PDF MIRACOLUL de Nicholas Sparks carti romantice

                                     MIRACOLUL de Nicholas Sparks

UNU

 

Jeremy Marsh participa alături de ceilalţi spectatori la emisiunea transmisă în direct, având senzaţia că atrăgea atenţia asupra sa mai mult decât în mod obişnuit. Era unul dintre puţinii bărbaţi din public în după-amiaza aceea de la mijlocul lunii decembrie. Evident, se îmbrăcase în negru şi, cu părul său negru ondulat, cu ochii de un albastru-deschis şi nebărbierit, cum era la modă, arăta ca un newyorkez sadea ce era. În timp ce-l studia pe invitatul de pe estradă, reuşea s-o urmărească pe furiş pe blonda atrăgătoare care se afla cu trei rânduri mai în faţă. Profesia îi impunea adesea să desfăşoare eficient o multitudine de sarcini. Era jurnalist de investigaţie în căutarea unui reportaj, iar blonda era doar o altă participantă din public; totuşi, observatorul experimentat din el nu putea să nu remarce cât de atrăgătoare arăta în bluza ei fără spate şi în jeanşi. Gazetăreşte vorbind, adică.

Făcând abstracţie de toate astea, încercă din nou să-şi concentreze atenţia asupra invitatului. Tipul era mai mult decât ridicol. În strălucirea reflectoarelor, Jeremy socotea că mediumul părea constipat în timp ce pretindea că aude voci de dincolo de mormânt. Abordase un aer de falsă apropiere, comportându-se ca şi cum ar fi fost fratele tuturor sau cel mai bun prieten al lor, şi se părea că majoritatea celor din public, cuprinşi de un sentiment de veneraţie – cu tot cu blonda atrăgătoare şi cu femeia căreia i se adresa invitatul –, îl considerau un dar picat din ceruri. Ceea ce era de înţeles, socotea Jeremy, de vreme ce acela era locul unde ajungeau întotdeauna persoanele dragi decedate. Spiritele de dincolo de mormânt erau veşnic înconjurate de o lumină angelică strălucitoare şi învăluite într-o aură de pace şi seninătate. Jeremy nu auzise niciodată de un medium care să comunice de pe celălalt tărâm, mult mai fierbinte. Niciodată cineva drag dispărut nu pomenise că era prăjit la frigare sau fiert într-un cazan cu ulei de motor, de exemplu. Dar Jeremy ştia că era sarcastic. Şi în plus, trebuia să recunoască, era o emisiune destul de bună. Timothy Clausen era talentat – mult mai talentat decât majoritatea impostorilor despre care Jeremy scrisese de-a lungul anilor.

— Ştiu că e greu, zise Clausen în microfon, dar Frank te anunţă că e timpul să-l laşi să plece acum.

Femeia căreia i se adresa cu, vai, atât de multă empatie părea gata să leşine. Avea vreo cincizeci de ani, purta o bluză în dungi verzi, iar părul roşu şi creţ ţâşnea şi se revărsa în toate direcţiile. Îşi ţinea mâinile strânse atât de tare la piept, încât degetele i se albiseră.

Clausen făcu o pauză şi îşi duse mâna la frunte, inspirându-se iar din „lumea de dincolo“, după cum o denumea. În tăcere, mulţimea se aplecă la unison în faţă. Toţi ştiau ce urmează; era al treilea grup de participanţi pe care îl alesese Clausen în ziua aceea. Evident, Clausen era invitatul principal la bine-cunoscuta emisiune cu public.

— Îţi aminteşti de scrisoarea pe care ţi-a trimis-o? întrebă Clausen. Înainte să moară?

Femeii i se tăie răsuflarea. Angajatul televiziunii de lângă ea apropie microfonul şi mai mult pentru ca toţi telespectatorii să o poată auzi bine.

— Da, dar cum e cu putinţă să ştii despre…? se bâlbâi ea.

Clausen nu o lăsă să termine.

— Îţi aminteşti ce scria? o întrebă el.

— Da, şopti răguşit femeia.

Clausen încuviinţă din cap ca şi cum ar fi citit el însuşi scrisoarea.

— Era vorba despre iertare, nu-i aşa?

Pe canapea, moderatoarea emisiunii, cea mai populară emisiune de după-amiază din America, se uita când la Clausen, când la femeie. Părea uimită şi mulţumită, în acelaşi timp. Un medium era întotdeauna o binecuvântare pentru rating.

În timp ce femeia din public încuviinţa, Jeremy observă că rimelul începuse să-i curgă pe obraji. Camerele apropiau imaginea să o arate mai clar. Televiziunea de zi exploatând momentul în cel mai melodramatic mod.

— Dar cum e cu putinţă să…? repetă femeia.

— Vorbea şi despre sora ta, murmură Clausen. Nu doar despre el.

Femeia se uita la Clausen încremenită.

— Sora ta Ellen, adăugă Clausen şi, cu acea dezvăluire, femeia slobozi, în sfârşit, un strigăt răguşit.

Lacrimile izbucniră ca dintr-o stropitoare automată. Clausen – bronzat şi pus la punct în costumul său negru, fără niciun fir de păr nelalocul lui – continua să dea din cap aprobator ca unul dintre câinii aceia pe care îi fixezi pe bordul maşinii. Spectatorii se uitau muţi la femeie.

— Frank a mai lăsat ceva pentru tine, nu? Ceva din trecutul tău.

În ciuda reflectoarelor înfierbântate din studio, femeia părea să-şi piardă culoarea. Într-un colţ al platoului de filmare, dincolo de raza vizuală a publicului, Jeremy îl zări pe regizor care îşi rotea un deget ridicat ca elicea unui elicopter. Se apropia pauza de publicitate. Aproape imperceptibil, Clausen aruncă o privire în direcţia aceea. Nimeni, în afară de Jeremy, nu păru să observe; se întreba adesea de ce spectatorii nu puneau niciodată sub semnul întrebării modul în care comunicarea cu lumea spiritelor se încadra atât de bine între pauzele de publicitate.

Clausen continuă:

— Ceva despre care nimeni altcineva nu ştia. Un fel de cheie, e adevărat?

Suspinele continuară pe măsură ce femeia încuviinţa.

— Nu ţi-ai închipuit niciodată că a păstrat-o, nu?

„Perfect, iată argumentul hotărâtor“, se gândi Jeremy. Încă un drept-credincios în devenire.

— Este de la hotelul unde aţi stat în luna voastră de miere. A pus-o acolo ca atunci când o vei găsi să-ţi aminteşti de vremurile minunate pe care le-aţi trăit împreună. Nu vrea să-ţi aminteşti de el cu durere în suflet, pentru că te iubeşte.

— Aaahhhh… strigă femeia.

Sau ceva de genul ăsta. Un fel de geamăt. Din locul unde stătea, Jeremy nu putea fi sigur, pentru că strigătul fu întrerupt dintr-odată de aplauze entuziaste. Brusc, microfonul dispăru. Camerele schimbară rapid planurile. Momentul de glorie al femeii din public luase sfârşit şi ea se prăbuşi pe scaun. Ca la comandă, moderatoarea se ridică de pe canapea şi veni în faţa camerei.

— Nu uitaţi că tot ceea ce vedeţi ţine de domeniul realităţii. Niciuna dintre aceste persoane nu s-a întâlnit vreodată cu Timothy Clausen. Zâmbi. Vom reveni cu încă o prezentare.

Alte aplauze, în timp ce spectacolul se întrerupse pentru pauza publicitară, iar Jeremy se rezemă de spătar.

Ca jurnalist de investigaţie, cunoscut pentru pasiunea sa pentru ştiinţă, făcuse carieră scriind despre astfel de oameni. În general, îi plăcea ceea ce făcea şi era mândru de munca sa, considerând-o un serviciu valoros în slujba publicului, într-o profesie atât de aparte încât drepturile ei erau enumerate în Primul Amendament al Constituţiei Statelor Unite ale Americii. Pentru editorialul său obişnuit din Scientific American, intervievase laureaţi ai Premiului Nobel, explicase teoriile lui Stephen Hawking[1] şi Einstein[2] în termeni profani şi, odată, fusese considerat responsabil pentru instigarea opiniei publice, care determinase FDA[3] să retragă un antidepresiv periculos de pe piaţă. Scrisese mult despre proiectul Cassini[4], despre oglinda imperfectă din obiectivul navei spaţiale Hubble, şi fusese printre primii care criticaseră făţiş experimentul Utah[5], de fuziune la rece, calificându-l drept o escrocherie.

Din păcate, pe cât de impresionant părea, editorialul său nu era remunerat pe măsură. Majoritatea facturilor le plătea din munca de gazetar independent şi, ca toţi gazetarii independenţi, se grăbea mereu să găsească teme care îi interesau pe redactorii de la reviste sau ziare. Domeniul său de interes se lărgise ca să cuprindă „orice ieşit din comun“, aşa că, în ultimii cincisprezece ani, cercetase şi investigase spiritişti, clarvăzători, vindecători şi medii. Demascase înşelătorii, farse şi falsuri. Vizitase case bântuite, căutase creaturi supranaturale şi cercetase originile legendelor urbane. Sceptic din fire, avea totodată capacitatea neobişnuită de a explica conceptele ştiinţifice dificile într-un mod accesibil cititorului de rând, iar articolele sale apăruseră în sute de ziare şi de reviste din toată lumea. Demitizarea ştiinţifică, avea el impresia, era în acelaşi timp şi nobilă şi importantă, chiar dacă publicul nu o aprecia mereu. În mod frecvent, mesajele pe care le primea după publicarea articolelor sale de gazetar independent erau condimentate cu vorbe precum „idiot“ sau „cretin“, dar expresia sa preferată era „lingău guvernamental“.

Jurnalismul de investigaţie, ajunsese el să afle, era o afacere ingrată.

Reflectând încruntat asupra acestor lucruri, Jeremy observă că publicul conversa nerăbdător, întrebându-se cine urma să mai fie ales. Aruncă din nou pe furiş o privire spre blonda care îşi examina rujul de pe buze într-o oglinjoară.

Jeremy ştia deja că persoanele alese de Clausen nu făceau în mod oficial parte din „teatru“, chiar dacă apariţia lui era anunţată dinainte şi lumea se călcase în picioare pentru bilete. Ceea ce însemna, bineînţeles, că publicul era format din mulţi care credeau în viaţa de după moarte. Pentru ei, Clausen nu era un farsor. Cum ar putea şti asemenea lucruri personale despre necunoscuţi, dacă n-ar vorbi cu spiritele? Dar ca orice magician bun care îşi pregătise repertoriul, iluzia rămânea totuşi o iluzie şi, chiar înainte de emisiune, Jeremy nu numai că înţelesese cum să ducă totul la bun sfârşit, dar mai avea şi mărturia fotografică spre a o dovedi.

Desfiinţarea lui Clausen ar fi cea mai mare lovitură a lui Jeremy până în prezent şi tipul o merita. Clausen era cel mai rău gen de şarlatan. Şi totuşi, latura pragmatică a lui Jeremy mai realiza că acela era genul de poveste care apărea foarte rar, aşa că dorea să o exploateze la maximum, în definitiv, Clausen atinsese apogeul celebrităţii, iar în America, celebritatea era tot ce conta. Cu toate că ştia că şansele erau extrem de mici, Jeremy visa cu ochii deschişi la ce s-ar întâmpla dacă Clausen l-ar alege pe el data viitoare. Nu spera, pentru că a fi ales era asemănător cu a câştiga trifecta la Santa Anita[6]. Şi chiar dacă nu se întâmpla, Jeremy ştia că totuşi va avea un reportaj de valoare. Dar valoarea şi extraordinarul erau adesea despărţite de simple întorsături ale destinului, aşa că atunci când pauza de publicitate se sfârşi, Jeremy simţi o uşoară tresărire sperând fără niciun temei că, într-un fel sal altul, Clausen îşi va îndrepta atenţia asupra lui.

Şi astfel, ca şi cum nici Dumnezeu însuşi nu ar fi fost foarte încântat de ceea ce făcea Clausen, se întâmplă întocmai aşa cum îşi dorise.

 

Trei săptămâni mai târziu, iarna se năpustea cu asprime asupra Manhattanului. Un front atmosferic venise dinspre Canada, reducând temperatura până aproape de zero; din grătarele canalelor se ridicau constant dâre de abur înainte de a se împrăştia pe trotuarele îngheţate. Părea că nimeni nu lua în seamă acest lucru. Cetăţenii temerari ai New Yorkului îşi arătau indiferenţa obişnuită faţă de toate lucrurile asociate cu vremea, iar serile de vineri nu trebuiau să fie irosite sub nicio formă. Oamenii munceau prea mult în timpul săptămânii ca să piardă o seară, mai ales atunci când exista un motiv de sărbătorit. Nate Johnson şi Alvin Bernstein sărbătoreau deja de o oră, alături de câţiva prieteni şi jurnalişti – unii de la Scientific American – care se adunaseră în onoarea lui Jeremy. Majoritatea erau binişor chercheliţi şi se distrau straşnic, mai ales pentru că jurnaliştii aveau tendinţa să fie zgârciţi, iar Nate făcea cinste.

Nate era agentul lui Jeremy. Alvin, un cameraman independent, era cel mai bun prieten al lui Jeremy şi toţi se adunaseră în barul foarte la modă din Upper West Side să sărbătorească apariţia lui Jeremy la Primetime Live de la ABC. În săptămâna aceea, fuseseră transmise reclame pentru Primetime Live – cele mai multe dintre ele prezentându-l pe Jeremy în prim plan, cu promisiunea unei dezvăluiri importante, şi – în biroul lui Nate, cererile pentru interviu curgeau şuvoi din toată ţara. Puţin mai devreme, în după-amiaza aceea, sunase cineva de la revista People, aşa că un interviu era programat pentru luni dimineaţă.

Nu fusese timp suficient pentru amenajarea unei încăperi speciale pentru petrecere, dar nimănui nu părea să-i pese. Având o tejghea lungă de granit şi un iluminat de efect, barul plin până la refuz era locul tinerilor specialişti bine plătiţi. În timp ce jurnaliştii de la Scientific American preferau să poarte jachete sport din tweed, cu suporturi de pixuri în buzunare, şi se strânseseră într-un colţ al încăperii discutând despre fotoni, o mare parte din ceilalţi clienţi arătau de parcă ar fi fost în trecere, după ce se istoviseră la slujbele de pe Wall Street sau Madison Avenue: sacouri de la costume italiene aruncate peste spătarele scaunelor, cravate Hermes cu nodul desfăcut, bărbaţi care nu păreau că doresc decât să se uite îndeaproape la femeile care îi însoţeau în timp ce-şi etalau Rolexurile orbitoare. Femeile venite direct de la slujbă, de la edituri sau din publicitate, erau îmbrăcate în fuste create de designeri, purtând tocuri imposibil de înalte, şi sorbeau Martini aromat în timp ce se prefăceau că ignoră bărbaţii. Chiar şi Jeremy urmărea o roşcată înaltă aşezată la celălalt capăt al barului care părea că se uită în treacăt în direcţia lui. Se întreba dacă îl recunoştea din reclamele de la televizor sau dacă dorea doar puţină companie. Roşcata se întoarse într-o parte, aparent neinteresată, dar pe urmă se uită din nou în direcţia lui. Cum privirea ei zăbovi un pic mai mult, Jeremy ridică paharul.

— Te rog, Jeremy, fii atent, zise Nate, atingându-l cu cotul. Eşti la televizor! Nu vrei să vezi ce-ai făcut?

Jeremy îşi întoarse privirea din direcţia roşcatei. Uitându-se spre ecran, se văzu stând vizavi de Diane Sawyer. „Ciudat, gândi el, e ca şi cum ai fi în două locuri deodată.“ Încă nu i se părea ceva real. Nimic din ultimele trei săptămâni nu i se păruse real, în ciuda anilor săi din presă.

Pe ecran, Diane îl prezenta drept „cel mai apreciat gazetar ştiinţific al Americii“. Nu numai că reportajul se dovedise tot ceea ce îşi dorise Jeremy, dar Nate discuta chiar cu cei de la Primetime Live ca Jeremy să facă reportaje în mod curent pentru ei, cu posibilitatea realizării unor reportaje suplimentare pentru Good Morning America. Cu toate că mulţi jurnalişti erau de părere că televiziunea era mai puţin importantă decât alte forme mai serioase de informare, asta nu-i împiedica pe cei mai mulţi dintre ei să o considere în taină drept Sfântul Graal, prin care înţelegeau sume imense de bani. În ciuda felicitărilor, invidia plutea în aer, o senzaţie la fel de străină pentru Jeremy ca şi călătoria în spaţiu. În definitiv, jurnalişti ca el nu ajunseseră tocmai în vârful sistemului ierarhic media – până astăzi.

— Te-a numit „apreciat“? întrebă Alvin. Tu scrii despre Bigfoot şi legenda Atlantidei!

— Taci, zise Nate cu ochii lipiţi de ecranul televizorului, încerc să ascult ce spune. Ar putea fi important pentru cariera lui Jeremy.

Ca agent al lui Jeremy, Nate promova mereu evenimente care „puteau fi importante pentru cariera lui Jeremy“, pentru simplul motiv că independenţa jurnalistică nu era deloc profitabilă. Cu mulţi ani înainte, când Nate pornise la drum, Jeremy avansase o propunere de carte şi, de atunci, lucraseră împreună, pur şi simplu pentru că deveniseră prieteni.

— Mă rog, zise Alvin renunţând la mustrare.

Între timp, pe ecran, în spatele lor se derulau momentele finale ale participării lui Jeremy la emisiunea de televiziune transmisă în timpul zilei, în care Jeremy se prefăcuse că era un bărbat care se întrista de moartea din copilărie a fratelui său, un băiat cu care Clausen pretindea că ar fi comunicat pentru binele lui Jeremy.

— El e cu mine, putea fi auzit Clausen anunţând. Vrea ca tu să-l laşi să plece, Thad.

Imaginea se deplasa pentru a surprinde transpunerea lui Jeremy într-un invitat îndurerat cu chipul schimonosit, în planul din spate, Clausen încuviinţa, fie emanând compasiune, fie arătând constipat, în funcţie de perspectivă.

— Mama voastră nu a făcut nicio schimbare în camera lui – cameră pe care aţi împărţit-o. A insistat să rămână neschimbată, iar tu ai fost nevoit să dormi tot acolo, continuă Clausen.

— Da, gâfâi Jeremy.

— Dar îţi era teamă să stai acolo şi, într-un acces de furie, ai luat ceva de-al lui, ceva foarte intim şi ai îngropat obiectul în curtea din spate.

— Da, reuşi să rostească Jeremy de parcă ar fi fost prea emotiv să spună mai mult.

— Aparatul lui dentar!

— Aaaaahhhhhhh, strigă Jeremy acoperindu-şi faţa cu mâinile.

— El te iubeşte, dar trebuie să înţelegi că, acum, se odihneşte în pace. Nu are nicio nemulţumire în ceea ce te priveşte…

— Aaaaahhhhh, hohoti Jeremy schimonosindu-şi faţa şi mai mult.

În bar, Nate urmărea secvenţele într-o concentrare mută. Pe de altă parte, Alvin râdea în timp ce ridica berea.

— Acordă-i acestui om un Oscar! strigă el.

— Era un spectacol mişcător, nu? zise Jeremy zâmbind.

— Terminaţi, voi doi, zise Nate fără să-şi ascundă mânia. Vorbiţi în timpul reclamelor.

— Mă rog, zise Alvin din nou.

„Mă rog“ fuseseră mereu cuvintele preferate ale lui Alvin.

La Primetime Live, banda video se înnegri şi camera se fixă pe Diane Sawyer şi pe Jeremy care stăteau din nou, unul în faţa celuilalt.

— Aşadar, nimic din ce a spus Timothy Clausen nu era adevărat? întrebă Diane.

— Absolut nimic, zise Jeremy. După cum deja ştii, numele meu nu este Thad şi, cu toate că am într-adevăr cinci fraţi, sunt cu toţii bine sănătoşi.

Diane ţinea un stilou deasupra unui carneţel ca şi cum era pe punctul de a-şi lua notiţe.

— Aşadar, cum a realizat Clausen acest lucru?

— Cum să explic, Diane… începu Jeremy.

În bar, Alvin ridică din sprânceana cu cercel şi se aplecă spre Jeremy.

— I-ai spus pur şi simplu Diane? Ca între prieteni?

— Te rog! zise Nate din ce în ce mai absorbit.

Pe ecran, Jeremy continua să explice.

— Ceea ce face Clausen este pur şi simplu o variaţie la ceea ce oamenii fac de sute de ani. În primul rând, se pricepe la oameni şi ştie foarte bine să facă asociaţii vagi, încărcate din punct de vedere afectiv şi să reacţioneze la sugestiile publicului.

— Da, dar a fost foarte exact. Nu numai cu tine, dar şi cu ceilalţi invitaţi. A ştiut nume. Cum face asta?

Jeremy ridică din umeri.

— M-a auzit vorbind despre fratele meu, Marcus, înainte de emisiune. Pur şi simplu, mi-am inventat o viaţă imaginară despre care am povestit în gura mare.

— Cum a ajuns totuşi la urechile lui Clausen?

— Şarlatani precum Clausen ştiu să folosească o diversitate de şiretlicuri, inclusiv microfoane şi „ascultători“ plătiţi care circulă în zona de aşteptare înainte de emisiune, înainte de a mă aşeza, m-am mutat, bineînţeles, dintr-un loc în altul şi am început să conversez cu o mulţime de spectatori, urmărind să văd dacă cineva ar manifesta un interes neobişnuit pentru povestea mea. Şi cum era de aşteptat, un bărbat a părut deosebit de interesat.

În spatele lor, banda video fu înlocuită cu o fotografie mărită pe care Jeremy o făcuse cu o cameră mică ascunsă în ceasul său de mână, un dispozitiv de spionaj, pe care îl trecuse imediat pe nota de plată a revistei Scientific American. Lui Jeremy îi plăceau dispozitivele high-tech la fel de mult cum îi plăcea să le cumpere cu banii altora.

— La ce ne uităm? întrebă Diane.

Jeremy arătă spre imagine.

— Acest bărbat se amesteca printre spectatori, dându-se drept un invitat din Peoria. Am făcut această fotografie exact înainte de emisiune, în timp ce stăteam de vorbă. Apropiaţi imaginea, vă rog.

Pe ecran, apăru fotografia mărită şi Jeremy făcu semn cu mâna spre ea.

— Vezi acul mic cu literele USA de pe reverul său? De fapt nu e o insignă. În realitate, e un transmiţător în miniatură care comunică cu un aparat de înregistrare din culise.

Diane se încruntă.

— Cum de ştii asta?

— Pentru că, spuse Jeremy ridicând dintr-o sprânceană, întâmplarea face să am şi eu unul exact la fel.

În replică, Jeremy băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase ceea ce părea să fie acelaşi ac cu literele USA, ataşat la un fir lung ca aţa, cu transmiţător.

— Acest model deosebit este fabricat în Israel – vocea lui Jeremy se auzea dincolo de prim-planul cu dispozitivul – şi este foarte modern. Am auzit că e folosit de CIA, dar, bineînţeles, nu pot confirma acest lucru. Pot să-ţi spun doar că tehnologia este foarte avansată – acest microfon mic poate recepţiona conversaţii dintr-o încăpere aglomerată şi plină de zgomot şi, cu ajutorul unor sisteme de filtrare adecvate, le poate chiar izola.

Diane studie acul, părând fascinată.

— Şi eşti sigur că acesta era într-adevăr un microfon şi nu doar un ac?

— După cum ştii, investighez trecutul lui Clausen de mult timp şi la o săptămână după emisiune, am reuşit să mai obţin nişte fotografii.

Pe ecran apăru brusc o altă fotografie. Deşi puţin neclară, era o imagine a aceluiaşi bărbat care purtase acul cu literele USA.

— Această fotografie a fost făcută în Florida, în faţa biroului lui Clausen. După cum vezi, bărbatul se îndreaptă spre birou. Numele său este Rex Moore şi este în realitate un angajat de-al lui Clausen. Lucrează pentru Clausen de doi ani.

— Ooohhhooo! strigă Alvin, aşa că restul transmisiunii, care se încheia oricum, fu acoperit, în timp ce alţii, invidioşi sau nu, începură şi ei să huiduie şi să strige.

Băutura gratuită acţionase ca o vrajă, aşa că Jeremy fu bombardat cu felicitări după ce emisiunea se terminase.

— Ai fost fantastic, zise Nate.

La patruzeci şi trei de ani, Nate era scund şi chel şi avea obiceiul să poarte costume care erau puţin cam strânse pe talie. Oricum, bărbatul era energia întruchipată şi, ca majoritatea agenţilor, era ameţit mereu, în sensul bun, de un optimism înflăcărat.

— Mulţumesc, zise Jeremy dând pe gât restul de bere.

— Ăsta o să fie un lucru foarte important pentru cariera ta, continuă Nate. Este biletul tău pentru o colaborare permanentă cu televiziunea. Gata cu lupta pentru colaborarea la reviste de calitate proastă, gata cu alergatul după povestirile cu OZN-uri. Am susţinut mereu că faţa ta e făcută pentru televiziune.

— Ai afirmat tot timpul treaba asta, recunoscu Jeremy privind înainte asemenea cuiva care susţine o prelegere pentru a mia oară.

— Vorbesc serios. Producătorii de la Primetime Live şi Good Morning America continuă să sune vorbind despre colaborarea ta permanentă la emisiunile lor. Ştii, lucruri de genul: „ce înseamnă pentru voi această ştire ştiinţifică de ultimă oră“ şi toate celelalte. Un pas important pentru un reporter de ştiinţă.

— Sunt jurnalist, pufni Jeremy, nu reporter.

— Mă rog, zise Nate, făcând o mişcare ca şi cum ar fi dat la o parte o muscă. Cum am afirmat mereu, faţa ta e făcută pentru televiziune.

— Trebuie să admit că Nate are dreptate, adăugă Alvin făcând cu ochiul. Adică, cum altfel ai putea să fii mai simpatizat de femei decât sunt eu, chiar dacă n-ai personalitate?

De mulţi ani, Alvin şi Jeremy frecventaseră barurile împreună, căutându-şi partenere.

Jeremy râse. Alvin Bernstein, al cărui nume evoca un contabil elegant şi cu ochelari – unul dintre profesioniştii fără număr care purta pantofi Florsheim şi mergea la muncă cu o servietă –, nu părea să fie Alvin Bernstein. În adolescenţă, îl văzuse pe Eddie Murphy în Delirious şi se hotărâse să-şi însuşească stilul complet-în-piele, o garderobă care îl îngrozise pe tatăl său, Melvin, care purta pantofi Florsheim şi nelipsita servietă. Din fericire, pielea părea să meargă bine cu tatuajele. Alvin considera tatuajele o reflectare a esteticii sale originale, aşa că era tatuat original pe ambele braţe, exact până la omoplaţi. Toate astea i se potriveau perfect cu piercing-urile din urechi.

— Prin urmare, mai intenţionezi să faci un drum în sud ca să investighezi povestea aia cu fantome? insistă Nate. Jeremy parcă îi vedea rotiţele care ţăcăneau şi pocneau în creierul său. După interviul din People, adică.

Jeremy îşi dădu părul negru din ochi şi făcu semn spre barman pentru încă o bere.

— Mda, aşa cred. Cu Primetime sau fără, mai am facturi de plătit, aşa că mă gândeam că aş putea folosi povestea pentru editorialul meu.

— Dar vom păstra legătura, nu? Nu ca atunci când ai mers clandestin cu Righteous and Holy?

Nate se referea la un articol de şase mii de cuvinte, despre un cult religios, pe care Jeremy îl scrisese pentru Vanity Fair. În momentul acela, Jeremy rupsese absolut toate legăturile cu el pentru o perioadă de trei luni.

— Vom păstra legătura, zise Jeremy. Povestea asta nu e la fel. Ar trebui să termin cu ea în mai puţin de o săptămână. „Lumini misterioase în cimitir.“ Nu-i mare brânză.

— Hei, din întâmplare ai nevoie de un cameraman? întrebă cu glas subţire Alvin.

Jeremy se uită spre el.

— De ce? Vrei să mergi şi tu?

— Tare mult. Să mă îndrept spre sud iarna, poate mă întâmpină o mândră frumoasă din părţile locului în timp ce tu plăteşti totul. Am auzit că femeile de acolo pot să te înnebunească, dar într-un fel plăcut. Va fi ca o vacanţă exotică.

— Nu trebuie să filmezi ceva pentru Lege şi ordine săptămâna viitoare?

Pe cât de ciudat arăta Alvin, reputaţia lui era impecabilă, iar serviciile sale aveau mare căutare.

— Mda, dar voi fi liber spre sfârşitul săptămânii, zise Alvin. Şi atenţie, dacă eşti serios în privinţa chestiunii cu televiziunea cum zice Nate că ar trebui să fii, ar putea fi important să prinzi câteva secvenţe făcute cum trebuie cu aceste lumini misterioase.

— Presupunând că există nişte lumini de filmat.

— Tu te duci la faţa locului şi mă ţii la curent. Îmi voi păstra agenda liberă.

— Chiar dacă există lumini, este o poveste banală, avertiză Jeremy. Nicio persoană din televiziune nu va fi interesată.

— Nu până acum o lună, poate, zise Alvin. Dar după ce te-au văzut astă-seară, vor fi interesaţi. Ştii cum este în televiziune – toţi acei producători care se străduiesc în van să găsească următoarea chestie „tare“. Dacă Good Morning America va fi brusc foarte interesată, atunci îţi dai seama că cei de la Today vor suna curând şi Dateline va bate la uşă. Niciun producător nu doreşte să fie lăsat deoparte. Cam aşa ajung să fie concediaţi. Ultimul lucru pe care şi-l doresc este să fie obligaţi să explice conducerii de ce au ratat ocazia. Crede-mă – lucrez în televiziune. Îi cunosc pe aceşti oameni.

— Are dreptate, zise Nate, întrerupându-i. Niciodată nu ştii ce se va întâmpla în viitor, aşa că s-ar putea să fie o idee bună să planifici dinainte. Ai avut o intervenţie hotărâtoare astă-seară. Nu-ţi bate joc de tine. Şi dacă vei putea realiza un film adevărat cu luminile, ar putea fi tocmai lucrul de care ar avea nevoie Good Morning America sau Primetime ca să se decidă…

Jeremy se uită cu ochii pe jumătate închişi la agentul său.

— Vorbeşti serios? Este o poveste de nimic. Motivul pentru care m-am hotărât să văd ce e cu ea e faptul că aveam nevoie de o pauză după Clausen. Povestea asta mi-a luat patru luni din viaţă.

— Şi uite unde ai ajuns, zise Nate punând o mână pe umărul lui Jeremy. E posibil să fie o treabă „subţire“, dar cu o înregistrare senzaţională şi un comentariu pus la punct, cine ştie ce va crede televiziunea?

Pentru o clipă, Jeremy rămase tăcut înainte ca, în final, să ridice din umeri.

— Bine, zise el. Aruncă o privire spre Alvin. Voi pleca marţi. Vezi dacă poţi să ajungi acolo până vinerea viitoare. Te voi suna până atunci pentru detalii.

Alvin se întinse după bere şi bău.

— Ei, asta-i bună, zise el imitându-l pe Gomer Pyle[7], o iau din loc spre meleagul pulpelor şi al măruntaielor de porc. Şi promit că nota mea de plată nu va fi prea scumpă.

Jeremy râse.

— Ai fost vreodată în sud?

— Da’ de unde. Tu?

— Am vizitat New Orleans şi Atlanta, recunoscu Jeremy. Dar astea sunt oraşe mari şi oraşele mari sunt destul de asemănătoare pretutindeni. Pentru povestea asta, ne vom îndrepta spre adevăratul sud. Este un oraş mic în Carolina de Nord, o localitate numită Boone Creek. Ar trebui să vezi site-ul web al oraşului. Vorbeşte despre azalee şi sângeri care înfloresc în aprilie şi prezintă cu mândrie o imagine a celui mai de vază cetăţean al oraşului. Un tip numit Norwood Jefferson.

— Cine? întrebă Alvin.

— Un politician. A fost membru în Senat pentru Carolina de Nord din 1907 până în 1916.

— Şi cui îi pasă?

— Întocmai, zise Jeremy încuviinţând din cap. Aruncând o privire în partea cealaltă a barului, observă cu dezamăgire că roşcata dispăruse.

— Unde se află localitatea asta, cu exactitate?

— Drept între locul unde a înţărcat dracu’ iapa şi „unde ne aflăm cu exactitate?“ Voi sta într-un loc numit Greenleaf Cottages pe care Camera de Comerţ îl descrie drept pitoresc şi rustic, dar totuşi modern. Cine ştie ce mai înseamnă asta.

Alvin râse.

— Sună ca o aventură.

— Nu-ţi face griji din cauza asta. Te vei acomoda foarte bine acolo, sunt convins.

— Crezi?

Jeremy se uită cu atenţie la îmbrăcămintea de piele, la tatuaje şi piercing-uri.

— Categoric, zise Jeremy. Cei de acolo vor dori probabil să te adopte.