Fierarul năzdrăvan
Într-un sat dintr-o ţară trăia un fierar. Şi era atât de puternic fierarul Handac, că numai el putea urni barosul pe care şi-l făcuse, un baros cât carul. Veneau de departe boieri, să vadă minunea şi, cum veneau, îşi vârau nasul pe uşă întrebând :
— Unde-i barosul ?
Handac apuca scula de coadă şi, când o ridica, o dată li se muiau boierilor picioarele, şi nu mai pofteau să vadă nimic. Îi duceau slujitorii la rădvane, mai mult morţi decât vii. Iac-aşa era barosul cel mare al fierarului !
În ţara aceea era un thagàr[1] zgârcit, dar zgârcit cum n-a mai fost de atunci. Până şi praful de pe uliţi nu se îndura să-l prăpădească şi punea slujbaşi anume ce-l adunau în lăzi mari şi-l puneau la păstrare.
— Ce-ai să faci cu atâta praf, măria ta ? îl întreba uneori împărăteasa.
— Încă nu ştiu, răspundea zgârcitul. Dar mă doare inima când îl ia vântul şi-l duce departe, într-altă ţară... Cum să rămân eu fără praf ?
De aceea pusese thagàr un ispravnic peste praf, cu grija de a-l aduna şi a-i păstra ca ochii din cap.
Ei, şi a ajuns până la împărat vestea despre fierarul cel voinic şi despre barosul lui.
— Pe dată să mi-l aduceţi la palat, a poruncit zgârcitul.
În inima lui îşi zicea: „Cu barosul ăsta are să-mi facă lacăte cum nu s-au mai văzut! Nici un hoţ să nu le spargă, nici un viclean să nu le descuie. Atunci am să pot dormi şi eu în pace...“
Că uitai să vă spun, de grija comorilor sale nici nu dormea împăratul. Toată noaptea umbla însoţit de făclieri şi de ostaşi cu sabia trasă, de-şi cerceta hambarele, pivniţele, visteriile şi câte locuri mai avea în care păstra averi.
S-au dus slujbaşii la bordeiul fierarului şi, când s-au apropiat ca la o bătaie de săgeată, au încremenit: li se zguduia pământul sub picioare. Au schimbat priviri înspăimântate şi gata erau să facă întoarsă calea, când a ieşit dintr-o pădurice un băiat. Păşea liniştit şi fluiera, măcar că pământul se clătina sub el, ca prins de friguri.
— Ce... ce-i ? strigară slujbaşii. Prăpădul lumii ?
— Aş, râse băietanul, sforăie Handac !
S-au ruşinat slujbaşii de teama lor şi au pornit mai departe, măcar că încă le tremurau inimile. Şi ce gândești mata? Sforăit ca acela... nu s-a mai pomenit pe lume asemenea sforăit!
Au ajuns pe seară la covălia fierarului. Handac se trezise, şi acum, șezând pe prag, pufăia din lulea.
— Ce veste-poveste, oameni buni ?
— Ia-ţi barosul, fierarule, şi vino cu noi, să te înfăţişezi slăvitului thagàr.
— Bine, neică.
S-a ridicat Handac în picioare, şi au văzut slujbaşii că era o matahală de om, mare şi zdravăn cât un urs. Avea o barbă neagră, lăsată pe piept şi-i jucau ochii în cap ca două veveriţe.
Când a ieşit din bordei cu barosul cât carul pe umeri, slujbaşii au înghiţit de două ori în sec : coada barosului era făcută dintr-un trunchi de gorun.
— Ăsta... ce-i drept... drăgălaş baros ! a clămpănit unul.
— Mda, spuse fierarul. Bunicel... şi-o porni cu paşi mari.
Slujbaşii veneau după el, cu ochii la barosul cel falnic. Au mers aşa, până au ajuns în pădure. Când a răsărit soarele, Handac s-a oprit şi a făcut un semn cu braţul, ca şi cum ar fi dat bineţe soarelui. Unui slujbaş i se păru că soarele răspunde.
— Ce faci, fierarule ? întrebă maimarele slujbaşilor.
— Am un cunoscut în soare, răspunse năzdrăvanul. E tot fierar...
S-au privit lung slujbaşii şi n-au mai zis nimic.
Iar au mers ce au mers, şi numai ce au trecut pe lângă nişte tufe de zmeură, că s-au pomenit faţă în faţă cu un urs. Dar ce urs ? Tatăl urşilor, mare cât o casă.
— Bună dimineaţa, fierarule !
— Bună dimineaţa, moş Martine ! Sănătoşi băieţii ?
— Sănătoşi, sănătoşi.
— Păi, s-auzim de bine !
— Noroc, noroc !
Din nou s-au privit lung slujbaşii, şi din nou n-au mai zis nimic. Şi tot nimic n-au zis când fierarul a schimbat bineţe cu coana Vulpe, cu dumnealui Vulturul şi cumătrul Cerb şi cu alte câte sălbăticiuni ale pădurii. Dar cum drumurile, cât ar fi de lungi, tot ajung unde se cere, au ajuns şi ei la palat.
S-a înfăţişat fierarul la thagàr. Şedea thagàr pe scaunul lui de aur, şi în jur stăteau dregătorii şi sfetnicii de taină, îmbrăcaţi în blănuri scumpe şi catifele. Când a intrat Handac, barosul cel mare s-a nimerit tocmai în dreptul ferestrei, pe care a astupat-o atât de bine, că s-a făcut beznă în încăperea de sfat.
— Fugi de la fereastră ! a ţipat cu spaimă maimarele dregătorilor.
S-a urnit Handac din loc, şi soarele a pătruns din nou în încăpere.
— Închină-te slăvitului thagàr! a mai strigat maimarele.
Fierarul nu şi-a coborât barosul de pe umeri. S-a aplecat oleacă, şi ditai ciocanul a atins niţel tavanul. Cum l-a atins, cum a crăpat şi s-au desprins din el pietre şi cărămizi. O piatră l-a atins pe maimarele dregătorilor, o cărămidă pe maimarele oştilor. Amândoi s-au întins cât erau de lungi şi de groşi şi au început să se vaite.
Spaimă, ţipete...
— Nu te mai închina ! Destul, destul !
Au trecut cu toţii în altă încăpere.
— Să fie jupuit de viu, răcnea un boier.
— Să fie jupuit de viu şi spânzurat de limbă, cereau alţii.
— Să fie jupuit de viu, spânzurat de limbă şi biciuit cu o sută de bice, născociră ceilalţi.
În gălăgia aceea se auzi deodată glasul zgârcitului thagàr:
— Ho !
Boierii tăcură. Fierarul stătea liniştit, de parcă nu el ar fi stârnit hărmălaia.
— ÎI pedepsesc pe fierar să-mi facă o mie de lacăte, grăi thagàr.
Se mirară boierii, dar zgârcitul era zgârcit numai cu bogăţiile, nu şi cu sângele oamenilor lui. Ce-i păsa de cei doi dregători, dacă izbutea să nu-i plătească fierarului pentru munca lui ? „Iar după ce va fi făcut lacătele, se gândi thagàr, o să-i tăiem capul. Şi nimeni pe lume nu va avea lacăte ca ale mele...“
Îl duseră pe Handac la fierărie. Dar când pocni o dată cu barosul în nicovală, se afundă nicovala în pământ. O săptămână încheiată au căutat-o, şi au dat de ea la o mie de stânjeni !
I se făcu atunci fierarului o nicovală uriaşă, cum nimeni nu mai văzuse. Douăzeci de oameni puteau dormi pe ea, şi mai rămânea loc şi pentru douăzeci de dulăi ciobăneşti.
Luă Handac o bucată de fier, o aşeză pe nicovală şi, când izbi o dată cu barosul, se prefăcu fierul într-un lacăt cât roata carului.
Veni thagàr şi cercetă lacătul. Îi râdeau ochii în cap.
— Să-i fac şi cheia, spuse Handac.
— Ce cheie ? Lasă cheia... Să-l încercăm degrabă !
— Unde să-l încercăm, măria ta ? întrebă careva.
— La magazia cu praf, hotărî zgârcitul.
Pe dată se alcătui un alai măreţ, care porni pe uliţele oraşului. În frunte venea rădvanul împărătesc în care stătea thagàr şi, alături de el, pe o pernă frumoasă, lacătul cel mare. În urma rădvanului păşea tăcut Handac ținând barosul pe umeri, apoi boieri de toată mâna, înşiraţi după obraz. Şi tot alaiul era împrejmuit de oşteni cu spada trasă.
Opri rădvanul în faţa magaziei cu praf, şi thagàr coborî.
— O clipă, măria ta ! strigă ispravnicul magaziei şi, deschizând uşa, se repezi înăuntru să vadă dacă totul era în bună rânduială.
Dar dăduse, pesemne, peste ceva nelalocul lui şi se trudea să mute singur lăzile cu praf, că vremea trecea şi ispravnicul nu se mai ivea.
— Treaba lui! strigă mânios thagàr. Puneţi lacătul.
Câțiva slujitori apuncară lacătul şi-l potriviră la poarta magaziei, în timp ce boierii băteau din palme şi strigau cât îi ţineau bojocii : „Ura!“ şi „Trăiască !“! Minunându-se de avântul boierimii, norodul privea cu mâna la gură.
— Să vină pe dată cel mai iscusit hoţ al ţării, porunci thagàr, iar slugile împărăţiei alergară la închisoare şi-l aduseră de acolo pe cel mai dibaci hoţ, osândit pe viaţă.
— Descuie lacătul, porunci thagàr.
I se dădură hoţului toate sculele pe care le avusese la el când fusese prins, şi omul se puse pe treabă.
— Dacă desfaci lacătul, te iert de pedeapsă, strigă thagàr. Dacă nu-l desfaci, pun să-ţi taie capul!
Cât era de hoţ, îi era dragă viaţa şi hoţului. Se apucă de lucru cu nădejde şi munci cât cinci, ciocăni, meşteri, dar lacătul rămase întreg.
— Porunceşte, înălţate thagàr, să mi se aducă scula cea mai de preţ. Fără ea nu pot desface lacătul.
— Ce sculă ? se încruntă thagàr.
— Iarba fiarelor, măria ta.
Au alergat slujbaşii ca scăpaţi din arc, dar, cât au umblat şi-au răscolit, de iarba fiarelor n-au dat.
— Fără ea nu se poate încerca lacătul, spuse hoţul, mulţumit că rămâne în viaţă.
În uşa magaziei se auziră bocănituri.
— Ce-i ? întrebă mânios thagàr.
— Măria ta, ispravnicul... îndrăzni un boier.
— Să-l ia dracul !... Pe hoţ vârâţi-l la închisoare, porunci cu glas de tunet thagàr, şi slugile îl târâră pe hoţ şi-l zvârliră în temniţă. Acu, fierarule, mai spuse thagàr, ai să cauţi iarba fiarelor şi ai să mi-o aduci. Dacă n-o aduci, îţi tai capul, că i-ai rănit pe maimarii dregătorilor şi ai oştirii.
Handac spuse :
— Bine.
Şi porni la drum. Ajunse în pădure. Se duse drept la tufişul de zmeură şi-l găsi pe moş Martin. Avea botul roşu de zmeură şi mormăia încântat, cât zece urşi la un loc.
— Unde-i iarba fiarelor, moş Martine ?
Ursul se scărpină la ceafă cu laba lui groasă şi răspunse încurcat:
— Nu te supăra, nu ştiu. Poate ştie coana Vulpe...
Au plecat împreună şi au găsit-o pe coana Vulpe dormind în scorbura ei. Numai vârful nasului i se vedea.
— Iarba fiarelor ? spuse ea căscând. Ce-o mai fi şi asta ? Doar dacă ştie cumătrul Cerb... ?
Porniră tustrei şi îl găsiră pe cumătrul, care se lupta cu frate-su pentru o poiană cu iarbă grasă. Îi despărţiră cu greu.
— Iarba fiarelor ? grăi şi Cerbul. Câtă iarbă am păscut eu, dar de iarba asta n-am dat. Hm !... poate jupânul Vultur s-o fi văzut vreodată...
Pe jupânul Vultur îl văzură plutind în înaltul cerului. Îl chemară, şi coborî în roate line.
— Iarba fiarelor ? spuse el. Nu mă mir că n-o cunoaşteţi. A fost o vreme când pământul era plin de ea, dar acu nu se mai găsesc decât câteva smocuri pe vârful muntelui Dad[2].
— Şi cum ajung eu acolo ? întrebă fierarul.
— De dus, te duc eu, dar, dacă nimereşti tocmai când se pun norii cu munţii la masă, să ştii că nu scapi. Şi mai e la mijloc şi zmeul... Şi-apoi numai aricii cunosc iarba asta...
Dar Handac n-avea de ales. Îşi lăsă barosul în paza lui moş Martin şi încalecă, jupân Vulturul îşi desfăcu aripile şi porni. Ursul, Vulpea şi Cerbul îi priviră o vreme, până se topiră în albastrul cerului.
Jupânul zbură o lună încheiată, şi, după o lună, începu să simtă un fel de sfârșeală. Îi era şi foame. Atunci se opinti o dată şi ajunse în lună.
— Bre, ce ţară pustie ! spuse cu scârbă. Unde să ne ospătăm aici ?
Într-adevăr, cât vedeai cu ochii, numai gropi şi pământ ars.
— Hai mai încolo, vorbi Handac. Nu se poate să nu dăm de un fierar.
Au mers cât au mers, numai ce-au auzit bang-bang-bang.
— Ei, vezi ?
Era o covălie de fierar. S-au apropiat de bordeiul singuratic ridicat la răspântie de drumuri şi fierarul le-a ieşit în întâmpinare. S-a mirat Handac când i-a văzut faţa. Fierarul din lună avea un singur ochi rotund, aşezat în mijlocul frunţii, încolo era om ca toţi oamenii.
— Iha ! Dar de unde venişi, om bun ? întrebă el.
— Tocmai de pe pământ, fierarule...
— Aşa? Acu mai vin şi eu de acasă!... Că aici, în lună, suntem numai trei fraţi : eu fierar, altul plugar, şl al treilea bucătar. Şi cu noi e maica noastră, Luna cea bătrână. Mă miram eu, de unde alt om ? Şi cu doi ochi... Ei, dar cu ce treabă pe la noi ?
Când a auzit fierarul că Handac şi jupânul Vultur sunt obosiţi şi flămânzi, pe dată i-a dus la casa maică-si, bătrâna Lună. Luna i-a pus la masă şi i-a dat lui jupân Vulturul o oaie întreagă, pe care a înghiţit-o cu lână cu tot.
— Acu, spuse Luna după ce le potolise foamea, mă iertaţi, dar trebuie să-mi aprind felinarul, că s-a lăsat noaptea. Altminteri intră la gânduri ăi de pe pământ!
S-a dus Luna, șontâc-șontâc, de-a aprins un felinar cât toate zilele. Apoi a intrat în casă şi, ridicând două scânduri din duşumea, a privit spre pământ. Se vedea de acolo lumea noastră, ca-n palmă !
— Ai ochi buni ? întrebă Luna.
— Buni, răspunse Handac, dar nu ca jupânul Vultur !
— Atunci pune-l pe el să vadă ce vrei.
S-a uitat jupânul Vultur şi l-a văzut pe thagàr plimbându-se mânios în aşteptarea lui Handac.
— De ce-i atât de mânios? a întrebat Luna.
I-a zis Handac că thagàr aştepta de la el iarba fiarelor. Dar dacă numai aricii o cunosc...
— Atâta tot? şi Luna l-a învăţat pe dată tertipul cu care o putea culege.
Dacă a auzit ce l-a povăţuit bătrâna, n-a mai răbdat Handac să stea locului. Şi-a luat rămas bun, a mulţumit pentru toate şi, încălecând pe jupânul Vultur, au pornit în zbor.
Au străbătut deci văzduhul luminat de felinarul Lunii şi au zburat cale de nouă săptămâni, iar după nouă săptămâni s-au întors pe pământ şi au ajuns pe vârful muntelui Dad. Creşteau acolo fel de fel de ierburi. Dacă n-ar fi avut învăţătura Lunii, ce ş-ar fi făcut Handac?
Aşa, l-a pus pe jupânul Vultur să stea de pază şi a început să caute un cuib de arici. A căutat câteva ceasuri bune, până la urmă l-a găsit, îndată s-a apucat şi a alcătuit un cotecior de nuiele, îngrădit bine peste tot. Apoi a făcut o uşcioară prinsă în balamale şi a închis-o cu o verigă, de care a atârnat un lacăt. A măturat bine pământul în faţa uşcioarei, a mutat unul câte unul puii de arici în coteţ şi s-a ascuns.
Nu trece mult, şi aricioaica se întoarce la cuib.
— Copii, copii, unde sunteți ? Ţeposule ! Ghimpatule, vin la mama ! Ţepeluş !
Nu-i răspunde nimeni. Se sperie aricioaica şi începe să-i caute. Caută, caută... Până la urmă dă de coteţ.
— Aici eraţi ?
Numai că puii sunt încuiaţi.
— Staţi niţel !
Fuge aricioaica într-un suflet, smulge un smoc de iarba fiarelor şi, cu el în gură, se întoarce la uşcioara cu lacăt. Când iarba atinge fierul se aude un ţăcănit, şi lacătul cade desfăcut. Îşi ia aricioaica puii şi-i duce Ia cuib, mulţumită că a scăpat cu atât. Dar Handac credeţi că nu era mulţumit ?
A adunat smocul de iarbă roşie ca sângele, l-a vârât în buzunar — şi gata era să plece, când jupânul Vultur l-a vestit:
— Păzea !
Venea zmeul, păzitorul muntelui Dad. Era bătrân, bătrân, cu genele şi părul până la pământ, cu dinţii ca lopeţile şi unghiile cât secerile.
— Ce-ai furat, tâlharule ?
— N-am furat nimic, a răspuns Handac. Am cules nişte iarbă smulsă de aricioaica,
— Aşa ? Ia să văd eu iarba aia, a grăit bănuitor zmeul.
Dar Handac nu i-o arătă. Supărat, zmeul pufăi fum negru pe nas.
S-au prins la trântă. Când l-a zvârlit zmeul pe Handac, a ajuns Handac până în dreptul norilor şi, dacă s-a întors iar pe munte, s-a afundat în pământ până la glezne. Când l-a zvârlit Handac, a trecut zmeul de nori şi, căzând tocmai de dincolo de nori, s-a afundat în pământ până la genunchi. Au stat să răsufle un pic, şi iar s-au încăierat. De tari, tari amândoi. Nu se puteau dovedi.
— Încă puţin, vesti jupânul Vultur, şi vin norii să se pună cu munţii la masă...
Se opinti Handac şi-l zvârli pe zmeu până aproape de casa Lunii. Căzând înapoi, se afundă zmeul în pământ până la mijloc. Se repezi atunci Handac să-l pălească în creştet, dar afurisitul de zmeu muşcase pământul cu dinţii lui cât lopeţile şi ieşise din strânsoare.
— Vultur-vulturaş, strigă atunci zmeul, scoate-i ochii lui Handac şi-ţi dau leşul lui să te ospătezi !
— Jupâne Vultur, scoate-i zmeului ochii, strigă şi Handac, că prietenul bun la nevoie se cunoaşte !
Jupânul Vultur ţinea la prietenie. Fără să stea pe gânduri, se năpusti asupra zmeului şi-l orbi, iar Handac îi veni de hac. Dar în clipa aceea se auziră nişte tunete grozave, că veneau norii să se pună la masă cu munţii.
— Încalecă degrabă ! strigă jupânul Vultur.
Handac i se aruncă în spinare, dar, cât de repede porni jupânul, un nor negru tot izbuti să-l izbească pe fierar în frunte. Jupânul Vultur îl purtă ameţit multă vreme, şi doar într-un târziu suflarea vântului îl dezmetici pe Handac. Pe drumul de întoarcere au întâmpinat ploi şi zăpezi, viscol şi furtună, dar de ajuns, până la urmă, tot au ajuns.
În palatul lui, thagàr îşi rodea unghiile de nerăbdare. Când îl vestiră slujbaşii că un vultur îl lăsase pe Handac pe acoperişul palatului, îşi puse thagàr coroana şi se aşeză pe jilţul lui de aur.
Handac se sărută cu jupânul Vultur, îl mulţumi pentru ajutor, iar jupânul zbură spre pădure, să-şi vestească prietenii că se întorseseră teferi. Fierarul fu dus apoi în încăperea de sfat.
— Unde-i iarba ?
— Uite-aici !
— Degrabă să-l scoateţi pe hoţ din închisoare, porunci thagàr, căruia de nerăbdare i se strâmbase coroana pe creştet.
Din nou a plecat alaiul la magazia cu praf a împărăţiei. Hoţul luă iarba fiarelor, o mirosi, strănută şi atinse lacătul cât roata carului. Îl atinse o dată, de două ori, de trei ori... Nimic! Lacătul se ţinea mai zdravăn ca-nainte.
— Ce mai aştepţi, ticălosule ? răcni thagàr, iar bietul hoţ fu nevoit să mărturisească :
— Slăvite stăpâne, asemenea lacăt n-a fost pe lume şi n-o să mai fie ! Nici iarba fiarelor nu-l descuie...
Bucuria împăratului!
— Hoţului să i se taie capul, porunci el şi, cât ai clipi, hoţului îi zbură căpățâna de pe umeri. Iar tu, fierarule, pune-te pe treabă. Mai ai de făcut nouă sute nouăzeci şi nouă de lacăte...
— Măria ta, îndrăzni un boier. Ispravnicul e încuiat înăuntru. Să facă fierarul o cheie...
— Ce ? răcni thagàr şi glasul îi răsună atât de cumplit că boierul începu să tremure ca frunza. Să piardă vremea ? Lacăte, să facă lacăte ! Aţi vrea să mă fure toţi tâlharii ?
Ispravnicul magaziei de praf rămase să se usuce în mijlocul lăzilor cu praf. Thagàr se întoarse la palat şi Handac în pădure, de unde îşi luă barosul pe care-l lăsase în grija lui moş Martin.
Şi începu Handac să facă lacăte, toate cât roata carului. Şi cum era gata un lacăt, cum se alcătuia de îndată un alai sărbătoresc, şi lacătul era pus cu mare cinste la o visterie, la un hambar sau la o pivniţă. Dar, să vezi minune, ispravnicul visteriei, sau hambarului, sau pivniţei, intra întotdeauna înăuntru, amintindu-şi chipurile că are să cerceteze câte ceva ; adevărul e că voia să mai scoată câte ceva, ştiind că de aici înainte nu-l va mai putea fura pe thagàr. Şi lacătul era pus la poartă, şi ispravnicul rămânea înăuntru !
Uite-aşa au fost încuiaţi nouă sute nouăzeci şi nouă de ispravnici, care şi-au plătit lăcomia cu viaţa. Unul mai rămăsese, de sămânță, şi pe ăsta l-a mântuit o întâmplare.
Îi venise pasămite lui thagàr gândul să-şi adune sfatul boieresc, ca să hotărască aşezarea unui nou bir: pe degetele oamenilor. Cugetase el că, dacă unii săraci se vor schilodi dinadins, tot n-au să-şi reteze toate degetele de la mâini şi de la picioare. Ceva putea câștiga, oricum !
Dar, în încăperea de sfat, thagàr se trezi faţă în faţă cu un singur dregător : ultimul din cei o mie de ispravnici.
— Unde-s ceilalţi ?
— Încuiaţi, care pe unde avea slujba, măria ta, şopti ispravnicul rămas în viaţă.
Pe thagàr îl cuprinse o mânie cumplită. Cei o mie de ispravnici erau tot o avere a lui! Şi acu, din o mie, rămăsese cu unul singur, şi cel mai bicisnic : ispravnicul magaziei cu pene de păun.
Încruntat, porunci să-i fie înfăţişat fierarul.
— Ticălosule, strigă thagàr cînd Handac fu adus în încăpere, m-ai lăsat fără ispravnici !
— Eu ? întrebă fierarul.
— Unde-s cheile lacătelor ?
— Mi-ai poruncit să nu fac chei. Zi şi noapte am muncit la lacăte...
Thagàr îşi puse coroana pe cap şi strigă, bătând din picior :
— Să vie rădvanul. Mergem la magazia cu praf.
Ţi-era şi milă să te uiţi la bietul alai care ieşea acum din palat, să vadă dacă mai poate fi mântuit primul ispravnic închis. Era thagàr, era Handac cu barosul pe umeri, şi mai era şi ispravnicul cel bicisnic, cu doi-trei făclieri. Atât...
În faţa magaziei se opriră.
— Sparge lacătul! porunci thagâr.
— Munca mea ? Nu sparg nimic.
— Aşa ? răcni thagàr, înciudat. Să vină gâdea!
Dar răbdarea lui Handac ajunsese la capăt.
— Asta ţi-e răsplata ? strigă el, de se cutremurară casele. Ei bine, uite !
Şi, rotind barosul numai o dată, izbi în zidul magaziei cu praf. Fraţilor, de atunci a ieşit vorba : praf şi pulbere !
Că s-a sfărâmat zidul de piatră ca o coajă de ou, şi s-au sfărâmat şi lăzile cu praf, şi a ieşit din magazie un nor de praf care a acoperit pământul. Şi atât de mare era barosul, şi atât de puternică lovitura lui Handac, că s-a stârnit un vânt care-a măturat totul şi a înălţat norul de praf la cer.
Când s-au dezmeticit ispravnicul cel bicisnic şi făclierii... nici urmă de thagàr! Caută-ncolo, caută-ncoace — nimic. Şi-a ridicat din întâmplare ispravnicul privirea, şi ce să vadă? Norul de praf se înălţase până la Lună şi abia acolo se risipise, iar thagàr spânzura în colţul secerei de aur. Vârful secerei se înfipsese în fundul nădragilor lui de atlaz, şi thagàr cu stingă îşi ţinea coroana pe cap, iar cu dreapta şi cu cele două picioare vâslea ca un gândac. A vâslit aşa până şi-a sfâșiat nădragii şi a căzut învârtindu-se, a tot căzut, de s-a oprit taman unde se ridicase magazia cu praf. Şi praf s-a făcut!
Au dat strigăte bucuroase câți locuiau în oraş şi l-au împresurat pe Handac, încercând să-l poarte pe sus. Dar, cum fierarul îşi ţinea barosul pe umeri, n-a fost chip să-l clintească.
— Trăiască Handac! strigă careva. Trăiască thagàr Handac!
— Ia vedeţi-vă de treabă, răspunse fierarul. Ce, asta-i meserie pentru mine ?
Şi a plecat Handac cel năzdrăvan, purtându-și barosul pe umeri, şi s-a dus acasă, la bordeiul lui. De obosit ce era, s-a culcat. Iar dacă simţiţi şi azi că vă tremură pământul sub picioare când treceţi pe drum, nu vă speriaţi. N-aveţi de ce. E doar Handac fierarul, care de atunci sforăie. Aoleu, fraţilor, dar şi când s-o trezi !...