Creatie de Emile Zola
OROLOGIUL BĂTEA DOUĂ NOAPTEA când furtuna izbucni, surprinzându-l pe Claude în faţă la Hôtel de Ville. Îndrăgostit de Parisul nocturn, artistul cutreierase Halele, uitând de oră, în noaptea fierbinte de iulie. Brusc, picăturile începură să cadă atât de mari şi de dese, încât, buimăcit, Claude o luă la fugă, alergând cu paşi mari de-a lungul cheiului din piaţa Grève. Dar, pe podul Louis-Philippe se opri, înfuriat de propriul său gâfâit; i se părea idioată această frică de apă; şi, în întunecimea adâncă, biciuit de aversa care potopea felinarele, traversă încet podul, cu braţele de-a lungul trupului.
De altfel nu mai avea decât câţiva paşi de făcut. Când coti pe cheiul Bourbon în insula Saint Louis, un fulger viu lumină şirul drept şi plat al caselor vechi, aliniate în faţa Senei, de-a lungul străzii înguste. Reverberaţia incendie geamurile ferestrelor înalte fără storuri, dezvăluind ochiului măreaţa tristeţe a bătrânelor faţade, apoi detalii foarte precise: un balcon de piatră, balustrada unei terase, ghirlanda sculptată a unui fronton. Aici îşi avea pictorul atelierul: undeva, la cucurigu, în fosta casă Martoy, colţ cu strada Femme-sans-Tête. Cheiul, abia întrezărit, fusese iar înghiţit de întuneric şi un tunet asurzitor zgudui cartierul adormit.
Ajuns în faţa uşii de la intrare, o uşă veche, joasă, boltită şi ghintuită, Claude, orbit de ploaie, căută soneria pe pipăite şi tresări, cuprins de o mare mirare, când dădu de un trup viu, lipit de uşă. Apoi, la lumina bruscă a unui alt fulger, zări o fată înaltă, îmbrăcată în negru, udă leoarcă şi tremurând de spaimă. Din nou se auzi un bubuit năprasnic. Amândoi tresăriră; apoi el exclamă:
— Ei poftim, numai la asta nu mă aşteptam! Cine eşti? Ce vrei?
Acum n-o mai vedea, o auzea numai înecându-se de plâns şi bâiguind.
— Vă rog, domnule, să nu-mi faceţi vreun rău… Am luat o trăsură de la gară şi am dat peste un birjar foarte mojic, care m-a lăsat lângă intrarea asta… Să vedeţi, a deraiat un tren dinspre Nevers. Am avut patru ore întârziere şi n-am mai dat de persoana care trebuia să mă aştepte…! Dumnezeule! E pentru prima oară că vin la Paris, domnule, şi nu ştiu unde mă aflu…
Un fulger orbitor îi tăie vorba şi ochii ei dilataţi examinară cu spaimă acest colţ de oraş necunoscut, apariţie violacee a unei cetăţi fantastice. Ploaia încetase. De cealaltă parte a Senei, pe cheiul Ormes, se înşiruiau case mici, cenuşii, dezvăluind, în partea de jos, lemnăria pestriţă a dughenelor, iar în partea de sus decupându-şi acoperişurile inegale; în stânga, cerul înseninat se limpezea până la ardeziile albăstrui ale acoperişului de la Hôtel de Ville, iar în dreapta până la cupola plumburie de la Saint-Paul. Dar mai ales albia râului, groapa adâncă în care Sena curgea, neagră în locul acela, de la stâlpii masivi ai podului Marie la arcadele uşoare ale noului pod Louis-Philippe, o făceau să-şi simtă respiraţia tăiată. Stranii legiuni populau apa: o flotilă adormită de bărci şi de yole, un vas-spălătorie şi o dragă, toate ancorate în port; iar dincolo, lipite de malul celălalt, şalupe pline de cărbune, şlepuri încărcate cu pietre de moară, dominate de braţul uriaş al unei macarale de fontă. Apoi totul dispăru.
„Probabil e vreo stricată care a fost azvârlită în stradă şi umblă să agaţe pe cineva”, îşi zise Claude.
N-avea încredere în femei: toată istoria asta cu accidentul, cu trenul care întârziase, cu birjarul grosolan, i se părea o născocire caraghioasă. Cât despre fată, îngrozită de tunet, ea se cuibărise iar în colţul uşii.
— Bine, dar nu se poate să dormi aici – reluă el cu voce tare.
Printre hohotele de plâns tot mai dese, ea bolborosi:
— Vă rog, domnule, nu m-aţi putea conduce până la Passy? Acolo trebuie să ajung…
El ridică din umeri: chiar aşa de prost îl credea? Privi maşinal către cheiul Célestins unde era o staţie de trăsuri. Nu se vedea licărind niciun felinar.
„La Passy, nu zău, de ce nu la Versailles? De unde dracu să-ţi pescuiesc o birjă la ora asta şi pe o vreme ca asta?”
Dar ea scoase un strigăt, orbită de un nou fulger; de rândul acesta zărise iar oraşul tragic, împroşcat parcă de sânge. Era ca un hău nesfârşit, cele două capete ale râului se pierdeau cât vedeai cu ochii în mijlocul jeraticului roşu al unui incendiu. Cele mai mărunte detalii apărură: se puteau vedea storurile trase de pe cheiul Ormes, apoi străzile Masure şi Paon-Blanc, ca două despicături ce întrerupeau linia faţadelor; lângă podul Marie ai fi puiuţ număra frunzele platanilor înalţi care alcătuiesc acolo un splendid mănunchi de verdeaţă, în timp ce, pe malul celălalt, sub podul Louis-Philippe, la Mail, edecurile, înşirate pe patru rânduri, scânteiară, împreună cu grămada de mere galbene de care erau pline ochi. Şi se mai zăriră şi pâlpâirile apei, coşul înalt al vasului-spălătorie, lanţul nemişcat al dragei, grămezile de nisip din port, chiar în faţă, o nemaipomenită harababură, un univers întreg care umplea acest spaţiu, prăpastia căscată de la un orizont la altul. Cerul se stinse, iar fluviul nu mai rostogoli decât tenebre în vuietul trăsnetului.
— O, Doamne! s-a isprăvit… O, Doamne, ce mă fac?
Ploaia se înteţea mânată de un vânt atât de puternic, încât mătura cheiul cu violenţa unei ecluze deschise.
— Hai, lasă-mă să intru, îi zise Claude, nu mai e de stat aici.
Ploaia îi pătrundea pe amândoi. La lumina slabă a unui felinar fixat la colţul străzii Femme-sans-Tête, el o vedea şiroind de apă, cu rochia lipită de piele, sub potopul care izbea uşa. Îl cuprinse mila: i se mai întâmplase ca într-o seară de furtună să adăpostească un câine cules de pe stradă! Dar îl enerva propria lui înduioşare; nu-şi aducea niciodată femei acasă, şi se purta cu ele ca un ageamiu, fiind de o timiditate crispată, pe care o ascundea sub o grosolănie de care se arăta foarte mândru; iar asta, zău că prea îl credea prost ca să-l agaţe aşa, cu aventura ei de vodevil. Totuşi, sfârşi prin a-i spune:
— Gata, acum să urcăm… Ai să dormi la mine.
Ea, tot mai speriată, încercă să scape.
— La dumneata, vai Doamne! Nu, nu, e cu neputinţă. Vă rog, domnule, duceţi-mă până la Passy, vă rog în genunchi!
Atunci el se înfurie. Ce era cu toate mofturile astea, din moment ce îi spusese c-o primeşte? Trăsese deja de două ori de şnurul soneriei. În sfârşit, uşa se deschise, şi el o împinse pe necunoscută înăuntru.
— Nu, nu, domnule, când vă spun că nu…
Dar un fulger o orbi din nou şi, auzind bubuitul tunetului, intră iute, înfricoşată. Uşa cea grea se închise; se afla într-un gang imens şi într-un întuneric total.
— Doamnă Joseph, eu sunt – îi strigă Claude portăresei. Apoi adăugă în şoaptă, adresându-se necunoscutei:
— Dă-mi mâna, trebuie să trecem prin curte.
Îi dădu mâna, buimăcită, anihilată parcă, nemaiopunând nicio rezistenţă. Trecură iar prin ploaia torenţială, alergând unul lângă altul, cât puteau de iute. Era curtea unei case nobiliare: enormă, cu arcade de piatră nedesluşite în întuneric. Ajunseră apoi într-un vestibul strâmt, fără uşă; acum n-o mai ţinea de mână, şi ea îl auzi înjurând în timp ce încerca să aprindă un chibrit. Dar erau umede toate şi trebuiră să urce pe bâjbâite.
— Ţine-te de balustradă şi ai grijă, treptele sunt înalte.
Scara, foarte îngustă, o fostă scară de serviciu, avea trei etaje interminabile, pe care ea le urcă poticnindu-se, cu picioarele amorţite de oboseală. Apoi el îi spuse că aveau de străbătut un coridor lung; o porni în urma lui, pipăind zidurile cu mâinile, mergând la nesfârşit pe culoarul care cotea, ducând iar spre faţadă, către chei. Sus, la cucurigu, mai era o scară, dar fără balustradă; nişte trepte de lemn care trosneau şi se clătinau, înalte ca fuşteii grosolani ai unei scări de moară. Sus, palierul era atât de mic, încât se ciocni de pictor, care îşi căuta cheia. În sfârşit, el deschise uşa.
— Nu intra, mai stai puţin. Altfel ai să te loveşti de toate.
Ea rămase nemişcată. Gâfâia, inima îi bătea, urechile îi vâjâiau, era epuizată de acest urcuş în întuneric. I se părea că de ore în şir tot urcă, într-un asemenea labirint, un asemenea vălmăşag de etaje şi de ocolişuri, încât nu va mai izbuti niciodată să coboare. În atelier se auzeau paşi grei, mâini ce bâjbâiau şi deodată ceva se rostogoli ne jos, însoţit de o exclamaţie înăbuşită. Apoi uşa se profila în plină lumină.
— Gata, intră!
Ea intră şi privi, fără să distingă nimic. Unica lumânare pălea în acest pod înalt de cinci metri, plin cu o grămadă de lucruri, ale căror umbre mari se conturau ciudat pe pereţii vopsiţi în cenuşiu. Nu desluşi nimic, ridică ochii spre fereastra mare, în care ploaia bătea cu răpăitul asurzitor al unei tobe. Dar chiar în clipa aceea un fulger incendie iar cerul şi tunetul îl urmă atât de curând, încât acoperişul însuşi păru că se despică, înmărmurită, lividă, ea se lăsă să cadă pe un scaun.
— Drace! şopti Claude, puţin palid şi el, ăsta n-a căzut prea departe… Am ajuns la timp, ce zici, parcă e ceva mai bine aici decât pe stradă?
Se îndreptă spre uşă, o închise, răsuci de două ori cu zgomot cheia în broască, în timp ce ea îl privea încremenită.
— Gata, suntem acasă!
De altfel furtuna era pe sfârşite; mai răsunară nişte bubuituri îndepărtate, dar curând potopul se opri. El, cuprins acum de stinghereală, o privea pe furiş. N-o găsea rău defel; cu siguranţă era foarte tânără, de cel mult douăzeci de ani. Suficient pentru a-i stârni bănuielile, în ciuda unei îndoieli nelămurite care punea stăpânire pe el, senzaţia vagă că, poate, ea nu minţea sută la sută. În orice caz, cu toată şmecheria ei, se înşela dacă-şi închipuia că l-a tras pe sfoară. Îşi luă un aer şi mai morocănos şi spuse pe un ton puţin răstit:
— Ei, ia să ne scoatem hainele astea ude şi, pe urmă, la culcare cu noi!
Spaima o făcu să se ridice. Îl examinase şi ea, discret; îi apărea bărbos şi slab, cu încheieturi noduroase şi cu o expresie voluntară; purta o pălărie de pâslă neagră şi un palton cafeniu, vechi, decolorat de ploaie. După înfăţişare, părea ieşit dintr-o poveste cu bandiţi şi teama ei sporea. Şopti:
— Mulţumesc, mă simt bine aşa, am să dorm îmbrăcată.
— Cum, îmbrăcată, cu hainele astea ude leoarcă? Nu fi caraghioasă, te rog să te dezbraci imediat.
Împinse nişte scaune, trase un paravan pe jumătate rupt. Îndărătul lui, ea zări o măsuţă de toaletă şi un pat mic de fier, a cărui cuvertură Claude începu s-o strângă.
— Nu, nu, nu vă deranjaţi, domnule, vă jur că rămân aşa!
Atunci el se înfurie, începu să gesticuleze, lovind cuvertura cu pumnii.
— Ştii ce, ia mai lasă-mă în pace! Din moment ce-ţi dau patul meu, ce te tot vaiţi? Şi nu mai făcea pe speriata, că n-ai de ce. Eu am să dorm pe divan.
Se îndreptă spre ea cu un aer ameninţător. Încremenită, crezând că voia s-o bată, fata îşi scoase tremurând pălăria. Din fustele ei şiroia pe jos apa. Claude nu înceta să bombăne. Totuşi, păru cuprins de îngrijorare, şi în cele din urmă lăsă să-i scape aşa, ca o concesie:
— Să ştii că dacă ţi-e scârbă, n-am nimic împotrivă să schimb cearşafurile.
Spunând acestea, le şi smulse, aruncându-le pe divan, la celălalt capăt la atelierului. Apoi scoase un rând nou dintr-un dulap şi făcu chiar el patul, cu o îndemânare de burlac obişnuit cu asemenea îndeletnicire. Grijuliu, potrivea pătura înspre perete, bătea perna, întindea cearşafurile.
— Am terminat, acum hai să faci nani!
Şi cum ea, mereu nemişcată, nu spunea nimic, trecându-şi degetele tremurătoare de-a lungul corsajului, fără a îndrăzni să-şi desfacă nasturii, el o închise îndărătul paravanului. „Doamne sfinte! câtă pudoare!” Apoi se culcă grăbit: întinse cearşafurile pe divan, îşi spânzură hainele de un şevalet vechi şi imediat se întinse în pat cu faţa în sus. În clipa în care voi să sufle în lumânare, se gândi că ea n-o să mai aibă lumină şi aşteptă. Mai întâi nici n-o auzi mişcându-se: probabil că rămăsese înţepenită în acelaşi loc, lipită de patul de fier. Acum percepea un foşnet uşor de rochie, mişcări lente şi înăbuşite, de parcă fata s-ar fi răzgândit de zeci de ori, pândind şi ea, îngrijorată de lumina care nu se mai stingea. În sfârşit, după destul de multă vreme, somiera scârţâi uşor şi se aşternu o tăcere deplină.
— Te simţi bine, domnişoară? întrebă Claude cu o voce mult îmblânzită.
Ea răspunse într-o şoaptă abia desluşită, tremurând încă de emoţie.
— Da, domnule, foarte bine.
— Atunci, bună seara!
— Bună seara!
El suflă în lumânare, şi tăcerea se lăsă iar, mai adâncă. Cu toată oboseala, pleoapele i se redeschiseră curând, insomnia îl ţinu cu ochii pironiţi asupra ferestrei. Cerul redevenise foarte limpede, descoperindu-şi stelele strălucitoare în noaptea fierbinte de iulie; în ciuda furtunii, căldura era şi acum atât de sufocantă încât, deşi cu braţele goale peste cearşaf, Claude se simţea dogorind. Fata asta îl preocupa, o luptă surdă se dădea în el, între dispreţul pe care era încântat să-l afişeze, spaima de a nu-şi încurca existenţa, cedând ispitei, şi teama de a părea ridicol dacă nu profita de ocazie; până la urmă dispreţul învinse, se socoti foarte tare, îşi imagină un complot întreg împotriva existenţei lui liniştite şi rânji mulţumit de a fi evitat ispita. Simţi că se înăbuşă şi mai mult, îşi scoase picioarele peste cearşaf, în timp ce, buimac, cuprins de somnolenţă, desprindea din adâncul scânteierii stelelor, goliciuni voluptuoase, plămădiri vii ale trupului de femeie, căruia i se închina.
Apoi gândurile i se învălmăşiră tot mai tare. Ce făcea ea oare? Multă vreme o crezu adormită, pentru că nici nu i se desluşea răsuflarea; acum însă o auzea răsucindu-se în pat ca şi el, cu mii de precauţii. Cu puţina lui experienţă în materie de femei, încerca să analizeze istoria pe care ea i-o povestise, frapat acum de unele detalii mărunte, care-i stârneau nedumerirea; dar simţea că logica nu-i mai ajută, în fond la ce bun să-ţi spargi capul degeaba? Fie că spusese adevărul, fie că minţise, lui tot nu-i păsa; n-avea niciun fel de intenţie în ceea ce o privea. A doua zi urma să plece: drum bun şi la revedere, n-aveau să se mai vadă niciodată. Izbuti s-adoarmă de-abia în zori, când stelele păleau. Iar ea, îndărătul paravanului, deşi zdrobită de oboseală după călătoria făcută, nu-şi găsea locul în aşternut, chinuită de atmosfera înăbuşitoare de sub acoperişul fierbinte de tablă; acum nu se mai jena atât de tare, avu chiar o bruscă tresărire de nerăbdare nervoasă, un suspin iritat de fecioară înciudată de prezenţa bărbatului care dormea acolo, aproape de ea.
Când deschise ochii a doua zi dimineaţa, Claude clipi buimac. Era foarte târziu, un val uriaş de lumină incandescentă se revărsa prin fereastra mare. Una dintre teoriile lui era că tinerii pictori, dornici să introducă lumina şi soarele în tablourile lor, trebuiau să închirieze atelierele pe care le refuzau pictorii academişti, cele pe care soarele le vizita cu flacăra vie a razelor sale. Încă somnoros, se pomeni stând pe marginea patului, cu picioarele goale. De ce naiba era culcat pe divan? Îşi plimba ochii încă grei de somn, prin cameră, când deodată zări, pe jumătate ascuns îndărătul paravanului, un maldăr de fuste. A, da, îşi amintea, fata de aseară. Trase cu urechea şi auzi o respiraţie adâncă şi regulată, tihnită, ca cea a unui copil. Bun! vasăzică dormea mai departe şi atât de liniştit, încât ar fi fost păcat s-o trezească. Era încă zăpăcit, se scărpina pe picioare, plictisit de aventura în care intra iar şi care avea să-i strice o dimineaţă de lucru. Inima lui duioasă îl indigna, cel mai bine ar fi fost s-o trezească şi s-o expedieze imediat. Totuşi îşi trase încetişor pantalonii, îşi puse papucii, călcând în vârful picioarelor.
Ceasul cu cuc bătu de ora nouă şi Claude păru îngrijorat. Nicio mişcare, doar respiraţia aceea liniştită. Atunci îşi spuse că cel mai bine ar fi să-şi vadă de lucru la tabloul cel mare şi să mănânce mai târziu, când se va putea mişca în voie. Dar nu era în stare să ia o hotărâre. El care locuia într-o dezordine înfiorătoare, se simţea stingherit de maldărul de fuste de pe jos. Erau încă ude, cursese apă din ele. Tot bombănind, le adună una câte una şi le întinse pe scaune, la soare. Inadmisibil să zvârli totul aşa, la întâmplare! N-or să se usuce cât e lumea, şi fata n-o să mai plece niciodată! Sucea şi răsucea neîndemânatic aceste nimicuri femeieşti, se încurca în corsajul de lână neagra, căuta în patru labe ciorapii căzuţi îndărătul unei pânze vechi. Erau nişte ciorapi gri închis, lungi şi fini din fir de Scoţia; îi privi cu luare aminte înainte de a-i atârna: apa scursă din poalele rochiei îi udase şi pe ei; îi întinse, îi frecă cu mâinile lui calde, pentru a o expedia cât mai repede.
Din clipa în care se trezise, Claude simţise îndemnul să privească îndărătul paravanului. Această curiozitate, pe care o socotea stupidă, îi sporea proasta dispoziţie. În sfârşit, când ridicând din umeri, după cum îi era obiceiul, se pregătea să-şi ia pensulele, o auzi bolborosind ceva şi răsucindu-se între cearşafuri; apoi, din nou, percepu respiraţia uşoară; nu se mai putu abţine, îşi lăsă pensulele şi privi după paravan. Dar ceea ce zări îl pironi locului, grav şi extaziat; şopti:
— Ei, fir-ar să fie… ei, fir-ar să fie!
În căldura ca de seră care intra pe fereastră, tânăra fată se dezvelise; şi, doborâtă după atâtea nopţi albe, dormea, scăldată în lumină, atât de senină, încât nici cel mai mic freamăt nu-i tulbura goliciunea castă. În agitaţia care-i precedase somnul, nasturii de la bretelele cămăşii se desfăcuseră şi toată mâneca stângă alunecase, descoperindu-i pieptul. Avea o carne aurie, delicată ca mătasea, adevărată primăvară a trupului, doi sâni mici, pietroşi, umflaţi de sevă, în vârful cărora se vedeau doi trandafiri palizi. Îşi trecuse braţul drept pe sub ceafă, capul adormit zăcea pe pernă, sânii cuminţi păreau că se oferă într-o încântătoare atitudine de dăruire, în timp ce părul negru revărsat o învăluia într-o mantie întunecoasă.
— Ei fir-ar să fie. Ce frumoasă e!
Chiar aşa, dar exact aşa, şi aproape în aceeaşi poziţie, îşi imaginase el femeia pe care zadarnic o căutase pentru tabloul lui! Puţin cam subţire, firavă ca o copilă încă, dar atât de suplă, de o prospeţime atât de tinerească! Şi în plus, nişte sâni gata formaţi. Unde naiba şi-i ascunsese în ajun de nu-i zărise? Ce descoperire formidabilă!
Claude alergă tiptil să-şi ia cutia cu pasteluri şi o foaie mare de hârtie. Apoi, ghemuit pe marginea unui scăunel, şi ţinând hârtia pe genunchi. Începu să deseneze, cu un aer profund fericit. Toată tulburarea, toată curiozitatea trupească, toată dorinţa lui înfrântă se converteau în încântarea artistului, în entuziasmul său pentru tonurile frumoase şi muşchii armonios îmbinaţi. Uitase de tânăra fată, era încântat de zăpada sânilor care lumina umerii în tonuri ambrate, delicate. O modestie anxioasă îl cuprindea în faţa naturii; se făcea mic, redevenea un băieţel cuminte, atent şi respectuos. Se scurse astfel aproape un sfert de oră; din când în când se oprea şi clipea din ochi. Dar de teamă ca ea să nu mişte. Îşi relua repede lucrul, ţinându-şi răsuflarea, ca nu cumva s-o trezească.
Totuşi, deşi era atât de cufundat în munca lui, raţionamente vagi începură să-l agite. Cine să fie? Categoric nu o stricată cum crezuse la început, căci prea era proaspătă. Dar oare de ce-i spusese a poveste atât de neverosimilă? Şi el îşi imagina altele posibile: o novice picată la Paris cu un amant care o părăsise; sau vreo mic-burgheză pe care o prietenă o convinsese să facă o escapadă la Paris şi care acum nu mai îndrăznea să se întoarcă acasă; sau alte drame mai complicate, tot felul de perversiuni candide şi extraordinare, lucruri înfricoşătoare pe care nu le va cunoaşte niciodată. Aceste ipoteze îi sporeau incertitudinea. Începu să-i schiţeze chipul, studiindu-l cu multă grijă. Partea de sus era de o mare blândeţe, fruntea limpede, netedă ca luciul unei oglinzi, nasul mic, cu nări fine şi nervoase; sub pleoape simţeai zâmbetul ochilor, un zâmbet care probabil îi lumina întreg obrazul. Partea de jos a feţei strica însă această strălucire duioasă: maxilarul era proeminent, buzele foarte groase şi sângerii lăsau să se vadă dinţii puternici şi albi. Era ca o izbucnire pătimaşă a pubertăţii tumultuoase şi inconştiente din aceste trăsături, ce se topeau într-o delicateţe copilărească.
Deodată, un freamăt străbătu, asemeni moarului, pielea satinată. Poate că, în sfârşit, simţise privirea pătrunzătoare a bărbatului care o cerceta astfel. Deschise ochii mari şi scoase un strigăt.
— Vai Doamne!
Stupoarea o paraliza, locul necunoscut în care se afla, băiatul acesta fără haină, numai în cămaşă, îngenuncheat în faţa ei şi sorbind-o din ochi. Apoi, înnebunită, trase dintr-odată cuvertura şi o strânse cu amândouă braţele peste piept, cu sângele biciuit de o asemenea spaimă şi pudoare, încât roşeaţa arzătoare a obrajilor i se revărsă până în vârful sinilor ca un val trandafiriu.
— Ei, ce s-a întâmplat? strigă Claude, nemulţumit, ridicând creionul de pe hârtie, ce te-a apucat?
Cu cearşaful strâns în jurul gâtului, ghemuită, chircită, abia zărindu-se din fundul patului, ea nu mai scotea o vorbă şi nici nu mai mişca.
— Doar n-am să te mănânc… Ia hai, fii drăguţă, mai stai puţin aşa…
Un nou val de căldură îi înroşi urechile. Sfârşi prin a îngăima:
— A, nu… nu… domnule!
Atunci el se supără de-a binelea; îl apucau deseori asemenea explozii de mânie. Încăpăţinarea ei i se părea stupidă.
— La ascultă, ce importanţă are? Ce mare nenorocire dacă am să ştiu cum arăţi dezbrăcată?… Am mai văzut eu şi altele.
Atunci, ea izbucni în hohote de plâns şi el se înfurie peste măsură, deznădăjduit, scos din fire în faţa schiţei, ia gândul că nu va isprăvi şi că mironosiţa asta îl împiedica să obţină un studiu bun pentru tabloul lui.
— Vasăzică nu vrei? Asta e prostie curată? Ia spune, drept cine mă iei?… Nici nu m-am atins de tine! Dacă m-aş fi gândit la prostii, aş fi avut o ocazie destul de bună astă-noapte, ce zici? Află drăguţă, că puţin îmi pasă de toate astea! Chiar dacă mi-ai arăta totul… Şi să ştii că nu-i deloc frumos să-mi refuzi acest serviciu, pentru că la urma urmei te-am cules de pe drumuri, ai dormit în patul meu.
Ea plângea şi mai tare, cu capul în pernă.
— Îţi dau cuvântul meu că am nevoie, altfel nu te-aş mai sâcâi.
Potopul acesta de lacrimi îi uimea, i se făcu ruşine de propria-i asprime şi tăcu, jenat, lăsând-o să se potolească un pic; apoi reluă, cu o voce foarte blândă:
— Bine, dacă te necăjeşte aşa de tare, hai să nu mai vorbim despre asta… Numai că… dacă ai şti… Am în tabloul ăsta un personaj care nu-mi iese deloc şi tu ai fi atât de potrivită! Eu, când e vorba de afurisita asta de pictură, aş fi în stare să omor pe mama şi pe tata… Asta e… Iartă-mă… Ascultă, dacă ai fi drăguţă, m-ai lăsa câteva minute doar. Stai, linişteşte-te, nu vreau bustul, nu-ţi cer bustul! Capul, doar capul! Măcar de-aş putea isprăvi capul… Hai, fii drăguţă, potriveşte-ţi iar braţul ca înainte şi-ţi voi fi recunoscător pentru tot restul zilelor mele!
Acum o implora, îşi agita rugător creionul, mânat de emoţia dorinţei lui puternice de artist. De altfel nici nu se mişcase, ghemuit pe scăunelul scund, departe de ea. Atunci ea prinse curaj, îşi descoperi chipul înseninat. Ce putea să facă? Era la cheremul lui şi el avea un aer atât de nefericit! Totuşi mai avu o ezitare, o ultimă tresărire de sfială. Şi încetişor, fără a spune un cuvânt, îşi scoase braţul gol, îl strecură din nou sub cap, având grijă să-şi ţină, cu mâna cealaltă pe care o ascundea, cuvertura strânsă bine în jurul gâtului.
— Vai, ce bună eşti!… Am să mă grăbesc, îţi dau drumul imediat.
Aplecat asupra desenului, nu-i mai arunca decât priviri atente de pictor, pentru care femeia a dispărut şi care nu mai vede decât modelul. La început ea se îmbujorase iar, gândul la braţul gol, la acel puţin din ea însăşi pe care cu ingenuitate l-ar fi arătat la un bal, aici o umplea de jenă. Dar băiatul i se păru atât de rezonabil, încât se linişti, obrajii i se răcoriră, gura i se destinse într-un surâs vag de încredere. Acum, îl studia şi ea, printre pleoapele întredeschise. Cum o mai îngrozise, încă din ajun, cu capul lui mare, cu barba aşa de deasă, cu gesturile repezite! De fapt nu era urât, în adâncul ochilor lui căprui se citea o imensă duioşie, iar nasul, surprinzător ca formă, un nas delicat de femeie, se pierdea în firele zburlite din jurul gurii. Un tremur uşor, ca o nelinişte nervoasă îl agita, o pasiune neostoită parcă însufleţea creionul din mâna lui cu degete subţiri, mână care o emoţiona fără să ştie de ce. Nu se putea să fie un om rău, n-avea, probabil, decât sălbăticia timidului. Toate acestea ea nu le analiza conştient, dar le intuia, sfârşind prin a se simţi Ia largul ei acolo, ca în casa unui prieten.
Deşi, ce-i drept, atelierul continua să o intimideze puţin. Îl examina cu priviri îngrijorate, puţin descumpănită de atâta dezordine şi delăsare. În faţa sobei se îngrămădea şi acum cenuşa din iarna trecută. În afară de pat, o măsuţă de toaletă şi de divan, nu mai erau alte mobile decât un dulap vechi şi prăpădit din stejar şi o masă mare de brad încărcată de pensule, culori, farfurii murdare, o lampă de spirt, şi pe ea o cratiţă în care fusese fidea. Printre şevaleturi şchioape, nişte scaune desfundate. Lângă divan, lumânarea din ajun zăcea într-un colţ pe parchetul care probabil se mătura o dată pe lună; doar ceasul cu cuc, un ceas imens, pictat cu flori roşii, i se păru curat şi vesel, cu tic-tacul lui sonor. Dar ceea ce o înspăimânta mai ales erau schiţele atârnate de pereţi, fără rame, un şuvoi gros de schiţe care cobora până la pământ, unde se îngrămădea într-un fel de talmeş-balmeş. Nu văzuse niciodată o pictură atât de fioroasă, de aspră şi stridentă, în tonuri de o violenţă care o izbea ca înjurătura unui birjar, proferată în faţa uşii vreunui han.
Îşi lăsase ochii în jos, atrasă totuşi de un tablou întors, tabloul mare la care lucra pictorul, şi pe care în fiecare seară îl întorcea cu faţa la perete, pentru a-l putea aprecia mai bine dimineaţa, în ineditul primei priviri. Ce putea să ascundă oare acest tablou, de nici nu îndrăznea să-l arate? Iar prin camera spaţioasă plutea, desprinzându-se din geamuri şi neîmblânzit de niciun stor, curgând ca aurul lichid peste toate aceste mobile stricate a căror mizerie nepăsătoare o sublinia, un val de soare fierbinte.
După un timp, lui Claude tăcerea începu să i se pară apăsătoare. Din dorinţa de a fi politicos şi mai ales ca s-o distragă de la poză, se gândi să-i spună ceva, indiferent ce. Dar oricât de mult căută, nu găsi altceva decât:
— Cum te cheamă?
Ea deschise ochii, pe care-i ţinuse până atunci închişi, ca şi cum i se făcuse din nou somn.
— Christine.
Păru mirat: nici el nu-şi spusese numele. Stăteau aşa din ajun, unul lângă altul, fără să se cunoască.
— Pe mine mă cheamă Claude.
Privind-o în clipa aceea, o văzu izbucnind într-un râs vesel. Era izbucnirea jucăuşă a unei fete încă fetiţă. I se părea caraghios acest schimb tardiv de nume. Pe urmă o altă idee păru s-o înveselească:
— La te uită! Claude şi Christine, amândouă încep cu aceeaşi literă.
Din nou se aşternu tăcerea. El clipea, cu gândul aiurea, simţind că şi-a epuizat toată fantezia verbală. Dar fata i se păru nerăbdătoare, şi de teamă să nu se mişte, reluă la întâmplare, doar ca să-i reţină atenţia:
— E cam cald.
De data aceasta, ea fu gata să pufnească în râs; era veselă din fire şi veselia îi revenea şi izbucnea în mod spontan, acum că începuse să se liniştească. Din pricina zăpuşelii, se simţea în pat ca într-o baie, cu pielea jilavă şi palidă, în culoarea lăptoasă a cameliilor.
— Da, e cam cald, răspunse ea foarte serioasă, în timp ce ochii i se înveseleau.
Claude conchise atunci cu aerul lui bonom:
— E din cauza soarelui ăstuia. Ei, dar nu-i nimic, îţi face bine să simţi soarele pe piele… Zău că azi noapte, acolo, în faţa uşii, ne-ar fi prins tare bine.
Amândoi izbucniră în râs şi el, încântat că găsise în sfârşit un subiect de conversaţie, îi puse întrebări despre păţania ei, fără curiozitate şi de fapt sinchisindu-se foarte puţin de purul adevăr, animat numai de dorinţa de a prelungi şedinţa.
Christine îi povesti simplu, în câteva cuvinte, cum se petrecuseră lucrurile. În dimineaţa precedentă plecase de la Clermont, pentru a veni la Paris, unde urma să se angajeze ca domnişoară de companie la văduva unui general, doamna Vanzade, o bătrâna foarte bogată care locuia la Passy. În mod normal trenul sosea la ora nouă şi zece, şi totul era aranjat: o cameristă urma s-o aştepte, se înţeleseseră chiar prin corespondenţă asupra unui semn de recunoaştere – o pană cenuşie la pălăria ei neagră. Dar iată că puţin mai sus de Nevers, trenul dăduse peste un marfar care deraiase şi ale cărui vagoane sfărâmate împiedicau trecerea. Din clipa aceea încurcăturile şi întârzierile se ţinuseră lanţ: mai întâi călătorii aşteptaseră la nesfârşit în vagoanele oprite, apoi fuseseră obligaţi să coboare şi, lăsându-şi acolo bagajele, făcuseră trei kilometri pe jos până să ajungă la o staţie unde se hotărâse formarea unui tren de salvare. Se pierduseră două ore, se mai pierdură apoi alte două din pricina perturbaţiei produse de accident pe toată linia, astfel încât intraseră în gară cu patru ore întârziere, de-abia la ora unu noaptea.
— Ce ghinion! o întrerupse Claude, la fel de neîncrezător şi totuşi puţin impresionat, surprins de felul simplu în care se puteau explica toate complicaţiile iscate de această întâmplare. Şi, desigur, n-ai mai găsit pe nimeni în gară?
Evident, Christine n-o mai găsise pe camerista doamnei Vanzade care fără îndoială se plictisise s-o mai aştepte. Acum descria agitaţia care o cuprinsese în gara Lyon, această hală mare, necunoscută, neagră, goală şi curând pustie la acea oră târzie din noapte. La început nu îndrăznise să ia o trăsură şi se tot plimbase cu geanta ei mică, sperând că va veni cineva. Apoi se hotărâse, dar era târziu şi nu mai rămăsese acolo decât un birjar foarte murdar, duhnind a vin, care îi tot dădea târcoale, oferindu-şi serviciile cam în doi peri.
— Da, unul dintre ăia: azi aici, mâine colea, reluă Claude, interesat acum, de parcă ar fi asistat la plăsmuirea unui basm. Şi te-ai urcat în birja lui?
