Excelenta Sa Eugene Rougon de Emile Zola
I
Preşedintele era încă în picioare în mijlocul uşoarei forfote stârnite de intrarea sa. Se aşeză pe scaun, anunţând cu glas scăzut, alene:
— Declar şedinţa deschisă.
Începu să-şi rânduiască apoi după importanţă proiectele de legi, aflate pe birou în faţa sa. În stânga lui un secretar, miop, cu nasul în hârtii, citea procesul verbal al ultimei şedinţe, într-o bolboroseală grăbită pe care niciun deputat n-o asculta. În vuietul din sală, această lectură nu ajungea decât la urechile uşierilor, foarte demni, foarte corecţi, în contrast cu membrii Camerei care şedeau fiecare, cum le venea mai îndemână.
Nu erau prezenţi nici o sută de deputaţi. Unii, răsturnaţi pe jumătate pe băncile de catifea roşie, cu ochii pierduţi în vag, piroteau de somn de pe acum. Alţii, aplecaţi pe marginea pupitrelor, copleşiţi parcă de plictiseala corvezii unei şedinţe publice, băteau uşor cu buricele degetelor pe suprafaţa de mahon. Pe ochiul mare cu geamuri care tăia pe cer o semilună sură, intra toată după-amiaza ploioasă de mai, căzând perpendicular, luminând din toate părţile severitatea pompoasă a sălii. Lumina cobora pe scările amfiteatrului într-o largă perdea roşie, de-o strălucire sumbră, aprinsă ici-colo de un luciu trandafiriu, la colţurile băncilor goale, în timp ce, în spatele preşedintelui goliciunea statuilor şi sculpturilor oprea în loc trâmbe limpezi ca de cristal.
Un deputat, în dreptul băncii a treia, în dreapta, rămăsese în picioare, în locul strâmt de trecere. Îşi freca cu mâna salba aspră a bărbii lui încărunţite, cu înfăţişarea omului absorbit de un gând. Opri un uşier care tocmai se urca şi îl întrebă ceva cu jumătate da gură:
— Nu, domnule Kahn, răspunse uşierul, domnul preşedinte al Consiliului de stat n-a sosit încă.
Domnul Kahn se aşeză în bancă. Apoi, întorcându-se deodată spre vecinul său din stânga:
— Ascultă, Béjuin, nu l-ai văzut pe Rougon azi-dimineaţă?
Domnul Béjuin, un omuleţ slab, brun, cu înfăţişare liniştită, ridicând capul, aruncă priviri îngrijorate, cu gândurile risipite. Trăsese scândurica pupitrului său. Îşi scria corespondenţa, pe hârtie albastră, cu acest comercial: Béjuin şi Co, fabrică de cristale, Saint-Florent.
— Pe Rougon? repetă el. Nu, nu l-am văzut. N-am avut timp să trec pe la Consiliul de stat.
Şi se apucă iar de corespondenţa lui. Se uita într-un carnet, îşi scria a doua scrisoare, fără să-i pese de bolboroseala secretarului, care citea ultimele fraze ale procesului verbal.
Domnul Kahn se răsturnă pe spate, cu braţele încrucişate. Înfăţişarea sa cu trăsături pronunţate, cu un nas mare, frumos, care-i trăda originea evreiască, era mohorâtă. Se uită la rozetele de aur de pe plafon, îşi aţinti privirea la năvala şiroaielor de ploaie torenţială care răpăia în clipa aceea pe ochiul cu geamuri apoi, cu privirea pierdută, părea că cercetează cu atenţie înfloriturile complicate de pe zidul din faţa sa. La amândouă capetele îl impresionară, reţinându-l o clipă, cele două panouri îmbrăcate cu catifea verde, încărcate de ornamente şi rame aurite. După ce măsurase dintr-odată coloanele perechi printre care statuile alegorice, a Libertăţii şi a Ordinei publice, îşi arătau feţele lor de marmură cu orbite goale, se adânci în cele din urmă în contemplarea perdelei de mătase verde, care ascundea fresca înfăţişând pe Louis-Philippe depunând jurământ pe constituţie.
Între timp secretarul se aşezase pe scaun. Vuietul continua în sală. Preşedintele, fără a se grăbi, răsfoia întruna hârtiile. Apăsă maşinal cu mâna pedala clopoţelului, al cărui sunet puternic nu tulbură niciuna dintre convorbirile particulare. Şi, în picioare în mijlocul zgomotului, rămase o clipă, în aşteptare:
— Domnilor, începu el, am primit o scrisoare… Se întrerupse ca să sune iar aşteptând mereu, dominând cu figura sa gravă şi plictisită biroul monumental, aşezat pe trepte de marmură roşie încadrate în marmură albă. Redingota lui cu nasturi încheiaţi se desena pe basorelieful aşezat îndărătul biroului, tăind cu o linie neagră peplum-ul zeiţelor Agriculturii şi Industriei, cu profiluri antice.
— Domnilor, începu el iar, după ce obţinuse puţintică tăcere, am primit o scrisoare de la domnul de Lamberthon, în care se scuză că nu poate lua parte la şedinţa de astăzi.
Se auzi un râs uşor de pe una dintre bănci, cea de a şasea din faţa biroului. Un deputat foarte tânăr, de cel mult douăzeci şi opt de ani, blond şi fermecător, îşi înăbuşea în mâinile sale albe o veselie care curgea în cascade ca din gura unei femei frumoase. Unul dintre colegi, mătăhălos, se apropie, tocmai din al treilea scaun, ca să-l întrebe la ureche:
— E adevărat că Lamberthon şi-a găsit nevasta?… Hai, povesteşte-mi, La Rouquette.
Preşedintele luase în mână un teanc de hârtii. Vorbea cu un glas monoton; crâmpeie de frază ajungeau până în fundul sălii.
— Avem cereri de concediu… Ale domnilor Blachet, Buquin-Lecomte, a domnului de la Villardière…
Şi în timp ce Camera consultată acorda concediile, domnul Kahn, obosit fără îndoială de atâta cât privise mătasea verde din faţa imaginii sediţioase a lui Louis-Philippe se întorsese pe jumătate să arunce o ochire prin tribune. Deasupra soclului de marmură galbenă cu vine lucii de lac, singurul rând de tribune întindea de la o coloană la alta porţiuni de rampă în catifea de culoarea ştirului, iar sus de tot, un lambrechin[1] de piele cu reliefuri nu ascundea golul rămas după suprimarea celui de al doilea rând, rezervat, înainte de Imperiu, ziariştilor şi publicului. Între coloanele groase, îngălbenite, desfăşurându-şi măreţia lor cam greoaie împrejurul hemiciclului, lojile strâmte se afundau pline de umbră, aproape goale, înviorate de atracţia a trei sau patru toalete feminine de culoare deschisă.
— Uite! a venit colonelul Jobelin, mormăi domnul Kahn. Surise colonelului, care îl zărise. Colonelul Jobelin purta o redingotă albastră-închis, pe care o adoptase ca uniformă civilă de când ieşise la pensie. Era singur în tribuna chestorilor[2], cu rozeta sa de ofiţer, atât de mare, că părea nodul unui fular.
Domnul Kahn îşi pironi ochii, mai încolo, la stânga, asupra unui tânăr şi unei tinere, înghesuiţi cu dragoste unul într-altul, într-un colţ al tribunei Consiliului de stat. Tânărul se apleca mereu, vorbea aproape de gâtul tinerei, care surâdea galeş fără să-l privească, cu ochii aţintiţi asupra figurii alegorice a Ordinei publice.
— Ascultă Béjuin! şopti deputatul împingându-şi colegul cu genunchiul.
Domnul Béjuin îşi scria a cincea scrisoare. Ridică speriat capul.
— Colo sus, uite, nu-l vezi pe d’Escorailles şi pe frumuşica doamnă Bouchard? Pun rămăşag că o ciupeşte de şolduri. Ea are nişte ochi, de parcă se pierde cu firea… Toţi prietenii lui Rougon şi-au dat deci întâlnire… Colo, în tribuna publicului, mai sunt doamna Correur şi perechea Charbonnel.
Se auzi un sunet de clopoţel mai prelung. Un uşier strigă cu o frumoasă voce de bas: „Tăcere, domnilor!” Toţi erau numai urechi. Şi preşedintele rosti această frază, din care nu se pierdu nicio vorbă:
— Domnul Kahn cere autorizaţia să-şi tipărească discursul pe care l-a pronunţat la discuţia proiectului de lege cu privire la stabilirea unei taxe municipale asupra vehiculelor şi cailor care circulă în Paris.
Un murmur alergă printre bănci şi conversaţiile reîncepură. Domnul La Rouquette luase loc lângă domnul Kahn.
— Lucrezi deci în folosul marelui public? îi zise în glumă.
Şi fără a-i da răgaz să răspundă, adăugă;
— Nu l-ai văzut pe Rougon? Nu ştii nimic?… Toată lumea vorbeşte de asta. S-ar părea că nu e încă nimic sigur.
Se întoarse, se uită la ceasornicul de perete.
— Două şi douăzeci! O ştergeam dacă nu era lectura acestui afurisit de raport!… E hotărât pentru astăzi?
— Aşa ni s-a adus la cunoştinţă tuturor, răspunse domnul Kahn. N-am auzit că s-ar fi contramandat. Ar fi bine să rămâi. Se vor pune numaidecât la vot cele patru sute de mii de franci pentru botez.
— Fără îndoială, reluă domnul La Rouquette. Bătrânul general Legrain, care în clipa de faţă are amândouă picioarele paralizate, a fost adus de servitorul său; e în sala de conferinţe în aşteptarea votului… împăratul e îndreptăţit să se bizuie pe devotamentul întregului corp legislativ. Niciun vot nu trebuie să-i lipsească, în această împrejurare solemnă.
Tânărul deputat făcuse o mare sforţare să capete înfăţişarea serioasă a unui om politic. Cu o expresie de păpuşă, înviorată de câteva fire de păr blond, îşi umfla nările şi-şi revărsa guşa deasupra cravatei, cu o uşoară clătinare din cap. Avu aerul că-i plăceau grozav ultimele două fraze de orator pe care le găsise. Apoi, deodată, îl bufni râsul.
— Dumnezeule Doamne, zise el, ce mutre nostime au soţii Charbonnel!
Şi împreună cu domnul Kahn prinseră a glumi pe socoteala soţilor Charbonnel. Nevasta avea un şal galben fistichiu; soţul purta o redingotă din acelea de provincie, croită ca din topor; amândoi voinici, roşii, uluiţi, aproape că-şi rezemau bărbia de catifeaua rampei, ca să urmărească mai bine, cu ochii lor holbaţi, şedinţa din care părea că nu înţelegeau nimic.
— Dacă Rougon e dat peste cap, zise cu glasul domol domnul La Rouquette, nu face două parale procesul soţilor Charbonnel. Şi nici doamna Correur…
Se aplecă şi continuă să-i vorbească domnului Kahn la ureche, în şoaptă:
— Dumneata care îl cunoşti pe Rougon, ia spune-mi exact ce-i cu această doamnă Correur? A ţinut un hotel, nu-i aşa? L-a găzduit cândva pe Rougon. Se mai zice că-i împrumuta şi bani… Şi acum, ce meserie învârteşte?
Domnul Kahn devenise foarte grav. Îşi freca barba ca o salbă, mişcând mâna domol.
— Doamna Correur este o cucoană foarte respectabilă, spuse el scurt.
Acest cuvânt îi tăie lui La Rouquette orice poftă de a mai afla şi alte amănunte. Îşi subţie buzele, cu aerul unui şcolar care primeşte o lecţie. Amândoi se uitară o clipă în tăcere la doamna Correur, aşezată lângă soţii Charbonnel. Purta o rochie de mătase de un liliachiu bătător la ochi, încărcată de dantelărie şi giuvaericale; cu faţa prea roză, cu fruntea acoperită de bucle mici de păpuşă blondă, îşi arăta gâtul gras, încă foarte frumos, în ciuda celor patruzeci şi opt de ani al săi.
Dar din fundul sălii se auzi deodată un zgomot de uşă trântită, o foşneală de rochii, şi capetele se întoarseră într-acolo. O fată înaltă, de-o uimitoare frumuseţe, îmbrăcată într-un chip foarte straniu, cu o rochie de atlas verde ca apa, prost lucrată, intrase în loja Corpului diplomatic, însoţită de o doamnă în vârstă, în negru.
— Uite-o pe frumoasa Clorinde, şopti domnul La Rouquette şi se ridică să salute într-o doară.
Domnul Kahn se ridicase şi el. Se aplecă înspre domnul Béjuin, care îşi băga scrisorile în plic.
— Ascultă, Béjuin, îi zise încetişor, iată-le pe contesa Balbi şi pe fiica sa… Mă duc să le întreb dacă nu l-au văzut pe Rougon.
La birou, preşedintele luase în mână alt mănunchi de hârtii. Aruncă, continuând să citească, o privire înspre frumoasa Clorinde Balbi, a cărei apariţie stârnise o şuşoteală în sală. Şi trecând foile una după alta secretarului, rostea fără punct şi fără virgulă, la nesfârşit:
— Prezentarea unui proiect de lege urmărind prorogarea perceperii unei suprataxe în favoarea oraşului Lille. Prezentarea unui proiect de lege cu privire la reunirea într-o singură comună a comunelor Doulevant-le-Petit şi Ville-en-Blasais (Haute Marne)…
Coborând, domnul Kahn era foarte mâhnit.
— Nu mai încape îndoială, nimeni nu l-a văzut, le spuse el colegilor Béjuin şi La Rouquette cu care se întâlni jos. Mi s-au dat asigurări că împăratul l-ar fi chemat aseară, dar nu se cunoaşte rezultatul acestei întrevederi… E nemaipomenit de plictisitor să nu ştii ce-ţi rămâne de făcut.
Domnul La Rouquette, întorcându-se cu spatele, îi şopti la ureche domnului Béjuin:
— Sărmanul Kahn, tare se teme să nu se zdruncine poziţia lui Rougon la Tuileries. Ar alerga mult şi bine după linia aceea de cale ferată.
Atunci, domnul Béjuin care vorbea puţin, aruncă, serios, această frază:
— În ziua când Rougon va părăsi Consiliul de stat toată lumea nu va avea decât de pierdut.
Şi cu un gest chemă un uşier, să-l roage să-i pună la cutie scrisorile pe care le scrisese.
Cei trei deputaţi rămaseră lângă birou, în stânga. Se întreţinură cu prudenţă despre eventuala cădere în dizgraţie care îl ameninţa pe Rougon. Era la mijloc o chestiune complicată. O rudă îndepărtată a împărătesei, un oarecare Rodriguez, pretindea de la guvernul francez o sumă de două milioane, datorată din 1808. În timpul războiului din Spania, acestui Rodriguez, care era armator, i se capturase în golful Gasconiei o navă încărcată cu zahăr şi cafea şi fusese condusă la Brest de fregata noastră „La Vigilance”.
După ancheta făcută de comisia locală, ofiţerul de administraţie conchise la validitatea capturii, fără să mai refere Consiliului de confiscare. Dar acest domn Rodriguez se grăbise să facă recurs la Consiliul de stat. Apoi, murind, fiul său încercase în zadar, sub toate guvernele, să readucă chestiunea în faţa instanţei, până în ziua când vara sa de gradul al doilea, ajunsă atotputernică, puse o vorbă şi în cele din urmă, procesul apăru pe rol.
Pe deasupra capului celor trei deputaţi răsuna vocea monotonă a preşedintelui care continua:
— Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Calvados să facă un împrumut de trei sute de mii de franci… Prezentarea unui proiect de lege autorizând oraşul Amiens să facă un împrumut de două sute de mii de franci, pentru a crea noi bulevarde… Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Côtes du Nord să facă un împrumut de trei sute patruzeci şi cinci de mii de franci, destinaţi să acopere deficitele din ultimii cinci ani.
— Adevărul e, zise domnul Kahn cu un glas şi mai scăzut, că acest Rodriguez despre care vorbim, născocise o chestie foarte ingenioasă. Poseda, împreună cu unul dintre gineri, stabilit la New York, vase gemene care navigau când sub pavilion american, când sub pavilion spaniol, după pericolele pe care le prezenta călătoria… Rougon mi-a spus că vasul capturat îi aparţinea lui Rodriguez şi că nu era de fel îndreptăţit să facă vreo reclamaţie.
— Cu atât mai mult, adăugă domnul Béjuin, cu cât procedura este inatacabilă. Ofiţerul de administraţie de la Brest era îndreptăţit să conchidă la validare, după cutuma statornicită în port, fără să mai refere Consiliului de confiscare.
Urmă o tăcere. Domnul La Rouquette rezemat de soclul de marmură încercă, ridicându-şi capul, să atragă atenţia frumoasei Clorinde.
— Dar, întrebă el cu naivitate, de ce nu vrea Rougon să i se dea lui Rodriguez cele două milioane? Ce-i pasă lui?
— E la mijloc o problemă de conştiinţă, rosti grav domnul Kahn.
Domnul La Rouquette privi când la unul când la celălalt din colegii săi, dar văzându-i cât erau de solemni, nici măcar nu zâmbi.
— Apoi, continuă domnul Kahn, răspunzând parcă unor întrebări nerostite, Rougon are atâtea necazuri de când Marsy e ministru de Interne. Niciodată nu s-au putut suferi… Rougon îmi spunea că dacă n-ar fi fost la mijloc dragostea pe care o poartă împăratului, căruia i-a adus atâtea servicii, ar fi reintrat de mult în viaţa privată… În sfârşit că nu mai e bine văzut la Tuileries, că simte nevoie de o schimbare la faţă.
— Procedează ca un om cinstit, încheie domnul Béjuin.
— Da, zise domnul La Rouquette, făcând pe vicleanul, dacă vrea să se retragă, e o ocazie nimerită… Nu e nimic dacă prietenii lui se vor necăji. Ia te uită la colonelul de sus, ce îngrijorat pare, el care era sigur că-şi va atârna la gât panglica roşie[3], la 15 august viitor!… Şi drăguţa doamnă Bouchard jurase că vrednicul domn Bouchard va fi şef de secţie la Ministerul de Interne înainte de a se împlini şase luni! Acest d’Escorailles, răsfăţatul lui Rougon, urma să pună decizia numirii sub şervetul de masă al domnului Bouchard, de ziua onomastică a doamnei… Ascultă, unde or fi acum acest d’Escorailles şi frumoasa doamnă Bouchard?
Şi începură să-i caute. În cele din urmă îi descoperiră în fundul tribunei, în care, la deschiderea şedinţei, ocupau banca întâia. Se refugiaseră acolo, în umbră, în spatele unui domn chel; şi stăteau liniştiţi amândoi, foarte îmbujoraţi la faţă.
În clipa aceea, preşedintele termina lectura. Aruncă aceste ultime vorbe cu o voce cam obosită care se împiedica de asprimea barbară a frazei:
— Prezentarea unui proiect de lege având drept scop să aprobe mărirea procentajului de dobândă al împrumutului încuviinţat de legea din 9 iunie 1853 şi o impunere extraordinară privind departamentul La Manche.
Domnul Kahn se repezise în întâmpinarea unui deputat care intrase în sală. Îl aduse cu el zicând:
— Uite-l pe domnul de Combelot… Ne va da veşti.
Domnul de Combelot, un şambelan pe care departamentul Landes îl numise deputat la dorinţa solemn exprimată a împăratului, se înclină cu înfăţişarea omului care ştie să păstreze un secret, aşteptând să i se pună întrebări. Era un bărbat înalt, frumos, cu pielea albă, cu o barbă neagră ca cerneala, barbă care îi atrăgea vii succese printre femei.
— Ei bine, întrebă domnul Kahn, ce se spune la castel? Ce a hotărât împăratul?
— Doamne, răspunse domnul de Combelot pronunţând pe r din gât, se spun atâtea lucruri… Împăratul nutreşte o prietenie deosebită faţă de domnul preşedinte al Consiliului de stat. Părerea mea este că întrevederea a fost foarte prietenească… Da, a fost foarte prietenească.
Şi se opri după ce cântărise bine cuvântul, ca să se convingă că nu mersese prea departe.
— Atunci şi-a retras demisia? reluă domnul Kahn, căruia îi sclipeau ochii în cap.
— N-am spus asta, urmă şambelanul foarte îngrijorat. Nu ştiu nimic. Înţelegeţi, situaţia mea e deosebită…
Nu isprăvi fraza, ci se mulţumi să zâmbească grăbindu-se să se urce la locul său. Domnul Kahn ridică din umeri, adresându-se domnului La Rouquette:
— Mă gândesc că dumneata trebuie să fii în curent! Doamna de Llorentz, sora dumitale, nu-ţi împărtăşeşte adică nimic?
— Oh, sora mea e şi mai mută decât domnul de Combelot, zise tânărul deputat râzând. De când e doamnă de onoare la palat are o înfăţişare gravă de ministru… Totuşi, ieri mă asigura că demisia o să fie primită… În legătură cu asta, să vă spun una bună. S-a trimis o doamnă, se pare, pentru a-l îndupleca pe Rougon. Ştiţi ce-a făcut Rougon? A dat-o pe uşă afară: şi aveţi în vedere că era delicioasă…
— Rougon e cast, declară solemn domnul Béjuin.
Domnul La Rouquette izbucni într-un râs nebun. Protestă; ar fi putut să citeze fapte, dacă ar fi vrut.
— Aşa, de pildă, spuse în şoaptă, cu doamna Correur…
— N-ai dreptate! zise domnul Kahn, nu cunoşti povestea asta.
— Atunci cu frumoasa Clorinde!
— Aida-de! Rougon e prea puternic ca să-şi uite de interesele sale pentru acest zdrahon de fată.
Şi domnii se apropiară, adâncindu-se într-o conversaţie primejdioasă, cu cuvinte foarte grosolane… Înşirară anecdotele care circulau pe socoteala acestor două italience, mama şi fiica, jumătate aventuriere, jumătate femei de lume, care puteau fi întâlnite peste tot, pe unde era gălăgie mai mare şi lume mai multă: la seratele date de miniştri, în avanscenele teatrelor de varietăţi, pe plajele la modă, în cine ştie ce han îndepărtat. Mama, zicea gura lumii, trecuse printr-un pat regal; fiica, un zdrahon de fată originală şi prost crescută, nu cunoştea convenienţele noastre franceze, gonea în drumurile ei caii până ce nu mai puteau de osteneală, în zile de ploaie îşi arăta ciorapii murdari şi ghetele scâlciate pe trotuare şi umbla după un soţ cu zâmbete îndrăzneţe de femeie în toată puterea cuvântului. Domnul La Rouquette povestea că apăruse într-o seară la un bal, la cavalerul[4] Rusconi, legatul[5] Italiei, costumată în Diana, zeiţa vânătorii, aşa de goală încât fusese cât pe ce s-o ceară în căsătorie, a doua zi, bătrânul de Nougarède, un senator foarte lacom de bunătăţi. Şi în timp ce înşira această poveste, cei trei deputaţi aruncau ocheade frumoasei Clorinde care, în pofida regulamentului, îi privea pe membrii Camerei, trecând de la unul la altul, printr-un mare binoclu de teatru.
— Nu, nu, repetă domnul Kahn, niciodată Rougon nu va face o asemenea nebunie! O socoteşte foarte inteligentă şi o numeşte râzând „domnişoara Machiavel”. Îi place să stea de vorbă cu ea, dar atât.
— Nu-i nimic, conchise domnul Béjuin. Păcat că Rougon nu se însoară… Însurătoarea orânduieşte viaţa unui bărbat.
Tustrei căzură de acord asupra femeii care îi trebuia lui Rougon: una nu prea tânără, de cel puţin treizeci şi cinci de ani, bogată, care să-şi ţină casa într-o stare de înaltă cinste.
Între timp creştea o larmă. Ei se adânciseră într-atât în anecdotele lor murdare, că nu-şi mai dădeau seama de ceea ce se petrecea în jur. De departe, din fundul culoarului, se auzeau vocile pierdute ale uşierilor care strigau: „În şedinţă domnilor, în şedinţă”. Şi deputaţii se îmbulzeau din toate părţile, pe uşile de mahon masiv, cu amândouă canaturile deschise, pe ale căror tăblii se vedeau stelele de aur. Sala, până atunci pe jumătate goală, se umplea încetul cu încetul. Grupurile mici, vorbindu-şi cu un aer de plictiseală, de la o bancă la alta, somnoroşii, înăbuşindu-şi căscatul, erau înecaţi în valul care creştea, în mijlocul unor numeroase strângeri de mână. Aşezându-se la locurile lor, în dreapta şi în stânga, membrii Camerei îşi zâmbeau; păreau că formează o familie, toţi la fel de pătrunşi de datoria pe care tocmai o îndeplineau. Un ins mătăhălos din ultima bancă, din stânga, care aţipise prea adânc, fu trezit de vecinul său; acesta îi spuse câteva cuvinte la ureche, şi el se grăbi să se frece la ochi luând o poză foarte cuviincioasă.
Şedinţa, după ce lâncezise într-o discuţie asupra unor chestiuni tare plicticoase pentru aceşti domni, era pe cale să devină foarte interesantă.
Împinşi de mulţime, domnul Kahn şi cei doi colegi ai săi ajunseră, fără să-şi dea seama, la băncile lor. Continuară să vorbească înăbuşindu-şi râsetele. Domnul La Rouquette povesti o altă istorie despre frumoasa Clorinde. Avusese într-o zi surprinzătorul capriciu să-şi îmbrace toată camera cu draperii negre presărate cu stropi de argint şi să-şi primească acolo prietenii, întinsă în pat, acoperită cu cuverturi, tot negre, de sub care nu i se vedea decât vârful nasului.
În timp ce se aşeza, domnul Kahn îşi reveni deodată în fire.
— Acest La Rouquette e un idiot cu bârfelile lui, mormăi el. Uite acum, l-am scăpat pe Rougon!
Şi întorcându-se către vecinul său, adăugă furios:
— Ascultă, Béjuin, ai fi putut să-mi dai de ştire!
Rougon care fusese introdus cu ceremonialul obişnuit, se şi instalase între doi consilieri de stat, în banca comisarilor guvernului, un fel de cutie de mahon enormă, aşezată lângă birou, chiar în locul tribunei suprimate. Umerii lui largi nu-i mai încăpeau în uniforma de postav verde, încărcată de aur la guler şi la mâneci. Cu faţa întoarsă spre sală, cu părul lui des, puţin cărunt, plantat în jurul frunţii pătrate, îşi ascundea privirile sub pleoapele grele, pe jumătate lăsate în jos; şi nasul său mare şi buzele tăiate în plină carne şi obrajii lunguieţi fără nicio zbârcitură, în ciuda celor patruzeci şi şase de ani ai săi, plesneau de o vulgaritate aspră, pe care o transfigura prin străfulgerările ei frumuseţea forţei. Stătea rezemat, liniştit, sprijinindu-şi bărbia în gulerul hainei şi părând că nu vede pe nimeni, cu o înfăţişare de nepăsare şi de oarecare oboseală.
— Are expresia lui cea de fiecare zi, îngăimă domnul Béjuin.
Deputaţii se aplecau pe bănci să vadă cum arată. O şoşoteală de păreri discrete alerga de la o ureche la alta. Dar apariţia lui Rougon producea îndeosebi o vie impresie în tribune. Soţii Charbonnel, ca să atragă atenţia că erau prezenţi, îşi întindeau, cu riscul de a cădea, feţele deopotrivă de încântate. Doamna Correur tuşise uşor, scoţând o batistă pe care o fâlfâia ca în treacăt, sub cuvânt că o ducea la gură. Colonelul Jobelin se sculase în picioare şi drăguţa doamnă Bouchard, coborându-se repede în banca întâia, gâfâia încetişor, îndreptându-şi nodul pălăriei, în timp ce domnul d’Escorailles, în spatele ei, tăcea, foarte supărat. Cât despre frumoasa Clorinde, ea nu se sfii defel. Văzând că Rougon nu-şi ridica ochii, bătu cu binoclul, cu lovituri repezi foarte distincte, în coloana de marmură de care se rezema; şi cum el nu-şi ridica privirile, îi spuse mamei sale, cu un glas aşa de limpede, încât se auzi în toată sala:
— Îmi face mutre vasăzică, mare viclean!
Deputaţii întoarseră capul, zâmbind. Rougon se hotărî să-i acorde o privire frumoasei Clorinde. Iar când îi adresă şi un imperceptibil semn din cap, triumfătoare, bătu din palme, nu-şi mai putu stăpâni râsul şi vorbi tare mamei sale, fără să-i pese câtuşi de puţin de toţi acei bărbaţi de jos care o priveau cu stăruinţă.
Rougon, înainte de a-şi lăsa în jos pleoapele, făcuse pe îndelete înconjurul tribunelor, învăluindu-i cu o privire cuprinzătoare, dintr-odată, pe doamna Bouchard, pe colonelul Jobelin, pe doamna Correur şi pe soţii Charbonnel. Obrazul lui rămase ca împietrit. Îşi vârî din nou bărbia în gulerul hainei, cu ochii pe jumătate închişi, înăbuşindu-şi un uşor căscat.
— Vreau să-i spun numaidecât o vorbă, îi suflă domnul Kahn la ureche domnului Béjuin.
Dar în timp ce se ridica, preşedintele, care, în acea clipă, observase că toţi deputaţii erau la locurile lor, sună clopoţelul în mod magistral. Şi deodată se făcu o tăcere adâncă.
Un domn blond stătea în picioare în prima bancă, o bancă de marmură galbenă, cu tăblii de marmură albă. Ţinea în mână o hârtie mare, pe care îşi arunca ochii în timp ce vorbea:
— Am onoarea, începu el cu un glas melodios, să depun un proiect de lege cu privire la deschiderea unui credit de patru sute de mii de franci pe seama Ministerului de stat, pe exerciţiul anului 1856, pentru cheltuielile ceremoniei şi ale serbărilor necesitate de botezul prinţului imperial.
Se prefăcu că înaintează, cu un pas foarte încet, să depună raportul, în timp ce toţi deputaţii, într-o perfectă unitate, strigară:
— Să se dea citire, să se dea citire!
Raportorul aşteptă ca preşedintele să decidă citirea. Şi începu pe un ton aproape duios:
— Domnilor, proiectul de lege care ni se prezintă scoate în evidenţă cât sunt de greoaie formele obişnuite ale votului şi cât întârzie ele elanul spontan al Corpului legislativ.
— Foarte bine! izbucniră numeroşi deputaţi.
— În familiile cele mai umile, continuă raportorul subliniind pe tonuri diferite cuvintele, naşterea unui fiu, a unui moştenitor, cu toate consecinţele transmisiunii care decurg din acest titlu, este un prilej de atât de duioasă bucurie, încât încercările trecutului se uită şi numai nădejdea pluteşte peste leagănul noului născut. Dar ce să mai vorbim de această sărbătoare a unui cămin, când ea este în acelaşi timp sărbătoarea unei mari naţiuni, când este şi un eveniment european!
Se produse o nespusă încântare. După acest fragment de mare retorică, deputaţii căzură în extaz de admiraţie. Rougon, care părea că doarme, nu vedea, înaintea lui, pe băncile în amfiteatru, decât feţe vesele… Unii deputaţi îşi încordau atenţia până la exagerare, îşi făceau mâinile pâlnie peste urechi, să nu piardă nicio silabă din această proză compusă cu îngrijire. Raportorul, după o scurtă pauză, ridică glasul:
— În acest moment, domnilor, în adevăr, marea familie franceză îi invită pe toţi membrii ei să-şi exprime bucuria; şi de câtă strălucire ar fi nevoie dacă s-ar putea ca manifestaţiile exterioare să corespundă măreţiei legitimelor ei speranţe! Şi îşi pregăti o nouă pauză.
— Foarte bine, foarte bine! strigară aceleaşi glasuri.
— Le zice cu multă delicateţe, observă domnul Kahn, nu-i aşa, Béjuin?
Domnul Béjuin îşi legăna uşor capul, cu ochii la candelabrul care atârna din ochiul de fereastră, în faţa biroului. Nu mai putea de fericire!
În tribună, frumoasa Clorinde, cu binoclul pironit asupra raportorului, nu pierdea nicio mişcare din jocul trăsăturilor feţei lui; soţii Charbonnel priveau cu ochii umezi; doamna Correur se prefăcea că era atentă, ca o femeie cumsecade; colonelul aproba din cap, iar nostima doamnă Bouchard se lăsa în voia unei bucurii nespuse pe genunchii domnului d’Escorrailles. În acest timp, la birou, preşedintele, secretarii, toţi, până şi uşierii ascultau fără niciun gest, solemni.
— Prinţul imperial, din leagănul său, începu raportorul, ne oferă chezăşia securităţii în viitor; căci, făcând să dăinuiască veşnic dinastia pe care cu toţii am aclamat-o, el asigură prosperitatea ţării, tihna ei în stabilitate, şi prin aceasta, prosperitatea şi liniştea în restul Europei.
Strigăte de sst! tăcere! împiedicară ca entuziasmul să izbucnească, după această evocare tulburătoare a leagănului.
— Şi într-o altă epocă, un vlăstar al aceluiaşi sânge ilustru părea hărăzit să împlinească marile destine, dar vremurile nu se pot asemui câtuşi de puţin. Pacea este rezultatul ocârmuirii înţelepte şi temeinice, căreia noi îi culegem roadele, după cum geniul războiului a dictat acel poem epic care este Primul Imperiu. Salutat la naşterea sa prin bubuitura de tun care, de la nord la sud, proclama izbânda armelor noastre, regele Romei nu avu nici măcar norocul să-şi servească patria: iată învăţămintele pe care ni le-a dat atunci Providenţa.
— Ce-mi aud urechile? Se înfundă rău, mormăi scepticul domn La Rouquette. E neîndemânatic, întreg acest pasaj. Îşi strică efectul întregii cuvântări.
În adevăr, deputaţii erau cuprinşi de îngrijorare. De ce trebuia să evoce această amintire istorică în stare să le taie zelul? Câţiva începură să smârcâie din nas. Dar raportorul simţind frigul împrăştiat de ultima lui frază, surâse. Ridică glasul. Îşi duse mai departe antiteza, alintându-şi vorbele, sigur de efectul lor.
— Dar venind pe lume în una din aceste zile solemne când naşterea unuia singur trebuie privită ca salvarea tuturor, copilul legiuit al Franţei pare că ne dă nouă astăzi, ca şi generaţiilor viitoare, dreptul de a trăi şi de a muri în căminul părintesc. El e pe viitor chezăşia milostivirii divine.
Minunat final de frază! Toţi deputaţii înţeleseră la ce se referea şi un murmur de satisfacţie străbătu prin sală. Siguranţa unei păci eterne era în adevăr dulce. Aceşti domni, liniştiţi, îşi reluară atitudinea lor fericită de oameni politici practicând o orgie de literatură. Aveau răgaz destul. Europa era la picioarele stăpânului lor.
— Împăratul, ajuns arbitrul Europei, continuă raportorul dând o nouă amploare cuvântării, era gata să semneze acea pace generoasă care, reunind forţele productive ale naţiunilor, este alianţa popoarelor ca şi a regilor, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, fericirea şi totodată gloria sa ajunseră la culme. Nu ne este îngăduit să credem că în acea clipă el a întrevăzut o îndelungată prosperitate, privind acest leagăn unde se odihneşte, încă aşa de micuţ, acel care va continua înalta sa politică?
Frumoasă de tot şi această imagine. Şi era desigur ceva îngăduit: deputaţii împărtăşeau părerea vorbitorului, dând domol din cap. Dar raportul începea să pară cam lung. Mulţi deputaţi aveau iar feţele încruntate, o seamă chiar priveau spre tribune cu coada ochiului, ca oameni practici care se simţeau oarecum stingheriţi să apară în toată goliciunea politicii lor. Alţii, cu faţa pământie, se gândeau cu totul în altă parte, la treburile lor, bătând din nou cu vârful degetelor în mahonul pupitrului; şi prin amintirea lor treceau în mod vag şedinţele, manifestările de devotament de altădată, în care aclamau ocârmuirile în leagăn. Domnul La Rouquette se întorcea întruna să vadă cât era ceasul; când minutarul arătă trei fără un sfert, avu un gest de desperare; pierdea o întâlnire. Unul lângă altul, domnul Kahn şi domnul Béjuin stăteau nemişcaţi, cu braţele încrucişate, clipind din pleoape, purtându-şi privirea de la marile panouri de catifea verde la basoreliefurile de marmură albă, peste care redingota preşedintelui arunca o pată neagră. În tribuna diplomatică frumoasa Clorinde, cu binoclul mereu la ochi, începuse să-l cerceteze iar cu luare-aminte pe Rougon, care stând în banca sa îşi păstra o atitudine falnică de taur pe jumătate adormit.
Raportorul însă nu se grăbea, citea ca pentru sine, mişcând ritmic şi smerit din umeri.
— Să avem deci întreagă şi deplină încredere iar Corpul legiuitor să-şi aducă aminte în această mare şi solemnă ocazie că originea sa asemănătoare cu a împăratului, îi acordă aproape un drept de familie, mai mare decât celorlalte corpuri ale statului, de a se asocia la bucuriile suveranului. Fiu, ca şi el, al liberului consimţământ al poporului Corpul legiuitor devine, deci în ceasul acesta însăşi vocea naţiunii, oferind augustului copil omagiul unui respect de neclintit, al unui devotament nestrămutat şi-al dragostei nemărginite care face din credinţa politică o religie cu datorii sacre.
Probabil că se apropia de sfârşit, de vreme ce era vorba de omagiu, de religie şi de datorii. Soţii Charbonnel îşi luară inima în dinţi şi schimbară câteva impresii cu glas scăzut, în timp ce doamna Correur îşi înăbuşea o tuse uşoară în batistă. Doamna Bouchard se îndreptă discret spre fundul tribunei Consiliului de stat, lângă domnul Jules d’Escorailles.
Într-adevăr, raportorul schimbându-şi deodată glasul, coborându-l de la tonul solemn la cel familiar, bolborosi repede:
— Vă propunem, domnilor, să adoptaţi pur şi simplu proiectul de lege aşa cum a fost prezentat de către Consiliul de stat.
Şi se aşeză, pe scaun, în mijlocul unui mare vuiet.
— Foarte bine! foarte bine! vocifera toată sala.
Izbucniră strigăte de bravo. Domnul de Combelot, a cărui atenţie surâzătoare nu slăbise nicio clipă, aruncă chiar un: Trăiască împăratul! care se pierdu în rumoare. Iar colonelul Jobelin fu aproape ovaţionat în preajma tribunei în care stătea singur, în picioare bătând din palmele sale uscate, fără să-şi dea seama, în pofida regulamentului. Tot extazul primelor fraze reapărea într-o nouă revărsare de felicitări. Se sfârşea o muncă grea, plictisitoare. De la o bancă la alta, se schimbau cuvinte binevoitoare, în timp ce o mulţime de prieteni se îmbulzeau spre raportor, să-i strângă energic amândouă mâinile.
Apoi, deodată, o singură dorinţă se împânzi peste această zarvă:
— Să înceapă discuţiile! Discuţiile!
Preşedintele, în picioare, la birou, părea că aşteaptă acest strigăt. Dădu semnalul lovind clopoţelul şi, în liniştea sălii care devenise brusc foarte respectuoasă, rosti:
— Domnilor, un mare număr de deputaţi cere să se treacă imediat la dezbateri.
— Da, da, apăsă cu tărie glasul întregii Camere.
Nu avu loc nicio discuţie. Se purcese la vot imediat. Cele două articole ale proiectului de lege fură succesiv votate prin şedere şi sculare. Preşedintele nici nu isprăvea bine citirea articolului, că de sus până în josul băncilor orânduite în amfiteatru, deputaţii se şi sculau cu grămada, hârşâind zgomotos din picioare, ca ridicaţi de un val de entuziasm. Apoi, urnele circulară, uşierii trecură între bănci, adunând voturile în cutiile de zinc. Creditul de patru sute de mii de franci fusese acordat în unanimitate, cu două sute treizeci şi nouă de voturi.
— S-a făcut o treabă bună, observă naiv domnul Béjuin, care prinse apoi a râde, crezând că zvârlise o vorbă de duh.
— E ceasul trei şi ceva, eu o şterg, zise încet domnul La Rouquette, trecând prin faţa domnului Kahn.
Sala se golea. Deputaţii se îndreptau domol spre uşi, parcă îi înghiţeau zidurile. Pe ordinea de zi veneau la rând câteva legi de interes local. Între timp nu mai rămăseseră în bănci decât deputaţii deosebit de binevoitori, care nu aveau, fără îndoială, în ziua aceea nicio altă treabă în oraş; ei continuară astfel flecăreala începută, reluând conversaţiile de unde le lăsaseră; şi şedinţa se termină, aşa precum începuse, în mijlocul unei liniştite indiferenţe. Chiar zgomotul cedă puţin câte puţin, ca şi cum Corpul legiuitor ar fi adormit complet, într-un colţ de Paris mut.
— Ascultă, Béjuin, şopti domnul Kahn, încearcă la ieşire să vorbeşti cu Delestang. A venit cu Rougon. Trebuie să ştie ceva.
— A, da! Ai dreptate, e chiar Delestang, răspunse domnul Béjuin, zărindu-l pe consilierul de stat stând în stânga lui Rougon. Nu-i pot recunoaşte nici în ruptul capului în afurisitele astea de uniforme.
— Eu nu plec, vreau să-l prind pe ilustrul nostru confrate. Trebuie să aflăm numaidecât.
Preşedintele punea la vot proiectele într-o defilare fără sfârşit; erau votate prin şedere şi sculare. Deputaţii se sculau şi se aşezau maşinal, fără să înceteze conversaţiile, uneori chiar continuându-şi somnul. Plictiseala ajunsese atât de mare încât cei câţiva curioşi din tribune plecară şi ei. Doar prietenii lui Rougon stăteau pe loc. Sperau că în cele din urmă va vorbi.
Deodată, un deputat cu favoriţi corecţi de avocat provincial se ridică în picioare, fapt care opri brusc funcţionarea monotonă a maşinii de vot. Viu surprinşi, deputaţii întoarseră capul.
— Domnilor, zise deputatul, în picioare în banca lui, cer cuvântul ca să explic motivele care m-au obligat să mă despart, cu totul fără voie, de majoritatea comisiunii.
Avea un glas atât de pătrunzător, de ciudat, încât frumoasa Clorinde îşi înfundă râsul în mâini. Dar printre domnii de jos, uimirea creştea. Ce voia oare? Ce-l apucase să ia cuvântul? Şi tot întrebând astfel, aflară în sfârşit că preşedintele pusese tocmai în discuţie un proiect de lege autorizând departamentul Pirineilor-Orientali să împrumute două sute cincizeci de mii de franci pentru construirea palatului de justiţie din Perpignan. Oratorul, un consilier general din departament, vorbea împotriva proiectului de lege. Această intervenţie stârni interes. Deputaţii începură să-l asculte.
Dar deputatul cu favoriţi tăiaţi corect proceda cu o foarte mare prudenţă. Frazele lui erau pline de reţinere, vorbele foarte cumpănite; pe când le rostea făcea dese temenele în dreapta şi în stânga, ploconindu-se adânc în faţa tuturor autorităţilor imaginabile. Însă datoriile şi cheltuielile departamentului erau grele şi el prezintă un tablou complet al situaţiei financiare din Pirineii-Orientali. În afară de asta, necesitatea construirii unui nou palat de justiţie nu îi părea îndeajuns de evident dovedită. Vorbi astfel aproape un sfert de ceas. Când se aşeză pe scaun era foarte tulburat. Rougon care căscase ochii mari, îşi lăsă pleoapele să-i cadă încet.
Veni apoi rândul raportorului, un bătrânel foarte isteţ, care vorbi cu glas limpede, ca un om sigur pe poziţia sa. Întâi şi întâi, avu un cuvânt de politeţe la adresa onorabilului său coleg, cu care, spre marele său regret, nu putea fi de aceeaşi părere. Iar departamentul Pirineii-Orientali nu era nici pe departe aşa de înglodat în datorii, după cum se afirmase; şi el restabili, cu alte cifre, tabloul complet al situaţiei financiare a departamentului. De altminteri, necesitatea construirii unui palat de justiţie nu se putea nega. El veni cu amănunte. Vechiul palat era situat într-un cartier atât de populat, încât zgomotul străzilor îi împiedica pe judecători să asculte pledoariile avocaţilor. Mai mult, era şi prea mic; din această pricină, martorii, foarte numeroşi, în procesele de la Curtea cu juri, trebuiau să se îngrămădească pe platforma scării, ceea ce îi expunea nu numai unor plictiseli, dar şi unor primejdii. Raportorul termina, invocând, ca argument decisiv, că ministrul de Justiţie însuşi provocase prezentarea proiectului de lege.
Rougon nu se mişca pe locul său, cu mâinile ca legate de şolduri, cu ceafa rezemată de banca de mahon. De când se deschisese discuţia, purta parcă în spate o povară şi mai grea. Şi când văzu pe figura primului orator că era gata să răspundă, îşi ridică încet toată greutatea corpului, fără să se scoale în picioare cu totul, rostind cu un glas gros o singură frază:
— Domnul raportor a uitat să adauge că ministrul de Interne şi ministrul de Finanţe au aprobat acest proiect de lege.
El se lăsă la loc pe scaun, luând din nou atitudinea sa de taur pe jumătate adormit. Un freamăt scurt trecuse prin rândurile deputaţilor. Oratorul se aşeză la locul său, salutând prin înclinarea bustului. Şi legea fu votată. Cei câţiva deputaţi care urmăreau cu de-amănuntul dezbaterea deveniră iar indiferenţi.
Rougon vorbise. De la o tribună la alta colonelul Jobelin şi soţii Charbonnel îşi făcură cu ochiul, în timp ce doamna Correur se pregătea să părăsească tribuna, cum părăseşti o lojă de teatru înainte de-a cădea cortina, după ce eroul piesei şi-a rostit ultima tiradă. Domnul d’Escorailles şi doamna Bouchard plecaseră. Clorinde, în picioare, rezemată de rampa de catifea, dominând sala cu talia ei falnică, se învelea încet într-un şal de dantelă, în timp ce plimba o privire în jurul hemiciclului. Ploaia nu mai răpăia pe geamurile ochiului de sus, dar cerul stăruia să fie acoperit sumbru de câţiva nori groşi. Sub lumina soioasă, mahonul pupitrelor părea negru; o pală de umbră se ridica peste băncile lui, înălţate treptat şi în care doar craniile pleşuve ale deputaţilor menţineau pete albe; iar pe marmurile soclurilor, sub paloarea vagă a figurilor alegorice, preşedintele, siluetele secretarilor şi ale uşierilor aşezaţi în rând se proiectau înţepenite ca nişte umbre chinezeşti. Năvala de umbre din clipele când soarele scapătă brusc către asfinţit învăluia şedinţa.
— Doamne sfinte, vrei să ne prindă moartea aici! zise Clorinde, împingând-o pe mamă-sa afară din tribună.
Şi ea îi umplu de adâncă mirare pe uşierii care picau de somn pe de lături, prin felul ciudat cum îşi înfăşurase mijlocul în şal.
Jos, în vestibul, aceste doamne se întâlniră cu colonelul Jobelin şi cu doamna Correur.
— Îl aşteptăm, li se adresă colonelul; poate că va ieşi pe-aici… În orice caz le-am făcut semn, lui Kahn şi lui Béjuin, să vină să-mi spună noutăţi.
Doamna Correur se apropiase de contesa Balbi. Şi cu un glas deznădăjduit:
— Ah, ar fi o mare nenorocire! exclamă ea, fără să dea vreo explicaţie.
Colonelul ridică ochii spre cer.
— Oameni ca Rougon sunt neapărat trebuincioşi ţării, urmă el, după o scurtă pauză. Împăratul ar face o greşeală.
Şi se lăsă iar tăcerea. Clorinde vru să-şi întindă capul, să se uita în sala paşilor pierduţi; dar un uşier închise brusc uşa. Aşa că se întoarse lângă mamă-sa, care tăcea sub voaleta ei neagră, şi rosti cu glas domol:
— E un chin să aştepţi.
Se iviră soldaţii. Colonelul anunţă că şedinţa se terminase. Într-adevăr, în capul scării apăruseră şi soţii Charbonnel. Coborâră cu grijă, de-a lungul balustradei, unul după altul. Zărindu-l pe colonel, domnul Charbonnel îi strigă:
— Nu s-a întins la vorbă, dar le-a închis straşnic gura.
— Are rar prilejul să vorbească, îi răspunse colonelul la ureche, când domnul Charbonnel ajunse în dreptul lui; altfel, nu te mai saturi să-l asculţi, când s-aprinde sângele într-însul!
Între timp soldaţii se înşiruiseră pe două rânduri, din sala de şedinţe până la galeria preşedinţiei, deschisă spre vestibul. Şi îşi făcu intrarea un cortegiu; toboşarii dădeau onorurile militare. În frunte mergeau doi uşieri, îmbrăcaţi în negru, purtând pălărie-clac sub braţ, lanţ la gât, spadă cu măciulie de oţel pe şoldul stâng. Apoi venea preşedintele, pe care îl escortau doi ofiţeri. Secretarii biroului şi secretarul general de pe lângă preşedinţie îl urmau. Trecând prin faţa frumoasei Clorinde, preşedintele îi surise ca un om de lume, neţinând seama de solemnitatea momentului.
— Ah! aici eraţi, exclamă domnul Kahn care venea într-un suflet, speriat.
Şi cu toate că sala paşilor pierduţi era interzisă publicului, el îi lăsă pe toţi să intre şi îi duse cu dânsul sub pervazul uneia din marile ferestre tăiate până jos, care slujeşte şi de uşă, şi care dădea înspre grădină. Părea turbat de mânie.
— L-am scăpat şi de data asta! urmă el. A şters-o pe strada Bourgogne, pe când eu îl pândeam în sala General Foy… Dar nu-i nimic, o să aflăm totuşi. L-am expediat pe Béjuin să se ţină scai de Delestang.
Şi aşteptând aşa, trecură zece minute şi mai bine. Deputaţii ieşeau mergând alene, cu o expresie de trândăvie, dând la o parte cele două perdele mari de postav verde care ascundeau uşile. Unii zăboveau să-şi aprindă o ţigară. Alţii, în grupe mici, se opreau locului, râzând, schimbând câte o strângere de mână. Între timp doamna Correur se dusese să admire grupul Laocoon. Şi pe când soţii Charbonnel îşi dădeau capul pe spate ca să vadă un pescărel pe care fantezia burgheză a pictorului îl zugrăvise pe rama unei fresce, ca şi cum şi-ar fi luat zborul din tablou, frumoasa Clorinde, în picioare în faţa unei mari Minerve de bronz, privea cu mult interes braţele şi gâtul zeiţei uriaşe. În pervazul ferestrei-uşi, colonelul Jobelin şi domnul Kahn vorbeau încet, cu însufleţire.
— A, iată-l pe Béjuin, strigă acesta din urmă.
Toţi se apropiară, cu o expresie de încordată nerăbdare. Domnul Béjuin răsufla tare.
— Ei bine? îl întrebară.
— Ei bine! demisia a fost primită. Rougon se retrage.
Vestea căzu ca o lovitură de trăsnet. Se lăsă o tăcere adâncă. Clorinde, înnodându-şi neliniştită un colţ al şalului ca să-şi ocupe degetele nervoase, o zări în fundul grădinii pe doamna Bouchard care se plimba domol, la braţ, cu domnul d’Escorailles, cu capul puţin aplecat pe umărul lui. Coborâseră înaintea celorlalţi, profitând de o uşă deschisă; şi pe aceste alei, destinate meditaţiilor serioase, sub dantela frunzelor proaspete de primăvară, ei îşi plimbau dragostea. Clorinde îi chemă făcându-le semn cu mâna.
— Ilustrul nostru se retrage, zise ea către tânăra care surâdea.
Doamna Bouchard lăsă brusc braţul cavalerului ei, devenind palidă şi serioasă; între timp domnul Kahn, în mijlocul grupului de prieteni ai lui Rougon, încremeniţi de uimire, protesta, ridicând braţele spre cer, negăsind cuvântul care să exprime disperarea.
