Ucenicii Sf Antonie de Damian Stanoiu
I. După lăsata-secului…
Cuviosul Ghelasie, obosit de seara lăsatului de sec, pe care, împreună cu vecinul său de chilie, Ghervasie, o prelungise până spre slujba utreniei, deschise un ochi abia când soarele de început de martie, obosit şi el, aruncă o privire roş-gălbuie pe fereastră. Apoi îl închise la loc, căscă în rate şi încercă să-şi continue somnul ca omul fără griji prea mari şi fără ceasuri fixe.
Deşteptaţi de căscatul stăpânului, Matei şi Năstase – doi cotoi voinici şi norocoşi, căscară la rândul lor tot aşa de lenevos dar nu-şi mai regăsiră somnul. Matei, care dormea sub plapumă, avu gust să-şi ascută limba-i aspră de degetele lui Ghelasie care pesemne încă nu-şi pierduseră mirosul de sos şi de friptură.
Măgulit de linguşirea cotoiului, cuviosul Ghelasie se lăsă gâdilat, abia înăbuşindu-şi râsul sub mustăţile-i sărace şi galbene.
Ca să nu rămână mai prejos de fratele său, Năstase, care odinea la capul stăpânului, scoase o coadă lungă de sub el, o trânti de câteva ori de pernă ca s-o scuture de scame şi de purici, apoi o întinse către nasul cuviosului. Acesta, foarte simţitor la atenţia motanilor, râse căscând şi amânând somnul îi răsplăti cu mângâieri duioase pe spinare şi pe sub burtă.
Apoi iar căscă. Un căscat de mântuială care aduce cu lătratul unui câine muşcat de purici – şi vru să afle cât e ceasul. Pentru acest lucru însă trebuia să se ridice în capul oaselor şi să privească peste tăblia patului, osteneală la care renunţă.
Îi veni mai lesne să crape uşa şi să întrebe pe vecinul de dincolo de sală.
— Frate Ghervasie!
Dar cuviosul Ghervasie doarme greu – un somn cu gemete, plesnituri şi sforăieli.
— Ghervasie!
— Hmmm?
— Cască ochii şi uite-te la ceas.
Dar Ghervasie nu căscă nimic, ci se întoarse pe partea cealaltă. Ghelasie se scărpina a ciudă după ureche şi încercă din nou să se ridice. Şi iar îşi luă seama.
— Băăi Ghervasie!
— Mmm?
— Ia vezi, mă, cât e ceasul?
— Ncrooo…
Înfuriat, Ghelasie slobozi o mână pe marginea patului şi făcând un act de voinţă apucă un lemn răsnit de lângă sobă şi izbi cu el în uşa de vis-à-vis, care sări din clanţă şi se deschise la perete. Ghervasie se trezi speriat şi scoase un „hău” din burta-i ţestoasă de se mişcară ferestrele din ţâţâni.
— Ci te deşteaptă, omule, că s-apropie vremea de toacă! Ce e somnul ăsta pe tine?
Cunoscând de unde i se trase sperietura, Ghervasie pufni prin buzele-i răsfrânte – aşa de supărat că zbârli mustăţile şi barba şi legănă păianjenul de deasupra care, după obiceiul locului, nici el nu se prea scula cu noaptea în cap.
— He, da ce ai căpiat? Vrei să-mi spargi uşa?
— Scoal’ în sus că e târziu. Ce înseamnă atâta somn? Ai uitat ce-i scrie călugărului? Să postească mult şi să doarmă puţin…
Părintele Ghervasie opri un căscat ce nu se mai isprăvea şi apoi răspunse.
— A postit sfântul Antonie – şi au privegheat cei de la Mănăstirea Neadormiţilor şi pentru un păcătos ca mine… Dar tu te-ai sculat?
— Eu… nu ştii cum sunt? Mă îngrijesc mai mult de sufletul altora…
— Eşti un făţarnic.
— Eşti un fariseu.
— După ce mănânci cât şapte, e foarte drept să dormi măcar cât doi…
— Cuvioasa Anastasia gusta numai seara puţină pâine de orz şi dormea cu capul pe pietre…
— Se prea poate… Dar sfânta Anastasia se trăgea din singlitici şi înainte de a se face călugăriţă a înghiţit destule bunătăţi şi a dormit numai pe moale. Dar păcătosului de mine, care m-am născut în sărăcie, trăiesc în lipsă şi o să mor în mizerie, mi se cade să uit legile măcar la lăsatul secului de brânză…
Ghelasie râse tare.
— Taci, că te trăsneşte Dumnezeu! Ai o sută douăzeci de kilograme, ticălosule!
— Nu bârfi, Ghelasie, că dai în păcatul celor care osândesc. Osânza mea s-a adunat din inimă largă şi din duh umilit, după cum uscăciunea ta vine din răutate şi din mândrie…
— O să ţi se tragă moartea din lăcomie şi iadul din somn.
— Mai bine din lăcomie şi din somn decât din pizmă şi din defăimare. Tot o să fie dracu mai îndurător. Cei şapte coconi din Efes au dormit trei sute şi şaptezeci şi doi de ani – şi tot au moştenit împărăţia cerului…
— Pe ei i-a adormit Dumnezeu ca să arate oamenilor precum că învierea morţilor nu e lucru de şagă.
— Pentru asta nu era nevoie să doarmă patru veacuri, mă săracule cu duhul!
— Taci, ticălosule, că nu eşti în stare să tâlcuieşti scripturile, nu vezi? Mai bine te-ai uita la ceas.
Ghervasie îşi dezlipi genele şi-şi trimise ochii în căutarea orologiului. Îl descoperi pe scrin, adică la locul lui, dar aşezat într-o dungă, aşa că, cu toate sforţările făcute, nu izbuti să-şi servească vecinul.
— Da’ ce, tu n-ai ceas?
— Al meu… a stat.
— Foarte bine. Călugărul nu se cade să trăiască după ceas. Nu-l sileşte nici slujba, nu-l gâdilă nici nevasta…
— Parcă nu erai aşa prost la vorbă, mă Ghervasie! Se vede că tulburelul ăla d-aseară… Hei, ridică-te în sus şi spune-mi cât e ceasul!
— Unsprezece…
— Minţi!
— Scoal’ şi controlează.
— Te-a părăsit îngerul smereniei. Vai de sufletul tău, Ghervasie!
— Te-ai tâmpit din mâncare şi din somn.
— Asta să mi-o spui când îi dormi pe scaun ca ucenicii sfântului Pahomie, nu acuma când ai făcut bureţi la gură, bârfitorule!
— Achindineanule!
— Clevetitorule!
— Defăimătorule!
— Vameşule!
— Desfrânatule!
— Somnorosule!
— Asta să mi-o spui când îi dormi spânzurat de funie, ca sfântul Eftimie.
— „Omul să facă ce poate”, grăieşte fericitul Augustin.
— „Călugărul să doarmă îmbrăcat şi încins cu frânghii”, porunceşte cuviosul Venedict.
— Da-ţi-ar Domnul duhul umilinţei…
— Şi de la tine să-l ia pe-al neputinţei…
— „Când sunt slab atunci sunt puternic”, a grăit marele Antonie.
— Sfântul Antonie s-a gândit la uscăciunea trupului iar nu la slăbiciunile firii… Ţi-am spus de-atâtea ori să nu te mai încurci în scripturi, zăbavnicule la minte!
— Hei, lasă acum scripturile şi spune-mi cât e ceasul, că trebuie să plec pe lac, blogoslovule!
Ghelasie se opinti să se ridice dar îl prididi un căscat teribil – şi se lăsă din nou pe pernă.
— Mi-e lene. Uită-te tu.
— Şi mie…
— Da’ bine, mă Ghervasie, azi intrăm în postul cel mare! Ti, da’ păcătoşi mai suntem! La vremea asta se cădea să fim în rugăciune… Să fi făcut măcar câte-o sută de mătănii până acu…
Ghervasie se îngrijoră la faţă. Iar când auzi de mătănii se înfioră tot şi începu să cânte pe glasul al 6-lea – urmat îndată de Ghelasie:
„Suflete al meheu, suflete gal meu, pentru cehe dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să tee tuhuhurburi. Deşteaptă-te dar ca să se milostivească spre tine Hristoogos Dumneezeeeu, cel ce este pretutindenea şi pre toaaate lehe-pliineeee-eşteee…”
— Hai să ne sculăm, Ghelasie.
— Scoal’ întâi tu că trebuie să cauţi vârşele.
— Da’ tu nu trebuie să faci rugăciunea pentru amândoi?
Ghelasie zbârci din nas, căscă şi se frecă pe frunte.
— Nu ştiu de ce mi-e capul cam greu…
— Dacă ai băut două clondire…
— Minţi, c-am băut patru amândoi. Adică… eu unu şi tu trei.
— Fie şi aşa, dar scoal’ odată!
— Trebuie curaj, mă Ghervasie…
— „Să nu fii somnoros!” – porunceşte Solomon.
— Solomon… mai bine şi-ar fi văzut de păcatele lui. Aauaah!
— Căscat de om prost. Scoal’ în sus, n-auzi? Când voi zice trei, să fim amândoi în picioare. Un, doi, trei!
Nu se mişcară niciunul.
— Trebuie curaj, mă Ghervasie. Ia numără pân’ la douăzeci.
Ghervasie numără până la treizeci, dar tot nu se ridicară. Izbucniră în râs.
— Ticăloşi mai suntem, mă Ghelasie!
— Mai bine zi: leneşi. Aauuah! Ia vezi, Năstase taică, e ceasul nouă?
Cotoiul căscă şi închise dintr-un ochi.
— S-au molipsit şi cotoii de la noi… Ia te uită tu Matei.
Matei mişcă uşor din gene şi continuă să toarcă din caieru-i închipuit.
— Hei, Ghelasie! Scoal’ odată, n-auzi? Că râde dracu de noi.
— Las’ să râdă, că-l înfundăm noi în postul ăsta…
— Aşa e. Şapte săptămâni…
— Lungi şi grele…
— Grea e călugăria, mă Ghelasie…
— Scoal’, mă Ghervasie, că trebuie să mergem şi la biserică. Ce e lenea asta pe tine?
— Azi începe slujba mai târziu. S-au gândit bine Sfinţii Părinţi… Că după lăsata de sec – cât de călugăr să fii şi tot mai atârni în pat…
— Aşa e… dar atârnatul ăsta s-a cam făcut lege la unii călugări.
Ghervasie strânse un căscat între dinţi şi începu să cânte:
„Lege s-au făcut mie poruhuncilee ta-gale Doaagoagoahoaamneee…”
— Ghervasie!
— Eeee!
— Hai să ne sculăm.
— Hai.
Cuviosul Ghervasie îşi trecu degetele prin leasa de pe piept, apoi prin barbă, îşi frecă ochii, nasul, căscă, se întinse – şi rămase pe loc.
Ghelasie se scărpină în creştet, în barbă, scoase un picior deasupra plăpumii şi aducându-şi aminte de când era diacon, se umflă în pieptu-i slab şi chel şi dădu drumul unui chiot de sperie motanii:
„Scu-la-ha-ha-haţi-văăăăă!”
Ca şi când s-ar fi găsit în biserică, la început de privighere, ieromonahul Ghervasie îşi netezi gâtul cu un tuşit energic şi cântă pe glasul al 8-lea – prelung, scârţâit şi nazal:
„Venihiţi să ne îâââânchiiiinăăăăăm şiihi-hihiii săă căăhăhădeeeeem… Veniii…
— Ghervasie!
— Heeeee!
— Ce, ai înnebunit? N-ai citit în Pidalion că Sfinţii Părinţi opresc pe clerici să zbiere ca boii şi ca vacile? Nelegiuitule!
— Ştiu: canonul 75 al sinodului al 6-lea…
— Uite-te, mă, că nu eşti chiar aşa de prost…
— Eşti un măgar.
— Îţi mai lipsesc urechile.
— Şi ţie coada.
— Şi ţie samarul.
— Măi frate Ghelasie!
— Ce e, mă frate Ghervasie?
— Hai să ne sculăm…
— N-avem încotro…
Ghervasie îşi răscoli pieptul în răspăr, mai căscă o dată, ghimoti plapuma cu picioarele, apoi îşi dădu o comandă de unul singur şi se ridică pe marginea patului. Aci, zăbovi să-şi facă planul.
Îşi privi picioarele-i groase ca un butuc şi împodobite cu păr aspru şi creţ – şi socoti, pe bună dreptate, că are nevoie mai întâi de izmene. Le căută cu ochii şi le dovedi aruncate peste ceaslovul de pe analog… Se scârbi în sufletul cuvioşiei sale şi ceru iertare cărţii sfinte că săvârşise necuviinţa fiind netreaz.
După izmene îi trebuiau ciorapii. Descoperi unul stâlcit într-un ungher iar pe celălalt urma să-l caute.
Mai dădu o comandă energică şi plecă după izmene. Le ridică, mulţumit că nu le găsise într-o poziţie şi mai necuvioasă – şi sărută ceaslovul fără să-şi facă cruce. Se închină abia după ce-şi vârî picioarele în sidile.
Al doilea ciorap îl găsi în cofa cu apă. Nu-l supără faptul că era leoarcă, fiindcă mai avea curaţi, cât pricina că toată noaptea îşi potolise setea din apă murdară…
Scrâşni din măsele şi-şi vărsă focul pe vecin.
— Ghelaasie!
— Ei!
— Trăsni-te-ar Dumnezeu!
— De ce, mă rog?
— Las’ că-ţi spun eu.
Pantalonii, după multă căutare, îi dovedi… sub plapumă; pieptenele – un fel de greblă mai mică – îl găsi sub masă, prosopul sub pat, anteriul după sobă şi culionul în lighean…
— Ghelasie!
— Hău!
— Trăsni-te-ar Maica Domnului!
— Să te trăsnească pe tine.
Ieromonahul Ghelasie rezolvă problema îmbrăcatului mult mai uşor, pentru motivul că se culcase cu hanţele pe el. N-avu nevoie decât să-şi tragă ghetele în picioare şi să-şi lege părul. Să-şi toarne o oală cu apă pe faţă şi să se şteargă cu prosopul curat pe care-l ţinea spânzurat aproape de tavan ca să nu-l înhaţe motanii.
— Gata?
— Gata.
— Blagosloveşte şi iartă.
— Dumnezeu şi Maica Domnului să ne ierte pe amândoi şi să ne blagoslovească.
— Amin.
Părintele Ghervasie privi resturile de pe masă şi înghiţi în sec. Părintele Ghelasie, privi şi el fără să dea vreun semn. Priviră şi cotoii – şi se linseră pe bot. Apoi, ochii tuturor se pironiră asupra a două crâmpeie de cârnat rămase în fundul unei străchini – şi avură cam acelaşi gând criminal…
— E post, taică, grăi Ghelasie către cotoi.
— Şi ce post! – întări Ghervasie cu gând de cârtire.
— Trei zile numai toacă şi clopot…
— Ba chipu’ ni se dă seara o felie de varză acră…
— Să fie în pomana părintelui Isidor…
— Mă ia frigurile când mă gândesc că tocmai joi o să căpătăm fiertură de la cazan.
— Cinci boabe de fasole…
— Hm, e bună şi fasolea… dacă ar avea cârnaţi deasupra…
— Lasă, mă frate Ghervasie, că măcar aşa siliţi dacă nu ne-om mai netezi şi noi drumul către mântuire…
— Drept e. Ş-apoi – ne-am îndopat aseară să ne ţină o săptămână…
— Numai carne şi carne. Parcă dracu n-a avut altă treabă, zilele astea, decât să sperie peştele ca să nu intre în vârşe…
— Să vezi, Ghelasie, că astăzi o să umplu închizătoarea cu peşte… Fac prinsoare pe ce vrei.
— Păi nu ştii povestea din Pateric? Cică a dovedit stareţul o lighioană de muiere, în chilia unui cuvios călugăr, chiar în sâmbăta Paştelui! „Bine frate, zice bietul stareţ, nu puteai să mai rabzi până mâine?” „Cinstite părinte, răspunde vinovatul, puteam să rabd şi până poimâine, că sunt deprins, dar crezi că încornoratul o aduce când vreau eu? A adus-o azi ca păcatul să fie înzecit şi bucuria lui însutită.”
— Rea dihanie mai e şi dracu, Ghelasie!
— Şi noi îi făcurăm pe plac. Şi cu câtă uşurinţă! Dacă n-aveam peşte trebuia numaidecât să ne îndopăm cu carne? Să fi mâncat ridichi şi praz şi cartofi de la cazan…
Ghervasie oftă a căinţă… fără să-şi poată lua ochii de la cârnaţi. Zise:
— Lasă, frate Ghelasie, că zilele astea ne răscumpărăm noi păcatul. Să postim, mă rog, după tipicul cel mare. Aşa ca nişte ucenici ai sfântului Antonie – cum se cheamă că ne numim. Folosim şi sufletului şi trupului. Tu eşti uscat dea gata, dar eu, dacă voi cântări cu vreo cinci oca mai puţin n-aş avea decât să mulţumesc lui Dumnezeu.
…Dar ochii de la cârnaţi nu şi-i dezlipea. Văzând ispitirea, Ghelasie îi luă să-i dea cotoilor. Dar Ghervasie se împotrivi.
— Măi frate, ştii că Ninivetienii, ca să scape de prăpăd, au pus şi dobitoacele la post. Că-i ameninţase proorocul Iona pentru fărădelegile lor. Ce ar fi dacă aste trei zile am ţine şi cotoii nemâncaţi? Ba chiar şi porcii şi căţeaua şi păsările. Au destulă osânză să nu se ogârjească aşa cu una cu două
Părintele Ghelasie se uită jalnic la cei doi prieteni cu coadă pe care-i iubea ca pe ochii din cap. Îi crescuse de mici, îi purica, îi îmbăia, îi lua la plimbare pe ceair şi pe lac, îi ospăta la masa lui, îi culca în plapuma lui, îi socotea mai mult chiar decât pe nişte fraţi întru Hristos. Dar ca să-i pună la post, pentru păcatele sfinţiei sale, nicicând nu-i trecuse prin minte. Îşi bătuse o vreme capul să-i înveţe a sta smeriţi când el îşi face pravila, dar nu izbutise. Mai încercase încă să-i abată de la păcatul curviei şi n-a fost chip până nu le-a făcut operaţia cuvenită.
Îi netezi pe cap şi pe spinare – şi le ceru părerea.
— Auziţi, taică, ce zice vrăşmaşul ăsta? Să vă pun la post aspru, pusnicesc. Trei zile – numai varză acră, crudă, şi aceea după apusul soarelui… Vă convine, tăiculiţă?
Drept răspuns cotoii ciuliră urechile către strachina cu cârnaţi şi se linseră pe bot.
— Mi-e milă de ei, Ghervasie. Ori glumeşti tu aşa?
— Deloc, răspunse vecinul pornit pe spăşenie. Să postească toată vietatea, ca să aibă Dumnezeu dovadă de căinţa noastră pentru îndoparea de aseară şi de mai înainte. Să nu fie nici pricină de ispitire. Că dacă tu flămânzeşti şi ei se înfruptă în faţa ta şi din mâna ta, are dracu mai multă putere să te îndoaie. Ascultă-mă pe mine.
— Barem să le dăm crâmpeiele astea de trandafiri, stărui Ghelasie rugător.
— Nimic. Vrei să-ţi vie apă în gură şi să păcătuieşti cu gândul?
Şi luând strachina cu cârnaţi, porni să-i arunce în umblătoare. Ştiindu-l pişicher, Ghelasie se luă după el ca să se încredinţeze că nu-i bagă în sân. Motanii îi urmară nedumeriţi.
— Măi frate Ghervasie, dă-i mă pisicilor că e păcat să-i arunci.
Părintele Ghervasie păru o clipă că se înmoaie, dar îşi aduse aminte de fapta unui călugăr din Tebana, care şi-a ucis ucenicul ca să scape de ispită – şi lăsă friptura să cadă în umblătoarea cât un puţ.
— Trăsni-te-ar Dumnezeu, Ghervasie! – îl blestemă Ghelasie în numele motanilor.
Apoi îşi mângâie prietenii.
— Lasă, taică, nu vă scârbiţi, că în trei zile nu muriţi voi. După aceea am să vă cumpăr lapte de la Baba Leanca, să vă îndrept cu peştişori prinşi de ticălosul ăsta şi să vă dau slobozenie să vânaţi la vrăbii cât ăţi pofti.
Părintele Ghervasie îşi drese barba satisfăcut, confiscă cheia de la magazioara cu grăunţe şi plecă să caute sculele din baltă; motanii rămaseră trişti lângă umblătoare, iar Ghelasie se scărpină după ceafă şi se rezemă în uşă să-şi facă un plan de lucru. Trebuia să-şi cureţe chilia, să cerceteze porcii, căţeaua şi orătăniile şi să citească pravila de călugăr.
Se uită la ceas: 9.
Amână curăţenia pentru după slujbă, lăsă rugăciunea până o potoli lighioanele şi coborî în dosul casei.
Cei trei porci, deşi nu tocmai flămânzi, îl întâmpinară cu reproşuri. Ca să-i liniştească şi să-i îmbuneze, îi scărpină pe sub fălci şi-i trase prieteneşte de urechi. Apoi îi vesti – cam cu gura goală – că sunt puşi la post; şi trecu la păsări care dădeau semne de tulburare.
Are cuvioşia sa, în deplină stăpânire, şase găini şi un cocoş, patru raţe şi un răţoi, două curci şi un curcan, două gâşte şi un gâscan, precum şi cinci bibilici cu bibiloiul respectiv.
Când deschise uşa coteţului – o fostă chilie, acum dărăpănată – fu primit cu mari protestări. Găinile îşi arătară supărarea pentru întârziere prin uitături poncişe şi cotcodăceli de cloşcă; raţele îl primiră cu lătrături de ţaţe ştirbe; gâştele, mai mândre, îi întoarseră pur şi simplu spatele; curcanul îi trase o înjurătură ţigănească, iar bibilicile îl priviră sever şi aşteptară explicaţiile.
Părintele Ghelasie le dădu „bună-dimineaţa” cu glas de om vinovat şi se apucă să le numere. Apoi să le cheme pe nume şi să le întrebe de sănătate.
— Costache taică, te mai ustură creasta de ger, taică? Cum o mai duci cu nevestele, taică? Tu ai şase, ticălosule, şi eu n-am niciuna… Să-ţi fie ruşine pe la cioc. Găinuşele taichii, ale frumoase şi ale cuminţi, vă lasă hoţu’ ăsta în pace măcar noaptea, tăiculiţă? Bibilicile taichii, coconiţele taichii, să nu mai strigaţi „păcat”, în postul mare, că v-aude lumea, şi mă faceţi de râs, taică… Muierile taichii ale isteţe şi bune de gură… Să faceţi ouă, taică, să înmulţim ceata, taică. Bă Makensen, gâscan prost, Costache are şase neveste şi se simte în stare să mai treacă şi în târla vecinilor. Calcă-ţi muierile, moşulică, să facă ouă, să-ţi ridici neamul. Să nu rămână sterpe precum odinioară era să se întâmple cu fetele lui Lot. Dar nu acu’, ci după o săptămână, ori după trei zile, până trece canonul cel mare şi postul orânduit, pentru voi, de fratele întru Hristos, Ghervasie ieromonahul. Răţuştele taichii, ale frumoase şi mult clevetitoare, v-aţi îngrăşat ca nişte stareţe, mânca-v-ar taica. Hei, Pilat, und’ ţi-e gândul? Eşti ostenit? Lasă-le mai încet, mojicule, că le-ai adus în stare de abia se mişcă, nu vezi? Nu era locul tău în mănăstire, ci într-un harem, ticălosule! Mânca-v-ar taica să vă mănânce pe voi… dar nu acuma. Să treacă postul. Până atunci să ouaţi şi să trăiţi în pace şi în bună înţelegere, cum porunceşte Scriptura. Aţi auzit voi? Şi să vă mai lăsaţi de fărădelegi, că e săptămâna mare şi nu se cade… Hei, Averescu! N-auzi? Ce stai aşa îmbufnat şi gata de război? Mai rabdă şi tu, că destul de bine ai huzurit în bătătura mea. Post, taică, post nu glumă.
Curcanul, mândru şi pretenţios, îl înjură a doua oară şi refuză să-şi strângă aripile. Părintele Ghelasie, ştiindu-l arţăgos şi greu de împăcat cu vorbe goale, îi dădu pace şi deschise uşa de perete.
— La plimbare, tăiculiţă. Că e frumos şi cald. Mai căutaţi şi voi câte-un mugurel de iarbă, câte-o muscă, mai pietricele, mai seminţe rămase prin lujeri, că timp de trei zile se odihneşte şi părintele Pimen bucătarul şi mai răsuflă şi maţele celor îmbuibaţi. La revedere!
*
Nouă şi jumătate.
Părintele Ghelasie intră în bucătărioara sfinţiei sale şi puse în cunoştinţă şi pe Irodiada – o căţeluşă blândă şi inteligentă – despre hotărârea teribilă şi nestrămutată a părintelui Ghervasie. Apoi o pofti şi pe ea la soare – şi trecu la analog să-şi facă rugăciunea de dimineaţă.
„Slavă ţie, Dumnezeul nostru, slavă fie!
Din pat şi din somn m-ai ridicat, Doamne; mintea mea o luminează şi inima şi buzele mele le deschide, ca să te laud pre tine Sfântă Treime: Sfânt, sfânt, sfânt, eşti Dumnezeule! Pentru rugăciunile tuturor sfinţilor tăi, miluieşte-ne pre noi.
Doamne miluieşte, Doam’ lueşte, Doam’ leşte, Doamleş, Doamleş, Doamleş, Doamleş, ’mleş, ’mleş, ’mleş, ’mleşte, Doamne miluieşte.
Doamne, nu mă lipsi pre mine de binele tău cel ceresc.
Doamne, izbăveşte-mă de muncile cele veşnice.
Doamne, de am greşit – măcar cu gândul sau cu cuvântul sau cu lucrul, iartă-mă.
Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea, de neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită.
Doamne, luminează-mi mintea căci este întunecată de reaua şi vicleana poftă.
Doamne, eu, ca om, am greşit; dar tu, ca un Dumnezeu îndurător văzând neputinţa sufletului meu, mă iartă şi mă miluieşte.
Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-mă pre mine păcătosul, neruşinatul şi necuratul robul tău, întru împărăţia ta. Amin.
Doamne miluieşte, Doam’ lueşte, Doam’ leşte.
Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă.
Doamne, dă-mi cuget bun ca să-mi mărturisesc păcatele mele.
Doamne, dă-mi lacrimi şi umilinţă şi aducere-aminte de moarte.
Doamne, dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare.
Doamne, dă-mi răbdare, blândeţe şi voie nebiruită.
Doamne, sădeşte în mine rădăcina bunătăţilor şi frica de tine.
Doamne, apără-mă de oameni gâlcevitori, de draci, de patimile trupului şi de toate alte lucruri necuvioase.
Sfinte îngere, cel ce stai înaintea pătimaşului meu suflet şi a vieţii mele celei ticăloase, nu mă lăsa pre mine păcătosul, nici te depărta de la mine pentru neînfrânarea mea.
Nu da loc dracului celui viclean să-mi stăpânească în silnicie acest trup slab şi muritor.
Întăreşte mâna mea cea neputincioasă şi mă îndreaptă pe calea mântuirii.
Aşa, sfinte îngere al lui Dumnezeu, păzitorul şi acoperitorul sufletului şi al trupului meu, iartă-mi toate cu câte te-am scârbit în zilele vieţii mele şi mă păzeşte de toată ispita protivnicului, ca să nu mânii prea mult pe Dumnezeu. Şi te roagă pentru mine ca să mă întărească Domnul întru frica sa şi vrednic să mă arate bunătăţii sale celei mari şi nesfârşite. Amin!”
II. Amestecul satanei
Luntrea părintelui Ghervasie nu se deosebeşte întru nimic de luntrea cu care sfântul apostol Petru îşi făcuse meseria de pescar pe marea Tiberiadei. Un trunchi de stejar scobit fără prea multă artă şi împins pe apa liniştită cu ajutorul unei lopeţi cioplită dintr-o ulucă de salcie.
A avut el, părintele Ghervasie, şi lopeţi de stejar, înflorate cu briceagul – chiar de mâna cuvioşiei sale, dar le-a uitat seara în malul lacului şi i le-au şterpelit pescarii mireni din satul apropiat. La cea noduroasă şi necioplită pe care o are acum nu râvneşte nimeni, aşa că o poate lăsa oriunde şi fără nicio grijă.
Dar cuvioşia sa, nu pare mulţumit că răutatea oamenilor îi răpeşte plăcerea de-a avea o sculă să înveselească ochiul.
Priviţi-l cu câtă silă o apucă de coadă şi cu cât necaz scuipă în palmă – parcă ar scuipa în obrazul borfaşilor care-i strică socotelile.
Lacul pe care-şi mână părintele Ghervasie butucu-i scobit n-are acuma niciun chichirez mai de luat în seamă. Din pricina iernii – mai mult ploioasă decât viforoasă şi geroasă, n-a hălăduit sub o pojghiţă de gheaţă decât o parte din luna lui ghenar. Nici măcar timpul necesar pentru a fi curăţit de brâul de trestie care-l înconjoară.
E lin şi străveziu. Deşi n-a avut în cursul iernii decât guturaiuri scurte şi slabe, s-a aşezat cu burta la soare şi nu dă niciun semn de viaţă. Ba ceva mai mult. Şi-a acoperit fundu-i de mâl cu cer şi cu noroi, iar pe mândrul soare, cât e el de puternic şi de fudul, l-a silit să se coboare în mijlocul iezerului, fără să-l întrebe măcar dacă are gust să se scalde – când n-au dat dosul decât patru „babe” din nouă câte sunt.
Vietăţile nu-l tulbură. Peştele, obosit şi bolnav de inimă – după şapte zile de goană turbată împotriva lui, s-a vârât prin colţuri calde – după cum îi e dodia şi neamul.
Toată Săptămâna Brânzei a avut lacul de suferit din pricina lor. A fost înţepat cu cârlige, strecurat prin năvoade, jupuit de lotci şi pocnit la nimereală cu lopeţile pescarilor – mireni şi călugări.
Dat-au slobozenie Sfinţii Părinţi ca în săptămâna care încheie Câşlegile şi întâmpină postul cel mare, să se înfrâneze lumea de carne şi să mănânce peşte şi brânză, pentru a fi trecerea mai lesnicioasă de la belşug la răbdare. Şi cum peştele sălăşluieşte în lac, a trebuit vânturată apa, răscolit nămolul şi brădişul, frânte trestiile din cale, speriate broaştele şi bâtlanii, pentru a-l înhăţa şi apoi jertfi întru îndestularea pântecelor respectuoase de regulile calendarului pravoslavnic.
Dar osteneala pescarilor – cu şi fără rasă – n-a cules roade mari. Lacul – ce-i drept – n-a opus nicio rezistenţă. Molâu şi lălâu cum e, n-a făcut nicio mişcare ca să-şi apere avutul. Nu s-a umflat, nu s-a îndârjit, n-a fluşturat măcar din coadă. Ori să-şi fi încreţit fruntea ca să arate precum că îndrăzneala năvălitorilor nu-i e tocmai pe plac.
Peştele însă, ştiind că e în joc propria-i piele, s-a apărat cum a putut. Crapii s-au prefăcut în porci şi s-au vârât în mâl; somnii s-au băgat în scorburi şi au tăcut chitic; iar ştiucile şi şalăii şi-au găsit scăparea în rădăcinile stufărişului. S-a mai rătăcit la drumul mare doar câte-un biban orb şi surd de bătrâneţe, câte-o roşioară proastă şi puradichiul cel ţepos şi chior care s-a ferit de urgia părinţilor canibali şi a nimerit în cazanul cu borş fierbinte al călugărilor, sau în oala afumată a vreunei Mariţe din satul vecin.
Tac şi broaştele. Nu de frica şerpilor care încă nu s-au deşteptat din somnul lung şi obligator al iernii, şi nici de-a pescarilor. S-au căţărat pe coame de cocioace, ori şi-au scos numai boturile din apă – şi nu suflă o vorbă sau o notă. Nu le e nici a sfadă nici a cântat. Le place să se lase răsfăţate de soarele de primăvară şi s-au înţeles să amâne răfuielile şi concertele pentru mai târziu.
Malurile – lungi şi strâmbe, vara încinse cu brâu verde, sunt acum pustiite de pârjol. Trestia şi papura rămasă netăiată, fie că n-a fost gheaţa vârtoasă ca să ţină omul, fie că nu s-au găsit cumpărători cu case dezvelite şi fabricanţi de coşuri şi de rogojini, se năpârleşte cu foc, ca întinerirea să se facă fără stânjenirea uscăturilor. Doar pe cocioacele singuratice au rămas – în bătaia vântului şi de râsul soarelui şi al vrăbiilor – strujeni blestemaţi de soartă să fie înăbuşiţi şi batjocoriţi de însăşi odraslele lor.
Părintele Ghervasie a ocolit un cocioc şi se îndreaptă zorit către un boţ de stuf priponit de-un par zdravăn de salcâm.
Are o vârşă adăpostită aci şi cată să-i facă o vizită.
E om pururea vesel şi glumeţ cuviosul Ghervasie, dar acu pare încruntat şi noros. Nu-l supără soarele, pe care l-a dorit ori de câte ori i s-au isprăvit lemnele de la magazie, nu-l înţeapă muştele, nu i s-a îmbolnăvit vreun copil, nu l-a înşelat nevasta – de astfel de griji e scutit – şi nici plimbarea pe lac nu-l împovărează. De douăzeci şi şase de ani duce război cu peştii şi cu şerpii – din fundul copacului pe care l-a găurit şi l-a botezat luntre. Iar din beţia de aseară n-a mai rămas nici urmă. Discuţia veselă pe care a avut-o, din pat, cu vecinul, şi un pumn de apă rece cu care şi-a înviorat ochii şi obrajii, i-au alungat şi puţinul amar de pe limbă şi greutatea de la ceafă.
Nici postul nu-l îngrijorează. Drept e că de când a primit darul preoţiei şi deci un pic de câştig şi puterea de a lega şi a dezlega, s-a cam dezobişnuit de el. Dar încă n-au început să-i ghiorlăie maţele. Mai degrabă ar pofti acu la o foaie de varză acră ori la o pătlăgică murată decât la un mijloc de şalău prăjit ori la o bucată de plăcintă.
Altceva îl tulbură. Şi anume teama că va găsi peşte în vârşe. Toată săptămâna care trecu n-a prins, în cele trei mreje nouţe care le are, decât doi bibănaşi mai răsăriţi, dar care se usucă pe grătar, şi vreo trei ştiuculiţe – mai lungi în cap decât în trup. Pricina? Nici vreme protivnică, nici nepricepere, nici furt, ci… lucrarea diavolului. I-a gonit peştele din vârşe ca să-l facă pe el şi pe bunul Ghelasie să mănânce carne. Iar acum – îi va umple sculele ca să-i scârbească de post. Sunt pline vieţile sfinţilor de astfel de pocinoage ale satanei.
Într-adevăr, se pare că dracu nu prea a dormit în noaptea trecută.
— Ptiu, ucigă-te-ar crucea! – răcni Ghervasie când scoase din vârşă un lin de-o jumătate de kilogram şi o plătică de patru ori mai mare.
În vârşa ce urmă găsi două ştiuci voinice şi pline de icre.
— Ptiu, trăsni-te-ar sfântu’ Ilie!
Iar din cea de a treia vârşă scoase ca la cinci kilograme de amestecătură: şalău, ştiucă, biban şi caracudă.
— Ptiu! Ptiu! Ptiu! Bătu-te-ar urgia lui Dumnezeu, să te bată! O săptămână întreagă nu te-a slobozit inima să laşi măcar ştiucile astea borţoasele să intre, ticălosule şi împeliţatule! Lasă că n-am să-ţi fac eu pe gust! Am să-l închid în coteţ şi să-l ţin acolo până vor veni mirenii să-l cumpere şi să-l mănânce. În zadar îţi bâţâi tu coada, că bucuria n-o să ţină mult. Mânca-te-ar iadul să te mănânce!
— Blagosloveşte, cinstite părinte! – se auzi atunci un glas din spate.
Părintele Ghervasie lăsă pe dracu şi întorcându-şi capul dădu cu ochii de căciula mocănească a ierodiaconului Ilarie. Îi răspunse rece ca unuia pe care nu-l iubea.
— Domnul!
— E rost de saramură?…
— Ai uitat că e post?
— Eu am prins vreo cinci oca – numai unul şi unul.
— Aruncă-l înapoi, în apă, că te duce dracu în ispită să-l mănânci.
— Dacă-l arunci sfinţia-ta îl arunc şi eu…
— Eu… nu mă tem de ispită. Pot să stau cu el – fript şi prăjit – la nas, o săptămână întreagă fără să aibă satana vreo putere…
— Şi eu la fel…
— Să nu te pună dracu să te spurci că nu mai vezi împărăţia lui Dumnezeu…
— A primit Dumnezeu, în împărăţia lui, tâlhari şi ucigaşi, dar pe un biet călugăr care a înghiţit un şalău a doua zi de lăsatul secului… Până la Paşti mă şi pocăiesc.
— Te leg cu darul meu de urmaş al celor şaptezeci de apostoli, să nu te atingi de peşte până la Buna-Vestire.
— Bine, bine… N-am să mănânc până mi-o sosi miros din bucătăria sfinţiei tale… Cred că atunci dezlegarea vine de la sine.
— Până la ziua de peşte, n-are să iasă din bucătăria mea alt miros decât de ceapă sârbească spartă cu pumnul şi de fasole afumată în cazanul de obşte…
— Să-ţi ajute Maica Domnului!
— Asemenea!
Cotoii îl aşteptau pe punte. Ei nu înţelegeau ce-i cu postul. Îi obişnuise să le aducă peştişori şi se lingeau pe bot.
— E post, taică, e postul cel mare al învierii Domnului. Măcar trei zile să ţineţi şi voi. Auzi, Năstase?
— Miaau!
— Miauu, nemiau, aşa e cum vă spun eu. Răbdare la cataramă că altfel nu e rost de mântuire. Înţelegi tu Matei ce zic eu?
— Miaau!
Ghervasie opri luntrea lângă închizătoare şi aruncă vânatul fără să-l mai mângâie cum îi era obiceiul. De ce să-şi mai facă inimă rea – şi lui şi cotoilor? Totuşi nu se putu abţine să nu spună o vorbă dulce linului auriu şi ispititor.
— De, măi băieţaş, de ce n-ai intrat ieri, că făceam din tine un rasol – mmm! – colea ştii, cu untdelemn de la bidon, cu pătrunjel uscat – că ăl verde n-a ieşit, cu oţet de vin – mmm! – şi cu negru-vârtos… Să mănânci şi să bei până-ţi trosnesc urechile… Ale mele nu ale tale. Ori să te fi schimbat într-un pui de ciulama – mmm! Mirenii nu ştiu ce vasăzică ciulamaua de lin. E mai gustoasă ca a de ciuperci şi chiar ca a de iepure. Mmm! De, n-ai avut noroc – n-ai avut. Nici tu şi nici eu. O să te mănânce acu vreun cioflingar din oraş, năclăit de părintele Paisie de la arhondărie în ulei de floarea soarelui. Ori poate chiar vreun ţigan din Căldărari. Mmm! Ucigă-l-ar crucea pe dracu. Nu-i aşa, Năstăsică?
— Miaau!
— Acuma poftim la închisoare. Ai să oftezi aci până s-o găsi unul care nu posteşte. Mmm! Numai gândindu-mă la tine şi o să păcătuiesc faţă de canoane şi de tipic. Trăsni-l-ar Dumnezeu pe satana! Ce zici, Matei, taică?
— Miaau!
După ce căpăcui închizătoarea bine şi înţepeni luntrea de uscat, părintele Ghervasie mângâie motanii şi-i îmbărbătă întru răbdare, apoi urcă scuipând la chilie.
Găsi pe Ghelasie făcând mătănii.
— Hei, măi frate, te-ai rugat şi pentru mine?
Ghelasie îl mustră dintr-o privire şi-şi continuă aplecările în faţa sfintelor icoane şi a candelei aprinse.
Deşi avea gust de şagă, aşa mai mult de inimă rea, văzându-şi însă prietenul atât de cufundat în rugăciune, Ghervasie îmbrăcă anteriul, îşi mai deretică părul şi-şi plecă şi el genunchiul. Numai unul. Cântăreşte cu cincizeci de kilograme mai mult decât Ghelasie şi nu poate să se lase. Se închină, îndoaie piciorul drept cu mare chin, apoi se ridică gâfâind şi abia se decide să mai repete.
Ghelasie atârnă numai şaizeci şi cinci de kile. E în stare deci să facă o sută de mătănii veritabile fără să sufle a oboseală. Pentru această uşurinţă, Ghervasie e încredinţat că o mătanie de-ale cuvioşiei sale e mai bine primită la Dumnezeu decât treizeci de-ale lui Ghelasie.
S-aude toaca.
Foarte târziu astăzi, căci aşa au orânduit marii tipicari să înceapă slujba a doua zi după Duminica Brânzei.
O toacă parcă deosebită de cea din săptămâna trecută. Atunci se anunţau slujbe obişnuite, neprelungite cu citiri din sfântul Ion Scăraru, cu mătănii şi cu maţe în suferinţă. Are în sunetele ei ceva ameninţător şi totodată dătător de nădejde. Parcă ar avea aerul că repetă porunca sfântului Ioan Botezătorul, când a ieşit la Iordan ca să boteze: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Adică: răbdaţi, chinuiţi-vă burţile, sângeraţi-vă genunchii, tociţi-vă limbile şi vegheaţi în nedormire căci osteneala voastră nu va fi zadarnică. La sfârşitul postului vă aşteaptă cununa mântuirii şi răsplata bunătăţilor veşnice.
În vreme ce se pregătesc pentru a merge la biserică, ieromonahii noştri îngână pe glasul al 8-lea – cu evlavie, cu teamă… şi cu gândurile aiurea:
— „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, dătătorule de viaţă. Că mânecă duhul meu la biserica ta cea sfântă, purtând lăcaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii tale.”
III. „Doamne şi stăpânul vieţii mele…”
Sfânta şi dumnezeiasca mănăstire în care se mântuiesc ieromonahii Ghelasie şi Ghervasie, are o biserică mare unde se oficiază în timpul verii şi un paraclis adăpostit în clădirea trapezăriei unde cuvioşii monahi şi cinstiţii fraţi proslăvesc pe Dumnezeu cu foc în sobă.
Obştea de aci, nefiind prea numeroasă – în vremurile pe care le trăim călugării se prăsesc foarte anevoie – nu iau parte la slujbe, în zile de lucru, decât şapte-opt părinţi şi fraţi. Ceilalţi sunt ţinuţi pe la diferite ascultări: care econom, care la vite, care la pescărie, la beci, la vie şi aşa mai departe. Unii sunt prea bătrâni ca să-şi ducă picioarele mai departe de bucătărie şi de chelărie. Iar duhovnicii şi preoţii, adică boierii sfântului locaş, nu catadicsesc să treacă pragul bisericii decât în săptămânile când oficiază şi la Praznicele împărăteşti mai de seamă.
De altfel, acum când lumea ascultă Prohodul Domnului tolănită în pijama sau meditând în faţa unei halbe şi a unui taler cu cârnaţi pe varză, nu mai are nici Dumnezeu pretenţiile de odinioară. E foarte mulţumit dacă măcar în sfintele mănăstiri mai sună clopotele de trei ori pe zi şi-i mai laudă minunile şi bunătatea un preot şi doi călugări care să nu fie şi ei prea plictisiţi de vechimea sfintelor scripturi şi de prezenţa mută a mucenicilor cu paveze şi cu săbii şi a cuvioşilor cu fălci fără obraji şi cu bărbi crescute după capriciile zugravilor.
Astăzi însă e începutul postului mare, orânduit chiar de sfinţii apostoli în amintirea celor patruzeci de zile pe care le-a postit însuşi Mântuitorul lumii. De aceea paraclisul abia mai încape mulţimea părinţilor şi a fraţilor.
Au venit toţi arhimandriţii şi ceilalţi care poartă cruci şi bederniţe, deşi sunt încredinţaţi foarte că împărăţia lui Hristos li se cuvine chiar numai în cinstea bătrâneţilor sau a rangurilor pe care le au. Nu lipseşte nici casierul şi nici economul, cu toate că sfinţiile lor au despre mântuirea sufletului alte concepţii decât Antonie şi decât părintele Achindin prescurarul.
Singur părintele stareţ e absent din ceata proistoşilor şi a dregătorilor. Şi lipsa preacuvioşiei sale bucură mult pe călugări. Este aci o tradiţie ca în primele zile ale Păresimilor, mai-marele obştii să stea închis în chilie, petrecându-şi vremea în nedormire, în nemâncare, în mătănii, în lacrimi şi în rugăciuni necurmate pentru a întoarce mila lui Dumnezeu – izgonită brutal şi… tradiţional în Săptămâna Brânzei şi chiar cu mult înainte. Strana lui stă goală. S-a rezemat de ea vecinul din dreapta, care este protosinghelul Arsenie – marele eclesiarh. E înalt şi plin. Nasu-i cârn, c-o nară puţin crestată, pare a nu fi aşezat întocmai la jumătatea feţei brăzdată de firicele roşii. Ochii-i sunt mici, spălăciţi şi se mişcă greu, sprâncenele lungi şi groase, iar barba roşiatică şi nu tocmai lungă e mai deasă sub bărbie şi mai galbenă dedesubtul mustăţilor.
În capul de cinste al stranei stângi, lângă jeţul regal, vegetează arhimandritul Porfirie – fost stareţ şi mare dregător la o sfântă episcopie. Are faţa scofâlcită şi vânătă, barba lungă, alb-gălbuie şi rară, nas subţire şi adus de mijloc. Văzându-l aşa de smerit şi cu camilafca roasă de molii aruncată la întâmplare deasupra potcapului, ai credinţa că e – ori sfânt, ori beat.
Cuviosul Daniil, casierul mănăstirii, ocupă locul dintre ierodiaconul Ruvim şi duhovnicul Nectarie care stă în jeţul din faţa stranei arhiereşti. E înalt şi slab, cu ochii mari brăzdaţi de vinişoare roşii şi cu o barbă mai mult vânătă decât albă, lungă, deasă şi inutil de dreaptă. Priveşte numai la candela Răstignirii şi la degetul arătător de la mâna dreaptă care, obişnuit să numere bani, se freacă aproape încontinuu de cel mare.
A venit şi părintele Pimen, şeful bucătarilor. Căci azi, mâine şi poimâine, cazanele şi străchinile se găsesc în vacanţă canonică. O vacanţă ce-i drept nu tocmai meritată, căci lucru mare nu s-au tocit ele în cursul anului. Au fiert tot buruieni plăpânde şi peşte orb, care n-au nevoie decât să ia miros de abur şi să se facă bune de mâncat. Nu e tânăr – părintele Pimen – dar nici bătrân. Poate că nici el nu-şi cunoaşte vârsta exactă. Dar e slab – păcat de meseria lui! – murdar şi păros ca un pusnic din veacul al patrulea. S-o fi spălat vreodată de când e bucătar, nu s-o fi spălat – treaba lui; în starea de faţă însă o înălbire a feţei ar fi cu neputinţă. N-ar folosi nici săpunul, nici cărămida, nici hârtia zgrunţată. Numai o boală – Ferească-l Dumnezeu – care să-i ia un rând de piele l-ar mai schimba la culoare! Are sfinţia sa un păr negru-corb, slinos şi sălbatic. Ai putea să juri că n-a cunoscut încă dinţii unui pieptene. În biserică n-a mai intrat părintele Pimen, din Lunea Patimilor. De aceea pare aşa de străin, mirat şi tâmpit.
La spatele stranei arhiereşti, adică în hotarul dintre naos şi pronaos, se închină cuviosul Ignatie – monarhul absolut al poloboacelor şi zăcătorilor. E scund, ghebos, slab şi galben – parcă nici n-ar fi gustat vinul! Mustăţi are numai în colţul buzelor, iar drept barbă câteva firişoare roşii în jurul celor doi negi din bărbie. Ţine capul plecat şi ochii aproape închişi.
Toţi călugării poartă camilăfci – semnul renunţării; şi toţi sunt încinşi cu curele – „spre omorârea trupului şi înnoirea duhului”. Unii au venit acoperiţi cu mantiile – „podoabe de nestricăciune şi de curăţie”, şi toţi ţin mătănii în mâini – „sabia duhului carele este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul, către Mântuitorul Hristos”.
Pe feţele tuturor – de la cea cu urzeala roşie a eclesiarhului Arsenie şi până la cea brăzdată de îndelungă răbdare a văcarului Patapie, se citeşte grijă şi evlavie. Grijă – pentru postirea lungă, grea şi complicată cu toate şurubăriile tipicului savait; şi evlavie pentru cinstirea rânduielii lăsate de Sfinţii Părinţi şi pentru dulceaţa citirilor din aceste zile…
„Doamne şi stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului tău…
Aşa, Doamne împărate, ajută-mi ca să-mi văd greşalele şi să nu osândesc pre fratele meu, că bine eşti cuvântat – în vecii vecilor. Amin”.
Aşa se roagă, în faţa uşilor împărăteşti, ieromonahul Nicanor, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu.
Călugării repetă în taină şi încep şirul de mătănii care va dura până în Miercurea sfintelor Patimi…
E rândul cântăreţilor.
În dreapta glăsuieşte prietenul nostru Ghervasie. Are voce de bariton necivilizat dar nu lipsit de dulceaţă. Iar cuviosul Ghelasie, vecin cu strana, îi ţine isonul şi-l ajută când i se pune ceva în gât şi când are nevoie să răsufle.
„Vremea postului s-o începem luminat, supunându-ne pre noi nevoinţelor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul şi să ne curăţim trupul. Să postim – precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne în bunătăţile Duhului, ca să ne învrednicim a vedea preacinstita faţă a lui Hristos Dumnezeu şi sfintele paşti, duhovniceşte bucurându-ne.”
Protosinghelul Arsenie, ştiind pe Ghervasie cam şugubăţ, chiar când e vorba de lucruri foarte serioase, îl urmăreşte din ochi să vadă întrucât cuvintele sfântului Teodor Studitul, tâlcuite pe glasul al doilea, se potrivesc cu ceea ce simte şi gândeşte el. Dar nu observă nimic necuvios. Şi nici făţărnicie. Se pare că e într-adevăr hotărât să nu ia cu inimă uşoară rânduiala aspră care începe.
În strana stângă cântă ierodiaconul Ilarie. E slab şi cu părul în trei jumătăţi de culori. Are voce foarte nepotrivită cu înfăţişarea-i uscată, dar potrivită, aşa cum stă bine, cu a cântăreţului din dreapta.
„Călătoria bunătăţilor s-a deschis. Cei ce vreţi să vă nevoiţi – intraţi, încingându-vă cu nevoinţa cea bună a postului. Că cei ce se luptă după lege, după dreptate se încununează. Şi luând toată într-armarea crucii, să ne luptăm împotriva vrăşmaşului, ca un zid nestricat fiind credinţa, ca o platoşă rugăciunea şi ca un coif milostenia. În loc de sabie – postul, carele taie toată răutatea de la inimă.
Cel ce face acestea va primi cununa cea adevărată de la împăratul Hristos, în ziua judecăţii”.
Ghervasie observă puterea neslăbită, ba chiar înteţită a vocii defteriului şi-şi aduse aminte de convorbirea avută pe lac. Dă un cot lui Ghelasie de lângă el.
— Să ştii că ticălosul ăla de diacon a mâncat ce i-a rămas de-aseară… dacă nu şi mai mult.
— Se poate, răspunse Ghelasie, bănuind şi o mică gelozie la bunul său vecin şi prieten, în vreme ce Ilarie glăsuieşte ca în zi de praznic:
„Să nu ne lăudăm ca fariseheul, fraaţihilooor…”
Eclesiarhul şi protosinghelul Arsenie se coboară boieros din strană, îşi şterge ochelarii şi apoi nasul şi mustăţile pe-o basma căpătată la vreun parastas, agaţă sticlele unde se cuvine şi citeşte de la sfântul Ioan Scărarul „Cuvânt pentru post”.
„Îndrăcirea pântecelui curată făţărnicie este. Că săturat fiind, strigă că este lipsit; şi plin fiind şi crăpându-se, strigă tare că-i este foame.
Îndrăcirea pântecelui este amăgire a ochilor, care puţin primesc dar pre toate deodată a le înghiţi sfătuiesc.
Îndrăcirea pântecelui este ziditoare a mezelicurilor şi fântână a îndulcirilor: i-ai astupat vâna şi din altă parte te-ai biruit.
Saţiul de bucate este tată al curviei.
Iudeul se bucură de sâmbătă şi de praznic, iar monahul cel lacom cu pântecele cu multă vreme înainte numără zilele câte sunt până la Paşti.
Robul pântecelui socoteşte cu care bucate va prăznui, iar robul lui Dumnezeu cu care daruri se va îmbogăţi.
De este cu putinţă, dă pântecelui tău hrană care îl umple şi lesne se mistuie, ca prin săturare, socoteala lui cea nesăţioasă s-o oprim, iar prin grabnica răsuflare ca de un bine să ne izbăvim.
Stăpâneşte-ţi pântecele mai înainte de a te stăpâni el pre tine.
Cel ce pre al său pântece şi-l grijeşte şi totodată pre duhul curviei a-l birui voieşte, – asemenea este celui ce cu untdelemn caută a stinge aprinderea.
Ia seama că dracu şade lângă stomac şi face pre om să nu se sature – măcar pre tot Eghipetul de l-ar mânca şi pre tot Nilul de l-ar bea. Iară după îndestulare se duce împuţitul şi pre cel al curviei îl trimite.
Voievodul dracilor este luceafărul cel ce a căzut, iar voievodul patimilor este gâtlejul pântecelui.
Postul este silă a firii, curmare a înfocării, a gândurilor rele tăiere, slobozenie de visuri, curăţire a rugăciunii, luminătoriu al sufletului, străjer al minţii, uşă a umilinţei, pază a vorbirii prea multe, uşurare de somn, sănătate a trupului, uşă şi desfătare a Raiului.”
„Cuvântul” sfântului Ioan cel cu scara, citit – de pildă – de părintele Pimen, ar fi mai adăugat încă la evlavia cu care călugării au pornit pe post şi pe mătănii, dar rostit de preacuviosul Arsenie care nu atârnă mai puţin de o sută şi treizeci de kilograme, stârni un pic de veselie şi un murmur de şoapte. Care fură repede curmate de cântarea „Tripesneţului”.
„Iată vremea pocăinţei! Iată vremea mântuirii! Suflete privighează oprind intrările faptelor şi către Domnul uitându-te.
În muntele Horiv, cu postul curăţindu-se Ilie, a văzut pre Dumnezeu. Să ne curăţim şi noi inima cu postul şi vom vedea pre Hristos.
Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert – nu mi-l da mie. Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului tău.
Aşa, Doamne-Împărate, ajută-mi ca să-mi văz greşalele şi să nu osândesc pre fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!”
