Maxime si reflectii de La Rochefoucauld
REFLECȚII MORALE
Virtuțile noastre nu sunt, de cele mai multe ori, decât niște vicii deghizate.[1]
1
Ceea ce luăm noi drept virtuți nu este adesea decât o înmănunchere de acțiuni și de interese diferite, pe care întâmplarea sau priceperea noastră știu să le orânduiască, și nu totdeauna datorită vitejiei și castității bărbații sunt viteji, iar femeile caste.
2
Amorul-propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii.
3
Orice descoperire se va fi făcut în țara amorului-propriu, încă mai rămân în ea destule meleaguri necunoscute[2].
4
Amorul-propriu este mai iscusit[3] decât cel mai iscusit om de lume.
5
Durata pasiunilor noastre nu depinde de noi în mai mare măsură decât durata vieții noastre.
6
Pasiunea face adesea un nebun din cel mai inteligent om, și-i face adesea inteligenți pe cei mai proști.
7
Acele mari și strălucitoare fapte care uluiesc ochii sunt înfățișate de către cei pricepuți în treburile obștești ca niște urmări ale unor țeluri mari, pe când ele sunt de obicei urmări ale felului de a fi și ale pasiunilor. Astfel, războiul dintre August și Antoniu, atribuit ambiției pe care o nutreau de a pune stăpânire pe lume, nu era - poate - decât urmarea invidiei[4].
Pasiunile sunt singurii oratori care conving totdeauna. Ele sunt ca o artă[5] a naturii, ale cărei reguli nu pot da greș; și omul cel mai simplu, stăpânit de pasiune, convinge mai bine decât cel mai mare elocvent, dar lipsit de ea.
9
Pasiunile sunt nedrepte și au un interes al lor, ceea ce le face primejdioase de urmat; trebuie să ne ferim de ele, chiar atunci când par nespus de chibzuite.
10
În inima omenească pasiunile se zămislesc necontenit, așa încât năruirea uneia înseamnă mai totdeauna înscăunarea alteia.
11
Pasiunile dau naștere adesea altora care le sunt potrivnice. Avariția duce uneori la risipă și risipa la avariție; adesea omul este dârz din slăbiciune, și îndrăzneț din sfiiciune.
12
Oricâtă grijă am avea să ne ascundem pasiunile sub aparență de evlavie și de onoare, ele se întrevăd neîncetat prin vălurile acestea.
13
Amorul nostru propriu suportă mai greu condamnarea gusturilor decât a părerilor noastre.
Nu numai că oamenii sunt înclinați să uite de binefaceri și de jigniri, ci îi urăsc chiar pe cei care i-au îndatorat și încetează de a-i mai urî pe cei care i-au jignit. Silința de a răsplăti binele și de a răzbuna răul li se pare o constrângere căreia le vine greu să-i dea ascultare.
15
Îndurarea suveranilor nu este adesea decât o dibăcie politică pentru a câștiga dragostea supușilor.
16
Clemența aceasta, din care s-a făcut o virtute, se practică uneori din vanitate, câteodată din lene, adesea de teamă, și mai totdeauna pentru toate trei la un loc[6].
17
Cumpătarea persoanelor fericite provine din liniștea pe care o dau firii lor împrejurările prielnice.
18
Cumpătarea este un chip al temerii de a fi pizmuiți sau disprețuiți, așa cum merită cei ce se îmbată cu fericirea lor; este o deșartă fălire cu puterea cugetului nostru; și, în sfârșit, cumpătarea oamenilor ajunși pe culmea cea mai înaltă provine din dorința lor de a părea mai presus de situația pe care o au.
19
Toți avem destulă tărie ca să suportăm necazurile altora.
20
Tăria înțelepților nu este decât arta de a-și închide zbuciumul în inimă.
21
Cei osândiți la schingiuri afișează uneori o tărie sufletească și un dispreț față de moarte, care, în realitate, nu reprezintă altceva decât teama de a privi în față. Așa încât se poate spune că tăria și disprețul acesta sunt, pentru cugetul lor, ceea ce este legătura pentru vederea celor legați la ochi[7].
22
Filozofia biruie cu ușurință nenorocirile trecute și cele viitoare. Dar nenorocirile prezente o răpun.
23
Puțini oameni cunosc moartea. De obicei nu din dârzenie se suportă, ci din stupiditate și din deprindere; cei mai mulți mor pentru că n-au cum să scape de moarte.
24
Când oamenii mari se lasă doborâți de nenorociri îndelungate, dovedesc că nu le țineau piept decât prin forța ambiției, nu prin tăria sufletului, și că în afară de marea lor vanitate, eroii sunt croiți ca toți oamenii[8].
25
E nevoie de mai multe virtuți însemnate ca să te menții la înălțimea unor împrejurări prielnice, decât să le suporți pe cele vitrege.
26
Nu putem privi țintă nici soarele nici moartea.
27
Ne fălim adesea chiar și cu pasiunile cele mai josnice; dar invidia este o pasiune sfioasă și rușinoasă pe care nu cutezăm niciodată s-o mărturisim.
28
Gelozia este, într-un fel, dreaptă și cu temei, întrucât nu tinde decât să păstreze un bun care ne aparține sau pe care îl socotim noi că ne aparține; pe când invidia este o nebunie furioasă, care nu poate suporta binele altora[9].
29
Răul pe care îl facem nu atrage asupra noastră atâtea persecuții și atâta ură câte ne atrag bunele noastre însușiri.
30
Avem mai multă forță decât voință; și adesea ne închipuim că unele lucruri sunt cu neputință numai ca să ne justificăm față de noi înșine.
31
Dacă am fi noi înșine fără cusururi, n-am simți atâta plăcere să le descoperim la alții.
32
Gelozia trăiește din îndoieli și ajunge nebunie furioasă sau se spulberă, de îndată ce trecem de la îndoială la certitudine.
33
Trufia își găsește totdeauna o compensație și nu pierde nimic, nici când renunță la vanitate.
34
Dacă n-am suferi de orgoliu, nu ne-am plânge de al altora.
35
Orgoliul este același la toți oamenii, și nu există deosebire decât în mijloacele și modul de a-l da în vileag.
36
Se pare că natura, care a orânduit cu atâta înțelepciune organele corpului nostru ca să ne facă fericiți, ne-a dat și orgoliul, ca să ne cruțe de durerea de a ne cunoaște imperfecțiunile.
37
Orgoliul precumpănește în noi bunătatea[10] când îi mustrăm pe cei ce greșesc; și nu-i dojenim atât ca să-i scăpăm de greșeli, cât ca să-i convingem că noi suntem scutiți de ele.
38
Făgăduim potrivit speranțelor noastre și ne ținem făgăduielile potrivit temerilor pe care le avem.
39
Interesul vorbește tot felul de graiuri, și joacă tot felul de roluri, chiar și rolul dezinteresului.
40
Interesul, care îi orbește pe unii, luminează mințile altora.
41
Cei care se îndeletnicesc prea mult cu lucruri mărunte nu mai sunt în stare de obicei de lucruri mari[11].
42
Nu avem destulă forță ca să ascultăm întru totul de judecata noastră[12].
43
Omul crede adesea că se conduce singur, când e condus; și în timp ce prin mintea lui tinde către un țel, inima îl trage pe nesimțite către altul.
44
Tăria și slăbiciunea minții sunt nepotrivit numite așa; ele nu sunt, în realitate, decât buna sau proasta dispoziție a organelor trupului.
45
Nestatornicia firii noastre este și mai ciudată decât nestatornicia sorții.
46
Dragostea sau indiferența pe care le aveau filozofii[13] față de viață nu erau decât un gust al amorului lor propriu, despre care nu trebuie să mai discutăm, precum despre gustul limbii expresive sau despre alegerea culorilor[14].
Firea noastră pune preț pe tot ceea ce vine de la întâmplare.
48
Fericirea stă în gust și nu în lucruri; și suntem fericiți că avem parte de ce ne este drag și nu pentru că avem ceea ce găsesc alții vrednic de iubire.
49
Nu suntem niciodată nici atât de fericiți nici atât de nefericiți pe cât ne închipuim.
50
Cei care se cred înzestrați cu merite își fac o cinste din faptul că sunt nefericiți, ca să-i convingă pe alții și să se convingă pe ei înșiși că sunt vrednici să fie expuși vitregiilor sorții.
51
Nimic nu poate știrbi mai mult mulțumirea de noi înșine decât să vedem că, într-o bună zi, nu ne mai face plăcere ceea ce ne plăcea cândva.
52
Oricât de diferite ar părea situațiile materiale ale oamenilor, există totuși o anumită cumpănă între bine și rău, care le aduce pe picior de egalitate.
53
Oricât de mari ar fi darurile naturii, nu numai ea singură, ci întâmplarea împreună cu natura făuresc eroii[15].
54
Disprețuirea bogățiilor era, la filozofi[16], o dorință ascunsă de a-și răzbuna meritul pentru nedreptatea sorții prin disprețuirea acelorași bunuri de care îi lipsea ea; era o taină a lor ca să se pună la adăpost de umilințele sărăciei; era un drum ocolit pentru a ajunge la prețuirea pe care nu o puteau obține prin bogății[17].
55
Ura față de cei favoriți nu este altceva decât dragostea față de favoare. Ciuda de a nu ne bucura de ea își găsește mângâierea și se alină prin disprețul pe care îl arătăm față de cei ce o au, și, neputând să le smulgem ceea ce le atrage aprecierile întregii lumi, le refuzăm aprecierile noastre.
Ca să ne rostuim în lume, facem tot ce ne stă în putință să părem gata rostuiți[18].
57
Cu toate că oamenii[19] se fălesc cu faptele lor mari, adesea acestea nu sunt roadele unui plan măreț, ci ale întâmplării.
58
Se pare că faptele noastre se înfiripă sub zodii bune sau rele[20] cărora le datorează o mare parte din laudele sau din învinuirile ce li se aduc.
59
Nu există întâmplări atât de nefericite din care oamenii pricepuți să nu tragă vreun folos, nici atât de fericite, pe care cei nepricepuți să nu le poată întoarce în dauna lor.
60
Norocul întoarce toate în folosul celor pe care îi favorizează[21].
61
Fericirea și nefericirea oamenilor depind în egală măsură de firea lor ca și de întâmplare.
62
A fi sincer înseamnă a-ți deschide inima[22]. Sinceritatea o găsim la foarte puțini oameni; iar aceea pe care o vedem de obicei nu este decât o dibace prefăcătorie pentru a câștiga încrederea altora.
63
Aversiunea față de minciună este adesea o imperceptibilă ambiție de a ne face mărturiile vrednice de considerație și de a hărăzi cuvintelor noastre respectul cuvenit slovelor de evanghelie.
64
Adevărul, nu face atâta bine în lume cât rău fac aparențele lui[23].
65
Nu există elogii pe care să le precupețim în fața chibzuinței. Și cu toate acestea ea nu ne poate pune la adăpost nici față de cele mai neînsemnate deznodăminte.
66
Un om capabil trebuie să stabilească o ierarhie în interesele lui, și să se ocupe de fiecare când îi vine rândul. Lăcomia noastră tulbură adesea rânduiala aceasta, făcându-ne să ne ocupăm de zor cu atâtea lucruri deodată, încât, de dragul celor mai puțin importante, le pierdem din vedere pe cele mai de seamă.
67
Grația desăvârșită este pentru corp ceea ce este bunul-simț pentru minte[24].
63
E greu să definim iubirea. Ceea ce putem spune despre ea este faptul că, în suflet, e pasiunea de a domni; în mințile oamenilor, este o simpatie și, în trupuri, nu e decât dorința ascunsă și gingașă de a poseda ce iubești, după multe taine.
69
Dacă există o iubire curată și cruțată de amestecul celorlalte pasiuni ale noastre, aceea este iubirea ascunsă în adâncul inimii, și de care noi înșine nici nu avem habar.
70
Nu există prefăcătorie care să poată ascunde multă vreme iubirea, acolo unde s-a încuibat, nici să o simuleze, acolo unde nu există[25].
71
Mai că nu există oameni cărora să nu le fie rușine că s-au iubit, atunci când nu se mai iubesc[26].
72
Dacă judecăm iubirea după majoritatea rezultatelor ei, aduce mai mult cu ura decât cu afecțiunea.
73
Putem găsi femei[27] care să nu fi avut niciodată vreo legătură de dragoste, dar rar se întâmplă să găsim o femeie care să nu fi avut cândva decât una.
74
Nu există decât un fel de iubire, dar există mii de copii diferite după ea.
75
Iubirea, ca și focul, nu se poate menține fără o ardere continuă; și încetează de a mai dăinui de îndată ce nu mai are ce spera sau de ce să se teamă.
76
Adevărata iubire este la fel cu apariția duhurilor: toată lumea vorbește despre ele, dar puțini au văzut așa ceva.
77
Iubirea își împrumută numele unui șir nesfârșit de lucruri puse pe seama ei și în care nu are mai mult amestec decât are Dogele în ceea ce se petrece la Veneția[28].
78
Dragostea de dreptate nu este, la cei mai mulți oameni, decât teama de a fi năpăstuiți de nedreptate[29].
79
Tăcerea este alegerea cea mai cuminte pentru cel care nu are încredere nici în el însuși.
80
Ceea ce ne face atât de nestatornici în prieteniile noastre este faptul că e greu să cunoști însușirile sufletului și ușor să le cunoști pe ale minții[30].
81
Nu putem iubi ceva decât în raport cu noi, și nu facem altceva decât să dăm urmare gustului și plăcerii noastre, când îi preferăm pe prietenii noștri nouă înșine; totuși numai prin preferința aceasta poate fi adevărată și desăvârșită prietenia[31].
82
Împăcarea cu dușmanii noștri nu arată decât dorința de a ne face o situație mai bună, sila de războire și teama de vreo întorsătură rea.
83
Ceea ce au numit oamenii prietenie nu este decât o asociație, o menajare reciprocă a intereselor și un schimb de servicii; în sfârșit, nu e decât o negustorie[32], în care amorul-propriu își propune ceva de câștigat.[33]
84
Este mai rușinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înșelat de ei.
85
Ne convingem adesea că-i iubim pe cei mai puternici decât noi; și, cu toate acestea, numai interesul dă naștere acestei prietenii. Nu ne dăruim lor sufletește pentru binele pe care vrem să li-l facem, ci pentru cel pe care vrem să-l primim de la ei.
86
Neîncrederea noastră justifică înșelăciunea altora.
87
Oamenii n-ar trăi multă vreme laolaltă, dacă nu s-ar amăgi unii pe alții.
88
Amorul-propriu sporește sau micșorează în ochii noștri însușirile prietenilor noștri, pe măsura mulțumirii pe care ne-o prilejuiesc; le apreciem valoarea după modul în care se poartă cu noi.
89
Toată lumea se plânge de memorie și nimeni nu se plânge de judecata pe care o are.
90
În raporturile noastre cu ceilalți, ne facem mai adesea plăcuți prin defectele decât prin calitățile noastre.
91
Ambiția cea mai mare nu se dă câtuși de puțin în vileag când vede că-i este absolut cu neputință să ajungă unde năzuiește.
92
A-i deschide ochii unui om pătruns dinainte de meritele lui înseamnă să-i faci un prost serviciu, aidoma celui ce i-a fost făcut nebunului din Atena, care credea că toate corăbiile intrate în port sunt ale lui[34].
Bătrânilor le place să dea povețe bune, ca să se consoleze că nu mai sunt în stare să dea exemple rele.
94
Numele mari îi înjosesc, în loc să-i înalțe, pe cei care nu știu să se mențină la înălțimea lor.
95
Semnul unei valori extraordinare constă în a vedea că oamenii care o invidiază mai mult sunt constrânși s-o laude.
96
Omul acesta este nerecunoscător; dar el este mai puțin vinovat de nerecunoștința lui decât acela care i-a făcut bine.
97
S-au înșelat cei care au crezut că spiritul și judecata sunt două lucruri deosebite[35]. Judecata nu este decât măreția luminii spiritului; lumina aceasta pătrunde adâncul lucrurilor; ea observă în ele tot ce trebuie observat și le percepe pe cele care par imperceptibile. Astfel, trebuie să cădem de acord că puterea de cuprindere a luminii spiritului produce toate efectele atribuite judecății[36].
98
Fiecare se laudă cu simțămintele lui, și nimeni nu îndrăznește să se laude cu deșteptăciunea lui[37].
99
Politețea minții constă în a gândi lucruri demne de stimă și delicate.
100
Galanteria spiritului stă în a spune lucruri măgulitoare în mod plăcut.
101
Se întâmplă adesea că unele lucruri se prezintă mai desăvârșite în mintea noastră decât dacă ne-am strădui să le facem în chip meșteșugit[38].
102
Mintea este totdeauna amăgită de inimă[39].
[1] În prima ediție a Maximelor, cea din 1665, cugetarea aceasta, care sintetizează întreaga concepție a lui La Rochefoucauld, se găsea sub următoarea formă (cf. MS 34): „Ceea ce lumea numește virtute nu este de obicei decât o nălucă înfiripată de pasiunile noastre, căreia îi dăm un nume onorabil, ca să putem face, nepedepsiți, ceea ce vrem”. În ultimele două ediții - din 1675 și din 1678, a reapărut, ca moto, sub altă formă.
[2] Imaginea amintește de gustul unor saloane pentru prețiozitate. Truchet precizează: „Așa, de pildă, în extremul-nord al Hărții Dragostei, dincolo de Marea Primejdioasă, d-ra de Scudéry a așezat pământuri Necunoscute (acele Terrae incognitae ale vechilor navigatori).“.
[3] Fr. habile, și cu sensul de inteligent, capabil.
[4] Fr. jalousie. Cf. maxima 28, în care La Rochefoucauld definește acest termen aici mai mult cu înțeles de pizmă, de invidie, decât de ambiție. Cf. și exemplul dat de Furetiére în dicționarul lui: „Un supus care ajunge prea puternic stârnește pizma suveranului său“. Se știe că Octavian și Antoniu au format împreună cu Lepidus cel de-al doilea triumvirat, asigurându-și stăpânirea lumii; dar Antoniu a renunțat la ambiția politică de dragul Cleopatrei, regina Egiptului. Învins la Actium, în anul 31 î.e.n. el s-a retras în Alexandria, unde s-a sinucis.
[5] Artă, cu înțelesul de intuiție, de instinct.
[6] Într-o scrisoare către părintele Thomas Esprit, din 6 februarie 1664. La Rochefoucauld spune următoarele cu privire la virtuțile oamenilor de seamă din antichitate și la adevăratele temeiuri ale acestor virtuți: „Vom discuta din capul locului dacă este adevărat sau nu că viciile intră în alcătuirea unor virtuți, așa cum intră otrăvurile în compoziția celor mai importante leacuri ale medicinei. Spunând noi, mă refer la omul care crede că nu-și datorează decât lui ce are bun, cum făceau oamenii de seamă din antichitate, și în privința aceasta cred că în mărinimia și în dărnicia lui Alexandru, și a multora alții, intra ceva orgoliu, ceva nedreptate și mii de alte ingrediente; că în virtutea lui Caton se găsea multă severitate, multă invidie și ură împotriva lui Cezar; că în clemența lui August față de Cinna se va fi aflat dorința, de a încerca un nou remediu - sătul de atâta vărsare de sânge fără rost - precum și o anumită teamă de evenimente, lucruri cărora le-am dat mai degrabă numele de virtute, în loc să disecăm toate tainițele inimii.”.
[7] Aceeași idee este expusă într-o scrisoare a lui La Rochefoucauld către Jacques Esprit, din 24 octombrie 1659 (probabil).
[8] Alt moralist, Esprit, scrie: „Cu excepția vanității, care le umflă și le întărește curajul, eroii sunt făcuți ca și ceilalți oameni.”.
[9] În prima ediție a Dicționarului Academiei Franceze (1694), termenii erau definiți astfel: invidie: neplăcerea pe care o avem din pricina avutului altuia; gelozie: pasiune a unei persoane geloase; gelos: cel care se teme ca vreun concurent să nu-i răpească un bun pe care îl are sau la care năzuiește. Cf. și maxima 7.
[10] În mss. Liancourt și în ediția din Olanda, cuvântul bonté (= bunătate) este înlocuit cu charité (= milă, îngăduință).
[11] În maxima 51 din prima ediție, La Rochefoucauld părea, dimpotrivă, că socotește „spiritul de detaliu“ și „vederile largi“ ca incompatibile. Este adevărat că maxima aceasta a fost suprimată în ediția a doua, dar a fost menținută nr. 41. Cf. și aprecierea despre Ludovic al XIII-lea: „Avea un spirit de detaliu, preocupat numai de lucruri mici“. (Mémoires, ed, G.E.F., t. II, pp. 2-3.).
[12] Doamna de Sévigné îi scria doamnei de Grignan, la 14 iulie 1680: „Spui de o mie de ori mai bine decât domnul de La Rochefoucauld «Nu avem destulă judecată ca să ne folosim de toată forța noastră». I-ar fi fost rușine, sau măcar ar fi trebuit să-i fie, văzând că era de ajuns să-i răsturnăm maxima ca s-o facem cu mult mai adevărată.“ (citat de J. Truchet.).
[13] J. Truchet deduce că La Rochefoucauld se referă la filozofii din antichitate, mai ales la Seneca.
[14] Aluzie la proverbul: „Despre gusturi și despre culori nu se discută”.
[15] Cf. reflecția XIV: „Natura are grijă să dea calitățile, iar norocul (la fortune) să le pună în aplicare…“ (Cf. maxima 152.).
[16] La filozofii din antichitate.
[17] J. Truchet apropie maxima aceasta de un fragment din prefața lucrării lui Jacques Esprit, Despre falsitatea virtuților omenești; autorul spunea că ambiția filozofilor „le inspiră dispreț, față de bogății, față de dregătorii și de aprecierea oamenilor, pentru ca disprețul față de bogății, față de funcții rentabile și față de dregătorii să-i facă mai vrednici de prețuire decât cei care se bucură de ele“.
[18] J. Truchet amintește următoarea fraza din Memorii „Ducele de Beaufort, la rândul lui, se servea cu folos de distincția aceasta și de celelalte avantaje ale lui, ca să ajungă pe placul stăpânirii, prin impresia pe care voia s-o dea că se află în grațiile celor mari“. (Ed. G.E.F. t. II, p. 60.).
[19] Inițial, La Rochefoucauld vorbea despre miniștri; din prudență, de la ediția a doua, autorul a înlocuit acest cuvânt cu oamenii.
[20] Astrologia era foarte prețuită în secolul al XVII-lea. Din prudență, cu începere de la ediția a doua, La Rochefoucauld a scos cuvintele ca și noi.
[21] „Maxima aceasta o corectează și chiar o contrazice, în mare măsură, pe cea precedentă: nu iscusința, ci norocul întoarce totul în folosul anumitor persoane”. (J. Truchet.).
[22] J. Truchet semnalează că definiția aceasta se găsește textual în Jacques Esprit, De la fausseté des vertus humaines, I-ère partie, chap. III.
[23] Din pricina unor dezamăgiri cumplite.
[24] Ca răspuns la o critică adusă de Corbinelli acestei maxime, într-o scrisoare trimisă doamnei de Sévigné la 31 decembrie 1678, Bussy-Rabutin a replicat că, împreună cu doamna de Coligny, nu este de acord cu critica. „Noi socotim că domnul de La Rochefoucauld vrea să spună că trupul lipsit de grație este la fel de neplăcut ca mintea fără bun-simț și găsim că e adevărat“. (Citat de J. Truchet.).
[25] Cf. maxima doamnei de Sablé: „Iubirea este ceva atât de deosebit, încât n-o poți ascunde, unde există, nici s-o simulezi, acolo unde nu există”.
[26] În romanul epistolar al lui Jean-Jacques Roussseau, La Nouvelle Héloïse, Julie citează această maximă într-o scrisoare în care îi explică lui Saint-Preux de ce este atât de minunată căsătoria ei nefiind întemeiată pe dragoste, este ferită de tulburările pe care le aduce după sine sfârșitul acestei pasiuni. (Partea a treia, scrisoarea XX.).
[27] În mss. Liancourt, Barthélemy și Gilbert, se poate citi: „Există multe femei...“.
[28] Despre slăbiciunea dogilor, Moreri scrie în articolul intitulat Veneția din Grand Dictionnaire historique (I-ère éd., Lyon, 1674): „Ducele pe care ei îl numesc Dogele și care este suveranul Senatului este schimbat din trei în trei ani; el nu poate iniția sau încheia ceva din treburile însemnate ale Republicii decât cu aprobarea senatorilor din Marele Consiliu“. (Citat de J. Truchet).
[29] J. Truchet observă că numai maxima aceasta se menține dintr-un mănunchi de patru maxime despre același subiect din prima ediție (83-91).
[30] Cu maxima aceasta, începe o serie de nouă maxime referitoare la prietenie sau la viața de societate (80-88).
[31] „Maxima aceasta, care datează din 1678, redă, pe scurt, ultima concepție a lui La Rochefoucauld despre prietenie. Ea este, după cum se vede, subtilă și nuanțată: amorul-propriu își exercită acțiunea până și în preferința sinceră pe care o acordăm prietenilor noștri în raport cu noi înșine, fapt care nu oprește preferința aceasta de a pune temeliile unei prietenii desăvârșite. (J. Truchet.).
[32] În original commerce, aici cu înțeles de legătura de schimburi; în ed. I găsim trafic.
[33] J. Truchet amintește o părere asemănătoare despre prietenie; găsim această afirmație și la alți moraliști ca J. Esprit, doamna de Sablé (maximele 77 și 78), Saint- Evremond (Oeuvres mêlées, 1689, p. 287).
[34] „Anecdotă povestită de Atheneu (Ospățul sofiștilor, XII. 81) și de Elien (Întâmplări felurite, IV, 25). Nebunul se numea Thrasyllos; fratele lui l-a dat în îngrijirea unui doctor. După vindecare, spunea că-i părea tare rău de vremea când era nebun. (J. Truchet).
[35] Aici începe o serie de zece maxime despre spirit și despre judecată (97-106). Termenul espirit este folosit cu accepțiuni diferite: duh, inteligență, minte, judecată etc..
[36] „Sub primele ei forme (până la ediția a doua inclusiv), maxima aceasta cuprinde o serie de definiții deosebite, referitoare la diferite însușiri ale spiritului. La Rochefoucauld n-a reținut ca definitivă decât confruntarea a doi termeni, spirit și judecată, confruntare reluată în maximele 258 și 456“ (J. Truchet.).
[37] Cf. în Portretul lui La Rochefoucauld..., pasajul care începe cu cuvintele: „Am duh și nu stau pe gânduri s-o spun”.
[38] Cf. maxima 404 (apărută în ed. a patra), care precizează că reușitele acestea se realizează mai ales sub influența pasiunilor.
[39] Doamna de Schonberg, fosta domnișoară de Hautefleur, de care se îndrăgostise Ludovic al XIII-lea și după care suspinase în tinerețea lui și La Rochefoucauld - cum spune J. Truchet - femeie foarte evlavioasă, scria printre altele, într-o scrisoare adresată doamnei de Sablé: „Printre ele (maximele primite), sunt unele care mă incintă, cum este maxima: «Mintea este totdeauna victima inimii». Nu știu dacă dumneavoastră o înțelegeți ca mine; dar eu o înțeleg, mi se pare, destul de frumușel, și iată cum: mintea crede totdeauna, prin iscusința și prin raționamentele ei, că pune inima să facă tot ce vrea ea; dar se înșeală, este amăgită de inimă; căci inima dă totdeauna impuls minții; îi urmărim toate frământările; oricât n-am vrea, ba chiar le urmărim fără să credem că le urmărim...“.
