Iani palicarul de Vladimir Colin povesti pentru copii

Iani palicarul

 

A fost odată — scoală-n picioare şi ascultă cuminte — a fost odată un palicar[1] — stai jos şi destupă-ți urechile !

Povestea are fir bogat,

Cu aţă roşie-i legat Şi pe un fus înfăşurat.

Repede-te şi-un brânci îi scapă,

C-atunci povestea o să-nceapă !

Seară bună vă poftesc tuturor câți vreţi să petreceţi o oră plăcută ! Şi-acu, puneţi-vă pe ascultat, că-i dau drumul:

A fost odată pe lumea asta un vestit palicar, ale cărui isprăvi au umplut popoarele de mirare. Cu cine nu s-a luptat palicarul ? Cu toţi răii pământului s-a luptat! Şi numai după nenumărate fapte fără seamăn s-a hotărât şi el să pună capul jos şi să adoarmă pentru totdeauna şi a fost îngropat la picioarele unui stejar, pe o înălţime.

Acu, palicarul avea doi feciori şi nu-i semănau feciorii între ei, cum nu seamănă un sâmbure de măslină cu măslina întreagă, de soi bun. Sâmburele era Iorgu, feciorul cel mare, un cărpănos posac şi rău la suflet. Măslina de soi era Iani, feciorul cel mic.

Şi dacă a murit palicarul bătrân, l-a plâns Iani cu lacrimi amare, în vreme ce Iorgu nu dovedi nici un fel de părere de rău. Ba dimpotrivă !

— Ei, frate, a grăit intr-o seară Iani, la puţină vreme de la moartea bătrânului, greu ne e fără tata... Cum zici dumneata să facem ? Ne împărţim averea părintească, ori rămânem să gospodărim laolaltă ?

— Laolaltă ? a strigat Iorgu. Şi de ce, mă rog, laolaltă ? Să-şi ia fiecare ce are-n seamă şi să nu-l stânjenească pe celălalt cu nimic...

— Bine, frate, a răspuns împăciuitor Iani, cum ţi-o fi voia...

A rămas Iorgu pe gânduri şi s-a tot tras de mustaţă, apoi a vorbit:

— Mie, ca frate mai mare, mi se cuvine casa.

— Aşa să fie, cum zici dumneata, a încuviinţat Iani.

— Apoi, pe bună dreptate, mi se cuvin pământurile cele bune de lângă gârlă...

— Pământurile ? Bine...

— Ca să le pot munci, vezi bine, mi se cuvin boii şi plugul...

— Văd...

— Şi aş mai avea nevoie şi de oi, că fără ele...

— Da.

— Atunci, ce mai vrei ? a spus Iorgu. Iaca, s-a făcut împărţeala !

Iani şi-a ridicat fruntea şi l-a privit drept în faţă. Sub privirea lui limpede s-a tulburat până şi Iorgu.

— Hm!... Da, da, înţeleg, a mormăit el. Vrei să-ntrebi de partea ta... Dar ce să-ţi mai dau, când singur ai văzut că toate mi se cuvin, pe bună dreptate ?

— Într-adevăr, pe bună dreptate, a rostit cu amărăciune Iani.

Atunci Iorgu s-a plesnit peste frunte şi a vorbit înseninat:

— Cum de-am putut uita?... Ştii ce! Am uitat de sfoara de pământ de lângă Râpa-Harapului. Acu, dacă stai şi socoti pe bună dreptate, îndată vezi că mi s-ar cuveni mie, dar de hatârul tău, uite, ţi-o dăruiesc. Ei, te poţi plânge de fratele tău ?

A mai încercat Iani să schimbe împărţeala, dar cât s-a străduit, cât s-a târguit, n-a fost chip să moaie inima lui Iorgu. Atunci, amărât, a adunat şi el ce a putut — un topor, o sapă, un cuţit, vechi şi ruginite ca vai de ele, şi-a pornit într-o bună dimineaţă să-şi ia în stăpânire sfoara de pământ.

Şi era în dimineaţa aceea tare cald şi tare lung era drumul. A mers Iani, a mers şi, din ce mergea, dintr-atât se întrista. Când a ajuns la sfoara lui de pământ era mai trist decât se poate spune. Şi cum să nu fi fost ?

Că nu era numai mic pământul, dar era şi plin de pietre şi mărăcini, şi sălbatic, întocmai ca Râpa-Harapului, în care se oprea. Iar râpa era adâncă şi neagră, tăcută şi înfricoşătoare.

—— Vai şi amar ! a oftat Iani, văzând pustietatea aceea. Of, of, săracul de mine!

Dar bine n-a apucat să sfârşească vorba, că odată s-a pomenit cu un harap bătrân, care s-a închinat în faţa lui, spunând :

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă !

Înspăimântat, Iani s-a tras înapoi şi şi-a rotit privirile în jur, căutând scăpare. Dar ce scăpare putea aştepta în singurătăţile în care se afla ?

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă, a spus din nou harapul.

Atunci, mai mult mort decât viu, Iani a şoptit :

— Scoate pietrele şi mărăcinii...

— Doar atâta-mi ceri ? Priveşte, că porunca se-mplineşte !

Şi Iani a văzut cu uimire ceva ca un nor coborând peste sfoara de pământ. Într-o clipă s-a întunecat straşnic, şi peste altă clipă norul se făcu nevăzut. Dar —şi Iani se frecă la ochi şi se ciupi de mină ea să se încredinţeze că nu visează — dar cu el pierise şi harapul, şi pieriseră şi bolovanii, şi spinii, iar locul era acum neted ca-n palmă, numai bun de arat.

— Bre, îşi spuse Iani, asta-i încă una !

Începu să măsoare pământul în lung şi-n lat, cercetă cu luare-aminte, dar, cât se strădui, nu izbuti să găsească un singur bolovan. Cât despre ciulini, parcă nici n-ar fi fost!

A căpătat atunci flăcăul oleacă de inimă şi a cutezat să şoptească, mai mult ca pentru el, decât cu glas tare :

— Harapule !...

Ţi-ai găsit ! Nu s-a ivit nici un fel de harap, nici picior, de harap, nimic care să semene măcar cu umbra unui picior de harap.

Şi-a întărit Iani cugetul şi unde n-a răcnit o dată, ea un leu flămând :

— Harapule !

Aş ! Harapul pierise şi pace bună.

Ce era să facă Iani ?

A apucat sapa ruginită, că plug n-avea, şi a început să-şi sape bucata de pământ.

De cald, cald. Curgeau apele pe bietul Iani şi, cât se muncea, vezi bine că spor n-avea. A, să fi avut un plug şi doi boi buni... Chiar proşti să-i fi avut, şi tot isprăvea curând. Dar cu sapa...

— Tare mi-e dat să mă mai chinuiesc, a oftat Iani. Of, of, săracul de mine !

Dar n-a isprăvit de oftat, că îndată s-a şi pomenit lingă el harapul!

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă !

— De ce nu ziseşi de la-nceput, frate ? se bucură Iani. Ia ară matale ce-i de arat...

— Doar atâta-mi ceri ? Priveşte, că porunca se-mplineşte ! strigă harapul şi, cât ai zice peşte, norul cel întunecat coborî din nou asupra ogorului.

Iar când se destrămă, nu se mai văzu nici mama harapului, în schimb pământul era arat, cum nu se poate mai bine.

— Bre, taina asta trebuie s-o pătrund, că altminteri nu ştiu ce fac, îşi spuse Iani. Şi atunci, hotărându-se, oftă din rărunchi : Of, of, săracul de mine !

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă! ceru îndată harapul, ivit lângă el fără veste şi, de unde, numai el ştia.

Iani îşi luă inima în dinţi.

— Ascultă, harapule, vorbi el, de mulţumit îţi mulţumesc, dar tare aş vrea să ştiu de ce vii tocmai când oftez şi de ce mă ajuţi tocmai pe mine...

Harapul zâmbi cu mare mirare : ’

— Se poate să nu ştii ? Mult bine mi-a făcut mie tatăl tău, palicarul. Şi i-am făgăduit atunci că, ori de câte ori el sau urmaşii lui vor veni întristaţi şi vor ofta aici, lângă râpa care-mi poartă numele, chiar şi la capătul celălalt al lumii de-aş fi, tot am să vin să dau o mână de-ajutor. Cere-mi deci ce-ţi pofteşte inima, nu te sfii !

— Bunule harap, răspunse Iani, o casă mi-ai putea înălţa pe locul ăsta ? Nu prea mare, dar trainică şi frumoasă, şi pe dinăuntru orânduită cum ştii mai bine...

— Doar atâta-mi ceri ! Priveşte, că porunca se-mplineşte! zâmbi harapul.

Norul se grăbi să coboare şi, când se risipi, Iani se trezi în faţa unei case cum nici Iorgu n-avea.

Se pricepea harapul să facă treaba ! În jurul casei ciuguleau orătănii, iar înăuntru...

Când văzu Iani masa întinsă care-l aştepta, când văzu mâncărurile din care suiau aburi înmiresmaţi, îl cuprinse o bucurie şi o recunoştinţă atât de puternică, încât începu să sară şi să joace ca un copil, strigând cât îl ţinea gura :

— Dragul meu harap, dragul meu harap, fericirea mi-a suit la cap !

Şi a ţopăit Iani cât a ţopăit, iar când a obosit s-a aşezat la masă. Apoi s-a întins pe pat şi a tras un pui de somn. Apoi a ieşit să trebăluiască pe lângă casă. Apoi s-a dus pe câmp. Apoi... au trecut zile după zile şi Iani le-a uitat şirul. Nici o clipă nu i-a dat prin minte să-i ceară harapului bogăţii, averi sau alte asemenea. Era mulţumit cu cât avea, muncea slobod cât voia şi, când nu voia, cânta.

Dar de la o vreme singurătatea începu să-l apese. La Iorgu nu se ducea, că pricepuse ce fel de om era, iar Iorgu nu venea la el, de teamă să nu-i ceară fratele ceva. Ce era de făcut ?

Se duse Iani pe câmp şi oftă, cum ştia că se cuvine.

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! spuse îndată harapul, ivit lingă el cât ai clipi.

— Dragă harapule, i se plânse Iani, ce ai făcut tu pentru mine nici nu se poate spune în cuvinte. Dar dacă te mai rog ceva, te superi ?

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! se repezi harapul.

Dacă-l văzu atât de nerăbdător, prinse Iani să-şi spună păsul. Cum să pună capăt singurătăţii ? Oare nu crede harapul că ar trebui să se însoare ? Ei, şi nu ştie el vreo fată potrivită ?

— Doar atâta-mi ceri ? Priveşte că porunca se-mplineşte !

Şi pe dată norul negru îl cuprinse pe Iani în îmbrăţişarea lui, apoi îl ridică de la pământ. Cu nor cu tot zbură cu iuţeala vântului, apoi norul coborî binişor, binişor, lăsându-l pe Iani într-o încăpere scăldată în beznă. Trecând prin fereastră, lumina lunii scotea din întuneric chipul unei fete care dormea şi, văzând-o, Iani înţelese că harapul nu se înşelase. Într-adevăr, altă soţie nu şi-ar fi dorit.

— E Marica, cea mai bună şi mai frumoasă fată din ţară, îi şopti harapul.

— Şi ce facem acum ? întrebă Iani, tot în şoaptă.

— Dacă-ţi place, mergem s-o peţim. Dacă nu, plecăm să vedem altă fată.

— Nu, aproape că strigă Iani, nu-i nevoie ! Mă duc s-o peţesc.

Cu greu îl hotărî harapul să amâne peţitul până la ziuă. De grăbit ce era, Iani l-ar fi deşteptat pe tatăl fetei chiar atunci, în, puterea nopţii. Până la urmă se-nvoi să aştepte, şi harapul îl scoase din încăpere.

Abia se lumină însă de-a binelea, că Iani bătu la uşa casei şi ceru să-i vorbească stăpânului. Îl primi cu bunăvoinţă un bărbat gros, care întâi îşi bătu palmele cu straşnică mirare aflând de pricina venirii lui, apoi începu să-l cerceteze. Îl descusu cât îl descusu — Iani, se vede treaba, îi fu pe plac. Iar dacă află că flăcăul era fiul vestitului palicar, nici prin minte nu-i dădu să se împotrivească.

— Numai că, dragul meu, spuse el într-un târziu, eu pe fiica mea n-o silesc la nimic. Câștigă-i dragostea şi vă dau şi eu binecuvântarea...

Cine era mai fericit decât Iani ? Cu ajutorul harapului luă înfăţişarea unui negustor de nimicuri femeieşti, gândind că aşa va pătrunde mai lesne la Marica, şi începu să se plimbe pe uliţă, lăudându-și marfa.

În încăperea ei, fata ţesea. Auzind strigătele negustorului, scoase capul pe fereastră şi, văzând-o, Iani nu mai fu în stare să strige felul acelor şi-al panglicelor pe oare le avea de vânzare.

— Hei, negustorule, îl chemă Marica.

Apoi, făcându-i semn să aştepte, ieşi în poartă şi începu să aleagă nimicurile de care avea nevoie. Iani o sorbea din ochi.

Mirată că nu-l aude turuind întruna, după obiceiul negustorilor, fata îl privi şi ea, iar dragostea pentru flăcăul sprâncenat îi năvăli dintr-o dată în inimă. Aşa, tăcând, stăteau unul în faţa celuilalt şi gătelile fură date uitării.

— De unde vii, străine ? întrebă Marica.

— De tare departe... Mă cheamă Iani...

Pe nesimţite trecură să-şi spună vorbe de dragoste. Dar Marica era înţeleaptă şi nu voia să-şi dea inima decât unui om vrednic.

— Ce păcat că eşti negustor ! oftă de la o vreme, şi Iani blestemă în minte gândul prost care-l făcuse să i se înfăţişeze în chip de vânzător de panglici şi nasturi.

— De ce, Marica ?... Poate că nici nu sunt negustor...

— Vezi tu, vorbi mai departe fata, negustorii nu se prea îndeamnă la fapte mari, li-e gândul tot la bani: şi tot la marfă... Alesul meu ar trebui să dovedească vitejie, să pot fi mândră de el, să-l preţuiesc...

Inima lui Iani bătea ca un clopot.

— Marica, draga mea, cere-mi ce vrei, porunceşte... sunt gata să plec si în împărăţia gheţurilor veşnice... Pune-mă la încercare !

Dac-aţi şti cum a zâmbit atunci Marica ! Nici soarele nu zâmbeşte, aşa, nu, nimeni. Cu glas de strună dulce a grăit, privind la Iani lung, lung :

— Mama boleşte de ani de zile şi nici un vraci n-a fost în stare să-i afle boala. Acum, ascultă !... La capătul lumii, aşa mi-a spus o bătrână care ştie multe, la capătul lumii se înalţă un turn falnic. Şi turnul are, în vârf o terasă, şi pe terasa din vârful turnului creşte un măr care face numai un singur măr pe an. Dar mărul e de aur. Cine-l miroase nu se mai îmbolnăveşte, câtu-i lumea...

— Mă duc ! a strigat Iani simţind că se trezeşte în el sângele fierbinte al părintelui său, palicarul.

— Ia năframa asta, a mai şoptit Marica. Leagă-te cu ea şi, când ţi-o fi greu, aminteşte-ţi că te aştept...

Şi-a întocmit Iani nişte încălţări de fier, a luat o desagă cu merinde, a luat un cuţit mare şi a pornit la drum. Şi a tot mers bine de tot, cale de vreo nouă luni de zile, până a ajuns intr-un codru întunecat. Abia făcuse câțiva paşi, când zări o biată vrabie care sărea anevoie printre frunzele căzute la pământ.

Iani o prinse, o cercetă şi văzu că are un picioruş frânt. Îşi rupse o fâşie din cămaşă, legă picioruşul vrabiei şi o puse în desagă, să se vindece. Apoi o porni din nou la drum, şi mergi, mergi — de la o vreme a simţit că nu mai poate de picioare. Vezi că încălţările de fier or fi fost ele trainice, dar uşor nu era să le porţi!

„Bre, tare-i negru codrul ăsta“, îşi spuse flăcăul, că se lăsase un întuneric ca-n miez de noapte.

Dac-a văzut aşa, s-a oprit sub un copac mare şi s-a culcat. Şi numai ce-a adormit că s-au adunat în jurul copacului patruzeci de balauri, toţi fraţi de la un tată şi de la o mamă.

— Cine-i acolo, sub copac? a întrebat cel mai în vârstă, că de bezna din codru, nu desluşea mare lucru nici la doi paşi.

— Ştiu şi eu ? a răspuns un altul. Stai să văd...

Şi, aplecându-se, a prins să pipăie, cu laba, căutând să-şi dea seama. Acu, norocul lui Iani, balaurul a dat peste încălţările de fier.

— E o bucată de fier, a spus balaurul. O fi pierdut-o careva...

Balaurul zicea că pipăise numai, dar Iani se trezise înspăimântat, că pentru un om atingerea balaurului face cât o izbitură zdravănă.

— Care eşti acolo? a strigat prin beznă, cu inima strânsă.

Dacă i-au auzit glasul, au început balaurii să tremure şi să se strângă unii într-alţii ca oile speriate de lup.

— Ce bucată de fier ? a şoptit balaurul mai în vârstă. E un om de fier, fraţilor ! Să vedem pe unde scoatem cămaşa...

— Bre, n-auzi ? a mai strigat Iani. Care eşti acolo ?

— Nu te supăra, omule de fier, noi suntem... patruzeci de fraţi balauri, care ne rugăm de iertare, dacă te-am stânjenit...

Când a auzit aşa, a cam sfeclit-o Iani. Patruzeci de balauri ! Cum să iasă el cu faţa curată din asemenea întâlnire ?

— Şi-ncotro mergeţi voi, patruzeci de balauri ? a întrebat.

— Dacă n-ai nimic împotrivă, i-a răspuns sfios balaurul cel vârstnic, noi toţi patruzeci ne ducem să furăm mărul de aur de pe tumul de la capătul pământului...

„Hait ! şi-a spus Iani. Uite ce-mi lipsea !“ Dar văzând că balaurii aşteaptă un cuvânt de la el, s-a prefăcut supărat şi a strigat:

— Tot acolo mă duc şi eu. Dacă sunteți vrednici, vin să vă ajut, că singuri tot nu faceţi nici o ispravă !... Deocamdată lăsaţi-mă să dorm şi mâine-om sta de vorbă pe-ndelete.

— Numai să nu te superi, să nu te superi, i-a răspuns supus balaurul. Somn uşor !

Ţi-ai găsit! N-a închis ochii Iani toată noaptea, pândind să nu-i sară balaurii în spinare şi frământându-se cum să dezlege lucrurile.

Să se ducă la turn cu balaurii ? N-ar fi rău, mai ales dacă acolo l-ar fi aşteptat primejdii. Dar cum să se întovărăşească un om cu patruzeci de balauri! Şi-apoi, la împărţeala mărului ce s-ar fi făcut ? S-a sucit, s-a perpelit, dar răspuns tot. n-a găsit. Atunci şi-a amintit de năframa Maricăi, a pipăit-o şi s-a simţit îmbărbătat.

„Ce-o fi, să fie!“

Acu, dacă s-a mai luminat, l-au putut vedea balaurii pe flăcău.

— Măi, parcă-ar fi om ca toţi oamenii, s-a mirat cel în vârstă. O stârpitură, acolo...

— Dacă-ţi spun că l-am simţit de fier !

Auzindu-i şuşotind între ei, Iani se făcu şi el că se trezeşte.

— Ce mormăiţi acolo, patruzeci de balauri ? întrebă el încruntat, de parcă ar fi fost cine ştie cine, măcar că, văzându-i pe toţi în lumină, simţise că-l trec fiori reci pe spinare.

— Vorbim şi noi aşa, îndrăzni unul dintre ei. Adevărat să fie că eşti de fier ?

— De fier ? pufni Iani dispreţuitor. De oţel sunt, măi, aşa să ştiţi !

„Lasă-i să creadă ! îşi spuse în gând. S-or mai teme şi ei oleacă, ce, numai eu să mă tem ?“ Dar balaurul vârstnic prinse să vorbească bănuitor :

— Uite ce-i, omule de fier sau de oţel. Ca să ştim dacă spui drept, noi te-om pune la încercare. Te prinzi ?

— Mă prind, fireşte. Numai să nu vă pară rău...

S-a aplecat atunci balaurul şi a luat de jos o piatră. Când a strâns o dată laba, s-a făcut piatra fărâme şi un colb subţire a prins a-i curge printre gheare.

— Vezi tu ? Asta-i puterea noastră, a grăit balaurul. S-o vedem şi pe-a ta.

Iani a înghiţit de două ori, apoi s-a pus pe râs.

— Bre, patruzeci de balauri, slabi mai sunteți ! Eu am să strâng o piatră până-oi face să curgă apă din ea...

Şi s-a răsucit şi, cum a ştiut, a scos din desagă o bucată de brânză. A strâns-o între degete şi ce să vadă balaurii ? Din piatra omului de oţel curgea apă...

— Eşti tare, a zis balaurul. Să te vedem la încercarea a doua !

A apucat el atunci o altă piatră şi, opintindu-se, a zvîrlit-o spre cer.

— Ai văzut când am zvârlit-o ? Abia peste jumătate de ceas ai să auzi că se-ntoarce !

Au stat toţi acolo aşteptând şi, după jumătate de ceas, nici mai mult, nici mai puţin, s-a auzit un vâjâit şi piatra a căzut pe pământ. Atât de departe o zvârlise balaurul!

— Asta-i tot ? a râs Iani. Bre, patruzeci de balauri, când am să arunc eu piatra, n-o să mai vină niciodată înapoi...

Şi iar s-a răsucit flăcăul şi a scos vrabia din desagă, A azvârlit-o în sus şi pasărea s-a mistuit în văzduh.

Bar balaurii, încăpățânați, au stat să aştepte o jumătate de zi, o zi, două, trei. Dac-au văzut că piatra nu se-ntoarce nici după trei zile, au schimbat între ei priviri înspăimântate.

— Eşti tare, a mărturisit din nou balaurul. Dacă învingi şi la a treia încercare, te socotim conducătorul nostru şi, sub porunca ta, plecam să furăm mărul de aur.

Se întreba Iani ce au să mai născocească balaurii. Când colo, dihania cea mai mare îi arătă ceva în depărtare :

— Vezi copacul care abia se zăreşte ?

— Îl văd, răspunse Iani.

Odată îşi umflă balaurul bucile obrajilor şi, când suflă, ai fi zis că se stârneşte o vijelie care o să mute pământul din loc. Cât ai clipi, copacul fu răsturnat.

— Bre, balaure, grăi atunci Iani, treaba asta o face şi un copil. Ia să-mi spui tu mie : turnul pe care creşte mărul de aur e mai departe decât copacul tău ?

— Este, răspunse balaurul.

— Mult mai departe ?

— Mult, bineînţeles, de vreme ce-i taman la capătul lumii.

— Aşa. Şi cu toate astea eu am să suflu de aici, am să-l dobor şl praful o să se aleagă de el...

Auzind una ca asta, o băgară balaurii pe mânecă.

— Păi are să se strice şi mărul, strigă careva.

— Se strică, nu se strică, n-am ce-i face, grăi Iani. Daţi-vă la o parte, să suflu...

Au început balaurii să-l roage să cruţe turnul. S-au rugat de el de dimineaţă până seara şi abia pe seară s-a înduplecat flăcăul să nu-i mai năruie.

— Dar, pentru că sunt drept, le spuse el, am să suflu uşor, cu mare grijă. În loc să dărâm turnul, am să-i desprind doar o piatră din vârf. E bine ? Ca să vă dovedesc că v-am rămas şi a treia oară...

Cu destulă teamă s-au învoit balaurii şi l-au rugat să ia bine seama, nu care cumva să sufle prea tare. I-a liniştit Iani şi a suflat uşurel, cum ai sufla peste un puf de păpădie.

— Da, s-au bucurat toţi patruzeci de balauri, aşa-i bine. Dintr-atât, mărul nu păţeşte inimic...

— De, le răspunse Iani clătinând din cap, m-am stăpânit cât am putut, dar ştiu şi eu...

Rămaseră balaurii încredinţaţi că Iani e vrednic să-i conducă. Nu mai pierdură vremea, deci, şi porniră la drum. Ieşiră din codru, trecură munţi, străbătură ape, toate câte se cer la un drum voinicesc. Iar rânduiala mersului lor era că îl purtau balaurii pe Iani cu rândul, până ajungeau la un loc de popas. Acolo alergau după vânat, făceau focul, frigeau vânatul şi-i întindeau lui Iani bucăţile mai gustoase. Intrase spaima în cele patruzeci de dihănii, ce crezi !

Dar nici spaima asta n-a ţinut cât lumea. Numai ce se apropiaseră de turnul de la capătul lumii, că Iani i-a şi auzit intr-o noapte ținând sfat.

— Ian ascultaţi, fraţilor, grăia balaurul cel vârstnic, vă place cum ne porunceşte omul de oţel ?

— Nu ne place, au răspuns într-un glas cei treizeci şi nouă de fraţi.

— Apoi, dacă vouă nu vă place, aflaţi că nici mie nu-mi place defel. Mult o să-l răbdăm ?

— Păi dacă-i de oţel! a oftat cel mai mic. Ce să-i facem ?

— Ascultaţi vorba mea, a vorbit iarăşi balaurul cel vârstnic. Nu-i oţel cât de tare să ne stea împotrivă când ne-om repezi odată, toţi patruzeci. Să luăm numai mărul de aur, că apoi...

— Apoi ?

— Nici fărâme nu mai lăsăm din omul de oţel !

Iani se făcea că doarme mai la o parte şi, când colo, asculta tot.

„Dintr-ăştia-mi sunteți, puişorilor ? şi-a spus el. Ei, las’ că vă bagă Iani minţile-n căpățâni !“

A doua zi s-a făcut că nu ştie nimic şi cu toţii şi-au urmat drumul. Şi iată, cam pe la prânz, ajung ei la turnul cel mare. Nimeriseră tocmai la capătul lumii !

În jurul turnului zăceau fel de fel de pietre, mai mari şi mai mici, care cum căzuseră din zidăria veche.

— Ai văzut ? s-au mirat cei patruzeci de balauri. O singură piatră zicea că dărâmă şi, când colo, ia te uită ce prăpăd... Nu s-a putut stăpâni şi a suflat mai tare decât făgăduise !

Vezi bine, pietrele căzuseră de vechime, şi aşa şi socotise Iani, dar la ce să te aştepţi din partea unor tigve seci, de balauri ?

Acum, trebuiau să pătrundă în turn. Poarta grea şi groasă, cu totul şi cu totul de fier, era încuiată. Cum să-i vină de hac ? I-a aşezat Iani pe cei patruzeci de balauri în şir. Balaurii s-au dat îndărăt să-şi ia vânt şi, când s-au izbit apoi de poartă toţi ca unul, au străpuns-o şi au căzut claie peste grămadă. Mare le-a fost bucuria, şi gata erau să năvălească pe scară, când Iani odată s-a încruntat şi le-a poruncit :

— Staţi, patruzeci de balauri ! Întâi intru eu.

Au mârâit balaurii şi s-au întărit în hotărârea de a scăpa de flăcău, dar, până una alta, n-aveau ce face. Întâi să culeagă mărul, apoi s-or pricepe să-i închidă gura... Numai că nici Iani nu era prost. A suit val-vârtej scara de piatră şi a ajuns sus, pe terasă. Oameni buni, dar şi când a văzut mărul!

Era un pom falnic şi rotat, şi chiar în vârful lui strălucea ca soarele singurul măr care i se ţinea de crengi, mărul de aur. Într-o clipă s-a suit Iani în pom şi l-a cules. L-a mirosit şi o undă de putere i-a înviorat inima.

— Hei, omule de oţel, ai luat mărul ? strigară de jos cei patruzeci de balauri.

— Veniţi sus cu mare băgare de seamă, le răspunse Iani vârând mărul în desagă. Unul câte unul...

Nu trecu mult şi primul balaur îşi vârî botul prin spărtura uşii. Iani apucă zdravăn cuţitul în mână şi, nici una, nici două, hop ! îi reteză căpățâna. Apoi se opinti şi zvârli leşul în spatele turnului, unde se căsca o râpă. Dar se grăbi, că paşii celui de al doilea balaur se şi auzeau pe treptele de piatră.

Oameni buni, ce s-o mai lungim fără folos ? I-a căsăpit Iani pe toţi patruzeci de balauri şi, când a coborât din turn, le-a tăiat limbile şi le-a pus şi pe ele în desagă. Iar cine ar putea şti câte noroade au scăpat atunci de asuprirea dihăniilor cu care, până la el, sute şi sute de voinici luptaseră zadarnic !

Apoi a început Iani drumul spre casă, şi din nou a străbătut ape, a trecut munţi şi a umblat prin codri, iar după atâta trudă a ajuns pe seară la casa Maricăi. Încălţările de fier se făcuseră găuri-găuri, ca nişte site.

A bătut în poartă, şi i-a deschis fata. Când l-a văzut, o dată a strigat :

— Iani! şi pe loc s-a îmbujorat toată.

A scos atunci flăcăul mărul de aur din desagă şi i l-a arătat, iar Marica i-a dus mamei ei, care, cum l-a mirosit, cum s-a ridicat din pat, vindecată, de nu mai ştia fata la ce să se uite mai întâi : la Iani, care i se întorsese viu şi nevătămat, la mărul minunat, care strălucea de-ţi lua privirile, sau la mama, veselă şi plină de putere ? Până la urmă, tot la Iani s-a uitat. Şi, când au mai văzut oamenii şi cele patruzeci de limbi de balaur, s-au minunat şi mai tare, şi altfel decât Iani palicarul nu i-a mai spus nimeni flăcăului. Şi aşa i-a rămas numele !

Iar făcându-se nunta lui Iani cu Marica, au băut toţi cât au băut, au jucat cât au jucat şi s-au veselit cât s-au veselit. Până la urmă, Iani şi-a luat aleasa şi s-au mutat amândoi în casa harapului.

Acolo trăiau cumpătat şi erau fericiţi. Iar într-o zi, amintindu-şi Iani că toate întâmplările lui minunate şi toată fericirea i se trăgeau de la tovarăşul tatălui său, s-a dus la câmp şi a oftat, după cum ceru obiceiul.

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! a strigat îndată harapul, cel bătrân.

— Dragul meu harap, i-a spus Iani, nu vreau să-ţi cer nimic. Am vrut doar să-ţi mulţumesc pentru toate câte le-ai făcut pentru mine...

S-a bucurat harapul dacă l-a auzit rostind vorbe plăcute, l-a îmbrăţişat şi a spus :

— Fiul meu, să ştii că asta a fost cea din urmă oară când ne vedem. Am îmbătrânit şi am inima slabă, iar ca să ajung până la tine mă istovesc din cale-afară. Am să-ţi fac un ultim dar şi, dacă vei fi chibzuit, să ştii că de altceva nici nu vei avea nevoie cât timp vei trăi pe pământ. Când vei ajunge acasă, vei găsi darul acolo...

I-a mulţumit Iani cu lacrimi în ochi, s-au îmbrăţişat încă o dată, şi harapul a pierit la fel de repede cum obişnuia să se ivească.

— Iani, ai cumpărat tu un chiup ? l-a întrebat Marica atunci când da să intre în casă.

— Un chiup ? Ce chiup ?

— Uite-l colo, după uşă...

S-a dus Iani şi a văzut, într-adevăr, după uşă, un chiup din cele mari în care se păstrează untdelemnul. Chiupul era gol. Şi, deşi a bănuit că acesta era cel din urmă dar al harapului, n-a priceput defel, cum avea să-l scutească de orice grijă, până la sfârşitul vieţii.

„De, îşi spuse Iani zâmbind, a îmbătrânit într-adevăr harapul, nu mai ştie nici el ce vorbeşte...“ Şi, fără să se mai îngrijească de darul lui, şi-a văzut de treabă.

A trecut aşa o bucată de vreme, iar chiupul cel mare s-a acoperit cu pânze de păianjen. Dar Marica a aşezat într-o zi pe o policioară, chiar deasupra oalei harapului, o pâine rumenă, taman scoasă din cuptor. Pisica a simţit mirosul şi, cum a făcut, cum a izbutit, drept pe policioara de lemn a sărit şi a aruncat pâinea în chiupul de dedesubt.

Auzind zgomot, a intrat Marica în încăpere şi a priceput ce se întâmplase. S-a aplecat de a scos pâinea din oală. Dar i s-a părut că mai era ceva acolo, şi atunci s-a mai aplecat o dată şi, cu mare mirare, a mai scos o pâine, la fel de caldă, la fel de rumenă ca pâinea pe care-o copsese.

„Asta ce-o mai fi ?“

S-a uitat în fundul chiupului — să încremenească, şi mai multe nu : în oala harapului a mai văzut o pâine, a treia.

Şi, uite-aşa, a început Marica să scoată din chiup o pâine după alta, una după alta, până s-a înspăimântat şi ea. Ce să facă, frate, cu atâtea pâini?... Că se adunaseră lângă ea vreo douăzeci.

S-a mulţumit cu cât scosese şi a aşteptat să-i vină Iani de la câmp. Cum a venit, cum i-a povestit întâmplarea.

„Ehei, ştia harapul, săracul, ce face !“ şi-a spus bărbatul înțelegând abia atunci că chiupul era fermecat.

S-a uitat în el : pe fund aştepta o pâine.

„Dar oare numai pâinea s-o poată înmulţi ?”

A aruncat Iani în chiup un dinar de argint şi, când s-a aplecat să-l scoată, a mai găsit un dinar. Pâinea pierise.

„Acu i-am dat de rost! “ s-a bucurat Marica.

A curăţat frumos chiupul şi de astă dată l-a aşezat la loc de cinste, în mijlocul odăii. Şi s-a pus Iani pe trai cu Marica lui, fără să se lăcomească, fără să ceară chiupului mai mult decât le trebuia, şi n-au avut pricină să se plângă şi au dus-o bine în căsuţa harapului, zile şi zile la rând.

Acu, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de hapsânul de Iorgu, că de mult n-a mai fost vorba de el. Dar să ştiţi că, dacă s-a văzut stăpân pe toată averea tătâne-su, a intrat în el ceva, ca un soi de nebunie. Amarnic fusese şi înainte, nu-i vorbă, dar acu se făcuse de speriat. Jupuia pielea de pe om, îşi chinuia argaţii şi abia le dădea să mănânce, împrumuta bani cu camătă... câte şi mai câte, numai din lăcomia de a-şi spori averile, ca să aibă mai mult, mereu mai mult. Şi dacă a fost să se însoare, l-a căutat pe omul cel mai afurisit din ţinut şi i-a peţit fata.

Era acela un moşneguţ cârcotaș şi lacom şi avea o fată croită pe măsura lui : rea, cicălitoare şi zgârcită. Cum a văzut-o Iorgu, a înţeles că aşa nevastă îi trebuie şi, după nuntă, fata s-a mutat la el şi l-a adus şi pe moşneguţ în casă.

Ei, şi-atunci a început pentru Iorgu chinul cel mare. Că nu mai era de trăit din pricina moşneguţului cârcotaș, nemulţumit de dimineaţă până seara. Întruna voia câte ceva şi, când i se aducea tot ce poftise, voia altceva. Din zori se trezea flămând şi până noaptea târziu mânca întruna, rămânând la fel de pipernicit şi de prizărit. În toate cele îşi vâra nasul şi dădea porunci peste porunci, de înnebunea slugile şi-l înnebunea şi pe Iorgu, care nu mai ştia unde-i e capul. Uite-aşa viaţă duceau şi certurile se ţineau în casa lor lanţ !

Dar într-o zi, ce-i vine lui Iorgu ? O cheamă pe femeia lui şi-i zice :

— Nevastă, am avut eu un frate, un neisprăvit despre care nu mai ştiu nimic de ani de zile. Eu n-aş vrea să mă vadă, că de, te pomeneşti că se apucă şi-mi cere te miri ce... Du-te tu, că nu te cunoaşte, şi află ce-i pe la el. Dac-oi vedea şi-oi vedea că prea o duce greu, m-oi milostivi, poate, să-l iau argat la noi, aşa, de hatârul tatii.

— Argat ? a strigat femeia. De ce să-l iei argat ? Sau crezi că dacă ţi-e frate, gata, ai să-l acoperi cu aur...

A potolit-o Iorgu lămurindu-i că asta fusese, aşa, o vorbă aruncată şi că, la drept vorbind, nici argat n-ar fi cu cale să-l ia pe frate-su, pentru că te pomeneşti că lumea ar începe să-l vorbească de rău. Lasă-l aşa, s-o ducă şi el cum o şti...

S-a îmblânzit femeia atunci şi, dacă a aflat pe unde să-l caute, s-a dus către Râpa-Harapului. Şi nu proastă i-a fost mirarea când a văzut acolo o căsuţă frumoasă şi curată, cu orătănii în bătătură, un câmp mic, dar pe care se legănau spice mari, măslini, tot ce alcătuia gospodăria lui Iani.

S-a dat ea mai lângă ferestre şi-a privit înăuntru. Marica tocmai grăia :

— Vai, Iani dragă, mi-a mai rămas un singur băţ pentru foc...

— Nu-i nimic, vâră-l în chiup şi scoate câte pofteşti !

Şi a văzut femeia lui Iorgu cum din chiupul acela a ieşit o grămadă de lemne, numai bune de pus pe foc.

— Ai sfârșit ? a întrebat atunci Iani. Că aş vrea să-mi umplu punga cu tutun...

Şi s-a ridicat Iani, a turnat în chiup rămăşiţa de tutun pe care-o avea, şi a tot scos şi scos la tutun, de şi-a umplut-ochi punga cea mare, care atârna de un cui, pe perete.

Vânătă de mânie a ajuns acasă femeia lui Iorgu şi a început să-şi copleşească omul sub un potop de cuvinte :

— Neghiobule, nepricopsitule, ziceai că frate-tu moare de foame ? Du-te să vezi ce gospodărie are, du-te să vezi cum stă... Plesnea fierea în mine văzând cât de bine-s rânduite toate ! Şi să ştii tu că belşugul i se trage de la un chiup fermecat, din care poţi scoate la nesfârşit tot ce-ţi pofteşte inima...

I-a povestit ce văzuse şi, de lăcomie, Iorgu pe dată s-a aprins tot.

— Aşa ? Păi dac-am vârî în chiup nişte pungi cu aur, am face grămezi cum n-are nimeni şi pe toţi i-am ţine din scurt!

— Şi l-a cuprins pe Iorgu ura împotriva lui Iani, şi îndată s-a gătit de drum. S-a îmbrăcat în straie ponosite şi, prefăcându-se calic, s-a dus de-a bătut la uşa fratelui.

— Cine-i?

— Eu, Iorgu, vai de zilele mele...

A sărit Iani să-i deschidă şi, dacă l-a văzut atât de zdrenţăros, n-a mai ştiut ce să creadă :

— Păi ştiam că o duci bine, că eşti bogat...

— Vai şi vai, a gemut Iorgu, trăsnetul a căzut peste casă, nu mai am nimic...

— Dar pământurile !

— Le-au pustiit lăcustele...

— Şi vitele ?

— A dat o molimă şi le-a ucis pe-un cap...

Ce era să mai spună Iani ? Să-i amintească de împărţeala averii părinteşti ? Să-l întrebe de ce nu-l căutase, cât fusese bogat ? Iani avea inimă bună. L-a aşezat la masă, l-a ospătat şi l-a întrebat cum socoate că l-ar putea ajuta.

— Îngăduie să mâi la tine peste noapte, sunt frânt de oboseală. Mâine, dacă vrei, om sta şi-om chibzui.

L-a culcat Iani în patul lui, iar el cu Marica şi-au înjghebat culcuşul în altă încăpere. Dar numai ce-a socotit Iorgu că adormiseră, c-a şi înşfăcat chiupul şi, cu el în braţe, a ieşit binişor din casă. La anume depărtare vorbise el să-l aştepte femeia, cu o căruţă. Au pus chiupul în căruţă şi, dând bice cailor, au ajuns acasă.

Degrabă au dus chiupul în încăperea mare şi au aruncat în el o pungă cu bani. Bucuria lor când au scos două, trei, patru... zornăia bănetul şi strălucea aurul, de le lua ochii ! Au umplut încăperea cu pungi, şi atunci, frânți de oboseală, s-au culcat cu gândul să ia a doua zi treaba de la capăt.

De unde să ştie că moşneguţul cârcotaș îi pândise printr-o crăpătură a uşii ? Îl mânca nasul să priceapă cum de scot ei atâtea pungi din chiup. Tropăia pe loc şi se fâțâia de nerăbdare, iar dacă Iorgu şi femeia s-au culcat, a deschis uşa binişor şi a păşit în încăpere.

Iorgu suflase lumânarea. Moşneguţul a mers încet, pâşa-pâşa, iar ajungând la chiup, s-a plecat şi şi-a vârât nasul înăuntru. Dar, cum era micuţ, nu-ş’ cum s-a răsucit şi s-a opintit că, până să zică ceva, a căzut în chiup.

De spaimă, a prins a răcni, iar Iorgu şi femeia au sărit ca arşi :

—         Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ?

Răcnetele nu mai conteneau. A aprins Iorgu feştila. Răcnetele veneau din chiup. S-a repezit atunci şi, vârându-și mâna, l-a tras afară pe moşneguţ, care tuna şi fulgera.

Dar, să vezi mirare, răcnetele nu conteneau. Şi-a mai vârât Iorgu mâna în chiup, şi a mai scos de acolo un moşneguţ, aidoma cu celălalt, tot cârcotaș, tot nemulţumit, şi tot tunând şi fulgerând. Apoi altul, şi altul, şi altul — nouă moşnegi care semănau ca nouă picături de apă şi care ţipau, se certau între ei, dădeau porunci, în timp ce din chiup se auzeau răcnetele unui al zecelea, pe care Iorgu nu cutezase să-l mai scoată la lumină.

Totul se petrecuse atât de repede, că nici nu-şi dăduse seama ce face. Acum, înfricoşat, îşi privea femeia, căreia-i clănţăneau dinţii în gură. Nici unul nu ştia ce să înceapă, nici unul nu-şi amintea în zăpăceala aceea cum poate fi oprită oala să nască mereu moşnegei cârcotași, ca cei nouă care tunau şi fulgerau şi ca al zecelea, care răcnea în chiup, de credeai că-i sfârşitul pământului.

— Mi-e foame ! ţipa un moşneag.

— Mi-e sete ! vestea altul.

— Vreau să dorm ! cerea al treilea.

— Să vie lăutarii ! poruncea al patrulea — şi băteau din picior toţi nouă, certându-se între ei, în timp ce Iorgu alerga de la unul la altul, iar al zecelea moşneag, rămas în chiup, urla de mama focului, cerând să fie scos şi dus la plimbare.

Vai de noaptea aceea, că o s-o povestească Iorgu şi la morţi ! Noroc că de dimineaţă a venit Iani, care pricepuse că numai hainul de frate-su putea fi atât de câinos să-i fure chiupul, înşelîndu-l cu prefăcuta lui calicie.

— Zi aşa, frate, a strigat Iani din prag, ai sărăcit tare, da?

Altădată, cine ştie ce ar fi făcut Iorgu, dar acu i-a căzut lui Iani în genunchi:

— Frate, bate-mă, omoară-mă, dar opreşte chiupul să mai fete moşnegi !

Când a priceput Iani cum stă treaba, să moară de râs. Cei nouă moşnegi păreau toţi dintr-o mamă şi dintr-un tată, aveau acelaşi glas piţigăiat, la fel erau îmbrăcaţi, numai de vrut vroiau fiecare altceva. Iar al zecelea răcnea în oală.

A scos Iani un dinar din buzunar, l-a aruncat în oală, şi pe loc a pierit moşneguţul şi au rămas în oală doi dinari. Şi-a luat el atunci darul harapului şi, fără a-l învrednici cu vreo privire pe Iorgu, care se zbătea cu femeia lui între cei nouă diavoli bătrâni, a plecat fluierând.

Oameni buni, mai mare pedeapsă nu i se putea da hapsânului de Iorgu! Cei nouă moşnegi i-au spulberat toată averea, l-au înnebunit de cap, şi atâta l-au chinuit, că omul şi-a luat într-o bună zi câmpii şi până azi nimeni n-a mai auzit de numele lui. Iar asta numai din lăcomie şi lipsă de omenie i s-a tras !

Dar Iani a trăit până la adânci bătrâneţi, cu Marica lui şi s-a bucurat şi de copii, şi de nepoţi, şi de strănepoţi, iar dacă n-a murit cumva, de bună seamă că mai trăieşte şi azi. Numai de chiupul harapului mă tem că zile multe n-a avut, că l-or fi spart dracii de copii. Atâta rău ! Unde-s vrednicie şi voie bună, vin bucuriile cârd şi se-adună.