Pocainta staretului de Damian Stanoiu
POCĂINŢA STAREŢULUI
Părintele stareţ mănâncă astăzi cu duhovnicii mânăstirii. Lucru rar şi neaşteptat. Rar – fiindcă Preacuvioşiei Sale îi place mai mult tovărăşia mirenilor, mai ales când aceştia au posibilitatea să-i ciupă un ajutor „pentru bieţii părinţi”, – fie din bugetul statului, fie de la vreo instituţie particulară; neaşteptat, – fiindcă din cei şase membri ai consiliului duhovnicesc, Preacuvioşia Sa nu mai este în raporturi bune decât cu protosinghelul Gherasim – un bătrân surd, adesea şi „mut”, şi întotdeauna inofensiv.
Sufrageria stăreţiei are, desigur, patru pereţi, însă numai trei sunt de zid. Al patrulea, construit în urmă din scânduri şi geamuri, micşorează sala de mâncare în favoarea unui bufet mic, dar plin de toate bunătăţile pământului. Peretele dinspre răsărit e acoperit în mare parte de-o icoană uriaşă, înfăţişând diferite scene ale judecăţii viitoare; cel de miazăzi e ocupat de membrii familiei regale şi de vreo doi stareţi răposaţi, iar pe cel dinspre miazănoapte sunt aşezate cu gust: Cina cea de taină, Mântuitorul binecuvântând cele cinci pâini, chipul sfântului mucenic Dimitrie, o vedere generală a mânăstirii şi portretul în ulei al actualului stareţ.
Masa este împodobită ca pentru oaspeţi de seamă, cu faţă albă, neumblată şi cu tacâmuri de mâna întâi.
În aşteptarea celui mai mare, duhovnicii încearcă să dezlege taina invitaţiei. Dar mai întâi să vi-i prezint.
Arhimandritul Gavriil are şaptezeci şi cinci de ani, pe care îi poartă fără osteneală şi fără durere. Nici barba nu i s-a rărit şi nici părul prea mult. Obraji-i sunt rumeni, fruntea are numai două crestături mai adânci, iar genele-i stufoase străjuiesc doi ochi zglobii care n-au făcut încă cunoştinţă cu ochelarii. Preacuvioşia Sa a servit mânăstirea, în calitate de eclesiarh, treizeci şi doi de ani; iar ca stareţ şaisprezece.
În faţa părintelui Gavriil s-a aşezat cuviosul Natanail, – un moşneag firav la trup, cu faţa zbârcită, cu barba rărue, cu chelia ieşită de sub potcap şi cu pleoapele aproape goale, dar aşa de grele că abia le mai poate ridica. Nu păstrează biletul de botez, dar ştie că mama sfinţiei sale îl purta în pântece când s-a iscat revoluţia de la ”48… A fost eclesiarh şi econom în mai multe rânduri.
Lângă părintele Natanail îşi mângâie barba sură cuviosul ieromonah Pahomie, – un bărbat ca de cincizeci de ani, îndesat la trup, cu ochii verzi şi cu nas trufaş. N-a ocupat nicio funcţie în administraţia mânăstirii, dar întotdeauna a uneltit, se zice, împotriva îngrijitorilor vremelnici ai obştii.
În faţa sfinţiei sale şi în stânga preacuviosului Gavriil, zâmbeşte părintele Ermoghen. Are şaizeci de ani – ca şi când ar avea patruzeci şi cinci. Nu i-au albit decât puţine fire în barba-i scurtă şi creaţă. Pe faţă nici urmă de post şi de grijă. A trecut, pe rând, prin toată filiera administrativă. De vreo douăzeci de ani trage nădejde să ocupe şi locul cel mai înalt, dar împrejurările i-au fost potrivnice. Tot mai nădăjduieşte însă în „dreptatea lui Dumnezeu” şi în „bunătatea episcopului”…
Coada o face protosinghelul Gherasim. E lung ca o scorbură de salcie, slab ca un măgar de laie, alb ca o coală velină şi surd ca o piatră de hotar. În umărul obrazului stâng poartă urma unei schije turceşti, de la ”77, iar degetul de la mâna dreaptă i s-a strâmbat într-o aventură din vremuri uitate…
Face parte din consiliul duhovnicesc de când nici el nu mai ţine minte, pentru că are o calitate foarte apreciată de către stareţi: nu întreabă niciodată ce iscăleşte.
Pe buzele tuturora – minus Gherasim – flutură aceeaşi chinuitoare întrebare:
— De ce ne-o fi poftit? Ce înseamnă această dragoste neaşteptată?
— I s-a apropiat sfârşitul, găsi Ermoghen o lămurire.
— Asta e dorinţa ta, îl tachină Gavriil, dar eu bănuiesc că nu sfârşitul vieţii i s-a apropiat, că e voinic ca un taur, ci sfârşitul măririi…
— Cam tot acolo vine… Ce crezi, Pahomie?
Părintele Pahomie îşi privi vârful nasului, parcă i-ar fi cerut un sfat, şi răspunse în doi peri:
— Nu-i lucru curat la mijloc…
— Că nu e lucru curat, bănuim noi, zise Gavriil; dar ce să fie? Asta e întrebarea. Şi numai tu ai fi în stare să dai un răspuns.
— Mai degrabă poţi ghici tainele lui Dumnezeu decât planurile Satanei, se lepădă Pahomie, râzând.
— Totuşi s-au găsit în toate timpurile călugări care să ghicească gândurile dracului şi să i le strice; dar nicicând om pământesc n-a tâlcuit tainele Tatălui, – îl contrazise Ermoghen. Eu sunt sigur, părinte Pahomie, că sfinţia ta bănuieşti ceva, dar nu vrei să spui.
— Staţi să vă lămuresc eu, interveni Natanail cu glasu-i copilăresc şi tărăgănat. Ne-a poftit ca să ne taie capetele, aşa cum Lăpuşneanu a tăiat pe-ale boierilor. Dar nu văd pe Moţoc…
— Gherasim! – zise Pahomie stârnind veselie.
— O să te dea pe mâna călugărilor, ca să te strângă de gât, – îl preveni Natanail pe surd.
Dar surdul… ca surdul.
— Ba eu aş mânca, dar n-am ce, – răspunse el întorcând farfuriile şi paharul.
Intră părintele stareţ. Râsul stârnit de infirmitatea lui Gherasim îngheţă într-o clipă pe buzele tuturor. Nimeni nu se ridică. Singur Gherasim făcu o mişcare în acest scop, dar văzând că ceilalţi sunt prinşi de scaune, renunţă şi el să se mai ostenească.
Stareţul încruntă uşor sprâncenele şi zise, pe un ton natural, obişnuitul:
— Blagosloviţi!
— Domnul! – mormăiră duhovnicii, fără să-l privească.
Preacuviosul Procopie numără cincizeci şi unu de ani de la naştere şi patru de când a fost ales stareţ. E înalt de stat, nu tocmai rotund la trup, părul castaniu, barba roşcată şi întinsă, fruntea lată, nasul frate cu al lui Pahomie şi zulufii potriviţi din foarfecă. Pe porţiunea fără păr, a obrajilor plini, s-au ţesut firicele de sânge, iar dosul palmelor e punctat cu semnele traiului bun.
— Luaţi, părinţilor!
Păhărelele cu rachiu se golesc uşor, dar vorba e legată. Şi nici stareţul n-o sili. Dăduse ucenicilor poruncă să servească pe meseni după gustul fiecăruia: pe Gavriil şi pe Ermoghen cu ţuică de prune, pe Gherasim cu prăştină, pe Pahomie cu spumă de drojdie, iar pe Natanail cu rachiu de izmă, – şi aşteptă liniştit efectul acestei atenţii deosebite. Dar nimeni nu deschidea gura decât pentru un sec şi banal „blagosloviţi”, şi, fireşte, pentru a înghiţi conţinutul păhărelelor.
Se serviră icre de crap decorate cu măsline; se înghiţiră două cutii cu sardele de Lisa; apoi câte-un rând de pahare cu vin – şi vorba abia începu să se înfiripe, timidă, între vecini.
Stareţul rămânea mereu izolat. Nimeni nu-i adresă vreun cuvânt, şi nici el nu scotea de sub mustăţile-i vârfuite decât ceea ce îl obligă datoria de amfitrion: poftiţi – luaţi – serviţi-vă. Şi se părea, judecând după zâmbetul din colţul gurii şi după ironia din priviri, că nu-l jigneşte defel mojicia oaspeţilor. Ba chiar îi făcea plăcere, ca şi când ar fi fost prevăzută.
Vine la rând ciorbă de raţă, cu bucăţele împărţite iarăşi după preferinţele – cunoscute – ale mesenilor. Numai părintelui Pahomie, în loc de copane, îi pusese fratele Niculae o aripă şi târtiţa. Bătrânul Natanail, vesel că primise ficaţii şi ciorba dumicată gata, remarcă greşeala şi stârni un pic de voie bună. Stareţul încercă să rupă gheaţa dintre el şi ceilalţi, dar nu izbuti. Se resemnă în aşteptarea unui moment mai prielnic.
Ciulama de găină, cu mămăliguţă. De data asta fratele Niculae puse târtiţa în porţia lui Natanail. Unchiaşul, când dădu peste ea, râse pe înfundate, apoi o luă în furculiţă şi o trecu vecinului. Pahomie, fără nicio întârziere, o dărui lui Gherasim. Acesta îi mulţumi, dar se scuză, sub cuvânt că e… schimnic; şi o trecu lui Ermoghen.
— Eu nu mănânc târ-târtiţă, – se apără acesta scurt; şi o mută la fostul stareţ. Arhimandritul Gavriil păru încurcat. Nu-i convenea nici s-o mănânce şi nici s-o ofere stareţului.
— Nu-ţi mai place, Gavriile? – îl întrebă în batjocură Natanail.
— Ba de plăcut i-ar place… dar nu mai are dinţi, răspunse Ermoghen, pentru el.
Arhimandritul înfipse furculiţa în bucăţica orfană şi o privi lung.
— Ia încearcă, părinte Gavriile, îl îndemnă Ermoghen, în râsul tuturor.
— Îi lasă gura apă… dar nu mai e puterişcă, îl necăji Pahomie.
Fostul stareţ îşi luă ochii de la târtiţă şi-i îndreptă spre capul mesei. Părintele Procopie, ocupat să desfiinţeze o copană, simţi privirea şi rânji cu gura plină.
— Dă-o stareţului, că e mai tânăr, – îndemnă Gherasim pe Gavriil.
Acesta îşi privi superiorul mai peste umăr şi vru să-i întindă furculiţa, dar îşi luă seama. Nu din pricina rangului, ci fiindcă nu vrea să-i dea prilej de vorbă. Dar Gherasim stărui.
— Dă-o, frate, stareţului, că e tânăr, nu e ştirb ca noi.
Stareţul săltă capul din farfurie şi făcu pe neştiutorul.
— Despre ce este vorba, cinstiţi părinţi?
Duhovnicii schimbară priviri repezi, apoi lăsară râsul şi deveniră foarte ocupaţi cu ciulamaua şi cu mămăliga. Gherasim însă o ţinea una.
— Dă-o stareţului, Gavriile, că acu e în zaua lui.
Părintele Natanail nu mai putu ţine râsul şi vărsă pe piept lingura cu ciulama. (El dumicase mămăligă în farfurie şi căra cu lingura). Din această pricină râsul mocnit o clipă, răsuflă în forme violente şi mai făcu pagube şi altora. După ce, cu ajutorul fratelui Niculae şi al părintelui Pahomie îşi adună resturile de pe haine, Natanail se adresă răstit către Gavriil, care tot nu se agăţase de târtiţă.
— Şi nu te mai uita, omule, la ea! Dacă nu-ţi place, dă-o pisicii, că ea o mănâncă.
— Ba s-o mănânce stareţul, – o potrivi, ca prin minune, Gherasim.
— S-o mănânce, dacă vrea, – se răsti iarăşi Natanail, bâţâindu-şi lingura şi capul.
Arhimandritul Gavriil, văzând care încotro, înfipse din nou furculiţa în târtiţă şi o întinse superiorului. Acesta, deşi ştia despre ce anume fac bătrânii haz, continuă să mănânce, tăcut şi cu ochii în farfurie. Numai când Gavriil îi duse bucăţica în drumul ochilor, îşi săltă capul, în timp ce musafirii, care îl ştiau supărăcios şi prost la vorbă, aşteptau să râdă pe seama lui Gavriil. Dar preacuviosul Procopie zâmbi cu recunoştinţă; şi luând târtiţa, zise:
— Iacă un om – şi încă fost stareţ – care se îndură să dea aproapelui partea cea mai gustoasă. Mulţumesc, părinte Gavriile!
— Pentru puţin, îi răspunse acesta, odată cu un compliment batjocoritor.
— Ar fi mâncat-o el, sări Pahomie, dar îi e teamă să nu i se facă rău…
— Şi-ar aduce aminte din tinereţe, completă stareţul.
Gavriil îl privi de sus.
— Mda! De când eram stareţ…
— Când erai stareţ, te hrăneai numai cu târtiţe de pasăre? – îl întrebă Ermoghen, privind la Natanail.
— Tot bătrân era şi atunci, răspunse Pahomie în locul lui Gavriil.
— Mă rog, zise stareţul, ce legătură poate să fie între bătrâneţe şi târtiţa unei găini?
— Ca între stareţ şi consiliul duhovnicesc, îl lumină la iuţeală Pahomie.
Procopie lăsă ochii în jos. Ceilalţi căutară – care cu picioarele, care cu privirea, pe Pahomie, ca să-l felicite.
Felul al treilea: câte-un purceluş pe varză şi câte-o sticlă de vin, de fiecare căciulă… Duhovnicii se priviră uimiţi.
— Nu-i lucru curat, şopti Ermoghen la urechea lui Gavriil.
— Să ştii de la mine că tot o să ne taie capetele, şopti şi Natanail la urechea lui Pahomie. Acesta însă privea purcelul cu atâta dragoste părintească, încât nu l-ar fi lăsat orfan – chiar cu riscul capului…
Natanail suci farfuria şi o răsuci, neavând curaj să încerce cu propriile-i puteri a spinteca friptura. Gherasim, la fel de neputincios, îi dădu ocol, cu furculiţa şi cu cuţitul în mâini, până o depărtă ca de-o palmă şi se puse să-şi facă un plan. Pahomie, om în putere, se întinse şi tăie coada purcelului din faţa lui Natanail, apoi o întinse bătrânului. Acesta o respinse, supărat, şi continuă să sucească farfuria. În acest timp, Ermoghen, imitând pe Pahomie, ascuţi cuţitul de farfurie, apoi tăie urechiuşele purcelului destinat lui Gherasim şi le oferi surdului.
— Să dea Dumnezeu să te văd mai surd ca mine, îi mulţumi acesta din toată inima.
Când observă neputinţa bătrânilor, stareţul făcu semn ucenicilor să le dea ajutor. Într-un minut purceii fură sfârtecaţi în bucăţele, iar aburul icnit din carnea lor fragedă se uni cu cel ce ieşea din varză şi gâdilă, foarte plăcut, nările duhovnicilor. Iar când fălcile lipsite de dinţi intrară în funcţiune şi limbile prinseră gustul delicios al purcelului de lapte fript la tavă, mai încetară şi bănuielile împotriva stareţului…
Toată fiinţa bătrânilor se concentra asupra farfuriilor şi orice alt gând dispăru din mintea lor ca praful în faţa vântului şi ca roua în faţa soarelui…
Îndemnaţi de către stareţ, ucenicii acestuia interveneau mereu acolo unde mâinile slabe se dovedeau neputincioase, având grijă ca şi paharele să fie pururea virgine şi cât mai la vederea cuvioşilor oaspeţi. Nimeni nu vorbea. Toate gurile erau din cale afară de ocupate. Doar câte-un tuşit scăpat fără voie din gâtlej şi clefăiturile din ce în ce mai libere, erau singurele semne după care se putea ghici bucuria rară – a trupului şi a sufletului laolaltă…
Dar fălcile începură, de la o vreme, să dea semne de oboseală, furculiţele să scormonească după părţi socotite mai alese şi dracul duşmăniei să-şi reocupe locul din care fusese izgonit un sfert de ceas.
— Eu mă prind că purceii ăştia, deşi au fost luaţi din turma mânăstirii, o să ne coste cam multişor, şopti Ermoghen la urechea lui Gavriil.
Acesta se asigură cu coada ochiului de neatenţia stareţului şi-i răspunse, pe aceeaşi coardă:
— Să fim cu băgare de seamă.
Pahomie dădu şi el să-şi spună gândul, vecinului, dar Natanail, tocmai clefăia din ficaţii purcelului, mulţumit la culme că sunt şi moi şi gustoşi – şi-i luă înainte.
— Aferim de-aşa friptură! Păcat că nu mă întâlnesc cu ea mai des…
— Fă-te stareţ, îl sfătui Ermoghen, fără să-şi ridice privirea.
— Aşa hodorog! – se miră Pahomie.
— Ca să mănânci purcei de lapte – face, zise Gavriil împăciuitor.
— Bine, bine, dar unui stareţ i se mai cer şi alte calităţi, – protestă Pahomie, cu ochii la preacuviosul Procopie.
— Ce calităţi îi mai trebuie?! – se miră Ermoghen. Să umble după femei, să bea cât patru şi să se pună rău cu întreaga obşte?
Toate urechile şi jumătăţile de ochi se aţintiră spre capul mesei. Dar stareţul, ca şi când n-ar fi auzit nimic, goli un pahar până în fund, apoi îşi continuă opera de distrugere a celui din urmă picior. Nemulţumiţi şi miraţi de această tăcere, musafirii îl imitară nervoşi şi nedumeriţi. Abia acum începură ei să găsească unele cusururi fripturii. Gavriil observă că urechile n-au fost bine curăţite; Ermoghen că varza n-a fost tocată „ca fideaua”; Pahomie, că untura „parcă ar avea puţin miros”, iar Natanail că purcelul are şi părţi care se împotrivesc gingiilor cuvioşiei sale. Singur Gherasim, resemnat din cauza infirmităţii, continuă să înghită şi să mestece cu acelaşi elan de la început. Numai când observă că tăcerea se prelungeşte, se crezu dator s-o rupă el.
— Dacă părintele stareţ mi-ar da în fiecare zi câte-un purcel fript şi câte-o sticlă cu vin, l-aş socoti printre sfinţi…
— Poţi să-l socoteşti şi aşa, că tot habar n-ai tu de ceea ce se petrece pe lume, gângăvi Ermoghen.
Gherasim vru să mai adauge ceva, dar întâlnind ochii sfredelitori ai stareţului, înghiţi vorba. De la el ochii lui Procopie trecură pe rând la ceilalţi meseni şi constatară că… şi vinul şi friptura au plăcut. Părintele Gavriil, care începuse purcelul de la mijloc, mai avea capul, coada şi picioarele de la genunchi; Natanail mâncase de unde nimerise, iar acuma revenea pe unde trecuse mai în grabă; Ermoghen mai avea o coastă, Gherasim o pulpă, iar Pahomie… număra oasele. Sticlele se goliseră invers cu vârsta: a lui Natanail avea nivelul cel mai scăzut, iar a lui Pahomie pe cel mai ridicat.
Părintele stareţ zâmbi satisfăcut şi-şi mută ochii la propria-i voinicie: din purcel mai avea coada şi râtul, iar din sticlă… sticla! Făcu semn ucenicilor şi în două secunde toate clondirele de pe masă fură înlocuite cu altele pline, iar resturile din pahare golite într-un vas.
— Luaţi, părinţilor, îndemnă stareţul după ce fraţii ascultători îşi făcură datoria şi umplură paharele.
Duhovnicii priviră cupele aburite, le mângâiară cu degetele, dar ezitară să le ridice. Nu din pricină că se săturaseră, ci fiindcă fuseseră invitaţi… Crezând că întârzierea are un rost, nici părintele Gherasim nu bău.
— Luaţi, părinţilor, că se încălzeşte, stărui din nou stareţul, după ce goli paharul preacuvioşiei sale.
— Apăi… o să mai luăm, zise Natanail, că nu prea ne întâlnim aşa des cu chilipiruri d-astea.
— Ar sărăci mânăstirea, găsi Ermoghen o explicaţie.
— Şi s-ar toci masa stăreţiei, adaugă Pahomie.
Părintele Procopie aşteptă şi cuvântul fostului stareţ, dar văzând că întârzie şi socotind momentul foarte propice pentru a legă vorba cu oaspeţii, luă o poză de pocăit şi zise:
— Părinţilor, am impresia că – ori mâncarea nu v-a plăcut, ori vinul vi s-a părut oarecum…
Natanail se burzului dintr-odată şi trânti cu paharul în masă.
— Nu-i adevărat! Am mânia pe Dumnezeu, dacă am cârti un cuvânt împotriva mesei.
— Atunci alta este pricina care vă face să grăiţi tot în pilde şi tot cu două înţelesuri…
— Cum? Adică te faci că nu ştii? – se răsti Natanail, împroşcându-l cu ce avea prin gură. M-ai făcut „porc bătrân”, pe mine care trăiesc de şaptezeci de ani în această mânăstire, şi am slujit în sfântul altar vreme de şaizeci şi doi de ani – şi acuma te miri că nu-ţi dau cinstea de stareţ?
— Pe mine nu m-a sictirit în chiar timpul sfintei Liturghii, după ce ne-am împărtăşit amândoi din acelaşi potir? – sări şi Ermoghen, mai roşu decât vinul din sticle.
— Am slujit mânăstirea în toate chipurile şi nu mi-am auzit decât vorbe de laudă, atât de la cei mici cât şi de la cei mari; iar sfinţia ta m-ai pârât la mitropolie că nu mă duc regulat la biserică şi m-ai făcut „bou domnesc”, în faţa soborului, – îi reproşă, tremurând, fostul stareţ.
— Vă pierdeţi vremea degeaba, observă Pahomie, umplându-şi paharul. Mai mult folosiţi golind sticlele astea…
Stareţul îl împunse c-o privire scăpată fără voie, apoi se ridică, umilit, şi umplu cu mâna preacuvioşiei sale toate paharele de pe masă.
— Smerenia Iudei, mormăi Gavriil, la un gând cu ceilalţi.
— Cinstiţi părinţi, aveţi dreptate, grăi stareţul, milogindu-şi chipul cât mai meşteşugit. Greşit-am înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţiilor voastre…
— Nu mai tăgăduieşti, ca în faţa exarhului?[1] – îl întrerupse, în batjocură, Pahomie.
— Nu. Îmi recunosc păcatul şi-mi cer iertare!…
— Aha, după ce ţi-ai râs de bătrâneţile mele şi m-ai făcut „bou domnesc”…
— Iar pe mine „porc bătrân”…
— Şi pe mine m-ai ocărât ca pe un ţigan sau ca pe un servitor oarecare…
Stareţul nu-şi pierdu cumpătul. După ce înghiţi cu răbdare toate învinuirile, îşi reluă umilit, cuvântarea întreruptă.
— Cinstiţi părinţi, v-am spus că-mi recunosc vinovăţia…
— Şi Iuda şi-a recunoscut-o, dar a fost prea târziu…
— …şi nu mă dau înapoi să-mi cer iertare şi să primesc chiar un canon, dacă sfinţiile voastre, ca duhovnici bătrâni, aţi găsi cu cale să-mi rânduiţi. Sunt om, nu sunt numai călugăr şi stareţ; şi ca om sunt şi eu supus păcatului. Credeţi sfinţiile voastre că puţin m-au costat neplăcerile, pe care, în clipe de mânie, vi le-am pricinuit? Vă mărturisesc în frica lui Dumnezeu că nopţi de-a rândul şi zile întregi mi-am pierdut somnul căindu-mă şi rugând pe Cel de Sus să nu-mi socotească aceste păcate… Dacă aţi şti frăţiile voastre de câte ori am dat să vin şi să-mi cer iertare, în genunchi, nu m-aţi mai învinui acuma ca pe un criminal de rând ce nu merită îndurare. Dar n-am putut să-mi uşurez astfel sufletul, căci m-am temut, ca un rău şi ca un netrebnic, că-mi voi pierde autoritatea de conducător şi deci mai amarnic voi fi judecat de Dumnezeu… De atâtea ori am vrut să vin la Preacuvioşia Ta, părinte arhimandrite, şi să-ţi zic: „Ai avut dreptate. Am furat şi am minţit. Iartă-mă sau loveşte-mă: cum te lasă cugetul”. Apoi să trec la bunul nostru Natanail şi să-i spun: „Drept m-ai judecat. Sunt muieratic şi prea puţin mă sinchisesc de gura lumii şi de slova canoanelor. Iartă-mă sau loveşte-mă, – după cum vei socoti că merit”. Iar părintelui Ermoghen să-i pun mătanie, fiindcă l-am ocărât în faţa soborului. La urmă de tot să mă duc la fratele meu de călugărie, Pahomie, şi să-i adeveresc punct cu punct – toate acuzaţiile pe care mi le-a adus… Cum vă spusei însă, m-am temut, în prostia mea, că apoi nu voi mai fi vrednic să stau în locul cel înalt, şi astfel mai mare greşeală să săvârşesc. Sunt aproape şapte luni de când la masă cu sfinţiile voastre n-am mai mâncat, în sobor n-am mai slujit şi vorbă între noi n-am mai deschis. Ştie unul Dumnezeu cât m-a chinuit starea aceasta, mai ales că nici eu nu mă sumeţeam să-mi cer iertare şi nici sfinţiile voastre n-aţi făcut nimic pentru împăcare. Mâncarea, pentru mine, n-avea niciun gust, iar băutura nu se lipea cu plăcere de limbă… Mi-era dor să mai fac haz de lipsa măselelor moşului Natanail, de tactul cu care mănâncă şi bea părintele Gavriil, de stângăcia plăcută a părintelui Ermoghen şi de graba cu care Pahomie sărea în ajutorul celor neputincioşi… În noaptea trecută am avut nişte vise urâte, trimise de la Dumnezeu, şi azi n-am mai putut să mai amân împăcarea atât de dorită. Am îngenuncheat în faţa icoanelor şi am zis: „Doamne, facă-se voia Ta!” Acuma, preacuvioşi părinţi şi fraţi în Hristos Domnul, judecaţi-mă şi mă osândiţi după care lege vă convine mai bine. Eu sunt împăcat în sufletul meu că mi-am făcut datoria. Dacă sfinţiile voastre nu-mi primiţi pocăinţa, rămâne să daţi seama înaintea Celui din Cer. În tot cazul pentru mine veţi fi de-acu înainte sfătuitorii cei mai ascultaţi şi fraţii cei mai iubiţi…
Aci, părintele stareţ se opri şi se făcu că-şi striveşte lacrimile între gene. Natanail se înduioşă şi-i întinse mâna.
— Eu te iert. Iartă-l şi tu, Gavriile.
Fostul stareţ ezită. Ermoghen îi luă înainte.
— Eu te-am iertat din ceasul în care m-ai ocărât. Numai dacă şi Dumnezeu îţi va şterge greşeala…
— Iartă-l şi tu, Gavriile, stărui din nou Natanail.
— Eu… n-am nimic cu Preacuvioşia Sa, zise Gavriil cu gura pe din două. E drept că m-a făcut „bou”, dar boii sunt adesea mai înţelepţi şi mai curaţi înaintea Ziditorului, ca făpturile cu două picioare.
Mai rămânea Pahomie. Stareţul îl fixă stăruitor şi făcu semn moşneagului să-i zică.
— Iartă-l şi tu Pahomie, se rugă Natanail, îmboldindu-l şi cu cotul.
Pahomie ridică din umeri.
— Dacă l-oi ierta eu şi nu l-o ierta Dumnezeu şi… Codul Penal, tot degeaba, se apără el, înfruntând privirea stareţului.
— Iartă-l, mă! – stărui iarăşi Natanail.
Ermoghen se asocie şi el. Dar Pahomie nu mai dădu niciun răspuns – şi-şi văzu de sticlă. Procopie scoase un oftat uşor, şi ridicându-se de pe scaun se smeri să umple a doua oară paharele mesenilor. Aceştia se împotriviră, dar el stărui.
— Isus Hristos, că a fost fiul lui Dumnezeu, şi a spălat picioarele ucenicilor; fie-mi îngăduit şi mie, un ticălos de stareţ, să umplu paharele unor bătrâni şi preacuvioşi duhovnici…
Cei trei se înduioşară şi mai mult.
— Iartă-l, mă Pahomie, şi tu, se rugară ei din toată inima.
Dar Pahomie rămânea neînduplecat. În cele din urmă conveni astfel:
— Dacă stareţul crede că faptele pe care i le-am aruncat în sarcină-i nu păcătuiesc nici împotriva aşezărilor Sfântului Vasile şi nici împotriva legilor statului, sunt gata – nu numai să-l iert, dar să-i sărut şi mâinile şi picioarele.
Ceilalţi priviră îngrijoraţi şi întrebători spre capul mesei. Stareţul, puţin schimbat la faţă, îşi ascunse mânia şi răspunse cu acelaşi glas îndulcit.
— Părinţilor şi fraţilor, a păcătui e omenesc; dar a stărui în greşeală e lucru diavolesc. Dacă aş tăgădui că felul cum mi-am înţeles de la o vreme atribuţiile de stareţ, şi mai ales cum am mânuit fondurile mânăstirii – e în desăvârşită potriveală cu aşezările Sfinţii Părinţi şi cu legiuirile lumeşti, aş mai adăuga la păcate şi deci mai mult mi-aş îngreuna sarcina înaintea Judecătorului celui drept. Recunosc, deci, că am călcat, cu bună ştiinţă – şi canoanele şi legile statului, şi ordinele scrise ale celor mai mari; iar de sfaturile consiliului duhovnicesc mi-am bătut joc cum mi-a plăcut. E drept că uneori m-am ispitit crezând că voi folosi mânăstirii; de cele mai multe ori însă am păcătuit pentru punga şi pentru stomacul meu… Am făcut cheltuieli fără să vă cer avizul şi am încasat venituri fără să le însemnez undeva. Am socotit, în nerozia mea, că afară de Dumnezeu, de Satana şi de Episcop, un stareţ nu e îndatorat să mai dea şi altora cont de faptele lui şi de gândurile lui. De la o vreme însă mi-am dat seama că am apucat căi greşite; că legile trebuiesc respectate cu sfinţenie iar nu călcate; şi că un conducător, oricât s-ar crede el mai înzestrat de Dumnezeu decât semenii săi, tot are nevoie de sfatul şi de ajutorul altora. Aşa am socotit cu mintea mea cea mai de pe urmă; şi de aceea v-am poftit pe sfinţiile voastre, ca pe nişte slujitori vechi şi încercaţi, în oastea Domnului; întâi ca să vă cer iertare, după cum mai înainte v-am mărturisit, pentru supărările pe care firea mea iute şi nevlăguită vi le-a pricinuit; şi al doilea – ca să vă făgăduiesc că de aci înainte nu voi face un pas şi nu voi mai cheltui un ban fără încuviinţarea Comitetului. Amin!
Părintele Natanail privi la Gavriil, Gavriil la Ermoghen, Ermoghen la Natanail, apoi toţi la Pahomie – şi Pahomie… în tavan.
— Ce zici, Gavriile? întrebă Natanail pe fostul stareţ.
— Ce să zic? Dacă făgăduiala şi căinţa au pornit de la inimă, iertat să fie, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
— Amin! – grăi Natanail.
— Amin! – grăi şi Ermoghen.
Pahomie se scobea cu un chibrit printre dinţi şi tăcea. Natanail îl îmboldi cu piciorul, apoi cu mâna, ca să sloboadă şi el vorba cea mare, dar în zadar. Pahomie lăsă scobitul şi se apucă să aşeze oasele purcelului – care şi la locul lui. Moşneagul se enervă.
— Hai, Pahomie! Tu ce zici?
— Ce să zic: că lupul păru-şi schimbă, dar năravul – ba.
Cei trei protestară. Pocăinţa stareţului li se păruse prea sinceră ca să nu fie crezută.
— Apăi tu… cu capul ăla mare… nici că erai în stare să dai alt răspuns, îl mustră Natanail, pe duhovnicul cel mai tânăr.
— Iartă-l, mă Pahomie, şi tu, stărui Ermoghen.
— Lăsaţi-l, părinţilor, că aşa e el: întotdeauna de altă părere, – interveni Gavriil batjocoritor.
— Bun a fost purcelul, dar şi vinul – n-are niciun cusur, – sări de colo şi cuviosul Gherasim, care habar n-avea despre ce este vorba.
— Iartă-l, omule! – se rugă din nou Ermoghen, de Pahomie. Dacă n-ai fi duhovnic, aş zice că nu cunoşti cum trebuie primit păcătosul care se pocăieşte…
— Pocăinţa vulpoiului, – răspunse Pahomie, râzând forţat.
Natanail se burzului ca un arici şi vru să-l certe, dar stareţul îi luă vorba din gură.
— Părinţilor, fratele meu de călugărie, Pahomie, face parte din acei oameni care, deşi pricep uşor, dar pentru motive ştiute numai de ei şi de Dumnezeu, se lasă întotdeauna mai greu. Eu sunt mulţumit în sufletul meu că din cinci câţi vă număraţi de faţă şi în consiliul duhovnicesc, unul îmi dă credit în alb, trei îmi iartă trecutul şi-mi socotesc cuvântul – cuvânt, şi numai al cincilea se îndoieşte. Dar oare toţi ostaşii au încredere în calităţile comandantului lor? Nu s-au găsit chiar în ceata Ucenicilor unii care să se îndoiască de dumnezeirea lui Iisus? Să lăsăm dar pe părintele Pahomie să cugete în limba sfinţiei sale, iar noi, bucuroşi că am biruit pe satana şi ne-am împăcat, hai să mai cinstim câte-un păhărel. Noroc şi sănătate! Bucurie, frate Pahomie!
— Să dea Dumnezeu, – zise acesta oftând şi ridicând cu îndoială din umeri.
Natanail apucă paharul cu amândouă mâinile, căci una singură era prea slabă pentru atâta greutate, şi privind la stareţ cu ochi protectori, zâmbi părinteşte şi zise:
— Ei, bată-te mântuirea să te bată!… Mă uit la tine şi parcă nu-mi vine să cred… Mi-aduc aminte de când te-a luat bietul Ghervasie, Dumnezeu să-l ierte, întru ale sale. Erai un ciucioiu cu mucii la nas. Nici „blagosloveşte” nu ştiai să zici.
— Era ruşinos ca o fată mare, – îşi aminti şi Gavriil.
— Pti! da’ ce ruşinos! Când s-a mai mărit şi a început să citească, la strană, ori de câte ori îi făceam câte-o observaţie – se roşea până în vârful urechilor. De, cine ar fi crezut c-o să…
— …iasă aşa, – întrerupse Pahomie.
— Taci, mă ţigane! – se răsti Natanail. Tu – neruşinat ai fost de când ai intrat pe poarta mânăstirii, şi tot aşa eşti şi în ziua de astăzi. Întotdeauna ai fost cu capul mare şi plin de gărgăuni, d-aia nu te-a primit nimeni în cele mai de cinste. Nu ştiu cum a făcut Procopie de te-a vârât în Comitet. Dar el a fost băiat bun, smerit şi ascultător… d-aia a ajuns unde se găseşte. Tu, cu prostiile tale, duhovnic ai să mori. Mă mir cum te-au învrednicit şi cu atâta!
— La culoare, îmi pare mai frumos vinul de obşte, dar la gust… îl întrece ăsta de-o mie de ori. Ăla îmi pare că ar avea niţel smag, – grăi Gherasim, ca să se găsească şi el în vorbă.
— O fi mai având şi altceva, nu numai smag, gângăvi Pahomie, ca pentru sine.
Gavriil şi cu Ermoghen îşi făcură cu ochiul, ca şi când Pahomie ar fi avut dreptate. Şi nici Natanail nu acoperi adevărul. Zise:
— Ce-a fost – a fost! De-aci înainte toate se schimbă şi se îndreaptă; nu-i aşa, Procopie?
Stareţul adeveri cu o înclinare din cap, apoi se ridică şi turnă în pahare. Pahomie îl privi chiorâş şi strâmbă din nas, dar ceilalţi îl învăluiră în ochi calzi şi îngăduitori.
— Ia-n te uită ce smerit e! – îl lăudă Natanail. Adevărat vorba ceea: puica se cunoaşte de pe creastă ce neam o să iasă. Smerit a fost când era numai un biet ucenic la Ghervasie, smerit e şi acu, stareţ fiind… Ce zici, Gavriile?
— Tot ca şi sfinţia ta. Bine c-a biruit pe diavolul care-i furase înţelepciunea.
— Ce bărbuţă caraghioasă avea când l-a făcut diacon! – îl mângâie şi Ermoghen. V-aduceţi aminte, părinţilor? Parcă era un smocuşor de la coada caprei. Şi acuma – ia priviţi bărbălaie! Juri că e arhiereu!
— Când să-l facă preot, m-a întrebat şi pe mine stareţul – Marchian era atunci: „Ce zici, Natanaile, să-l fac?” „Fă-l, că e bun”, am răspuns eu, încredinţat, după cât îl ştiam, că nu va necinsti sfintele Taine. Acuma mă bucur că nu m-am înşelat. S-a coborât darul lui Hristos asupra unui călugăr ales… Ba ajunse şi stareţ! Ei, ce vrei? Îi face Dumnezeu parte – şi gata!
— Să ştiţi de la mine că la alegerile de stareţi se amestecă şi diavolul. Ba chiar Scaraoschi cel bătrân, – îndrăzni Pahomie.
— Pesemne că d-aia nu s-a ales Ermoghen, râse Gavriil. I-a ţinut dracu parte prea pe faţă…
— Ermoghen nu face de stareţ, zise Natanail. El e bun de eclesiarh mare. Stareţul trebuie să fie falnic, să aibă îndrăzneală şi să ştie să vorbească şi ce să vorbească, pe unde s-o duce şi cu cine s-o întâlni.
— Da’ lui Ermoghen ce-i lipseşte? – glumi Gavriil. Că un caier de barbă tot are; minte – în tot cazul mai sănătoasă decât a lui Pahomie; iar cât pentru vorbă… niciun copil de doi ani nu-l rămâne. Atâta că e el cam peltic…
— „Porc bătrân” şi „bou domnesc”, tot poate să zică, – îndrăzni Pahomie.
Bătrânii se supărară de-a binelea. Natanail vărsă paharul jumătate pe piept, şi puţin lipsi, când simţi vinul la buric, să nu sloboadă un blestem. Iar Gavriil şi cu Ermoghen, deşi nu iubeau pe stareţ, găsiră purtarea lui Pahomie lipsită de smerenie şi de omenie.
— Mă Pahomie, îl atacă Gavriil, dacă n-ai fi băut din acelaşi vin cu noi, aş zice c-ai băgat pe beregată niscai prafuri de nebuneală. Lasă, omule, ce-i fi având pe suflet, şi dă cinstea celui care te ospătează!
— Fireşte! – se asocie şi Ermoghen.
— Cu toată plăcerea, răspunse Pahomie, spre bucuria tuturor.
Şi ridicându-se de la masă, puse trei mătănii în faţa icoanei sfântului marelui mucenic Dimitrie, patronul mânăstirii… Duhovnicii îl urmăriră, făcând haz şi aşteptară ca la urmă să-şi ia iertăciune de la stareţ. Dar Pahomie, după ce se cocoţă pe-un scaun şi sărută chipul sfântului, grăi:
— Mă rog, mai aveţi ceva de zis? M-aţi învinuit că nu dau cinstea cuvenită celui care ne ospătează – şi mi-am recunoscut greşeala. Dacă părintele stareţ îmi poate dovedi că ne-a dat să mâncăm măcar o firimitură din averea sa personală, sunt gata să-i fac şi lui trei mătănii şi să-i sărut mâinile – ca sfântului Dimitrie…
Cei trei se uitară îngrijoraţi la stareţ. Dar părintele Procopie, găsi observaţia lui Pahomie întemeiată, şi ridicându-se de unde şedea se duse la el şi-l sărută pe obraji.
— Sărutarea Iudei, – zise Pahomie, ştergându-şi obrajii cu batista înmuiată în vin. Stareţul îl luă de mâini.
— Măi frate Pahomie, dacă-ţi închipui că purtarea ta mă supără, te înşeli grozav. Dimpotrivă: mă bucur din toată inima că ai rămas aşa cum te cunosc de când ai păşit pe poarta mânăstirii: cinstit şi mereu cu grijă pentru averea şi pentru binele obştii. Ne cunoaştem din noviciat, aşa e? Suntem călugăriţi în aceeaşi zi şi luaţi sub aceeaşi mantie de către acelaşi duhovnic, şi deci, după datină, ne putem socoti, cum ne-am socotit până mai anul trecut, fraţi buni; nu-i aşa?
— Mă lepăd de-aşa frate! – se scutură Pahomie, râzând.
— Tu te lepezi, dar nu mă lepăd eu. Am fost prieteni din ziua în care ne-am cunoscut, cel puţin eu aşa am crezut, – şi prieteni vreau să rămânem până la moarte. Cunosc pricina supărării tale şi-mi recunosc încă o dată vinovăţia. Şi încă o dată făgăduiesc că voi pune chiar de astăzi început de îndreptare. Ţie, ca mai tânăr şi mai priceput, îţi dau sarcina să supraveghezi întreaga viaţă a mânăstirii şi să-mi arăţi tot ce se petrece împotriva aşezărilor sfinţilor Părinţi şi a legilor de astăzi… Ei, nici în condiţiile astea nu vrei să ne împăcăm?
Pahomie şovăi.
— Împacă-te, împacă-te! – îl îndemnară ceilalţi cu mare zgomot.
— Săi, Ermoghene, de-i desparte, că acu se încaieră! – strigă Gherasim, după ce constată că i s-a lăsat vinul în picioare…
Intervenţia bietului surd stârni un râs care înmuie până şi cerbicia părintelui Pahomie.
— Ei, ne împăcăm? – îl atacă din nou stareţul, în toiul râsului.
— Împăcaţi-vă, împăcaţi-vă! – strigară duhovnicii bătând cu picioarele în podele – şi cu mâinile în masă.
Gherasim îi privi nedumerit. Îi văzuse râzând şi nu ştia dacă trebuie să se aştepte la păruială ori la joc. În cele din urmă, copleşit de atâtea făgăduieli şi de atâta stăruinţă, Pahomie cedă şi se sărută cu Procopie. Nu însă cu toată inima, căci zise el după ce se lăsară din braţe:
— Îmi pare că mă arde locul unde mă sărută stareţul…
— Te arde fiindcă te sărută cu toată dragostea, îl linişti Natanail, făcând un compliment celui mai mare.
— Ce era să faci, mă nebunule? – se răsti Gherasim la Pahomie, după ce acesta îşi luă locul pe scaun.
Ermoghen se apropie de surd ca să-i explice cum stau lucrurile, dar în aceeaşi clipă fratele Niculae deschise uşa la perete, făcând loc altor doi fraţi care abia se luptau cu o tavă cât roata plugului.
— Plăcintă! esclamară duhovnicii, bucurându-se ca nişte copii.
Gavriil îşi slăbi cureaua cu încă două găuri, Ermoghen îşi deschie cordonul izmenelor, iar Gherasim, neavând ce să deschidă, se dibui repede la burtă şi constată cu mulţumire că mai e puţinel loc.
Stareţul urmări pe Pahomie. Acesta nu părea prea entuziasmat de împăcare şi deci nici de plăcintă. După ce râse de bucuria bătrânilor, îşi aruncă şi el ochii mai bine în tavă, îşi gâdilă nările cu niţel miros, apoi zbârci din nas.
— Sunt sigur că dacă voi tăia eu plăcinta, are să-i placă şi lui Pahomie, zise stareţul silindu-se să nu pară glumeţ. Nu-i aşa, măi frăţioare?
Pahomie ridică din umeri.
— Nu cred. Eu am auzit, am citit şi am constatat că bucăţica primită din mâna celui mai mare este – ori acrişoară, ori amăruie. Dulce niciodată. Să mai încerc însă…
Natanail se zbârli ca un curcan.
— Prostul – tot prost! Ptiu! Taie, moşule, şi n-asculta d-ale lui Pahomie. Fii smerit până la sfârşit, ca să iei cunună de la Dumnezeu.
Stareţul apucă un cuţit şi o furculiţă şi spintecă plăcinta în două, apoi în patru, în opt, până făcu şaisprezece triunghiuri ascuţite. Aburul năvălit din despicături dădu sufrageriei un miros de simigerie şi mări nerăbdarea duhovnicilor. Gherasim întinse farfuria. Natanail, fiind chiar în dreptul tăvii, ridică dreapta, cu ajutorul stângii, şi înfipse furculiţa, la întâmplare. Nimeri însă prea aproape de vârf, din care pricină toată bucata îi scăpă pe mâneca largă a rasei.
— Vezi dacă n-aştepţi blagoslovenia? – îi obiectă Ermoghen înghiţind în sec.
— Poate vrea să mai ducă şi acasă, glumi Gavriil.
Pahomie ajută moşneagului să-şi aducă plăcinta în farfurie. Zise:
— Vezi ce înseamnă să mănânci bucăţele tăiate de cel mai mare? Te frigi înainte de-a le băga în gură…
— Taci, că eşti un prost! – îi mulţumi Natanail.
— Vom vedea…
Plăcinta era delicioasă. Duhovnicii – inclusiv Pahomie – repetară până mai rămase în tavă o singură şaisprezecime.
— Ia-o tu, Gavriile!
— Ba s-o ia stareţul, că e mai mare.
— Ba s-o ia Ermoghen, ca să ajungă stareţ.
— Ba Gherasim, ca să-i vie auzul.
— Daţi-o lui Pahomie, fiindcă… tot i se păru lui cam amară, împunse stareţul pe duhovnicul cel mai tânăr.
Acesta luă bucata, chiar în clipa când Natanail ridicase mâna, şi i-o dădu fratelui Niculae.
— „Vrednic este lucrătorul de plata sa”.
— Foarte bine! – încuviinţară ceilalţi, miraţi că ei nu se gândiseră şi la fraţii slujitori.
Când paharele fură din nou pline, Natanail lovi cu piciorul în glezna lui Gavriil. Acesta nu pricepu. Natanail îl mai pocni o dată, apoi îi spuse ceva numai din buze, făcu o mişcare cu capul în direcţia stareţului, iar îl mai lovi cu piciorul, până ce, în sfârşit, arhimandritul înţelese. Tuşi, făcu un gest închipuind dereticarea bărbii, apoi luă paharul şi încercă să se ridice. Pesemne însă că-i fu teamă să nu lovească tavanul, căci renunţă şi cuvântă de pe scaun.
— Preacuvioase şi preacinstite părinte stareţe şi arhimandrite şi frate întru Hristos, Procopie! Ne bucurăm cu bucurie mare foarte… mcă… te-ai slobozit din legăturile satanei… mşi… te-ai întors smerit şi pocăit… mca… fiul cel desfrânat… mdespre carele pomeneşte sfânta evanghelie… Acuma… eu… mdacă aş avea darul acelui cinstit şi cuvios Macarie… mdespre carele se scrie în cartea aceea ereticească… mce se cheamă cu numele de „Duhovnicul Maicilor”…
— Taci! să nu pomeneşti de ea! – se înfurie Natanail, gata să se înăbuşe.
— …aş grăi mai multe… Aş zice câte una şi de prin sfintele scripturi… mdar fiindcă nu mă sumeţ într-atâta… blagosloveşte şi mă iartă sfinţia ta… Mulţămim şi pentru mâncare… Uitasem…
— Şi pentru vin, fireşte! – adăugă Natanail, nemulţumit de cuvântarea scremută de Gavriil.
— Şi pentru plăcintă! – completă Pahomie, arătând vecinului din stânga mâneca rasei.
Cuvântează stareţul.
— Părinţilor, mă bucur pentru bucuria sfinţiilor voastre, după cum sfinţiile voastre vă bucuraţi pentru bucuria mea… Şi ca bucuria sfinţiilor voastre să fie deplină – să mă iertaţi că întrebuinţez cuvintele Mântuitorului către ucenicii săi, – vă făgăduiesc că am să vă dau în fiecare zi câte-o sticlă de vin – mai nou sau mai vechi – după plăcerea fiecăruia. Iar Duminica şi în toate celelalte sărbători, să ne ospătăm împreună. Vă rog din tot sufletul să nu-mi refuzaţi dragostea… Sunteţi părinţii mei şi eu sunt copilul sfinţiilor voastre…
— Ura! – strigă Natanail, ridicând mâinile în sus.
— Uraa! – strigară şi Gavriil cu Ermoghen.
— Hei, v-aţi îmbătat? – se răsti Gherasim, din coada mesei.
Natanail luă furculiţa şi îmboldi pe Pahomie.
— Zi şi tu, ţigane!
— Lasă-l, moşule, interveni stareţul, că dacă mi-o ura el… mi-e teamă să nu mor.
— Ba să zică şi el, stărui Natanail, tot îmboldind pe Pahomie cu furculiţa.
— Ura, de, zise şi Pahomie într-o doară.
Ermoghen se întinse peste masă şi-l apucă de mânecă.
— După cum bag seamă sărutarea ta n-a fost din toată inima. Ia fă bine şi sărută încă o dată pe stareţ, păcătosule! De unde te iscaşi tu mai grozav?
Ca să nu lase îndoială în privinţa sincerităţii sale, Pahomie se ridică şi se duse la stareţ. Urmă o nouă îmbrăţişare. Evenimentul fu salutat cu un întreit „Mulţi ani trăiască”, cântat – vorba vine – de corul hârâit al moşnegilor.
Ultima surpriză.
În toiul veseliei, la un semn al stareţului, fratele Niculae iese din sufragerie, apoi revine repede şi anunţă pe cuviosul Malh, secretarul mânăstirii…
— Ia să mă lase în pace! – se burzului preacuviosul Procopie. N-am răgaz nici să mănânc şi să cinstesc şi eu un pahar cu părinţii duhovnici?
Dar fratele stărui.
— Zice că are ceva foarte urgent.
— Să mai aştepte.
— Ba nu, nu, se împotrivi Natanail. Când e vorba de interesele mânăstirii, trebuie să laşi totul la o parte. Du-te, Niculae, şi spune lui Malh că poate să intre.
După ce scăpă un zâmbet ironic, părintele Malh, un monah tânăr şi bine făcut, salută pe meseni cu un foarte smerit „Blagosloviţi!”, apoi făcu mătanie stareţului şi-i sărută dreapta.
— Ce-i, părinte Malh? Nici să mănânc nu-mi tihneşte?
— Cinstite părinte… iertaţi-mă… uite, am o hârtie urgentă care trebuie iscălită şi de către consiliul duhovnicesc… Şi fiindcă auzii că părinţii duhovnici sunt cu toţii aici la masă, îndrăznii să folosesc prilejul de a-i găsi la un loc – ca să nu-i mai supăr pe acasă…
— Dă-o încoace! – se grăbi Natanail. Toc ai? Cerneală ai?
Stareţul ridică indiferent din umeri. Malh desfăcu un sulişor de hârtie şi ajută celui mai în vârstă să facă un Natan… cu toate răscăbăile stropite. Apoi trecu la Gavriil. Acesta vru să desfacă şi celelalte pagini, dar Natanail îi dădu zor:
— Iscăleşte, omule, odată! Ce te mai uiţi?
Gavriil izbuti totuşi să vadă titlul şi să-l silabisească:
„Cont de gestiune pe anul 1930…”
— Ei şi? se răsti Natanail. Dacă e cont de gestiune nu trebuie iscălit?
— Ba trebuie şi citit, nu numai iscălit, zise Pahomie, cu gură amară.
— Taci, mă! Nu ne-am înţeles să tragem cu buretele peste tot ce-a fost? Scrie, Gavriile!
Tot cu ajutorul secretarului îşi puse şi arhimandritul numele dedesubtul procesului-verbal, care încheia socotelile anului expirat. Ermoghen făcu singur un Ermo şi un arc. Gherasim ceru ajutorul lui Malh şi numai aşa izbuti să încherbeze vreo trei-patru litere. Arcul – vorba vine – îl trase singur.
Obţinuse patru iscălituri. A cincea, deci, nu mai prezintă mare importanţă. Îmbujorat la faţă, secretarul aruncă o privire triumfătoare stareţului. Procopie se scobea între măsele…
Era rândul lui Pahomie. Acesta, deşi se împăcase sincer cu stareţul, văzând însă vicleşugul, de altfel bănuit de el, căută pricină de refuz.
— Cu plăcere, părinte Malh, dar eu sunt cam bucher şi nu pot să iscălesc decât cu condeiul meu. Aşteaptă-mă peste vreo trei ceasuri, la cancelarie…
Secretarul se uită la stareţ. Stareţul lăsă scobitul şi privi lung şi crunt la Pahomie. Apoi rânji batjocoritor. Îi era indiferent.
— Haide, Pahomie, iscăleşte şi tu, nu mai face pe nebunul, îl îndemnă Natanail.
— Iscăleşte, mă, că te-ai sărutat cu stareţul! Doar n-ăi fi Iuda?
Pahomie se roşi încă pe cât era, apoi se ridică amărât de la masă, zicând:
— E cineva aicea care poate fi asemănat cu Iuda, dar acela nu sunt eu. Martor mi-e Dumnezeu!
Stareţul sări în sus. Uitase toate făgăduielile…
— Malh, să faci imediat raport pentru îndepărtarea părintelui Pahomie din consiliul duhovnicesc, sub motiv că m-a insultat în faţa soborului… Ai înţeles?
— Da, cinstite părinte.
— Iar voi – (către fraţi) – să ajutaţi pe hodorogii ăştia bătrânii să se ducă acasă. Apoi să curăţaţi sufrageria, că aştept musafiri.
…A venit vicarul sfintei episcopii, însoţit de preacucernicul referent de la consiliul economic, – aproape către seară.
În noaptea aceea părintele Pahomie a dormit afară… din consiliul duhovnicesc.
[1] Exarh – organ de inspecţie şi de control al mânăstirilor dintr-o eparhie; arhiereu din acest organ.
