Sânger vânătorul
Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai ţin minte... Nimeni n-a uitat de Sânger, vânătorul mlădios ca trestia şi aspru ca piatra, căci multe fiare-a stârpit, multe blănuri a adunat şi nu s-a găsit în lumea-ntreagă un altul să-i poată sta alături. Când răsărea din tufişuri o frunză sau o floare roşie, i se prindea de fiece dată în plete; când ieşea din lac, o iarbă roşie întotdeauna i se înfăşura în jurul pieptului.
Cât era ziua de lungă, vânătorul bătea potecile codrului ucigând toate sălbăticiunile-ntâlnite. Patima vânatului îl stăpânea în asemenea măsură, că ajunsese să ucidă de dragul sângelui, bucurându-se ori de câte ori aburii calzi suiau din trupul vietăţilor străpunse de neiertătoarele-i săgeţi. Noaptea se culca pe unde nimerea şi nu rareori lipsea de acasă cu săptămânile.
— Prea mult ucizi, fătul meu. Înţeleg să lipseşti o zi, înţeleg să lipseşti două... lipseşte şi trei, dar nu pieri cu săptămânile, că greu îmi duc singură bătrâneţile şi tare mă tem că odată şi odată ai să pleci şi n-ai să mi te mai întorci – îl ruga biata maică-sa.
Dar Sânger râdea.
— De ce nu m-aş întoarce? Nu-ţi face spaimă de florile mărului, că nu s-a născut încă fiara care să-mi vină de hac!
Ofta atunci bătrâna şi prindea a povesti întâmplări cumplite, petrecute cu ani în urmă. Vânători vestiţi se mistuiseră ca fumul şi trei nopţi râseseră după aceea râşii...
— Când le ies eu în cale – se-ncrunta Sânger – râşii plâng.
— Zimbrii, fătul meu, aveau coarnele mânjite cu sânge şi ochii lupilor erau roşii, ca nişte flori de foc...
— Din coarnele zimbrilor beau vin îndulcit şi pe blănile lupilor îmi odihnesc tălpile!
— Nimic nu te opreşte, fătul meu – ofta bătrâna şi, privind cu spaimă la maldărul de blănuri din colibă, adăuga în şoaptă: Nu-i căşunaţi vreun rău, fiare ale pădurii! E tânăr şi nu ştie multe...
Şi-apoi, într-o bună dimineaţă plecă Sânger şi se afundă în codru şi nu trecu mult că un râs îi tăie calea.
„Vii numai bine“, îşi spuse vânătorul.
Înstrună săgeata, încordă arcul dar, când să slobozească săgeata, râsul se făcu nevăzut. Înciudat, îi luă urma şi-ndată-l află cocoţat într-un copac. Din nou îl luă la ochi, din nou pieri sălbăticiunea şi peste o clipă din nou îi tăie drumul.
Iaca-aşa-l necăji în ziua aceea râsul, acu pierzându-se-n copaci, acu sărind pe potecă, acu afundându-se-n câte-un tufiş. Şi se ţinu Sânger de urma lui şi râsul îl purtă după el, până ce vânătorul rătăci drumul şi se pomeni într-o parte a codrului prin care nu mai umblase nicicând.
Acolo toţi copacii erau uscaţi şi nu se zărea fir de iarbă sau lujer de floare. Crengile negre încremeniseră ca sub puterea unei spaime. Din loc în loc, un colţ de stâncă răsărea prin covorul frunzelor căzute şi frunzele nu se sfărâmau sub tălpi; uscate, zbârcite şi negre, frunzele erau tari ca nişte gheare sau ca nişte copite.
— Cum de n-am ajuns eu niciodată până aici? se-ntrebă Sânger, fără să piardă din ochi râsul, care cum se ivea, cum intra parcă-n pământ.
Şi vânătorul nu-şi dădu seama cât de mult îl purtase râsul, decât atunci când umbrele serii prinseră a se aduna tot mai dese. În amurgul roşiatic copacii uscaţi păreau şi mai cumpliţi, iar cucuvăile începură a se tângui. Fără veste se lăsă un întuneric greu. Şi-n clipa când se întreba unde avea să-şi petreacă noaptea, Sânger se izbi de un perete de piatră. Pipăi cu amândouă mâinile şi-ndată dădu peste o deschizătură şi-nţelese că norocul îi scosese în cale o peşteră.
Adună degrabă un mănunchi de vreascuri, le cără în peşteră şi, scăpărând amnarul, aprinse focul.
„Al naibii râs, îşi spuse. dacă-l mai puteam vedea o clipă măcar, îl doboram, de bună seamă...“.
Atunci limbile focului cuprinseră vreascurile, bezna fu alungată-n unghere tăinuite şi Sânger înţelese că se afla într-o peşteră nemăsurat de mare. Bolta întunecată se sprijinea pe stâlpi de piatră, iar pereţii erau de jur împrejur zugrăviţi în culori tari. Cât vedea cu ochii, vânătorul desluşea doar chipuri de zimbri, de urşi, de râşi şi de lupi şi-n trupurile tuturor zări înfipte săgeţi. Din pricina pâlpâirilor focului i se păru că toate sălbăticiunile acelea zugrăvite se mişcă şi-l aţintesc cu priviri sângerii. De undeva, din fundul pământului, parcă se auziră mugete înăbuşite.
— Începe judecata zimbrilor! tună un glas aspru şi-ndată pieriră de pe pereţi celelalte fiare, şi rămaseră acolo doar zimbrii, care-şi răsuciră trupurile mari şi-şi întoarseră coarnele către vânătorul uluit.
„Visez, îşi spuse acela. Am adormit, de bună seamă, şi visez...“.
În clipa aceea sări din foc o scânteie şi-l arse pe braţ şi Sânger înţelese că nici nu doarme, nici nu visează. Un zimbru uriaş se desprinse din zid, apropiindu-se de el.
— Mă cunoşti, vânătorule? întrebă zimbrul şi Sânger cunoscu pe săgeţile înfipte în trupul fiarei crestătura pe care doar el o făcea şi care era semnul lui de vânat.
Privind mai bine, zări acelaşi semn pe toate săgeţile ce muşcaseră-n carnea zimbrilor şi pricepu că are-n faţă doar namilele pe care le vânase cu mâna lui, de când începuse a vâna prin codru.
— Mă cunoşti, vânătorule? întrebă zimbrul din nou.
— Te cunosc! Te-am răpus în Poiana Izvorului, zimbrule.
— U-u, nelegiuitul! mugiră ceilalţi zimbri, aplecându-şi ameninţători coarnele, iar zimbrul uriaş răcni de se cutremură bolta de piatră:
— Ucigaşul nu tăgăduieşte. Fraţi zimbri, răzbunare!
— Răzbunare! mugiră toate namilele şi, cât ai clipi, alcătuiră cu trupurile lor cu cerc, prinzându-l pe vânător la mijloc.
Zimbrul uriaş intră şi el în cerc. Ori încotro se-ntorcea, Sânger dădea doar peste coarnele înroşite de pâlpâirile focului. Zimbrii se urneau în tăcere şi nu li se auzea răsuflarea grea, nu sfărâmau o piatră sub copite. Din ce în ce strângeau cercul şi cumplită era liniştea în care se mişcau toţi odată, înaintând pas cu pas. Părea că nici o putere din lume nu-i în stare să-i oprească şi Sânger înţelese că toate coarnele acelea-nroşite de sclipirile focului aveau să se înfigă în trupul lui.
Atunci scoase din tolbă săgeată după săgeată şi săgeată după săgeată trimise din arc. Toate săgeţile nimereau la ţintă, dar zimbrii-naintau tot atât de tăcuţi, uriaşi şi greoi. Nu se sinchiseau de săgeţile lui şi vânătorul simţi cum sângele-i îngheaţă în vene, la gândul că săgeţile-i erau neputincioase. Într-adevăr, zimbrii care-l strângeau în cercul acela cumplit erau morţi – şi nu-i putea ucide pentru a doua oară.
Zbârnâia lemnul săgeţilor, în vreme ce vârfurile lor ascuţite se-nfigeau în carnea namilelor păroase şi zbârnâitul, aducând cu zumzetul unor cărăbuşi, era singura larmă din peşteră. Iar zimbrii înaintau încet, pas cu pas, ca la un semn.
Şi Sânger îi lăsă să se apropie până ce coarnele lor se aflară la o palmă de pieptul şi spatele lui. Atunci se ghemui la pământ şi, luându-şi vânt, sări fără veste peste spinarea zimbrului uriaş şi pe gura peşterii se năpusti afară, în noapte, pe când mugetele zimbrilor se ridicau în urmă-i ca mugetele unei mări în furtună.
— Prindeţi-l! Fiare cu colţi şi fiare cu gheare, prindeţi ucigaşul scăpat de pedeapsă!
Şi urşii, lupii şi râşii zugrăviţi pe pereţi, toate fiarele ce pieriseră-n vremea judecăţii zimbrilor, toate năvăliră pe gura peşterii şi se-avântară pe urmele fugarului. Gonea vânătorul printre copacii uscaţi, gonea ca vântul şi larma sălbăticiunilor îi dădea aripi, căci nu se-ndoia de sfârşitul pe care i-l pregăteau. Şi-alergă aşa, urmărit de fiarele codrului, alergă cu sufletul la gură până ce simţi că păşeşte în gol. Şi se prăbuşi, rostogolindu-se de pe buza unei prăpăstii, se prăbuşi simţind că mintea i se întunecă... şi nu mai ştiu de nimic.
Iar dacă a zăcut acolo multă sau puţină vreme, Sânger n-avea să afle niciodată! Destul că atunci când deschise ochii se trezi culcat pe-o blană de urs şi nu auzi nici ţârâit de gâză, nici cântec de pasăre. Liniştea părea lăsată de veacuri şi el se miră văzând aşternute în tot locul blănuri de râşi, de lupi şi de urşi; iar blănurile se-ntindeau, una lângă alta, cât de departe putea privi în zare.
Fundul râpei era neted ca-n palmă şi nici un copac nu se înălţa, nici un tufiş, nici un fir de iarbă. Doar ici şi colo, capetele fiarelor se deosebeau pe covorul blănurilor, ca nişte flori ciudate, şi-o lumină verzuie, strecurată prin frunzare nevăzute, scălda priveliştea.
Ridicându-se încet, Sânger privi îngândurat înălţimea de la care se prăbuşise: buza râpei se-nălţa atât de sus, că n-ar fi putut-o ajunge nici cu săgeata. Şi căzând de la asemenea înălţime nu-şi vătămase totuşi nimic, nu-l durea nimic şi nu zări pe pielea netedă nici urma unei zgârieturi.
Atunci încercă să dezlege ciudatele întâmplări prin care trecuse, dar fu nevoit să-şi schimbe gândul, nepricepând nimic. Şi, buimac, se îndreptă încotro îl duceau paşii, hotărât să facă ce-o şti şi ce n-o şti, numai să se întoarcă acasă.
Şi-aşa merse peste blănurile aşternute ca pentru primirea unui împărat, merse şi nu peste multă vreme băgă de seamă că unele blănuri de culoare mai deschisă erau aşezate cap la cap, închipuind un soi de cărare. Iar dacă urmă cărarea de blană se pomeni, într-un târziu, în faţa unei colibe.
Ciudată colibă! La intrare, în chip de scară, un râs, un lup şi-un urs se aflau aşezaţi de-a latul, unul după altul, astfel că spinările le alcătuiau trei trepte. Fiarele aveau capetele întoarse către cel ce venea spre colibă şi-şi rânjeau colţii, ameninţător. În locul ochilor, trei perechi de pietre scumpe sclipeau mai tăios decât sclipiseră vreodată ochii oricărei fiare întâlnite de vânător în codrii prin care umblase.
Tocul porţii era făcut din coarne de zimbri meşteşugit îmbinate şi drept poartă slujea o blană cum Sânger nu mai văzuse nicicând, o blană de aur, miţoasă şi grea. Iar întreaga colibă, învelită în blănuri scumpe, aducea mai degrabă a palat.
În clipa când vânătorul se apropie, fiarele prinseră a mârâi. Blana de aur se dădu în lături şi-o fată oacheşă se ivi în pragul porţii.
— Amuţiţi, paznicilor! porunci ea. E cel dintâi vânător care a scăpat de judecata zimbrilor... Apoi, privind drept în ochii lui Sânger, spuse: Află că după ea urma judecata urşilor, apoi judecata lupilor şi-n ultimul rând judecata râşilor.
— Cine eşti? întrebă Sânger.
— Sunt fiica celui mai cumplit duşman al tău. Dar nu te teme, tata-i plecat de acasă şi tu eşti atât de frumos...
— Cine-i tatăl tău? mai întrebă vânătorul.
— N-ai auzit de stăpânul fiarelor de pe pământ?... De mult te duşmăneşte tata şi-i negru de supărare că ai scăpat din peştera judecăţii. Nimeni nu ştie unde te-ai ascuns şi tata s-a dus să dea porunci. În clipa asta te caută toate fiarele codrilor, dar nici uneia nu i-a dat încă prin minte c-ai putut ajunge până aici.
Sânger zvârli priviri piezişe către cele trei fiare care-l pironeau cu ură, nepierzându-l din ochii lor de nestemate.
— Ajută-mă să scap – o rugă el pe fată. Vreau să mă-ntorc acasă.
— Cât eşti de aspru! oftă aceea. Nu mi-ai spus o singură vorbă bună, vânătorule, şi totuşi eu am păstrat scânteia vieţii în trupul tău... Sau crezi că fără mine-ai fi rămas teafăr după prăbuşirea ta din lumea oamenilor?
Atunci, pentru întâia oară, Sânger se uită cu alţi ochi la fata din coliba acoperită cu blănuri şi-i văzu chipul oacheş, mai frumos decât chipurile fetelor de pe pământ.
— Iartă-mă – rosti el cu blândeţe. Te-ai arătat bună cu mine şi cutez de aceea să te rog să fii mărinimoasă până la capăt. Vino cu mine sus, în lumea mea...
O bucurie nespusă înfrumuseţă parcă şi mai mult trăsăturile fetei, când îi răspunse:
— Aşa doream să-mi grăieşti, vânătorule! Am să vin cu tine şi n-are să-ţi pară rău... Un singur lucru-ţi cer: să-mi făgăduieşti că de azi înainte nu vei mai ucide nici una dintre făpturile codrului.
— Dar bine, fată frumoasă, cum am putea trăi fără vânat? întrebă mirat
— Nu duce grija asta – zâmbi fata. Vei avea din belşug tot ce ţi-ai putea dori!
Dacă auzi aşa, se învoi Sânger, iar fata desprinse atunci blana de aur ce slujea drept poartă colibei şi-nfăşurându-se în blana de aur coborî spinările celor trei fiare, ca pe trei trepte.
— Vino, lupule – porunci apoi.
— Stăpână, stăpână, rău te-ai gândit – spuse lupul.
— Taci! Ne vei scoate pe amândoi sus, în lumea oamenilor.
Lupul scheună încetişor, dar fata şi Sânger i se suiră în spinare şi lupul o porni în silă, privind întruna către râsul şi ursul care-şi clătinau capetele a mustrare.
— Mai repede! porunci fata.
Atunci lupul începu să alerge în salturi mari şi nu trecu mult că ajunse la peretele râpei.
— Stăpână, stăpână, mai gândeşte-te o dată! o rugă lupul, oprindu-se pentru o clipă.
— M-am gândit la toate – răspunse fata. Hai, sus!
Şi lupul sări şi vânătorului i se păru că fiarei îi crescuseră aripi, atât de lesne se înălţase, oprindu-se pe buza prăpastiei, chiar acolo de unde el se prăbuşise în noaptea când toate sălbăticiunile îl fugăriseră prin codru. Şi nu se depărtă cu mult de buza prăpastiei, că un râs le tăie calea şi voi să sară asupra lui Sânger.
— Opreşte-te, râsule! porunci fata, şi fiara se făcu mică şi, apropiindu-se târâş, îi linse picioarele.
Lupul gonea în salturi, dar de nenumărate ori sălbăticiuni se apropiară, gata să se năpustească, şi de tot atâtea ori fata le porunci să nu se atingă de vânător. Şi lupul trecu prin pădurea uscată, străbătu codri şi lăsă în urmă dealuri şi văi, pentru a se opri în faţa colibei lui Sânger.
— Rămâi cu bune, stăpână!
— Cu bine, lupule!
Fiara se făcu nevăzută şi vânătorul pofti fata în colibă. Şi mult se bucură bătrâna lui mamă dacă-l văzu întorcându-se, şi plânse şi râse printre lacrimi, căci trei luni încheiate-i lipsise feciorul şi nu nădăjduise să-l mai vadă. Iar când dădu cu ochii şi de nora pe care acela i-o adusese, nu-şi mai încăpea în piele de fericire şi nu ştiu ce să le mai pună înainte.
— Aşa arată locuinţa ta, va să zică, spuse fata, privind cu ochi mari coliba şi tot ce se afla într-ânsa.
Îşi lepădă apoi blana de aur. Şi-n clipa aceea răsună un strigăt ciudat şi lui Sânger i se păru că-n acelaşi timp mugeşte un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup şi râde un râs. Fără să vrea, întinse mâna să apuce o săgeată din tolbă, dar fata-l opri.
— Nu uita ce mi-ai făgăduit – spuse ea. E glasul tatei, care mă cheamă. Îndată mă-ntorc.
Şi ieşi din colibă, în vreme ce vânătorul se apropie de uşă şi, printr-o crăpătură, privi afară. Văzu un bărbat neobişnuit de înalt şi de spătos, cu trupul acoperit de-o blană albă ca laptele, cu fruntea încinsă de-o coroană alcătuită din coarne de zimbri. Nenumărate fiare se aflau în jurul lui, tăcute şi nemişcate, ca cioplite în piatră.
— Copilă nechibzuită – spuse stăpânul fiarelor – de ce-ai plecat din palatul nostru?
— Am plecat cu cel ce mi-e drag, tată...
— Nu ştii că l-am osândit la moarte?
— Ştiu – răspunse fata. Dar nu va mai vâna niciodată... Bărbatul cel înalt se încruntă şi glasul îi sună aspru când rosti:
— Nu l-am osândit pentru ceea ce ar putea să facă în viitor. E vinovat de sângele pe care l-a răspândit până azi! Să se-mplinească osânda! şi le-arătă fiarelor uşa colibei.
Dar fata nu se-nspăimântă.
— Aşteaptă, rogu-te, numai o clipă, tată – spuse ea şi, intrând în colibă, aşeză blana de aur pe umerii lui Sânger.
Ieşi apoi cu el şi-l înfăţişă bărbatului încununat cu coarne de zimbri, în vreme ce fiarele se traseră îndărăt, neliniştite.
— I-ai dăruit blana de aur – şopti tulburat stăpânul fiarelor.
— De azi înainte nimeni nu se mai poate atinge de iubitul meu — strigă fata, iar bărbatul înalt şi spătos se simţi dintr-o dată copleşit de tristeţe.
— Ce-ai făcut, copilă nechibzuită? grăi el cu amărăciune. Ai vrut să rupi în urmă toate punţile şi te-ai aruncat orbeşte într-o lume necunoscută ţie... S-ar cuveni să te blestem, dar inimii mele i-e milă. Când vei voi, întoarce-te la noi. Şi grăind astfel, se depărtă încet, cu paşi grei, întovărăşit de alaiul fiarelor din codru.
Iar fata rămase din ziua aceea în coliba lui Sânger. Întinse blana de aur peste uşa de nuiele şi, la adăpostul blănii de aur, bătrâna o deprinse cu toate câte se cer ştiute în lumea oamenilor. Şi fata învăţă să ţeasă şi să spele, învăţă să semene şi-şi învinse sila faţă de dobitoacele de pe lângă casă şi se obişnui să crească păsări care nu zboară, să mângâie pisica şi câinele. La început îi veni greu să se împace cu vietăţile îmblânzite, ei, care crescuse cu fiarele sălbatice, dar într-un rând îl întrebă pe câine:
— Oare ţie nu ţi-e niciodată dor de codru?
— Vezi, îl iubesc pe vânător – răspunse câinele şi fata se gândi că şi ea îl iubeşte pe Sânger, şi că de aceea, poate, nu-i era nici ei dor de codrul verde.
Şi tare se minuna bătrâna că-n oalele ei fierbea întotdeauna o bucată de carne, măcar că feciorul ei nu mai vâna defel.
— Cine-mi aduce carnea? Cine-o pune în oală?
— Nu ştiu – răspundea Sânger şi ieşea din colibă şi pornea spre codru. Acolo bătea cărările ştiute şi, din obicei, lua urma fiarelor, dar niciodată nu punea mâna pe arc. Dacă întâlnea vreuna dintre sălbăticiunile pe care odinioară le vâna, se mulţumea s-o petreacă multă vreme cu privirile, iar sălbăticiunea nu se ferea de el. Atunci când umbla însă prin codru cu fata din palatul de blănuri, fiarele se adunau îndată în jurul lor, lingând picioarele fetei.
— Cum o mai duce tata? le întreba ea.
Fiarele scânceau uşurel şi fata ofta, întorcându-se degrabă în coliba apărată de blana de aur...
Dar zilele în care se-mbăta de mirosul sângelui începură a-i lipsi lui Sânger tot mai mult. De fiarele codrului nu cuteza să se atingă, căci nu uitase primejdia din peştera judecăţii... Cutreiera mohorât prin codru şi, tocmai când răbdarea îi era pusă la mai grea încercare, se întâlni cu un vânător din alt neam.
— Mâine pornim la război – îl vesti acela.
Sânger se lumină la faţă şi pe loc făgădui să vină să dea o mână de ajutor. Şi-a doua zi luptă alături de vânătorul întâlnit în codru şi nu se sinchisi dacă neamul aceluia are sau nu dreptate. Vărsă bucuros sângele unor oameni despre care nu ştia nimic şi care nu-i făcuseră vreun rău şi ieşi din luptă istovit, dar fericit cum de mult nu mai fusese.
Şi din ziua aceea luă parte la toate încăierările neamurilor de pe meleagurile lui şi-n coliba de la marginea codrului nimeni nu bănui cum îşi trecea vremea; obişnuia să lipsească zile-ntregi şi nimeni nu-l întreba nimic. Iar înainte de-a se întoarce acasă, Sânger se oprea întotdeauna la malul lacului de se spăla de sânge şi doar o iarbă roşie i se încolăcea atunci în jurul pieptului, doar o floare roşie i se oprea atunci în plete...
Şi trecură astfel zile după zile, şi-n coliba de la marginea codrului mama vânătorului adormi pe vecie, iar soţia îi născu un prunc. Şi, pentru că era nepotul stăpânului fiarelor, fiarele se strângeau când îl vedeau, lupoaicele îl alăptau, şi nu o dată, când băiatul crescu şi când se rătăci prin codru, un urs îl aduse pe seară acasă. Şi pentru că era fiul lui Sânger învăţă să tragă la semn. Toţi copacii din jurul colibei părinteşti purtau urmele săgeţilor lui, dar niciodată nu-i trecuse prin minte să ia la ochi vreo fiară.
— De ce-l laşi să tragă cu arcul? întreba uneori mama, şi Sânger zâmbea, răspunzând:
— Un bărbat trebuie să ştie de toate. Arcul nu-i făcut numai pentru fiare...
Şi băiatul se jucă într-o bună zi, în apropierea colibei, cu doi pui de râs. Dacă se hârjoniră şi se fugăriră, aci alergând, aci căţărându-se în copaci, osteniră şi se lungiră-n iarbă, băiatul la mijloc şi râşii de-o parte şi de alta.
— Staţi aşa – strigă deodată băiatul. Am să trimit o săgeată drept între voi!
Şi, ridicându-se, alergă până sub coroana unui stejar, se întoarse cu faţa către cei doi râşi, care-l priveau încrezători în dibăcia lui de arcaş, şi-nstrună o săgeată. În clipa când săgeata porni, o ghindă se desprinse însă de pe una dintre crengile stejarului şi atinse în cădere săgeata, abătând-o din zbor. Săgeata şuieră şi se-nfipse-n trupul unui pui de râs. Sângele ţâşni. Speriat, râsul care nu fusese atins se mistui în codru.
Zadarnic se-nspăimântă băiatul, zadarnic îşi mângâie prietenul rănit – râsul se stinse-n braţele lui, privindu-l cu-o dureroasă mustrare. Şi plânse băiatul şi cu trupul râsului în braţe se-ndreptă spre coliba părintească.
Soţia lui Sânger îl zări de departe şi se bucură că feciorul i se-ntoarce cu una dintre sălbăticiunile codrului. Dar, dacă se apropie, îi văzu mâinile pătate de sânge.
— Ce-ai pe mâini? strigă ea, simţind că-i tremură picioarele. Plângând, băiatul aşeză binişor la pământ trupul puiului de râs.
— Nu sunt de vină, crede-mă...
Dar mama nu-l ascultă. Se plecă peste trupul râsului şi, dacă se-ncredinţă că viaţa-i fugise prin rana pricinuită de săgeată, îşi ascunse faţa în palme. Şi rămase multă vreme aşa, plecată peste trupul puiului de râs, dar când se ridică faţa-i era împietrită şi aspră. Cu paşi rari se apropie de uşa colibei şi smulse blana de aur, înfăşurându-se în ea, apoi, cu capul dat pe spate, scoase un strigăt, ca o chemare. Şi-asemenea vânătorului, în urmă cu ani, băiatului i se păru că-n acelaşi timp mugeşte un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup şi râde un râs. Şi lupul cu ochii de nestemate, lupul care-o adusese în lumea oamenilor se ivi ca din pământ şi soţia lui Sânger i se urcă în spinare. Dar, în clipa în care lupul se pregăti să pornească, inima mamei se strânse.
— N-am să pot aşa, lupule...
Atunci lupul privi cu ochii lui de nestemate în ochii mamei şi-nţelese. Mârâi, dar se apropie de feciorul lui Sânger şi cu limba lui aspră îi linse mâinile, spălându-le de sânge.
— Îţi mulţumesc, lupule — şopti mama, iar lupul strigă:
— Hai, încalecă şi tu, pui de stăpân!
Şi băiatul încălecă şi lupul o porni în salturi mari, pierzându-se pentru totdeauna din lumea oamenilor...
Dar Sânger, vezi tu, lipsea de-acasă. Dacă se-ntoarse noaptea la colibă se-mpiedică de trupul râsului şi, cercetându-l, află săgeata pe care citi semnul feciorului. Gânduri negre-l năpădiră şi când deschise uşa colibei îşi găsi coliba pustie. Blana de aur pierise. Şi-atunci înţelese că soţia i se întorsese în palatul de blănuri, din care fugise ca să-l urmeze pe pământ şi hotărî că trebuie s-o caute.
Îmbrăţişă cu privirea coliba în care atât amar de vreme trăiseră-mpreună, apoi se năpusti afară, în noapte. Şi numai ce pătrunse în codru că stăpânul fiarelor i se ivi înainte, urmat de alaiul de zimbri şi urşi, de lupi şi de râşi. Blana stăpânului, strălucitor de albă, împrăştia o lumină lăptoasă, iar coroana alcătuită din coarne de zimbri împungea parcă duşmani nevăzuţi.
Înalt şi spătos, stăpânul fiarelor îşi mişcă braţul, arătându-l pe vânător cu degetul. Şi zimbrii-şi înfipseră coarnele în trupul lui Sânger, urşii-l călcară-n picioare, lupii-l muşcară şi râşii-l sfâşiară, în vreme ce, tăcut şi încruntat, stăpânul fiarelor îşi încrucişase braţele pe piept.
Iar dacă fiarele se dădură-n lături, din sângele vânătorului crescu sub ochii lor un copăcel cu ramuri roşii ca sângele.
— Sânger să te numeşti în vecii vecilor, spuse stăpânul fiarelor. Iar dacă-n viaţă ţi-a plăcut să verşi sânge, acu să curmi ţâşnirea de sânge ori de câte ori ai fi pus pe-o rană!
Şi fiarele se răspândiră care-ncotro, iar stăpânul se întoarse în palatul lui de blănuri, unde soţia lui Sânger aştepta, cu inima strânsă.
— S-a făcut dreptate – răspunse tatăl la-ntrebarea mută a ochilor ei.
Două lacrimi grele căzură din ochii celei ce-l iubise pe vânător. Cu degetul arătător îşi şterse însă lacrimile şi le zvârli departe, iar lacrimile zburară, zburară şi se opriră tocmai pe copăcelul cu ramuri sângerii, prefăcându-se-n două flori albe, ca o durere tânără. Şi peste ani şi ani, feciorul lui Sânger ajunse stăpân al fiarelor şi purtă coroana alcătuită din coarne de zimbri. Pădurarii zic că-n nopţile de vară, un tânăr, având pe umeri o blană albă ca laptele, păşeşte prin codri, urmat de sumedenie de fiare. În faţa sângerului se opreşte-o clipă, apoi îşi scutură pletele şi trece înainte. Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai ţin minte...