buzele şi să grăieşti, cred c-ai avea dragoste şi nu te-ai ruşina să-mi spui şi mie ce răspuns ai dat în faţa Dreptului Judecător, atunci când te-a întrebat, pentru care pricină te-ai supus obiceiurilor mireneşti.
Încredinţat acum şi mai mult că are aci lucruri mari de îndeplinit, aşa după cum i se arătase în porunca mitropoliei şi i se adeverise prin cuvintele cu care l-a întâmpinat maica stareţa, părintele Macarie scoase din lădiţă „Heruvicarul” şi scrise pe foile albe de la sfârşit – „precum ca să se ştie”:
Când a fost anul 1914 de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, iar de la zidirea lumii 7422, luna lui Septembrie în 14 zile, s-a supărat Scaraoschi pre slugile sale – cum că nu se ţin decât de pozne mărunţele, şi s-a pornit ca un fulger de pre scaunul lui şi a venit în sfântul Munte, şi s-a întâmplat de-a nimerit în schitul românesc ce-i zice „Prodromul”, şi a stârnit tulburare mare, încât s-au împerecheat părinţii, zicându-şi: că eu sunt Muntean, tu eşti Moldovean, acela este Ardelean, celălalt Basarabean, ca şi când n-am fi fost toţi de-un neam şi de-o lege şi n-am fi grăit toţi întru aceeaşi limbă.
Şi dacă s-au făcut această împerechere, după cum am scris mai sus, nu s-au mai putut înţelege care cine să cârmuiască obştea, şi dacă n-a mai fost înţelegere – că doar pentru aşa lucru venise turbatul voivod al oştilor drăceşti: să gonească pre înţelepciunea cea dumnezeiască şi să pună în locul ei pre înţelepciunea cea drăcească, – au început o parte din părinţi să se împrăştie care încotro au chibzuit că e mai de folos spre mântuire. Şi s-au aşezat unii, de ascultare, pe la chilioţii Sfântului Munte, alţii s-au răsnit la metocul din insula Thasos, alţii s-au dus să se închine la sfintele Locuri. Iar eu, după ce am mai trăistărit pe la mănăstirile şi schiturile Athosului, am socotit cu mintea mea – şi au mai socotit şi alţii tot aşa, – că e mai bine să viu în România şi să mă închinoviez la o sfântă mănăstire de aci, până s-o potoli tulburarea de la schitul nostru şi s-o aşeza iarăşi duhovnicească pace întru obştea cea de acolo.
S-a întâmplat însă, Dumnezeu aşa orânduind, – să-i placă Înalt Preasfinţitului Mitropolit, carele este pre scaunul din Bucureşti, înfăţişarea mea pustnicească; – să nu-mi fie mie a mă lăuda decât în crucea Domnului! – şi dacă i-a plăcut înfăţişarea mea, după cum am scris mai sus, a chibzuit cu judecata Înalt Preasfinţiei Sale să mă trimită la sfânta mănăstire ce-i zice Ibăneşti, ca să duhovnicesc pre maicile şi pre surorile cele de obşte şi să le învăţ sfânta şi dumnezeiasca Scriptură. Că a ajuns la urechile Înalt Preasfinţiei sale zvonul, cum că eu mă îndeletnicesc cu cercetarea scripturilor – să nu-mi fie mie a mă lăuda decât întru păcatele mele – şi cum că ştiu pre degete: Legea Veche şi pre cea Nouă, şi aşezările celor şapte sfinte Soboare ecumenice şi a celor ce s-au mai ţinut la Anghira şi la Chezaria şi la Antiohia Siriei şi la Gangra şi la Cartaghena; precum şi canoanele Marelui Vasile şi ale lui Nichifor Mărturisitorului şi ale lui Ioan Pustnicului şi ale sfântului ierarh Grigorie. Şi cum că mai cunosc întru totul podvigul călugăresc, aşa după cum l-au aşezat începătorii de obşte şi cum s-au scris de către Marele Vasilie şi de către Efretn Sirianul şi de către Teodor Studitul şi de către cuviosul părintele nostru Doroftei şi de către alţi cinstiţi şi cuvioşi părinţi.
Iar când a fost în 15 ale lunii lui Florar, în ziua prăznuirii cuviosului părintelui nostru Pahomie cel Mare, am sosit la mănăstire, fiind vremea vecerniei, şi m-au primit maicile cu dragoste şi cu bucurie mare foarte. Şi erau ochii maicii stareţe Evghenia plini de lacrimi. Şi tot aşa ai maicilor din Comitet şi ai maicilor mai bătrâne. Şi mi-a zis maica stareţă:
— Dumnezeu şi Maica Domnului, după stăruinţa sfântului marelui mucenic Dimitrie Izvorâtorului de Mir, carele este hramul nostru, – te-au adus, preacinstite părinte! Că a sosit vremea să fie călugării ca mirenii şi mirenii ca dracii, după cum vorovesc scripturile. Că au intrat în mănăstire obiceiurile lumeşti şi au gonit pre cele călugăreşti. Şi bietul nostru părinte Iason, Dumnezeu să-l ierte, avea o inimă prea bună, că ierta toate păcatele şi nu canonisea pe nimeni. Şi pentru asta nu cred să aibă plată de la Dumnezeu, fiindcă duhovnicului îi scrie să canonisească păcatele, iar nicicum să le ierte fără canonisire, că nici maicile nu erau mulţumite de sfinţia lui. Aşa e maicilor? a întrebat maica stareţa cu faţa către sobor.
— Aşa e! – au răspuns parte din maici, care erau mai cu îndrăzneală.
Apoi a zis iarăşi către mine, maica stareţă:
— Acuma, sfinţia voastră, fiindcă v-a adus milostivirea lui Dumnezeu la păcătoasele de noi, o să vă rugăm să vă împliniţi datorinţele după rânduiala cea de obşte şi după canoanele sfinţilor Părinţi, iar noi ne-om supune fără cârtire şi fără împotrivire. Şi fiindcă mi-a spus părintele Mitropolitu că sunteţi adâncit în Scripturi şi în Prooroci, să vă faceţi pomană, preacinstite părinte, şi să vă osteniţi întru predania acestora către maicile şi surorile din mănăstire, şi Dumnezeu vă va răsplăti după socotinţele lui.
Atunci eu am zis:
— Preacuvioasă maică stareţă, fiindcă rânduiala lui Dumnezeu şi judecata cea după această rânduială a Înalt Preasfinţitului Mitropolit carele este în scaunul din Bucureşti, m-au găsit pre mine păcătosul vrednic a duhovnici pre maicile şi pre surorile acestei sfinte mănăstiri; eu, carevasăzică, nu m-am înălţat cu mintea să grăiesc cum că nu se cuvine unui monah din Sfântul Munte să se amestece cu muierile, ci am cugetat întru inima mea că, fiind voia Domnului, cele plăcute Lui voi face. Dator însă sunt, Preacuvioasă Maică stareţă, să vă spun dintru început, că eu n-am venit aici să mă lenevesc întru rânduiala Sfinţilor Părinţi, ci s-o împlinesc întocmai cum se scrie. Că aţi grăit Sfinţia Voastră, cum că au intrat în mănăstiri cele lumeşti şi au gonit pre cele călugăreşti. Până acuma eu n-am de unde să ştiu întrucât obiceiurile mireneşti au stricat pravila călugărească, dar atâta cât am putut să văz, de când cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţiilor voastre am sosit aici, – foarte m-au scârbit întru cele dinlăuntru ale mele. Şi mintea mi-a spus fără zăbavă, că mai mari decât acestea voi vedea.
— Ce-ai văzut, Cinstite Părinte? – m-au întrebat atunci maica Eudoxia, care mai pre urmă am aflat că este în Comitet.
Iar eu am zis:
— Nu acuma vă voi spune, ci mâine, după otpustul sfintei liturghii, când voi ţine cuvânt în biserică şi voi grăi întru frica Domnului şi întru dreptăţile Lui.
Şi n-a mai zis nimic maica Eudoxia. Iar eu am grăit iarăşi către maica stareţa şi către tot soborul:
— Acuma – eu n-am venit aici să stric legea; ci s-o împlinesc. Vreţi rânduială după pravila călugărească?
— Vrem, Preacinstite Părinte! – au răspuns maica stareţa şi cu maicile celelalte.
Apoi iarăşi le-am întrebat:
— Vreţi spovedanie după canoanele Sfinţilor Părinţi?
— Vrem, preacinstite părinte! – au răspuns iarăşi maica stareţă şi cu tot soborul.
Şi iarăşi a treia oară le-am întrebat:
— Vreţi predanie din Sfânta Scriptură?
— Vrem, Preacuvioase Părinte! – au răspuns, ca într-un glas, toate maicile câte erau de faţă.
Atunci eu am zis:
— Amin! Iar maica stareţa s-a închinat şi a glăsuit tare:
— Amin!
Şi după ea toate maicile s-au închinat şi au zis:
— Amin!
Apoi le-am dat blagoslovenie şi s-au dus care şi la chiliile lor. Numai câteva rămânând pentru mărturisire, că era vremea către seară.
Am scris eu cu mâna mea, precum ca să se ştie.
Macarie Ieroschimonahul-Prodromitul.
După ce mai citi de două ori ceea ce scrisese şi mai aruncă pe ici pe colea câte-o virgulă, aşa ca să nu fie scrisul fără virgule, duhovnicul scoase din lădiţă o condică îngustă, cumpărată de la Bucureşti şi-i puse titlu – pe scoarţă şi pe prima pagină: Catastih pentru mărturisire sau ispovedanie. Apoi însemnă, spre ştiinţa Preacuvioşiei Sale, cele ce urmează:
Maica Zinovia a făcut mătănii în zi de Duminică şi, pentru acest păcat, am canonisit-o cu şase sute de închinăciuni în mijlocul bisericii, iar patru săptămâni să mănânce numai pâine şi apă, – după canonul 20 al întâiului Sinod ecumenic şi după a mea socotinţă.
Iar maicii Pelaghia, fiindcă a făcut negustorie, vânzându-şi rocodeliile, i-am dat două mii de mătănii, să le facă acasă, două sute de închinăciuni în biserică, iar două săptămâni să se hrănească numai Miercurea şi Vinerea după apusul soarelui, – cum zice canonul al 9-lea al sinodului Trulan şi cum am chibzuit eu.
Iar maica Nectaria tot aşijderea ca şi maica Zinovia.
Iar maica Glicheria, fiindcă a ieşit din mănăstire fără blagoslovenia stareţei, canonisită a fost să facă două mii şi trei sute de mătănii în vremea sfintei leturghii, iar patruzeci de zile să mănânce numai ierburi fierte – fără pic de unsoare, – după canonul al 41-lea Trulan şi după a mea socotinţă.
Iar maica Melania tot aşijderea ca şi maica Glicheria.
Iar maicii Varsanufia şi maicii Meonila, fiindcă le-a pus păcatele de-au dormit în mănăstire de călugări, le-am dat să facă pe puţin câte trei mii de mătănii, doi ani să nu se împărtăşească, iar patruzeci de zile să mănânce numai pâine uscată cu apă, – după canonul 47 al sinodului al 6-lea ecumenic şi după a mea chibzuinţă.
Iar pe maica Evloghia şi pe maica Anatolia fiindcă au călcat regulile călugăreşti şi au făcut scaldă, le-am afurisit, – după canonul 75 al sinodului al 6-lea ecumenic şi după a mea socotinţă.
Iar sora Ana de la duhovnicie, fiindcă a intrat în lac cu picioarele goale, pedepsită a fost, tot după canonul care s-a scris mai sus, să facă o mie cinci sute de închinăciuni. Iar de era călugăriţă o afuriseam.
Iar maica Apolinaria n-a mâncat brânză în Miercurea şi Vinerea dinaintea începerii postului celui mare, în scoposul surpării eresului Tetradiţilor, şi pentru aceasta afurisitu-o-am, după glăsuirea canonului 32 al sfântului Nichifor Mărturisitorul şi după a mea chibzuinţă.
Iar pe maica Anisia, fiindcă a ajunat în zi de Duminică, pentru părută nevoinţă, am dat-o anaftemii, – după canonul 18 al sinodului de la Gangra şi după a mea socotinţă.
Iar pe maica Pamfilia de la maica Maximila, fiindcă şi-a pus podoabe scumpe, am dat-o anaftemii, – după canonul al 45-lea Trulan.
Iar pe maica Atanasia, fiindcă a găsit de cuviinţă să mănânce în biserică, am afurisit-o, după canonul al 49-lea al sinodului de la Cartaghena şi după a mea chibzuinţă.
Iar pe maica Tavifta, fiindcă a stat la ospăţ cu mirenii, am dat-o anaftemii, – după cum glăsuieşte canonul al 22-lea al sinodului de la Nicheea şi după a mea socotinţă.
Iar maica Hristina tot aşijderea ca şi maica Tavifta.
Iar maica Trifilia tot aşijderea ca şi maica Tavifta.
Iar sora Maria de la maica Amfilofia, fiindcă a săpat în sfântul şi marele post, canonisită a fost să facă cinci sute de mătănii, în vremea sfintei leturghii. Iar de era călugăriţă cu scufie o afuriseam – după canonul al 16-lea al Sf. Nichifor Mărturisitorul şi după a mea chibzuinţă.
Iar sora Niţa a maicii Eudoxia, fiindcă s-a ispitit în vis, canonisită a fost să facă 49 de mătănii, citind psalmul 50 – după cum bine zice canonul al 16-lea al sfântului Ioan Pustnicul.
Iar maica Dosifteea, tot ca sora Niţa.
Iar maica Natalia, fiindcă a vorbit cu călugări şi a mâncat de două ori pe zi în postul Naşterii Domnului, se canoniseşte cu trei mii de mătănii, iar şaizeci de zile să nu se împărtăşească şi să mănânce numai pâine cu apă, – după canonul al 20-lea al sinodului al 7-lea de la Nicheea Vitiniei şi după al 19-lea canon al Sf. Nichifor Mărturisitorul şi după a mea socotinţă.
Catastihul acesta fiind un lucru care trebuia ţinut în taină, părintele Macarie, după ce uscă la sticla lămpii faţa scrisă în urmă, îl aşeză cu grijă în lădiţă, dedesubtul altor buclucuri al cuvioşiei sale. Apoi, mulţumit de lucrul său şi neavând cui să-i împărtăşească bucuria, aruncă o privire jălalnică răposatului duhovnic, care sta liniştit în perete, zicând şi vorbele acestea cu glas tare:
— Păcat de vremea pe care ai pierdut-o aici, frate Iasoane! Căci ce fel de duhovnic ai fost frăţia ta dacă ai lăsat pe maici să ajuneze carevasăzică Duminica, să facă mătănii între Paşti şi Cincizecime, să iasă la lucru în postul cel mare, să se îmbrace în scumpătăţuri, să postească în săptămâna brânzii, să stea de vorbă cu monahii şi să facă scaldă? Unde ai văzut frăţia ta scris şi unde ai pomenit călugăr să facă scaldă? Să ştii de la mine, frate Iasoane, că n-a făcut nicio pagubă Dumnezeu că te-a mutat din cele de aicea. Bine că am sosit eu la vreme, – să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului! – că de nu soseam, foc şi pucioasă ar fi trebuit să plouă peste această sfântă mănăstire, ca oarecând peste Sodoma şi peste Gomora.
Mulţumit de sine şi copleşit de greaua sarcină ce-i căzuse pe cap, părintele Macarie îngenunche înaintea icoanelor, cu frică şi cu cutremur şi se rugă cu glas, fiindu-i parcă teamă că dintr-un aşa locaş de pierzanie, cum socotea el mănăstirea maicilor, nici nu-i va fi auzită rugăciunea:
„Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, precum ai ajutat, carevasăzică lui Nestor de-a biruit pre luptaciul Lie; şi marelui împărat Constantin de-a înfrânt oastea păgânului Maxentie; şi lui David de-a răpus numai c-o pietricică pre uriaşul Goliat, punând pe fugă oastea cea fără de număr a Filistenilor; şi marelui Ierarh Vasilie de-a biruit numai cu cuvântul pre arianul împărat Valens şi pre puternicul Modest, sluga sa; şi proorocului Ilie de-a surpat pre idolul Vaal şi a ucis pre popii cei mincinoşi; – ajută-mi şi mie păcătosului şi nevrednicului robul tău să biruiesc, carevasăzică, pre dracii cei cumpliţi care s-au adunat aici întru pierzania acestui sfânt şi dumnezeiesc locaş, carele se cinsteşte cu hramul marelui mucenic Dimitrie, şi să întorc pre maici şi pre surori întru înţelegerea poruncilor Tale, care le-ai dat prin robii tăi: Vasilie al Chesariei şi Grigore de Nazianz şi Efrem şi Dosiftei şi Doroftei şi Macarie Eghipteanul şi Antonie şi Pahomie şi Onufrie şi Sava cel sfinţit şi Uarion – începătorii de obşte, – ca numele Tău cel sfânt să se proslăvească întru curăţie şi întru dreptate, iar nu întru necurăţie şi întru fărădelege.
Caută degrabă din Muntele cel sfânt al Tău, Doamne Dumnezeule, şi ascultă rugăciunea smeritului Macarie Păcătosul; carele cu vreme şi fără vreme ţi s-a închinat patru ani în pustia Iordanului şi treizeci şi şase de ani pe pietrele Sfetagorei, şi încă ţi s-ar fi mai închinat dacă n-ar fi venit de năprasnă urgie diavolească să tulbure pacea schitului nostru şi să ne răspândească în cele patru vânturi, după cum scrie în Apocalipsul Sfântului Ioan. Că nu de plăcerea mea, Doamne, am venit aici, ci după a celui cu mai mare socotinţă, carele şi el porunca Ta a împlinit şi scop bun a chibzuit. Că eu sunt om neputincios şi numărul anilor şi căruntele bătrâneţilor nu vor fi oprelişte, carevasăzică, pentru spurcatul şi necuratul diavol să încerce a mă ispiti în miez de noapte şi în zori de zi şi la al treilea ceas şi la al şaselea ceas şi după al nouălea ceas, precum a ispitit pre părintele nostru Antonie şi pre Eftimie şi pre Pahomie şi pre alţi sfinţi şi cuvioşi părinţi. Ci ei au fost în pustia cea mai dinlăuntru – unde picior de femeie nu călca, ci dracul îi amăgea, prefăcându-se el în curve împodobite şi în fiice de împăraţi şi de cinstiţi clironomi; dar eu, păcătosul de mine, patruzeci de ani n-am văzut parte femeiască şi nici nu socoteam să mai văz până la cea din urmă suflare. Iar acum, iată mă aflu – vai de sufletul meu! – aruncat de năprasnă în mijlocul a peste o sută de maici călugăriţe şi de surori, care au călcat legea şi scripturile, îşi văd goliciunea în scaldă – vai de sufletele lor! – şi-şi negustoresc rocodeliile şi nesocotesc cuvântul maicii stareţe şi ospătează cu mirenii şi ajunează Duminica – întru părută nevoinţă. Dar Tu, Doamne, carele cunoşti inimile şi rărunchii, cele ascunse ca şi cele de faţă, şi nimic nu scapă nevădit de agerimea ochiului tău, – vezi-mi, carevasăzică, şi inima mea şi sufletul meu şi cugetul meu, că nu răsplătire de la oameni aştept pentru osteneala mea, nici plăceri neîngăduite pentru ticălosul meu trup socotesc să adun, ci voia Ta caut s-o împlinesc, iar pre cea a necuratului şi pizmaşului diavol s-o calc sub picioare ca Sfântul Gheorghe pre balaurul cel înfricoşat.
Dă-mi, dar, Doamne, tărie nebiruită ca osteneala-mi să nu fie în zadar şi vârtoşenia-mi să nu se stingă într-o zi; ca lucru bun să săvârşesc, pre dracu să-l biruiesc şi milă de la tine să dobândesc. Nu-ţi cer nici curajul lui Iona, nici vitejia lui Gheorghe, nici puterea lui Samson, nici limba lui Zlataust, nici darul de-a face minuni al marelui Antonie, nici dumnezeiasca învăţătură a ierarhului tău Vasilie, au a Bogoslovului, au a lui Atanasie de la Alexandria; dar nici pre cea drăcească a lui Arie sau a lui Orighen. Ci numai să-mi ajuţi ca să biruiesc uneltirile drăceşti, să fac rânduială după cum scrie şi să tâlcuiesc scripturile – aşa ca nici în eresuri să caz şi nici maicile să zică: «a venit un prost să lumineze, carevasăzică, pre proşti». Amin”.
Mulţumit de chipul cum ticluise rugăciunea, necerând de la Dumnezeu nici prea mult ca să nu dobândească, dar nici prea puţin ca să nu-i ajungă, părintele duhovnic trase şervetul din buzunar şi îşi şterse fruntea de năduşeală, mai privi cu smerenie icoanele ce umpleau peretele dinspre răsărit, mai căscă, mai aruncă o jumătate de uitătură răposatului înaintaş, apoi se găti de culcare, cântând cu cerul gurii şi cu nasul:
— Plâ-gâng şi mă tâââân-gu-hun-gun-guesc câââând gân-de-hesc laaaa moaaa-ga-nga-ngar-teeee. Şi văz în mo-hor-mân-gâ-ngântuuuuri…
II – La maica Eudoxia
— Uff!… ah!… ooh!… aa!… îâu! mai încet, ticăloaso, nu mă strânge aşa! Uite dă-i pe icea… aaşa… iii! Mai jos… tot mai jos… aacolo!… iii! Mai uşor, maică… mai uşor… aaşa vezi!
— Ce-ar fi să te spovedeşti, măicuţă? – zise sora Niţa, în batjocură. Te pomeneşti că se înteţesc junghiurile la noapte şi… Doamne fereşte!
Maica Eudoxia, care era „bolnavă”, aşa cum sunt toate călugăriţele ce au fete tinere sub ascultare şi le place să fie corconite, stârci nasul şi se tulbură cu duhul:
— Eu să mă spovedesc la „ăsta”?! Da’ ce am mâncat laur ori am băut cucută? Să mă afurisească sau să mă dea anaftemii, hai fa? Păi eu când aş auzi din gura duhovnicului aşa canon, – caz jos şi damblagesc toată.
Sora Niţa întrerupse o clipă frecuşul şi râse cu capul pe spate. La fel râseră şi maicile Gorgonia şi Anatolia care erau de faţă.
— Păi dacă n-ai făcut niciodată baie, nu te afuriseşte, maică Eudoxio, – o încurajă maica Anatolia.
— Nu baie; scaldă! – o îndreptă sora Niţa.
Întreruperea făcută cu haz de ucenica maicii Eudoxia stârni un râs preţ de cinci minute. Ba maica Eudoxia cu mare greutate se potoli. După ce-şi strânse fălcile şi-şi făcu vânt cu mâinile şi cu batista, zise gâfâind:
— Auzi, dumneata, că dacă faci baie…
— Scaldă, măicuţă dragă, nu înţelegi? – făcu tot sora Niţa cuvenita îndreptare.
Şi iar se încinse un râs care fu întrerupt de intrarea vijelioasă a maicii Tavifta.
— Măicuţă Eudoxio, sunt nenorocită, măicuţă Eudoxio! Ce să mă fac, păcătoasa şi amărâta de mine! – se tângui noua venită, uitând să-şi ceară cuvenita blagoslovenie.
Maica Anatolia şi cu sora Niţa, care ştiau că Tavifta a trecut pe la duhovnic, chefniră iar în râs. Dar maica Eudoxia, care era un fel de birou de înregistrare al întâmplărilor din mănăstire, văzând lacrimi pe obrajii Taviftei, se tulbură şi zise:
— Ce e, soro? Ce ţi s-a întâmplat?
— Maică Eudoxio, sunt nenorocită, măicuţă Eudoxio! – răspunse maica Tavifta – cu gura, cu capul şi cu mâinile, de era cât pe-aci să scoată ochii maicii Eudoxiei.
— Te-i fi spovedit? – o întrebă la întâmplare maica Gorgonia.
Tavifta oftă de la ficaţi.
— M-am spovedit, Gorgonio, m-am spovedit, surioară, dar mai bine făceam dacă stăm aşa nespovedită…
— Da’ ce ţi-a făcut, soro dragă? – o întrebă maica Eudoxia din ce în ce mai tulburată.
— M-a dat anaftemii, asta mi-a făcut!
— Iââu! – ţipară maicile într-un glas.
— Da’ cum se poate, Tavifto, să te blesteme aşa?… Ai omorât pe cineva, soro? întrebă maica Eudoxia cu mâna la inimă.
— N-am omorât niciun puişor de găină, măicuţă. Poate cu vreo muscă să-mi fi făcut păcat; dar am stat la masă cu mirenii… şi pentru atâta lucru părintele duhovnic a găsit cu cale să mă dea anaftemii!
— Iââu! ţipară din nou maicile.
— N-ăi fi auzit bine, Tavifto!
— Da’ cum să n-auz, maică Eudoxio, că de două ori mi-a zis tare: să fii anaftemii! Să fii anaftemii!… după canonul… nu ştiu ce canon a spus.
Pe maica Eudoxia o apucară junghiurile.
— Vino încoace’, Niţulico… uite colea dă-i… ah, cum mă ţine! Uff!…
— Şi vorbeşte acuma cu maicile astea, că o să-ţi rup pielea cu atâta scărpineală! zise sora Niţa îmbufnată.
— Nu s-a mai rupt, soro? – întreabă maica Anatolia cu jumătate de gură.
— Ce să se rupă, că e bătrână şi tăbăcită! – răspunse ucenica stârnind râsul.
Maica Eudoxia luă o mutră aspră.
— Haide, haide!… Iii, numai niţeluş, maică, numai… aah, cum mă înţeapă!… Aci… aaci… aaşa maică! Dar cum se poate, Tavifto…
Uşa se deschise brusc şi maica Varsanufia se ivi năucă şi galbenă ca o moartă.
— Mor, maicilor… nu mai pot… uite acuma… acuma… uite caz jos şi mor… acuma… acuşica…
Maica Tavifta şi sora Niţa săriră repede şi o apucară de subţiori.
— Mor, maică Eudoxio!
— Ia taci cu vorba asta, Varsanufio! Ce-ai, măiculiţă, de te-ai îngălbenit aşa? întreabă gazda speriată.
— Te-ai spovedit, maică Varsanufio? – întrebă şi ucenica.
Maica Varsanufia se lăsă pe un scaun şi îşi şterse faţa cu batista, aşa de tare, că era cât pe-aci să-şi rupă negul de sub bărbie.
— Ce să fie, măicuţelor şi soră Niţulico, uite m-a dus nevoia la Cernica, să-mi cumpăr câteva baniţe de grâu şi ne-a apucat noaptea acolo, că nu eram numai eu, mai erau şi alte maici. Şi părintele iconom nu ne-a lăsat să plecăm noaptea pe drum, că era şi o vreme urâtă, şi am dormit la arhondărie. Şi dacă i-am spus părintelui duhovnic… ăsta care a venit acuma, şi i-am spus numai fiindcă m-a întrebat, că de unde să ştiu eu că e oprit să doarmă maicile într-o mănăstire de călugări? – m-a oprit un an de la sfânta împărtăşanie…
— Iââu! – ţipară maicile.
— …Să fac o mie de mătănii, şi o mie de închinăciuni…
— Îââu!
— …Şi timp de patruzeci de zile să mănânc numai verdeţuri nefierte.
— Iââu! – ţipară a treia oară maicile, cu gura plină şi din toată inima.
Maica Varsanufia se deschise la gât şi suflă cu răcoare pe gura cămăşii. Iar maica Eudoxia, după ce-şi depărtă puţin sufletul de pe buze, izbucni:
— Asta e curată batjocură, nu mai e duhovnicie, fetelor! Auzi, dumneata, să canonisească pe Anatolia fiindcă a făcut… scaldă!
— Iââu! – ţipă maica Varsanufia.
— Şi pe Tavifta fiindcă… iii, Niţulico, maică… uff!… uite colea, colea… numai niţeluş, maică… aci… aaşa maică! Asta, maicilor, să ştiţi de la mine că…
— Blagosloviţi, maicilor, blagosloviţi-mă pe mine păcătoasa şi urgisita, că mare trebuinţă am în ceasul acesta, de blagoslovenia sfinţiilor voastre, că ispita mare a venit peste mine în sfânta zi de astăzi! – se miorlăi maica Epistimia, intrând blegită pe uşă.
Ştiind-o jălalnică de felul ei şi lăudăroasă cu viaţa-i „fără de prihană”, cum singură avea obicei să-şi dea atestat, maicile o întâmpinară cu un surâs de mulţumire şi schimbară priviri cu tâlc.
— Parcă te văzui la spovedit, maică Epistimio, – zise maica Anatolia, făcând cu ochiul celorlalte.
Epistimia oftă din tot trupul.
— Fusei şi eu, Anatolio, că zisei că ne-a trimis Dumnezeu duhovnic bun… dar mai bine… cum nu se întâmplă, surioară, să cadă un trăsnet de sus, aşa din senin, şi să mă trăsnească în clipa aia atunci! Că eu până azi nu ştiu să fi primit un canon, măcar de-o mătanie!
— Te-a afurisit? – întrebă maica Gorgonia, mai mult ca să arate că a ghicit.
— Mai rău!
— Te-a dat anaftemii, Epistimio? – întrebă şi maica Eudoxia, trosnindu-şi vinele gâtului.
— Mai rău, maică Eudoxio, mai rău!
— Ce ţi-a făcut, soro? o întrebară deodată toate maicile.
Maica Epistimia petrecu buza de jos peste cea de sus şi suflă în vârful nasului.
— M-a întrebat dacă am vândut ceva din casă, mirenilor, şi dacă i-am spus că am vândut mohair, mi-a dat să fac… uff, dă-mi un pahar cu apă, soră Niţo, că-mi vine rău… Mi-a dat să fac două mii de mătănii, acasă…
— Iââu! ţipară maicile.
— …Două sute de închinăciuni în biserică şi timp de două săptămâni să mănânc numai miercurea şi vinerea, după apusul soarelui… iar altădată să nu mai vând nimic mirenilor.
La auzul acestora, maicile, care mai toate trăiau din lucrul mâinilor lor, pe care-l vindeau lumii de afară, nu mai zâmbiră mulţumite de necazul Epistimiei, ci încremeniră cu ochii la ea. Până ce răsuflă maica Eudoxia:
— Las’ că aşa ne trebuie! Că nu eram mulţumite de bietu’ părinte Iason, Dumnezeu să-l ierte; vream duhovnic mai aspru! Iacă ne-a venit… îâuuf, mai scarpină-mă colea, Niţulico, numai…
Dar ucenica trebui să răspundă bătăilor de afară.
— Amin!
Uşa se deschise în porţii şi aşa de încet, că maicile se priviră câteva clipe întrebătoare, apoi la un gând fură toate: Părintele duhovnic!
Ca la poruncă îşi strânseră hainele pe lângă ele, îşi dreseră scufiile şi-şi ţinură răsuflarea. Dar pe uşa întredeschisă, abia mişcându-se, se ivi sora Ana de la casa duhovnicească. Maicile, mai puţin Epistimia, o primiră cu o uşoară exclamaţie de surpriză şi de plăcere. Sora Ana nu le băgă în seamă, ci, cu privirile neclintite, ca de mort, capul bălăbănindu-se între umeri, mâinile înfăşurate într-un şirag de mătănii uriaşe, păşi încet, abia mişcându-se, făcu un popas lângă analagul din faţa icoanelor, apoi trase un scaun şi se aşeză tacticos pe el.
Maicile, ştiindu-o poznaşă cum nu mai avea pereche decât în sora Niţa, crezură la început că trebuie să râdă; dar văzând-o în aşa hal, îşi strânseră fălcile şi aşteptară nedumerite. Sora Ana nu le lăsă mult în dubiu. Luând mutra duhovnicului, îşi răsfiră cu dreapta o barbă închipuită, ridică ochii în tavan, îi lăsă o clipă, într-ai sorei Niţa, apoi îi înţepeni vag în duşumea şi închipui scena de la spovedit…
— „Cum te cheamă?”
— „Sora Ana de la duhovnicie! Ce, aţi uitat, Cinstite Părinte?”
— „De câţi ani eşti?”
— „De douăzeci şi doi.”
— „Ai făcut vreodată scaldă în lac, de când te afli în mănăstire?”
— „De, cinstite părinte, uite… cum să vă spun… scaldă n-oi fi făcut… dar uite… cum să vă spun… cu picioarele am intrat, că are maica o raţă care s-a învăţat de ouă în stuf şi mă trimete să-i caut în cuib.”
Aci sora Ana se încruntă şi-şi trecu amândouă mâinile prin închipuita-i barbă. Apoi se ridică brusc, încreţi sprâncenele şi zise rar şi apăsat:
— „Nu se cade călugărului să-şi arate goliciunea, căci va fi spre sminteală mirenilor. Şi nici el singur, carevasăzică, să nu şi-o vază, căci sminteală va fi lui însuşi. Dar fiindcă ţi-ai dezgolit numai picioarele şi pentru că nu eşti călugăriţă cu scufie, îţi dau să faci o mie cinci sute de închinăciuni, – după canonul 75 al soborului al 6-lea ecumenic, şi după a mea socotinţă. Ai înţeles?”
Aci sora Ana nu-şi mai putu stăpâni râsul şi izbucni zgomotos, în vreme ce maicile şi sora Niţa erau aproape să leşine.
— Ia spune-ne şi nouă, Anişoară, maică ce e cu prăpăditul ăsta care a căzut aşa din senin pe capul nostru? Că eşti la duhovnicie şi l-ai văzut mai bine, – întrebă maica Eudoxia, după ce-şi adună gura.
— Ce e cu el? Staţi, că va spun acuma.
Sora Ana ocoli mătăniile pe după mâna stângă, cealaltă mână o duse la piept şi luând o înfăţişare jumătate aspră, jumătate împăciuitoare, zise:
— „…Maică stareţă, eu, carevasăzică am venit aici după rânduiala lui Dumnezeu şi după judecata Înalt Preasfinţitului Mitropolit… şi eu, carevasăzică nu m-am înălţat cu mintea să grăiesc cum că nu se cade unui monah din sfântul Munte să se amestece cu muierile… şi, carevasăzică, eu n-am venit aici să stric legea… Mă rog: vreţi spovedanie după canoane?”
Felul cum maimuţări ucenica maicii Agatoclia pe bătrânul duhovnic, stârni un haz cum nu se mai auzise în chilia maicii Eudoxiei. Uitară călugăriţele – mai puţin Epistimia – de tot necazul care le adusese aci şi râdeau să-şi rupă băierile inimii.
— Bată-te mântuirea de nebună, să te bată! – zise maica Eudoxia ştergându-şi lacrimile ce-i şiruiseră obrajii.
— Are păr pe picioare, Anişoară? – întrebă sora Niţa, tovarăşa de pozne a aceştia.
Altă izbucnire de râs.
— Taci, ticăloaso! – o mustră maica Eudoxia, cu grijă să nu se treacă măsura.
Sora Ana, răsfăţată de toată mănăstirea, mai puţin de maica Epistimia, nu cunoştea margini în isprăvile ei, ce-i drept copilăreşti, şi deci nu se sinchisi de mutra maicii Eudoxia.
— O, ho! – răspunse ea la întrebare. Şi încă nişte păr creţ cum am văzut la purcelul maicii Artemia. M-am uitat pe gaura cheii când s-a descălţat. Dar pe piept ce trebuie să aibă! Îmi pare rău că nu şi-a dezbrăcat anteriul şi n-am avut cum să văd…
— Cum soro, s-a culcat cu anteriul pe sfinţia lui? – întrebară cu o gură toate maicile.
— Şi încă ce anteriu! Parc-ar fi cu bătătură de păr de mistreţ, aşa e de aspru. Şi are un guler… dar nu mai spun. Cine vrea să ştie n-are decât să se ducă să-l vadă. Şi o curea – parcă ar fi luat-o de la motorul lui domnu’ Ioniţă, ăla cu daracul! Dar să-i vedeţi bocancii! Nu e piele pe ei cât fier! Unde calcă lasă găuri: şi pe pământ gol şi pe duşumea şi pe ciment. Ia să luaţi seama în biserică, pe unde merge sfinţia lui, că trebuie să se cunoască ţintele pe piatră.
— Şi-mi pare că pantalonii n-au poale deloc. Am văzut când am îngenuncheat la spovedit, – adause sfioasă maica Anatolia.
— Ba au în faţă, completă sora Ana, dar numai aşa ca două degete. Încolo – se vede că i-a mânjit cu mălai şi i-a ciugulit raţele.
— Ba eu, să vă spui drept, intră în vorbă sora Niţa, m-am amorezat de nasul părintelui duhovnic.
Un râs care cu greu luă sfârşit stârniră cuvintele ucenicii maicii Eudoxia. Şi pe drept cuvânt, căci bietul părinte Macarie avea un nas mare, strâmb şi gâlmos, că parcă nu era al lui, ci-l punea numai ca să facă lumea să râdă.
— Eu cred că l-a poruncit înadins la vreun meşter, ca să nu pară prea frumos şi să se amorezeze maicile de sfinţia lui, zise tot sora Niţa.
Maica Eudoxia se burzului.
— Apăi ca tine şi ca Ana, nu cred să mai fie o fiinţă pe lume care să ia aşa seama la oameni!
— De ce mai zici de noi, măicuţă? – îi tăie vorba ucenica. Nu spuneai sfinţia ta, după ce am venit de la vecernie, că nu-ţi place barba părintelui duhovnic?
— E, am zis şi eu aşa! Şi când ai căuta, am zis pe bună dreptate, că n-are şi el o barbă aşa cum au toţi părinţii, ci are trei, – sărăcuţ de maica mea! N-aţi văzut maicilor că are trei bărbi? Una la mijloc, albă, – asta ar mai fi cum ar mai fi – şi două, cărunte, lipite în cotlete… Doamne fereşte!
— O fi zăcut de vărsat şi i-a căzut părul d-acolo de unde sunt golurile, – îşi dădu cu părerea maica Gorgonia.
— Ba eu cred că de lingoare a zăcut, zise şi maica Anatolia.
— Dar mustăţile? Că nici nu se cunoaşte de unde încep şi unde isprăvesc! râse maica Varsanufia.
— Şi păr în urechi! – se strâmbă Gorgonia.
— Barim în nas! … – se strâmbă şi Anatolia.
— Ho, destul atâta! – le tăie vorba maica Eudoxia. L-aţi zugrăvit în toate chipurile, săracul de el. Om cum l-a lăsat Dumnezeu. Că n-o să ne apucăm noi acuma să-l facem mai frumos!
— O să-l mai pieptene Anişoara şi o să-i facă şi ceva coade, – întrerupse sora Niţa.
Dar maica Eudoxia nu mai îngădui să se glumească pe socoteala duhovnicului.
— Face rău, urmă ea mai departe, că o ia aşa cu otuzbirul, n-o ia şi el mai domol: haida-haida, încet-încet, – că maicile noastre – de, Dumnezeu să mă ierte, dar s-au învăţat cam de capul lor. Că bietul părintele Iason, Dumnezeu să-l odihnească, nu ştia decât două lucruri: să bea şi să ierte. Dacă te duceai la el să te spovedeşti, te întreba de la uşă, ori chiar şi pe fereastră, aşa cum se găsea: „Ei, iar ai venit să te spovedeşti? Da’ parcă te-am mai spovedit!” Ca şi când numai o dată trebuie să te spovedeşti cât trăieşti. Ia, spune, Anişoară, cum zicea, că tu ai stat acolo cu el.
— Nu e păcat, maică Eudoxio? – zise ascultătoarea de la duhovnicie, luând o înfăţişare smerită.
— Ei, haide-acuma şi arată-ne cum făcea, nu te mai poci, că te ştim noi că eşti smerită!
Sora Ana nu mai aşteptă o nouă poftire ca să maimuţărească pe răposatul duhovnic. Se ridică gemând de pe scaun, îşi apucă genunchii cu amândouă mâinile şi se lungi căscând în pat. Apoi îşi scoase basmaua şi trase o şuviţă de păr pe care o înfăşură de vârful nasului. Şi iar o desfăcu şi iar o înfăşură, până când o dădu la o parte şi se trase nervos de nas. După aceea închipui că apucă barba cu o mână şi face probă să vadă dacă ajunge până la frunte. Apoi, tresărind, fără plăcere, la o bătaie în uşă, se ridică pufnind pe nas şi se aşeză bârfind pe scaun, lângă analog:
— „Hm, nu mai scap eu de ticăloasele astea de muieri! Aamin!”
— „Ei, ce-ai să-mi spui?” – se adresă, cu oarecare bunăvoinţă, către închipuita fiică de spovedanie.
— „Că ai păcătuit? Foarte rău! Dar n-ai ce să-i faci, c-aşa e prăpăditul de om: supus păcatului. Că dacă ar fi înger, fireşte că n-ar păcătui. Lasă nu-mi mai spune… că ştiu eu ce-ai făcut: aceea ce omeneşte se poate face… şi se poate îngădui… Şi Dumnezeu iartă… că d-aia e Dumnezeu: să ierte păcatele oamenilor. Mergi în pace şi credinţa ta te va mântui!”
Aci, sora Ana făcu un gest arătând cu mâna toată spre uşă, apoi se apucă, bodogănind, de genunchi şi vru să se aşeze din nou pe pat. Dar maica Epistimia, în vreme ce maicile celelalte se tăvăleau de râs, se înduioşă de amintirea răposatului şi o opri să mai urmeze.
— Ei, lasă acuma, soră Ano, nu-ţi mai bate joc de el, săracul, că aşa duhovnic bun nu mai vedem noi! Că se purta aşa cu ale care… orice le-ar fi spus şi orice le-ar fi întrebat – de-a surda îşi bătea gura. Dar cu maicile călugăroase altfel îi era vorba. Atâta vină avea şi el: că nu prea dădea canon.
— Ba era bun săracu’! – zise şi maica Gorgonia.
— Pâinea lui Dumnezeu! – adeveri şi maica Anatolia, zâmbind gânditoare.
— Duhovnicul nu trebuie să fie bun, fetelor! grăi aspru maica Eudoxia. Că dacă e prea bun, nu mai ascultă nimeni de el şi păţeşte ca părintele Iason, că rar de se mai ducea câte-o maică la sfinţia lui, ca să se spovedească. Se duceau bietele maici pe la preoţii de mir. Nu se cade să se mărturisească un călugăr la un popă de mir; dar dacă n-ai încotro, uite te duci. Că păcatul vine de la diavolul şi iertarea vine de la Dumnezeu. Dar El, milostivul, nu te iartă aşa degeaba: trebuie să faci canon. Şi o călugăriţă, oricât de păcătoasă ar fi, mai împăcată se simte în sufletul ei să-i dea duhovnicul un canon cât de greu, decât s-o ierte în felul părintelui Iason.
Maica Epistimia se ridică înţepată de pe scaun:
— Da’ cum, maică Eudoxio, adică să te puie să faci mii de mătănii, fiindcă ţi-ai vândut munca sfinţiei tale, ca să poţi să mănânci o pâine? De unde a scos sfinţia lui legea asta?
— Şi pentru că stai la masă cu un mirean, care poate să-ţi fie tată sau frate, ori o familie cunoscută unde tragi şi tu când te duci la târg? Dar se poate să refuzi? – se oţărî şi maica Tavifta.
— Şi pentru că n-ai avut curajul să pleci la drum noaptea pe întuneric şi pe vreme rea şi ai găzduit într-o mănăstire de călugări, trebuie numaidecât să te oprească de la sfânta împărtăşanie şi să te pună la post şi la trei mii de mătănii? Unde, a găsit sfinţia lui scris aşa ceva? – se umflă şi maica Varsanufia.
— Şi pentru că faci scaldă şi nu intri încălţată în lac, trebuie să te afurisească? se răsti şi sora Niţa, întrerupând vorba cu sora Ana.
Maica Eudoxia observase şopăcăirea lor şi le ameninţă cu degetul:
— Ia să-mi spuneţi ce-aţi pus voi la cale, acolo?
— Nimic, maică Eudoxio! – se miorlăi sora Ana.
— Nimic, măicuţă! – se strâmbă şi sora Niţa.
Dar maica Eudoxia nu le crezu.
— Să nu vă pună Necuratul la cale să faceţi vreo poznă, că vă ştiu eu de ce sunteţi în stare. Lăsaţi-l, săracu’, că abia a venit şi el din Sf. Munte, şi de, ca omul care nu cunoaşte obiceiurile de pe-aicea. Se mai dă el pe brazdă…
— Ori că se întoarce de unde a venit! – adăugă poruncitor maica Epistimia.
— Asta mai curând s-o credem… iii! ia mai dă colea Niţulico, maică… aci!… fiiiu… aaşa, maică!
III – Când trăieşti în Sfântul Munte, n-ai de unde cunoaşte toate lucrurile muiereşti
Dimineaţa, noul duhovnic al mănăstirii Ibăneşti se sculă el, ce-i drept, cu noaptea în cap, dar ce folos că slujba utreniei n-o mai apucă. Nici el n-a putut să se deştepte singur, aşa cum se obişnuise în sfântul Munte şi nici ascultătoarelor de la casa duhovnicească nu le zisese de cu seară ca să-l deştepte. Iar acestea, adică maica Agatoclia şi cu sora Ana, fie că nici ele nu şi-au întrerupt somnul, fie că au socotit că pe un om venit de la drum lung nu se cade să-l scoli, în miezul nopţii, l-au lăsat pradă unuia din cei mai mari vrăjmaşi ai călugărului: somnul.
Părintele Macarie, om trăit o viaţă în reguli şi în disciplină, se tulbură foarte.
Ceea ce făcuse el nu se cădea – nici ca monah şi nici mai ales în vrednicia de duhovnic pe care o avea aci. Ispita negreşit că venise de la diavolul care trebuie să fi fost grozav de supărat pentru moartea lui Iason şi pentru înlocuirea lui cu un sfetagoreţ. Dar cum de-l biruise pe el satana chiar în cea dintâi noapte petrecută în Ibăneşti? şi prin ce mijloace? Venise şi-i îngreunase pleoapele, ca oarecând sfântului Arsenie cel Mare, sau răspândise în chilie mirosuri care lungesc somnul, aşa cum făcea de demult cuvioşilor din pustie şi cum mai obişnuieşte şi astăzi prin Sfetagora?
Cugetând la isprava diavolului, părintele Macarie vru să se ridice din pat. Odată cu această osteneală, văzând moliciunea saltelei de lână, a somierei şi a pernelor în care-şi odihnise mădularele, i se lumină îndată şi mintea.
„Hei, Macarie păcătosule! îşi zise el – ai gândit asupra necuratului fapte fără de pricină, şi când colo tu, ticălosule, eşti vinovat! Că diavolul, carevasăzică, nici măcar n-o fi aflat unde ţi-ai mutat păcatele; ci tu te-ai înălţat aseară cu mintea şi ţi-ai grăit ţie lucruri de trufie şi n-ai luat seama, orbule şi netrebnicule, că-ţi bagi ciolanele în sârmă şi în moliciuni singliticheşti. Vai ţie, fariseu făţarnic, că ai dat canon maicii Stavrofilia, fiindcă a lipsit de la dumnezeieştile slujiri, pentru pricini binecuvântate; iar tu, după un ceas, te înfunzi în puf şi grohăieşti până se crapă de ziuă. Vai ţie, fariseu făţarnic, că Petru s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său abia după cântatul cocoşilor, iar tu ţi-ai uitat făgăduinţele odată cu aţipirea găinilor. Trup nemernic, oase ticăloase, carne împuţită! V-aţi odihnit patruzeci de ani pe rogojină şi pe piatră, iar acuma, carevasăzică, v-aţi văzut şi voi în moliciuni pe care numai domnii şi păgânii le caută, şi aţi lipsit sufletul de Dumnezeiasca privighere. De funie şi de grindă s-ar cădea să vă spânzur şi aşa un ceas să dormiţi, – cum făcea cuviosul Arsenie. Amar ţie, suflete ticălos, că te-ai îngreuiat cu somnul şi n-ai primit pe Mirele în miezul nopţii. Ci acuma o să te dai morţii şi afară de împărăţie ai să te încui.”
Scrâşnind amarnic din dinţi, duhovnicul se întinse şi căscă… după mireneştile obiceiuri, apoi se duse în mijlocul chiliei să facă şaptezeci şi nouă de mătănii şi patru sute cinzeci de închinăciuni, în locul pololoşniţei şi utreniei pe care le pierduse. Dând însă cu ochii de chipul din perete al înaintaşului său, îl mustră după cuviinţă:
— Vai ţie, frate Iasoane, că vreme îndelungată ţi-ai lenevit trupul după lumeştile îngăduinţe, iar acuma, carevasăzică, îţi chinuieşti sufletul în Gheena, – şi după dreptate; căci ai luat aici pre cele bune, şi acolo pre cele rele ţi se cade să le primeşti.
Apoi dând urmare unui gând ce-l îmboldea, bătu de trei ori din palme. În câteva clipe sora Ana se ivi cu ochii plecaţi şi-i făcu smerită mătanie.
— Blagosloviţi, Preacinstite Părinte!
— Domnul să te blagoslovească! răspunse duhovnicul întinzându-i mâna să i-o sărute.
— Aveţi să-mi porunciţi ceva, cinstite părinte? întrebă sora cu glas miorlăit şi mâinile crucite pe piept.
Părintele Macarie o privi o clipă cu asprime, apoi, mulţumit de înfăţişarea-i cuvioasă îi zise:
— Uite ce e, soro Ano. Eu, carevasăzică, sunt schimnic de la Sfeta Agora şi n-am venit aici, carevasăzică, să-mi lenevesc trupul după singliticheştile obiceiuri, căci a zis avva Daniil: „Pre cât trupul creşte, pre atât sufletul scade; şi pre cât trupul scade, pre atât sufletul creşte”. Ci am venit să mă aşez însumi pildă spre cele bune, ca maicile şi surorile văzând nevoinţele mele şi înfrânările mele, să se întoarcă de la cele vătămătoare de suflet şi să pună începătură către mântuire. Acuma, carevasăzică, se cere ca un călugăr să doarmă pe sârmă şi pe saltea de lână şi pe pânză cu găuri şi cu înflorituri? Oare părintele nostru Antonie aşa o fi dormit? Ai?
— Nu, cinstite părinte! – răspunse sora, abia ţinându-şi râsul.
— Dacă e-aşa, carevasăzică ce caută aici acest pat satanicesc? Mergi degrabă la maica Agatoclia şi să-i spui fără zăbavă: „A poruncit părintele duhovnic, ca mai ’nainte de otpusul sfintei leturghii, să iei din chilia cuvioşiei sale patul cel amăgitor şi să aşterni o rogojină, carevasăzică, nouă”. Căci a zis avva Siluan: „Vai omului aceluia care are numele mai mare decât fapta!” Ai înţeles frăţia ta?
— Da, cinstite părinte!
— Ia seama să nu calci blagoslovenia, căci a grăit avva Nil: „Robul care se leneveşte întru împlinirea poruncilor stăpânului său, să se gătească spre bătaie”.
Sora Ana tresări, fără să-şi ridice ochii şi ieşi de-a-ndăratelea:
— Prea bine, cinstite părinte!
„Smerită fată! Asta o să iasă călugăriţă de ispravă”, – gândi duhovnicul după plecarea Anei.
Apoi începu să bată cele şaptezeci şi nouă de mătănii, însoţindu-le de obişnuita rugăciune:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine păcătosul”…
Pe la jumătatea canonului însă se opri, ca să nu întârzie de la biserică şi se apucă să se încalţe. Sora Ana sosi la vreme cu botinele văcsuite.
Bătrânul schimnic privi lung şi ponciş la sărmana-i încălţăminte care nu fusese decât când şi când unsă cu drojdii de pe fundul chiupurilor de untdelemn, şi zise înciudat:
— V-a lucrat părintele Mamant, cel blagoslovit de Dumnezeu cu meşteşug cismăresc; v-am purtat trei ani pe pietrele sfântului munte, pe unde umblă numai schimnici şi fraţi ostenindu-se întru Domnul, şi pe unde au călcat picioarele Maicii Domnului şi ale sfântului Atanasie; – iar acum ce-aţi ajuns: să încăpeţi pe mâna de muiere şi să vă ungă cu negreli mireneşti, şi să călcaţi, carevasăzică, numai pe urme de muieri… Amar mie, Doamne!
După ce-şi trase botinele şi îşi mai deretică cu degetele păru-i mai mult alb şi încă des, părintele Macarie apucă rasa-i tocită pe la toate tivurile, şi-i grăi astfel:
— Te-a lucrat părintele Daniil cel c-un ochi, şi te-am luat carevasăzică de la Careia şi te-am adus în Prodromul, iar mai apoi te-am plimbat pe la lavra sfântului Atanasie şi pe la Zogravul şi pe la Sf. Panteleimon şi pe la alte sfinte mănăstiri şi schituri şi chilii din vatra Athosului; şi ochi de muiere nu te-a văzut şi mână de muiere, carevasăzică, nu te-a pipăit. Iar acuma… o să te perie sora Ana cu scârbă, şi o să te privească maicile tot cu scârbă… că nici de mătase ca a fratelui Iason eşti şi, carevasăzică, nici nouă nu te mai numeşti.
Veni la rând culionul.
— Hei, frate culioane! Nici cu gândul n-ai gândit şi nici cu mintea n-ai socotit de unde ai ieşit şi unde ai să ajungi. Că ai venit, carevasăzică, tot din România, dar erai numai lână nedărăcită, şi ai încăput pe mâna bietului părinte Grigorie de la „Sfânta Ana”, şi te-a scărmănat el şi te-a sucit şi te-a împletit şi te-a dat la piuă şi ai stat pe cap de schimnic şi a umblat cu tine numai mâini aspre de sfetagoreţ. Iar acuma, carevasăzică, o să te ia clisăriţile, când te-oi scoate în sfântul altar, şi o să te mute de colo până colo numai în vârful degetelor, că nici de catifea nu eşti, nici streşini ca al fratelui Iason nu ai, şi carevasăzică nici greceasca răsuflătoare nu ţi-a făcut părintele Grigorie, în fund.
Tot uitându-se la bocancii lustruiţi, lucru ce nu i se mai întâmplase de vreo patruzeci de ani, părintele Macarie păşi către biserică. Cum era însă prea devreme şi cum Sfinţia Sa era aci un om nou, cu dreptul şi cu datoria de-a lua seama peste tot, se opri în pragul caselor duhovniceşti şi cercetă zarea. Culoarea cerului nu-l interesă; nici strălucirea soarelui de dimineaţă şi nici cântecul păsărilor. N-avea înclinări şi nici gusturi artistice. Totuşi observă, cu părere de rău, deosebirea dintre înfăţişarea unei mănăstiri de câmp şi cea a unei mănăstiri din muntele Athos. Aici, şiruri neregulate de căsuţe aşezate fără gust, fiecare cu stilul ei şi cu ulucile ei; iarba din curte tăvălită de porci şi murdărită de pasări, ici şi colo câte-un stejar cu chip de cerşetor, şi un lac murdar, cu malul chel făcut parcă numai pentru broaştele lui Dumnezeu şi pentru raţele maicilor. Pe când la sfântul Munte ochiul omului se izbeşte de stânci, de mare, de corăbii, de zeci de biserici şi de mii de chilii adăpostind un întreg norod de ostaşi ai lui Hristos.
Acolo însă era un simplu ieroschimonah, supus la toate ascultările ce i-ar fi rânduit comitetul celor doisprezece, având numai un singur drept: să se roage. Pe când aici, de! era părintele sufletesc a peste o sută de călugăriţe, cu drepturi largi şi neavând a da socoteală decât lui Dumnezeu. Toate maicile şi toate surorile erau datoare să-i asculte poruncile şi sfaturile, să-i facă mătanie, să-i sărute mâna – aşa aspră şi noduroasă cum era, şi să-i zică, ori unde îl va întâlni şi de câte ori îl va întâlni: blagosloveşte, Cinstite Părinte!
Ce ţi-e şi cu omul, Doamne! Bietul părinte Macarie nu gândise niciodată în viaţa lui că va ajunge să poruncească cuiva şi, smerit şi modest cum era, nici nu dorise aşa ceva măcar că era socotit printre cei mai buni călugări ai schitului românesc din muntele Athos. Se credea născut să fie supus şi se simţea mai mulţumit să asculte. Umblase cu caicul schitului, cărase pământ cu mularii ca să facă rod pe piatră, adusese mărfuri de la Careia şi de la Dafin, cu aceleaşi supuse dobitoace, fusese prescurar, clopotar, apoi citeţ, cântăreţ, tipicar, până când, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi din milostivirea stareţului, a fost şi el învrednicit, aproape de bătrâneţe, cu darul preoţiei; iar mai apoi şi cu al duhovniciei. Adică i se luase sarcini orânduite pentru oameni mai de jos şi i se dăduseră altele mai de cinste dar mai cu răspundere. Totuşi, gândind la starea în care se găsea acum, nu putu împiedica un uşor fior de mândrie să-i străbată simţirea. În această clipă cele trei porţii al bărbii mişcară de plăcere şi un surâs – bine că nu l-a văzut cineva! – îi înflori pe buze…
„Doamne, grăi el, simţindu-şi nemernicia, – fiindcă m-ai adus în această vrednicie, pe care eu n-am cerut-o, ajută-mi, carevasăzică, să nu mă biruiască dracul mândriei şi să socotesc cu mintea mea cum că robie am lăsat şi la dregătorie m-am înălţat. Ci să-mi pun înainte, ziua şi noaptea, că din preot de rând şi din smerit ostenitor întru cele călugăreşti, am căzut, carevasăzică, în grea ispitire, şi răspuns mai greu voi să dau înaintea judeţului Tău. Deci, ajută-mi în ziua necazului şi dă-mi putere ca nu numai sminteală să nu fiu maicilor şi surorilor, dar obiceiurile cele rele să le gonesc şi pre altele bune să le agonisesc.”
Din inimă se ruga părintele duhovnic, totuşi nu putu înlătura un gând care încerca să-l tulbure, spunându-i că e de prisos atâta rugăciune. Nu era el schimnic? N-avea aproape şaptezeci de ani? Nu biruise el atâtea şi atâtea ispite de la diavolul? Nu era el vestit în cunoaşterea scripturilor? Ce dar atâta teamă că n-o să fie la înălţime într-o mănăstire de femei simple şi datoare să-l asculte?
Părintele Macarie mai îmbrăţişă o dată, din ochi, mănăstirea, ca pe un bun ce-i era hărăzit pentru iscusinţa cuvioşiei sale, apoi îşi făcu cruce şi scuturându-se de gândurile protivnice firii lui, mută piciorul spre biserică, nădăjduind spre Dumnezeu.
…Dar ce te faci cu diavolul şi cu maicile? Că iubitorul întunericului se ţine după călugări mai vârtos decât gândul şi decât umbra. Nici în trezie nu-i slăbeşte, nici în somn nu le dă pace. Iar maicile şi surorile nu sunt toate smerite şi nu toate se pleacă în faţa bătrâneţilor şi a ocârmuirii – chiar când acestea sunt purtate de-un cuvios duhovnic venit de prin meleagurile Atonului, cu întăriri şi cu peceţi arhiereşti. Că pe lângă mulţimea celor bune sunt unele rele din fire, altele proaste, iar altele poznaşe tot din fire. Iar leacul pentru schimbarea firii omeneşti nu se găsise până la sosirea părintelui Macarie – nici în mireasma scripturilor, nici în poticnelile ştiinţei. Şi dacă răutatea nu-şi arată colţii decât cu oarecare dibăcie şi aşteptare, mai ales când îşi face şcoala acolo unde împuţinările firii cată să se ascundă, în schimb gluma, atât de dorită şi de gustată în viaţa neschimbăcioasă a mănăstirilor, nu se lasă aşteptată, mai ales când e în firea unor surori tinere şi răsfăţate ca ucenica maicii Eudoxiei şi ca ascultătoarea de la casa duhovnicilor.
Când păşi a doua oară, duhovnicul simţi ceva moale sub picior. În aceeaşi clipă se împiedică şi căzu pe brânci. Vru să se ridice dar nu izbuti căci picioarele i se înfăşuraseră într-un obiect de pânză liliachie. Bătrânul se aşeză în capul oaselor şi-şi descurcă labele. Apoi luă cârpa şi o întinse cu amândouă mâinile. Era un lucru din îmbrăcămintea femeiască, dar sfinţia sa, om trăit departe, de lume şi de cele lumeşti, n-avea de unde să ştie.
„Să fie izmene gândi el – sunt prea scurte şi nu prea seamănă. Şi chiar dacă ar fi, cine să le poarte într-o mănăstire de femei?”
Mai suci cârpa, o mai învârti, mai întinse şnurul de cauciuc – dar nu capătă dezlegarea. Nu era nici traistă, nici cămaşă, nici sedilă, nici camilafcă, nici ştergar, nici izmene, nici pantaloni…
„Ce păcatele să mai fie şi asta?” – se miră cuviosul ridicând din umeri.
— Aţi găsit ceva, cinstite părinte? îl întrebă sora Ana, ieşind ca din întâmplare, de după colţul casei.
— Uite, măi tăiculiţă, dădui peste ceva colea lângă prag şi nu mă taie capul ce să fie. Ia vezi frăţia ta.
Sora Ana îşi stăpâni râsul şi se făcu că observă cu amănuntul obiectul pe care duhovnicul i-l ţinea întins dinaintea ochilor.
— Nu ştiu, cinstite părinte! zise ea apoi ridicând cu smerenie din umeri.
Părintele Macarie vru să-i dea chiloţii, căci chiloţi erau – arde-i-ar focul! – să-i ducă acasă. Dar fiindcă nu se cădea, întrucât nu erau nici ai lui şi nici de la duhovnicie, îi făcu sucăleţ şi se hotărî să cerceteze printre maici, pentru păgubaş, folosind prilejul să dea pildă celor ce pun stăpânire pe lucru străin.
Dar de unde să fi venit chiar la uşa casei duhovniceşti? Negreşit că de la vecini. Or fi fost întinşi cu alte rufe pe frânghie şi i-a luat vântul, – gândi duhovnicul.
Zărind pe maica Veniamina în dosul porţii, o puse în cunoştinţă.
— Maică, uite am găsit o cârpuliţă colea la picioarele mele, nu cumva o fi adus-o vântul de la cuvioşia ta?
Maica Veniamina, văzând chiloţii, o umflă râsul şi întârzie cu răspunsul.
— Sau poate te pricepi sfinţia ta ce să fie, că pe mine şi pe sora Ana nu ne taie capul.
— Nu ştiu, cinstite părinte, răspunse cu greu vecina, scoţând o parte din cap pe poartă.
Sora Ana intră râzând în casă, iar părintele Macarie, se scărpină după ureche.
— Vezi, cuvioasă, dacă auzi pe cineva că-i lipseşte, să faci dragoste şi să-i spui că e la mine.
În clipa aceasta maica Trifilia trecea cu doniţa la apă. Cu tot necazul pe care i-l pricinuise anatema primită de la duhovnic, datoria o făcu să-i pună mătanie şi să-i sărute mâna.
— Nu cumva ai idee sfinţia ta cam de ce treabă o fi buna cârpa asta? – o întrebă părintele Macarie după ce-i dădu blagoslovenie.
Maica Trifilia se roşi toată şi după ce roti ochii în juru-i, vârî nasul în bundă şi răspunse ruşinată:
— Nu ştiu, cinstite părinte!
— Dacă auzi pe cineva că-i lipseşte, să-i spui că e la mine, tăiculiţă.
Maica Trifilia nu-i mai răspunse şi-şi urmă calea, neştiind ce să creadă: a fost o glumă, ce-i drept cam nelalocul ei, ori într-adevăr duhovnicul n-a mai văzut chiloţi de femeie?
Tot la fel de nedumerit, părintele Macarie sucăli din nou chiloţii şi porni unde plecase. În cămăruţa din dreapta altarului găsi pe maica Galeria – eclesiarha, pe maica Mitrodora vestmântăreasa şi pe sora Niţa a maicii Eudoxiei, care era clisăriţă de rând.
— Blagosloviţi, cuvioaselor!
— Blagosloviţi sfinţia voastră, cinstite părinte.
— Domnul!
— Cum vi se pare mănăstirea noastră, cinstite părinte? – zise repede eclesiarha.
— Mănăstirea… carevasăzică e frumoasă.
— Dar maicile noastre, cum vi se par? – întrebă şi vestmântăreasa.
— Tot frumoase şi ele, îşi îngădui duhovnicul o glumă, făcând şi pe maici să râdă.
— Aţi dormit bine ast-noapte, cinstite părinte? îl ispiti şi sora Niţa, oprindu-se o clipă din curăţitul unui sfeşnic.
Părintele Macarie, ştiindu-se vinovat că n-a fost la utrenie, crezu că întrebarea e cu tâlc, şi făcând o mină de om scârbit, schimbă vorba.
— Maicilor, vreau să vă arăt ceva. Uite, când ieşii din chilie ca să viu la biserică, mă împiedicai de cârpa asta, care seamănă a fi de mătase. Acuma eu, carevasăzică, nu ştiu nici cum se cheamă, nici de unde a venit, dar fiindcă s-a întâmplat de am găsit-o şi nu se cade să pui stăpânire pe lucru străin, o luai, carevasăzică s-o dau cui o cunoaşte-o. Mai întrebai eu vreo două maici, dar nu ştiură să-mi spună nici a cui e şi nici cum îi zice. Ia vedeţi sfinţiile voastre, poate-o cunoaşteţi ori poate să vă pricepeţi mai bine.
Sora Niţa dădu dosul şi intră în altar, ca să râdă în voie; maica Mitrodora se înecă într-o tuse năvalnică, iar eclesiarha, călugăriţă dugoasă, încruntă sprâncenele.
Duhovnicul aştepta răspunsul cu chiloţii într-amândouă mâinile.
— Nu ştiu! Nu sunt ai mei! – răspunse maica Galeria abia mişcând buzele.
Iar maica Mitrodora, neputând să vorbească, făcu semn că nici sfinţia ei n-a mai văzut aşa ceva.
— Dacă auziţi de păgubaşă, să-i spuneţi să dea ochi cu mine, – le rugă neştiutorul şi nevinovatul sfetagoreţ. Şi vârând chiloţii în buzunarul anteriului, se grăbi să intre în altar, cu gând să aducă vorba despre ei la sfârşitul „cuvântului” pe care-l va ţine după leturghie, – pentru călugărie şi pentru mărturisire.
