Măria sa moşul
În urmă cu mulţi, mulţi ani, cam pe când furnicile mai erau cât buhaii şi mugeau gros, bu-bu, iar buhaii cât furnicile susurau de-i auzeai abia-abia, în urmă cu mulţi, mulţi ani, zicu-ţi, o tupilătură de bordei îşi iţăia coperişul de paie, uite colo. Trăiau în bordeiul cela, ca vai de lume, un moş şi-o babă. Da’ slabi, da’ pungiţi, da’ flenduroşi, cum n-ai mai văzut şi n-ai să mai vezi câte zile-i avea! Cum trăiau ei în bordeiul lor, nu mai întreba...
Moşul, ca moşul. Îi rămăsese un dinte în gură şi se ţinea straşnic de fudul în faţa babei, care-i pierduse pe toţi încă din iarnă.
— Babo, vezi tu ce fel de dinte am eu?
— Văz, moşnege...
— Stăi, nu aşa! se mânia moşul. Cum vezi? Grăieşte lămurit. Ofta baba, îşi înălţa privirile şi dădea răspuns:
— Îl văz alb, frumos şi lucios.
— Aşa, aşa, se bucura moşul. Lucios... Şi-apoi?
— Şi-l mai văz, apoi, curat, zdravăn şi tăios...
— Ho-ho – se umflă moşul în pene – tăios, cum de nu... tăios, de bună seamă. Şi-apoi?
— Şi-apoi... apoi nu-l mai văz nicicum – ofta baba. Luceşte mai ceva ca soarele. La soare mă pot uita, la dintele tău, ba...
Să fi văzut atunci cum îi creştea moşului inima! O făcea de două parale pe biata babă, care-şi pierduse ultimul dinte încă din iarnă, îşi mângâia dintele cu grijă şi cu teamă, nu care cumva să-l smintească de la locul lui şi ieşea din bordei să-şi privească brusturele. (Uitai să-ţi spui că la uşa bordeiului lor creştea un brusture, şi brusturele cela le ţinea şi de varză şi de păpuşoi. Că, la sărăcia lor, de unde varză? de unde păpuşoi?) Baba, săraca, rămânea să plângă, vai de viaţa şi de zilele ei!
Şi iacă, ieşi într-un rând moşneagul din bordei să-şi cerceteze brusturele, şi cum ieşi, cum răcni ca scos din minţi:
— Tu, babo! Vin’ de te miră, că aiasta-i încă una!
— Ce-i, omule?
— Vină şi nu mai întreba alt nimic!
Ieşi baba din bordei şi numai ce dădu cu ochii de brusture, că-şi bătu palmele cu mare mirare şi rămase cu gura căscată. D-apăi că şi avea de ce!
Crede-mă, de vrei, dar una dintre frunzele de brusture se întinsese şi se lăţise într-atât, încât acoperea de-a binelea bordeiul şi-i făcea umbră.
— Ce să fie asta, babo?
— D-apăi ce să ştiu eu, moşnege?
Priveau amândoi la frunza năzdrăvană şi, privind-o, băgară de seamă că frunza tot mai creşte; iar, pe măsură ce creşte, i se lungea şi coada. Până-n seară se înălţase frunza de-un stânjen şi se lăţise cât o moşie.
S-au culcat ei doi, dar parcă mai puteau s-adoarmă? Toată noaptea au pândit să se facă zi mai degrabă şi, iaca, zi nu se mai făcea.
— Lungă noapte! oftă moşul, de la o vreme.
— Adevărat, lungă – oftă şi baba.
Se-ntoarseră pe partea cealaltă şi din nou încercară să dea geană prin geană. Tăcură ce tăcură şi numai ce oftă moşul:
— Tii, da’ lungă noapte!
— Lungă, zău aşa – îi ţinu şi baba isonul.
Nu mai răbdară şi ieşiră din bordei. Noaptea, noapte. Când colo, îşi înalţă moşul privirile şi, ce să vază? Frunza lui de brusture se lăţise peste lume şi, punându-se-ntre lume şi soare, făcea umbră pământului. Soarele, bietul, răsărise de mult, dar dacă brusturele nu-i îngăduia să alunge noaptea?
— Ce zici tu, babo?
— Nu mai zic nimic, se umili baba. Numai că mă tem.
— De ce te temi, babo?
— Nu ştiu.
— Uuu, cap de babă! se stropşi moşul, tremurând şi simţind că de groază i se izbesc genunchii. Te temi, de cine? De brusturele nostru?
Începu baba să plângă. Şi ce crezi? Atât de potop de beznă fără sfârşit, nu era de ici, de colo. Se suci moşul ce se suci, se perpeli ce se perpeli, dar cum se sucea, cum se perpelea, ieşire din încurcătură nu afla.
— Ce să încep eu acu? şopti moşul, spunându-şi gândurile cu glas tare. Au să mă ia oamenii la trei păzeşte... Cum să-i las eu în beznă? N-are să se mai facă grâu, nici iarbă, nici poamă... Om muri de foame!
— Suie pe brusture! auzi atunci un îndemn limpede şi răspicat.
— Ce spui tu, babo? se minună moşul.
— Eu? N-am deschis gura, păcatele mele...
Trase moşul cu coada ochiului în dreapta, în stânga, încercă să străpungă întunericul, dar nu văzu nimic.
— Suie pe brusture!
Moşul simţi deodată că-l ia cu frig şi se întoarse iar către babă.
— Tu ai grăit, babo?
— De grăit îmi arde mie?! răspunse baba bocind pe înfundate.
— De ce-ţi arde ţie? se răsti moşul.
— Îmi arde de plâns şi-atât.
Căzu moşul pe gânduri şi iar simţi un deget de gheaţă pe şira spinării.
— Bre, bre, atunci cine grăieşte? şopti cu sfială.
— Eu.
— Care eu?
— Eu, dintele tău.
Dacă-o mai auzi şi pe asta, se lăsă moşul pe un pietroi, simţind că nu-l mai ţin picioarele. „Îi prăpădul lumii, îi trecu prin minte. Aiasta-i şi alt nimic... Brusturii astupă lumina soarelui şi dinţii grăiesc“.
— De ce te temi, moşnege? se înălţă glasul dintelui. Mi-ai purtat de grijă, te-ai fălit cu mine, şi iaca, voi să-ţi fiu şi eu de ajutor. Suie pe brusture!
— Cum să sui pe brusture, bre, dinţişorule? A trecut vremea când mă căţăram în copaci, cu sprinteneala anilor de demult...
— Ascultă vorba mea! Ia securea, taie scară-n coada brusturelui şi suie. Moşul, nu şi nu, dintele da şi da – tot pe-a dintelui a rămas. Şi-a luat moşul securea, s-a legat pe după mijloc cu un curmei şi i-a legat babei pe după mijloc capătul celălalt, a proptit uşa bordeiului cu un pietroi şi-a prins a tăia prima treaptă. Treaba mergea lesne, că, deşi groasă cât o casă, coada frunzei uriaşe era moale ca un picior de ciupercă. Moşul tăia, şi baba plângea.
— Taci, babo, nu mă-mpiedica din tăiat!
— Nu te-mpiedic, nu...
— Atunci de ce boceşti?
— Dacă mă târâi pe cozi de brusture!
Aşa, mai cu-o vorbă, mai cu-o sfadă, ajunseră la a nouăzeci şi noua treaptă. Se opri moşneagul să răsufle şi privi în jos. Bezna era cumplită, ca-ntr-un cazan cu smoală.
— Bieţii oameni! şopti baba.
— Ce-ai cu oamenii? se răţoi moşul. Noi nu suntem oameni? şi prinse a tăia a suta treaptă.
Cu chiu, cu vai, după nouă luni de zile, ajunseră pe frunza de brusture. Ca să vezi dumneata cât crescuse buruiana!
Sus era lumină, soarele strălucea şi frunza părea o nesfârşită câmpie înverzită.
— Ce facem acu, dinţişorule? întrebă moşul.
— Ce să facem? Mergem tot-nainte...
Merseră dară înainte şi nu peste multă vreme ajunseră la nişte curţi straşnice, împrejmuite de ziduri verzi. Lasă că şi palatul de dincolo de ziduri, la care pătrunseră printr-o poartă verde, tot verde era. Se uita moşul cu ochii cât cepele, se uita baba cu palma la gură şi nu ştiau pe ce lume se află.
— Ce să fie aici, moşnege? îndrăzni baba, dacă-şi sătură privirile.
— Ce să fie? îi întoarse moşul vorba. Căsuţa noastră... Aşa-i, dinţişorule?
— Numaidecât aşa, grăi dintele. S-o stăpâniţi sănătoşi!
Intrară dară în palat şi-i cercetară încăpere după încăpere, minunându-se de câte vedeau. Se aflau acolo paturi şi covoare, mese şi scaune, tacâmuri şi ştergare, iar toate erau verzi ca frunza de brusture. Opaiţele erau verzi, şi verde era lumina pe care-o răspândeau; pe pereţi atârnau zugrăveli verzi, înfăţişând cai cu coame despletite.
— Păcatele mele – şopti baba cu spaimă. Cai verzi pe pereţi!
— Ian taci, bre! i-o reteză însă moşul.
De când se căţărase pe brusture părăsise, pasămite, orice urmă de sfială. Se plimba ţanţoş prin încăperile cele verzi şi, cum obosi de la o vreme, se tolăni pe-un pat verde, poruncind fălos:
— Tu, babo, ia adă la masă!
Aduse baba nişte peşti verzi, pâine verde, o friptură verde şi nişte plăcinte verzi, care-o aşteptau parcă la cuhnia verde a palatului. Mâncă moşul şi se sătură, cum nu se săturase de când mama îl făcuse.
— Te-ai săturat? îl întrebă baba.
— De – răspunse el – calul de dar nu se caută la dinţi...
Şi, ca şi cum ar fi aşteptat doar să pomenească de-ai lui, dintele moşului, dintele cu care se fălea, dintele năzdrăvan, se desprinse atunci de la locul lui şi, hop, sări pe masă.
— Ha, dinţişorule! răcni moşul. Văleu, dintele meu alb, frumos şi lucios!... Dintele meu curat, zdravăn şi tăios... Unde mi-ai plecat, dinţişorule?...
— Nu te teme, moşule – grăi dintele. Acu ai ajuns om cu palat şi cu friptură pe masă şi-ai trebuinţă de strajă la poartă... Babo – se răsuci el apoi către bătrâna rămasă ca de piatră – n-ai un bold, babo?
Se căută baba, se căută şi găsi un bold înfipt în pestelcă.
— Iaca boldul...
— Aşa – spuse dintele apucându-l. De-acu, moşule, dacă ai treabă cu mine să ştii că nu mă mai găseşti strajă la gură, ci strajă la poartă... Şi, cum zise, sări de pe masă, străbătu încăperile palatului şi se aşeză în dreptul porţii, unde prinse a mărşălui cu boldul pe umăr, ca o cătană.
— Bre, bre! mormăi moşul, amărât pe de-o parte că-şi pierduse ultimul dinte, dar mândru pe de alta că-l vedea harnic şi plin de râvnă.
Şi-apăi iacă-aşa prinseră a curge zilele în palatul cel verde. Moşul se trezea la prânz, umbla ce umbla prin încăperile verzi, apoi se aşeza la masă şi baba-i aducea peştii verzi şi pâinea verde, friptura verde şi plăcintele verzi, care nu se mai sfârşeau. (Na, că uitai: după toate câte le spusei, mai aducea baba şi-un stacan cu apă verde, că stacanul nu se golea, după cum bucatele nu se sfârşeau.)
Numai că azi aşa, mâine aşa, mereu aşa, se sătură moşul de peşti, de friptură şi plăcinte. Unde mai pui că-ncepuse să-l ostenească verdele şi-ar fi poftit să mai îmbuce şi-o măliguţă galbenă, cu lăptic dulce şi alb.
— De unde, moşnege? se căina biata babă. Dacă stăm pe-o frunză, ca gâzele...
— De unde, de neunde, voi măliguţă, auzi tu?
— Aud. Da’ nu-i...
— Aşa? se înciudă moşul. Ei, ia du-te tu la poartă şi-mi cheamă dintele! Se duse baba la poartă şi găsi dintele, care făcea de strajă, cu boldul pe umăr.
— Iacă-aşa şi-aşa, pofteşte moşul măliguţă – se tângui baba.
— Pofteşte? zise dintele. Nu-i nimic! Şi-ndată se şi înfăţişă înaintea moşului, care aştepta într-un jilţ căptuşit cu nouă perne moi.
— Ce facem, dinţişorule? îl întâmpină moşul.
— Iaca bine. Scobeşte o gaură în frunza pe care stăm. Se apucă moşul şi făcu o gaură cât un puţ.
— Suflă prin gaură, spre pământ – mai spuse dintele.
Îl ascultă moşul şi prinse a sufla. Şi, nu ştiu, căpătase hârbul de moşneag atâta putere sau dintele năzdrăvan era cu pricina, dar de suflarea aceea se stârni pe pământ o vântoasă cum n-a mai fost şi n-are să mai fie. Colbul se ridica în valuri şi, dacă dintele n-ar fi răcnit: „Fugi de la gaură! În lături!“, nu ştiu, zău, ce s-ar fi petrecut cu moşneagul. Că numai ce se dădu în lături, şi tot colbul ridicat de pe pământ năvăli prin gaura tăiată în brusture şi se lăsă binişor pe frunză. Cât te-ai şterge la ochi, brusturele fu acoperit cu un strat de ţărână.
— Aşa – spuse cu mulţumire dintele. Acu puteţi ara şi semăna păpuşoi. Numai să nu uitaţi să umpleţi puţul din nou...
Îl privi moşul cam dintr-o parte, se încruntă, dar nu vădi nimic şi acoperi puţul cu un capac.
„Ia te uită la dintele aist! îşi zise el. Nu cumva îi fulgeră prin minte că m-aş putea apuca eu, om cu palat şi cu friptură, să ar acu şi să samăn ca un fitecine?“.
Dintele plecă să-şi ia straja în seamă şi moşul rămase să-şi odihnească privirile pe culoarea ţărânei, după ce şi le lehamitisise cu verde şi iar verde. Şi mai trecu aşa un rând de zile... Dar dacă dorul măliguţei nu-l slăbea pe moşneag?
Şi iacă, tot frământându-se el cum şi-ar putea împlini pofta fără să are, vai de mine, şi fără să semene, odată, nu ştiu cum, îşi aduce aminte că din pricina foii de brusture se lăsase pe pământ o noapte cumplită.
— Bre, bre, cum or fi scos-o la capăt amărâţii ceia de jos?
Şi, cum puţul prin care suflase din îndemnul dintelui asupra pământului era încă neumplut, se duse moşul de-i scoase capacul şi-şi lipi ochiul de buza lui. Privi şi se minună.
Pe pământ, vezi bine, bezna era tot atât de neagră. Dar oamenii aprinseseră din loc în loc focuri uriaşe, iar la lumina focurilor munceau, în vreme ce la căldura focurilor se coceau pe ţarini grâne şi păpuşoaie.
— Ia te uită, nelegiuiţii! îşi spuse moşul. Te pomeneşti că mănâncă şi măliguţă, în vreme ce eu mă usuc de poftă...
Înciudat, privi mai departe, şi deodată se holbă pe cât putu. Oare asta ce-o mai fi? Nişte făclii suiau încet de pe pământ, suiau, suiau şi – să vezi neobrăzare! – parcă taman către el suiau.
— Săriţi! răcni atunci moşul, tulburat foarte. Ne năvălesc duşmanii. Strajă, aţine-te! babo, zăvoreşte porţile! Trâmbiţaţi şi trageţi clopotele! Fiţi gata să muriţi pentru moşul vostru drag!
Şi îndată, răcnind straşnic, se năpusti moşul într-o încăpere mai dosnică a palatului, care se nimeri o spălătorie, şi se ascunse acolo sub o covată verde. Baba zăvorî porţile, iar dintele se urcă pe zid, cu boldul pe umăr.
Aşteptară cu toţii ce aşteptară, şi nu trecu mult că o ceată de oameni se şi ivi pe frunză. Îşi stinseră făcliile dând de strălucirea soarelui şi rămaseră o vreme să se bucure de acea strălucire ce pierise de pe pământ. Apoi, la îndemnul unui flăcău, porniseră din nou şi iacă, se opriseră acum în faţa zidurilor verzi.
— Staţi pe loc! răsună atunci un glas şi, ridicându-şi privirile, oamenii văzură sus, pe zidul cel verde, un dinte cu un bold pe umăr.
— Ce păzeşti tu acolo, dinte fălos? întrebă uluit flăcăul.
— Îl păzesc pe domnul meu, stăpânul curţilor verzi pe care le vedeţi şi a toată moşia...
— Apăi fă bine şi-l vesteşte că avem o vorbă cu el.
— Îndată – spuse cuviincios dintele.
Şi începu să-l caute pe moşneag. Îl căută din încăpere-n încăpere, îl căută preţ de nouă ceasuri şi doar în al zecelea îl află sub covata lui, în spălătorie.
— Ce faci aici, moşnege?
— D-apoi, ce să fac? mormăi moşul, ruşinat. Ia, mai nimic...
— Aşa? Ci lasă-te dumneata de făcut mai nimic şi vină să primeşti oamenii de pe pământ, că au a-ţi spune o vorbă...
— S-o spună babei! rosti repede moşneagul şi, ţuşti, dădu să se vâre iar sub covată.
Dar îl ţinu dintele de rău şi nu mai avu moşul ce face. De voie, de nevoie, se aşeză pe un jilţ verde în cea mai mare încăpere a palatului, dintele se duse şi deschise poarta, iar oamenii intrară, minunându-se de toate câte vedeau.
Flăcăiaşul ce părea să le fie căpetenie păşi înainte şi rosti cuviincios.
— Bună vremea, moşule!
— Măria Ta Moşule – îl îndreptă moşneagul, ridicându-se deodată în capul oaselor.
Oamenii dădură zvon de mirare.
— Ce vorbă-i asta, omule? se minună şi flăcăul, că, vezi dumneata, pe vremea aceea nu se ştia încă de măriri şi boierii, iar oamenii erau toţi una, ca tine şi ca mine.
— Iaca bine – se răsti însă moşneagul – vorbă cu-minte... Eu stau sus în palat şi soare, voi jos, în bordeie şi întuneric. Cuvine-se deci să fie între noi deosebire... Oricum, întâi şi-ntâi, plecaţi-vă genunchii...
— Dar de ce să ni-i plecăm? se nedumeri flăcăul.
— Că altminteri nu grăiesc cu voi – îi lămuri îndată moşneagul, zvârlind o căutătură piezişă.
Tare miraţi de toate câte auziseră, îşi plecară oamenii genunchii, iar flăcăul rosti cu sfială:
— Noi, Măria Ta Moşule, am venit cu o treabă. Frunza ta de brusture ne răpeşte soarele. Fii bun şi dă-ne soarele la loc, că fără soare viaţa nu-i viaţă!
Îi ascultă moşneagul vorbele şi orice urmă de teamă îi pieri din inimă. Plimba priviri trufaşe peste capetele celor îngenuncheaţi înainte-i şi deodată prinse a râde:
— He-he, nu v-au prea ajutat focurile, precum văd...
— De ajutat ne-au ajutat ele – răspunse flăcăul. Dar ce-i un foc, ce sunt zece focuri pe lângă soare?
Se făcu tăcere şi moşul se trase de fuiorul bărbii.
— Şi dacă vă înapoiez soarele, ce-mi daţi? întrebă el, închizând un ochi. Îmi daţi zi de zi măliguţă galbenă cu lăptic alb şi dulce?
— Îţi dăm, moşule... asta, Măria Ta Moşule! Îţi dăm, cum de nu! Strigă flăcăul, bucuros că scăpase doar cu-atât.
Plecară oamenii. Pe lângă peştii verzi şi pâinea verde, pe lângă friptura verde şi plăcintele verzi, pe lângă apa verde, baba începu a aduce la masa moşului şi măliguţă galbenă cu lăptic alb şi dulce. Se bucura moşul şi înghiţea hulpav din toate, mulţumit că pentru a le dărui celor de jos câte ceva din lumina şi căldura soarelui nu trebuise decât să înlăture capacul puţului pe care-l săpase când suflase asupra pământului. Prin puţul acela privea soarele către bieţii oameni, cărora li se părea că au soarele întreg, ca mai-nainte.
Şi mâncă moşul măliguţă azi, o mâncă mâine, o mâncă zi de zi, până i se acri de măliguţă, ca de mere acre. Bufnea şi-o bruftuluia pe biata babă, care se da de ceasul morţii, nemaiştiind cum să-l împace. Şi, tocmai când moşul se arătă mai posac şi mai nemulţumit, se pomeni cu dintele, care-i vesti că alţi oameni suiseră de pe pământ şi pofteau să-l vadă.
— Măria Ta Moşule – spuseră oamenii (vezi că acu se şi aflase cum se cuvenea să-i grăieşti!) – Măria Ta Moşule, noi ne avem bordeiele cale de trei zile de bordeiele celor pe care i-ai blagoslovit cu îndurarea Măriei Tale, dăruindu-le lumina şi căldura soarelui. Dar soarele până la noi nu ajunge. Rugămu-te, Măria Ta Moşule, îngăduie-ne şi nouă să ne bucurăm de soare!
— Da-mi daţi în schimb zi de zi o oală cu păsat? întrebă moşul, luminându-se la faţă.
— Îţi dăm, vai de mine...
— Bine, atunci. Duce-vă-ţi în pace că vă dau şi vouă soare, să v-ajungă!
Şi, ce crezi? Săpă moşul încă un puţ în frunza brusturelui şi soarele răzbi şi până la bordeiele oamenilor, care-i aduceau zi de zi o oală cu păsat, de mânca moşul păsat şi se bucura.
Şi-apăi iacă-aşa, veniră şi veniră oameni de pe tot întinsul pământului, cerându-şi partea lor de soare, şi pentru fiecare săpa moşul alt puţ, dacă-i făgăduiau să-i aducă ba o ciorbă de fasole, ba sarmale, ba vărzări, ba ostropel. Iar când se perindă pe la el omenirea pământului, de-i aduse toate bucatele ce se pot închipui, începu moşul a lua pentru soare dijmă din toate câte cereau soare, ca să crească. Apoi puse bir pe ochi, că ochii privesc soarele, bir pe apă, că-n apă soarele se oglindeşte şi bir pe hogeag, că din hogeag iese fumul ce-ntunecă soarele. Poftele moşului nu mai aveau sfârşit, şi frunza era acu ciuruită de zeci şi zeci de puţuri, ca o roată de caşcaval bortelită de şobolani. Atât de şubredă se făcuse frunza, că se clătina când moşneagul păşea peste ea, şi, într-un rând, palatul cel verde se plecă pe-o rână, iar acoperişul i se trase către faţă, ca o pălărie împinsă pe frunte.
— Ce ne facem, dinţişorule? răcni moşul,cuprins de-o straşnică spaimă.
— Apăi de, Măria Ta Moşule, rosti întristat dintele. Ce mai putem face?
Şi pentru întâia oară îşi lepădă boldul şi se întinse pe prag.
— Nu ştii ce? strigă moşul. Am să le spun oamenilor că le iau îndărăt soarele, dacă nu-mi dreg frunza... Hai?
O boare de vânt se stârni atunci, o boare uşoară ca o mângâiere şi frunza se legănă, se legănă şi se fărâmiţă, ca o biată frunză veştejită.
— Văleu! mai apucă să ţipe moşneagul, că se şi rostogoli din văzduh şi, când se izbi de pământ, intră de nouă palme în el şi pământ se făcu.
Baba însă avu norocul să cadă chiar peste uriaşa coadă a frunzei de brusture, aşa că se zdruncină oleacă, dar nu pieri. Ajutată de dintele care se prăbuşise fără a se alege cu nimic, intră în bordeiul ei de demult şi-n bordeiul cela mai trăieşte şi azi. Dintele vede de babă şi ea îl spală, îl cârpeşte şi, dacă nu mă-nşel, am auzit că şi-a pus în gând să-l însoare cu fata unui vecin de treabă.
Dar de atunci străluceşte soarele pentru toţi deopotrivă – of, maica mea cum străluceşte! Până şi eu mă încălzesc la soare şi-acolo-mi rostesc minciunile în gura mare.