Viewing Single Post
AnnaE
#0

Iubeste revolutia!  de Alexandr Soljenitin

I.

Săptămâni măcinate

Într-o dimineaţă ploioasă şi posomorâtă, apropiindu-se de Moscova, Nerjin stătea pe platforma deschisă a vagonului. Cu faţa umezită de ploaia blândă de iulie, se gândea cât de profund este, cât de multe ştie, în ciuda celor 23 de ani ai săi, imaginându-şi cât de multe va cunoaşte în viitor. Odată cu acele gânduri, îi veneau în cap diferite glume, iar pe cele mai reuşite Gleb le istorisea în gând colegului său de şcoală Andrei, a cărui prezenţă o simţea permanent. Iar când amândoi trebuiau să râdă în hohote, el râdea cu voce tare, fapt ce l-a surprins pe însoţitorul de tren, care trecea prin tambur.

Şi, iată, luând în prealabil ultimul examen de stat la Facultatea de Fizică şi Matematică din Rostov, cu inima uşurată în faţa drumurilor larg deschise acum spre toate ştiinţele şi artele, Gleb a plecat imediat, în iunie, să susţină examenele la mult râvnitul IFLIM – Institutul de Filosofie, Literatură şi Istorie din Moscova. Ducea în mintea sa, dar mai mult în conspecte, cunoştinţe de latină şi slavă veche, plus câteva literaturi: antică, universală până la Renaştere, rusă până la Karamzin, şi istoria Evului Mediu. Numărul mare de discipline nu-l speria, dimpotrivă, îl bucura prin diversitatea sa şi prin neasemănarea cu teoria analitică a ecuaţiilor diferenţiale şi cu mulţimile monodrome. Măsurând ani întregi în secunde, Nerjin nu ştia şi nici nu-şi dorea odihna. Nu o dată a verificat pe propria piele şi cu recunoştinţă regula lui Lamarck că odihna constă în schimbarea activităţilor.

Ai grijă! Nu pierde timpul! Aceasta era deviza febrilă a lui Gleb încă din anii de şcoală. Nu-l puteai atrage în niciun fel de hoinăreală, umblat fără rost, cu excepţia fotbalului. Îl obseda amintirea morţii nefericite a tatălui său la 27 de ani. (Dar Lermontov? Dar Évariste Galois?) Iar Gleb se purta de parcă şi lui i-ar fi fost predestinat acelaşi soroc. Zbătându-se între matematică, literatură şi istorie, deja după al treilea an de „Fizică şi Matematică”, a decis să studieze concomitent la fără frecvenţă, la IFLIM, despre existenţa căruia aflase cam târziu, din pricina izolării provinciale.

Pe tot parcursul anului trei, apăru la orizont primejdia înrolării în armată. Veneau agenţi de recrutare de la una, a doua, a patra şcoală militară şi-l ademeneau să treacă la ei, să abandoneze universitatea.

— Oare vei câştiga tot aşa de bine lucrând ca învăţător? (Dar ce importanţă are cât câştigi? Oare ne alegem calea vieţii după bani?) Iar în armată vei fi avansat imediat în aparatul de comandă, altfel vei sta trei ani ca simplu soldat.

Să pierzi trei ani din tinereţe în armată părea cu adevărat oribil, mai ales că acolo nu-ţi vâri capul tu însuţi. Pe vreme de război e altă treabă. Gleb aproape că se visa un bărbat glorios pe front, dar visa cu ochii deschişi şi viitoarea revoluţie europeană şi, desigur, Marele Război Revoluţionar. Dar mai este până la acel război, iar milităria în anii de pace este insuportabilă.

Şi iată! La sfârşitul anului cinci, în primăvară, la examenul medical de la oficiul de recrutare, chirurgul i-a atras atenţia asupra unei anomalii căreia Gleb nu-i acorda nicio importanţă, deşi încă din anii de şcoală îl deranja la fotbal. Chirurgul a ezitat, a dat de câteva ori din cap:

— Aceasta poate să se transforme repede într-o tumoare periculoasă. Şi a notat în fişă: „În timp de pace, nu este apt, în timp de război – serviciu auxiliar.”

Deşi surpriza era cam neplăcută şi prea neaşteptată, totuşi era un dar al destinului! Tumoarea poate să apară ori să nu apară, dar peste două luni te vei prezenta la examenele de stat şi nu vei defila în echipa de recruţi. Eşti liber! Iar acesta e întocmai timpul de aur care-ţi lipsea!

Aşadar, viaţa era frumoasă. Mai întâi pentru că îi era supusă lui Nerjin, şi el putea să facă orice cu ea. Şi pentru că lumea i se revela nemărginită şi miraculos de interesantă în evoluţia sa, în diversitatea de culori a istoriei sale şi a gândirii umane. Nerjin a avut noroc şi de faptul că trăia în cea mai bună tară. O tară care trecuse de toate crizele istoriei, care era deja organizată după principiile de bază ale gândirii ştiinţifice şi echităţii sociale. Acest fapt îi scutea mintea şi conştiinţa de nevoia de a-i apăra pe nefericiţi şi umiliţi fiindcă nu mai erau nefericiţi şi umiliţi. Era cea mai potrivită ţară ca să se nască în ea un om însetat de cunoaştere.

În ultima vreme, acestei ţări i se atribuie o a doua denumire, una de substituţie – „Rusia”. Un cuvânt chiar plăcut într-un fel, deoarece cândva era interzis şi blestemat, iar acum apare pe paginile ziarelor tot mai des. Acest cuvânt te încânta prin ceva, îţi amintea de ceva, dar nu-ţi redeştepta cele mai duioase simţăminte şi chiar te enerva când se încerca înlocuirea cuvântului de chiparos şi tămâie, de grâu şi mesteacăn, cu un cuvânt proaspăt şi tânăr, fumegând a sânge fierbinte – „Revoluţia”.

Toată generaţia lor era născută pentru a duce revoluţia din cea de-a şasea parte a Pământului pe întregul Pământ.

Trenul huruia pe alocuri, trecând peste primele străzi şi linii de tramvai ale Moscovei, asfaltul şi acoperişurile luceau umede în lumina noii zile, se zăreau câţiva locuitori mergând alene pe străzi, fiindcă era duminică, zi în care e atât de plăcut să dormi când plouă.

Împodobit cu cele douăsprezece semne eterne ale zodiacului, orologiul vechi al gării Kazan întâmpina trenurile spălate, strălucitoare, ce se apropiau unul după altul de platformele cenuşii de cositor în aceste ore ale dimineţii dintr-o simplă duminică de iunie. Chiar o simplă duminică, cea de-a douăzeci şi doua zi a lunii.

Trenul zgomotos al metroului l-a dus pe Nerjin de la Piaţa Comsomolskaia spre Sokolniki, în Moscova Veche ce i s-a arătat cu-al său zid „Kitaigorod”, cu Biserica lui Hristos şi capela Iversk. O Moscovă pe care Nerjin n-a văzut-o niciodată şi n-a cunoscut-o. El o ştia doar pe cea nouă: cu două cozi în metrou, cu clădirea Sovnarcomului şi blocurile A, B, C, D din strada Gorki. Această Moscovă nu-i tulbura inima precum Kievul, ci îl obosea prin masivitatea sa – totuşi, era numai bună să fie capitala unei ţări măreţe.

În schimb, începând cu centura Sokolniki, Gleb s-a calmat şi privea liniştit tramvaiul CS[1], parcul, plăcuta zonă Rostokino, cu iazul tihnit, în urma căruia se întindea o pădurice, iar de partea cealaltă a râului – clădirile uniforme ale IFLIM pline de tineri care gândesc neuniform: în institut Nerjin intra ca într-un templu, mândrindu-se că va fi o părticică din el. I se părea că domnişoarele şi tinerii pe care nu-i cunoştea şi pe care-i întâlnea pe coridoare îmbulzindu-se lângă orare, lângă gazetele de perete, sau înconjuraţi de foliante uriaşe în sălile de lectură ale facultăţii şi chiar mâncând primitiv simple sendvişuri în bufetul de la subsolul institutului, erau cei mai talentaţi dintre toţi semenii săi din întreaga Uniune Sovietică – şi Nerjin murea de nerăbdare să facă cunoştinţă cu ei şi să le arate că şi el e la fel de talentat. Însă ca răspuns primea din partea lor doar priviri dispreţuitoare: în grupul lor obişnuit el arăta ca un tip neobişnuit. Ca student la fără frecvenţă, se deosebea îndată, simţindu-se ca unul dintr-o rasă inferioară – un student de mâna a doua.

Spre hulubăria secţiei fără frecvenţă nici nu puteai urca pe scara centrală, ci pe o scară de lângă toalete. În schimb, în hulubărie stăteau două secretare extraordinare – una era o poloneză bălaie de o frumuseţe răpitoare, cu ochii albaştri, cealaltă, cu ochii ca măslinele şi cu o sclipire căpruie şi umedă, era gata să înţeleagă şi să creadă totul. Cea din urmă îi plăcea lui Nerjin în mod deosebit, prin neliniştea aşteptării din sufletul ei tânăr.

Secretarele primeau studenţii de la cursurile prin corespondenţă. Deşi nu exista niciun motiv evident pentru a râde, în camerele mici de lângă hulubării se râdea cu însufleţire.

Primind bon pentru un pat în Complexul Studenţesc Central, copiindu-şi orarul cursurilor şi al examenelor, luându-şi legitimaţiile necesare pentru toate sălile de lectură, abia stăpânindu-şi nerăbdarea de a se arunca asupra cărţilor, Nerjin mergea în tramvaiul SK către Strominka şi îl asculta distrat pe un evreu bielorus nu prea tânăr, student şi el la cursurile cu frecvenţă redusă. Tovarăşul de drum i-a spus care e salariul său, care e salariul soţiei sale, i-a descris aptitudinile fiului mai mare şi, în fine, a recunoscut că e foarte neliniştit: duminica trecută, s-a ţinut o lecţie închisă pentru comunişti şi lectorul din ştabul Districtului militar bielorus a spus că relaţiile noastre cu Germania sunt încordate până la extrem şi că în orice moment ne putem aştepta la un război.

Mestecenii din Sokolniki, împrospătaţi de ploaie, apăreau din când în când la geamurile tramvaiului. Mai erau nişte dezminţiri solide din partea TASS-ului[2] cu privire la Germania, cum că ea nu ne este ostilă şi că nu se pregăteşte de război, astfel încât nimeni nu se aştepta la nimic.

În Stromînka, Neqin a nimerit într-o cameră unde erau şapte paturi, dintre care cinci erau ocupate de către umaniştii de la USM[3] şi IFLIM. Ei încă nu se dezmorţiseră după somn: unul dintre ei se bărbierea, altul stătea întins şi privea în gol, altul îşi aşeza lucrurile în geamantan, iar aceste lucruri erau doar cărţi, şi stăpânul, neputând să se abţină, le răsfoia cu dragoste. Toţi s-au uitat chiorâş la Nerjin, aşa cum se uită pasagerii dintr-un cupeu la vreun bărbat cu un sac de slănină stătută şi încălţat în ciubote date cu păcură.

Ploaia de după geam a încetat, însă nu toate picăturile de pe sticlă s-au uscat. La radio se difuza emisiunea de ştiri de la ora douăsprezece. În timp ce Nerjin îşi aranja patul şi-şi curăţa noptiera de resturile predecesorului său, ştirile îşi urmau calea celor cincisprezece minute alocate, erau banale şi senine. În afară de toate victoriile obţinute în întrecerea socialistă, cineva făcea grevă în Puerto-Rico; şomerii din Brazilia au capturat o maşină cu lapte, dar nu l-au băut, cum era de aşteptat, ci l-au vărsat în canal; ticăloşii social-democraţi finlandezi iarăşi clevetesc împotriva Uniunii Sovietice; iar colonialiştii necruţători din India iar se îmbogăţesc. Un student s-a ridicat alene să ridice furca gramofonului, însă altul l-a oprit:

— Aşteaptă puţin, va fi un concert.

Primul a încremenit cu mâna ridicată şi crainicul a anunţat discursul lui Molotov.

Parcă o flacără electrică de la un aparat de sudură a trecut prin cele şase inimi ale viitorilor istorici şi economişti. Ei s-au ridicat brusc, într-o tresărire comună, înlemnind care şi unde stătea, şi ascultau aşa, schimbând din când în când priviri încruntate. Fâşii negre ale norilor treceau ameninţător pe cerul tulbure, ca diviziile duşmanului care au spart deja linia apărării. Lumea echilibrată, comodă, firească s-a despicat, în ea a apărut o crăpătură largă care nu poate fi acoperită de aşa-zisul podişor al Cauzei Noastre Drepte.

Acest fapt era resimţit de toţi, parcă venea spre noi un gigantic spărgător de ziduri al Istoriei. Era ceva măreţ. Era o epocă.

Toii cei cinci studenţi au intrat în vorbă deodată, ba chiar şi Nerjin li s-a alăturat. Erau gânduri răsunător-pocnitoare, gânduri vâscoase. Tinerii polemizau despre toate concomitent: oare aveam nevoie în ’39 să legăm prietenie cu Germania? Cine pe cine a indus în eroare? Şi oare ce înseamnă pentru Hitler Europa îngenuncheată – un depozit de praf de puşcă sau un atelier de arme în mişcare? Nu discutau doar despre cum se va desfăşură războiul: tot ce citiseră prin ziare de mulţi ani, tot ce ascultaseră la radio şi la întruniri, tot ce văzuseră la demonstrării şi în cinematografe (şi toate lucrurile pe care era interzis să le rosteşti) s-au suprapus – şi tinerii nu se îndoiau că graniţele sovietice vor rezista.

Încă neacceptat întru totul, Gleb încerca un sentiment de înfrăţire faţă de acei băieţi care au căpătat în capitală un bagaj de cunoştinţe incomparabil cu al lui – iată, noi suntem născuţi în ’17 şi ’18 şi ne este dat să trăim ceva măreţ şi cumplit! Dar noi suntem pregătiţi pentru asta. Am avut ghinionul să ne naştem după revoluţie, ea nu ne-a rămas nici măcar în amintirile din copilărie, nici vorbă să fi participat la ea. Dar mereu a existat o presimţire a marii bătălii inevitabile, care se va încheia cu Revoluţia Mondială, însă înainte de asta ei trebuie să cadă, să piară toţi, să se pregătească să moară cu toţii, iar acest gând îi umplea de fericire şi mândrie. Generaţiei lor nu-i părea rău să cadă, fiindcă pe oasele celor căzuţi omenirea va urca spre lumină şi fericire.

Piaţa Preobrajenski era de nerecunoscut. Încă nu fusese rostit până la capăt discursul, că oamenii noştri sovietici, înnebuniţi, alergau spre casele de economii, scoţând în fugă din buzunare carnetele de economii, uşile cu oglinzi erau sparte, bucăţile de sticlă zăngăneau îngrozitor; în duhoarea densă a magazinelor, se clătinau de la o tejghea la alta gloate de femei şi bărbaţi transpiraţi şi furioşi care înşfăcau tot ce putea pus între dinţi – de la franzelele proaspete aurii până la pachetele prăfuite de muştar.

Însă spiritul de vitejie spartan, spiritul Romei republicane, fumega în odaia tinerilor de aceeaşi vârstă cu Revoluţia din Octombrie. Acea adunătură de oameni-porci din magazine le provoca nu atât furie, cât repulsie. Iar ei trăiau în mijlocul acestei gloate întunecate? Şi oamenii din această gloată îndrăzneau oare să se numească cetăţeni sovietici? Erau mulţi, extrem de mulţi indivizi jos, pe stradă, şi mai la deal, în piaţă, însă noi, cei bine instruiţi ideologic, eram milioane – şi în linia întâi a frontului noi trebuie să ne spunem cuvântul, nu ceilalţi.

Nerjin plecă iarăşi la institut cu tramvaiul de la cercul Sokolniki. El încă nu pricepu că sesiunea pentru cei de la fără frecvenţă nu va avea loc, nu vor fi examene. Institutul de Filosofie şi Literatură va mai exista oare? Se duse cu legitimaţiile sale în sala de lectură şi adună manuale care nu se găseau în Rostov, stătea şi răsfoia mai multe cărţi deodată, trecând de la una la alta, chiar mângâind paginile atrăgătoare, pe care nu va apuca să le citească vreodată. Şi-atât de mult îi plăceau aceste ştiinţe pe care nu le va cunoaşte niciodată.

S-a înseninat. Pământul s-a zvântat. Te învăluia căldura de iunie. Până seara, pe carosabilul Rostokin tot mergeau în viteză sute de camioane goale, înnebunite, iar fuga lor duminicală amintea cu neîndurare că războiul nu este un vis.

Prin cămine forfoteau intendenţii, montând pe geamuri camuflaje stângace. Neavând încredere în ele, seara deconectau de la centrala electrică întregul raion Stromînka şi, posibil, toată Moscova. Colegii de cameră ai lui Nerjin au plecat pe jos noaptea, pe întuneric, la adunarea comsomolistă de pe strada Mohovaia, traversând toată Moscova. Acest fapt era ameninţător, misterios, în aer plutea presimţirea războiului civil. Pentru generaţia lor, acesta era cel mai înalt etalon.

Nerjin stătea întins pe cuşetă în beznă şi, cu o expresie de aprobare sumbră pe chip, asculta şirul de ucazuri: despre mobilizarea totală, despre introducerea stării de război, despre interdicţia de a circula dintr-un oraş în altul, despre sancţiunile penale pentru cei care răspândesc zvonuri şi seamănă panică.

Aşa. Aşa. Corect.

Stop: dar ce-i cu interdicţia de a circula dintr-un oraş în altul? înseamnă că el nu va mai pleca la Rostov? Pe moment, l-a apucat extazul în acea nenorocire comună – şi, dacă nimeni nu are voie, atunci nici el nu va mai cere exmatricularea. Înseamnă că rămâne în Moscova şi se va înrola în armată aici. (Neapărat în artilerie, ca şi tatăl său: din universitate direct în artilerie.) Fireşte că Gleb îşi iubea soţia cu pasiune, era ataşat sufleteşte de mama sa, însă nu într-atât ca să mai zăbovească pentru a îndeplini procedura de bun-rămas, neobligatorie şi de prisos.

În iunie, nopţile din Moscova nu sunt albe, ci cenuşii şi scurte pentru sudici. Înainte de sfârşitul nopţii, războiul zdruncină puternic Moscova – de parcă toată aviaţia lui Hitler veni să bombardeze capitala. Iată epicentrul războiului! S-a aflat apoi că erau tunurile noastre care păreau să crape de ciudă. Şi parcă se clătinau pereţii şubrezi ai complexului studenţesc, ridicat la repezeală, în goana cincinalelor. S-a tras din tunuri până la răsăritul stacojiu al soarelui, când era clar că nemţii nu sosiseră îndeobşte, iar alarma era de exerciţiu.

Pe străzi erau lipite ziare din data de 23 – şi cât de diferite erau de surorile lor nepăsătoare din data de 22: ieri, în gazete, încă era o prietenie strânsă cu Germania, şi nimeni nu-şi putea imagina titlurile de azi, ca nişte strigăte. Infailibilul ziar Pravda, bunăoară, ţipa că preafrumoasa Europă geme strivită sub cizmele ocupanţilor nemţi.

La staţiile de tramvai, copiii se smulgeau din mâinile mamelor care plângeau şi săreau voiniceşte pe treptele vagoanelor. Casele teatrelor vindeau bilete din inerţie, şi oamenii cumpărau. Nerjin n-ar fi vrut să vadă o astfel de profanare: despre care teatre putea fi vorba? Pe o ulicioară lăturalnică a Arbatului, unde Nerjin intră să cinstească memoria lui Skriabin, camerele din spatele geamurilor casei-muzeu închise erau scufundate în tăcere şi întuneric.

Turnurile cărămizii ale Kremlinului erau întunecate, sumbre, stăteau nemişcate deasupra scuarului Alexandrovsk şi nu dezvăluiau tainele furtunoase din spatele pereţilor. Cei patru cai ai Teatrului Balşoi alergau ca-ntotdeauna acolo sus, pe soclurile lor, şi probabil erau sortiţi să fie bombardaţi chiar în zilele ce se apropiau. Nimeni, în afară de provincialul Nerjin, nu-şi întorcea privirea spre primul tipograf, atât de bătrân, uitat deja. Mai departe şi mai sus, de partea cealaltă a pieţei imense, steagul roşu fâlfâia graţios în soarele luminos de iunie, între două nimfe cioplite din piatră ce se înălţau deasupra clădirii cu multe etaje despre care, deşi nu ştia nimic şi nici nu se apropia de panourile sale lucioase, Nerjin şi-a dat seama brusc că e Ministerul Afacerilor Externe.

Gara Kazan era ticsită de oameni, erau aproape numai bărbaţi. Biletele se vindeau doar celor care aveau certificate de recrutare pentru prima şi a doua zi de mobilizare în comisariatele militare din provincie. Ca să vezi! Lui Gleb nici nu-i trecu prin cap până acum că, având adeverinţa de „parţial inapt de serviciul militar”, nu va fi mobilizat imediat? Deci trebuie să aştepte? Nu câteva zile, ci săptămâni. Şi dacă tot războiul se va termina? El s-ar fi lipit fără să stea pe gânduri de prima unitate militară care l-ar fi primit, însă nu ştia ce să facă – încotro s-o ia prin vârtejul ăsta general? Se duse să se informeze la comisariatul militar din Sokolniki: dacă un ins din alt oraş ar putea să se mobilizeze în Moscova. Se dovedi că nu e posibil. Deci s-o ia cât mai curând spre casă! Şi de acolo, direct în armată! Cât mai repede! Trotuarele Moscovei ardeau sub picioarele lui.

Ordinea de pe calea ferată se duse dracului după prima răbufnire a războiului: nu puteai cumpăra bilete de la case, dar nici nu le controla nimeni. Pentru o secretizare mai vigilentă, ca să-i aducă la disperare pe spionii germani, numerele şi plecările trenurilor nu se anunţau în difuzor. Abătându-se de la oră, o garnitură de pasageri, supraaglomerată, porni spre Voronej. Şi Nerjin se afla în ea.

Stătu tot drumul visându-şi nerăbdător oraşul natal. În cupeurile ticsite, se aflau în mare parte bărbaţi; fumau şi discutau despre război. Un aviator blond, un băiat chipeş, voinic, lat în umeri, în care se îmbinau cumva armonios şi forţa, şi blândeţea, şi mintea lucidă, şi umorul caracterului rusesc mediu, rezemându-şi coatele de masă, povestea pe îndelete că a fost în permisie, iar acum se întoarce la unitate. Aviatorul, în pofida vârstei sale, nu afişa o expresie de orgoliu, ba chiar mai curând îi părea rău de superioritatea sa faţă de cei zece vecini de cupeu, de diferite vârste. Transferat după reforma lui Timoşenko din corpul ofiţerilor în cel al sergenţilor, slujea în armată al treilea an la rând şi era gata de tot felul de transferări, pericole, neplăceri, iar aceşti oameni din civilie, legaţi strâns de familie şi de obişnuinţe, i se păreau nişte copii necopţi, nepregătiţi de nimic, care nu cunoşteau din plin amarul.

Toate întrebările puse aviatorului îl făceau să-i asigure pe ceilalţi că aviaţia noastră este imensă şi invincibilă. Însă, gândindu-se la aerodromul unităţii sale de peste Nipru, şi-l amintea aşa cum îl părăsise cu trei săptămâni în urmă: erau acolo patru avioane de luptă noi, abia aduse de la uzină, de pe o linie experimentală. Ele nu se produceau încă în serie, având o cadenţă de tragere şi o capacitate de manevrare în aer foarte bune – nu toţi au reuşit să zboare cu aceste maşini, nici măcar o dată. Mai erau pe aerodrom zeci de sicrie zburătoare „I-16”, poreclite şi „I-şac”[4], cu tavanul jos şi cu o viteză de tot rahatul. Purtând pică celor care, fără să priceapă o boabă, turnau filme pompoase gen Escadrila nr. 5, având tupeul să le arate chiar şi în clubul lor, aviatorul nu îndrăznea să mintă, ci povestea totul aşa cum se întâmpla în realitate. Nerjin îl asculta amorţit, iar în urechi îi suna ţăcănitul roţilor trenului, care îi ducea pe toţi, şi nu găsea puterea să creadă în vorbele aviatorului.

În gările mici, atât de obişnuite în Rusia, se adunau deja cei mobilizaţi în aşteptarea plecării. Ca prin minune, pe iarba verde de după îngrăditurile staţiilor, lăsau urme albe baticurile femeilor şi legăturile cu merinde de drum, nevestele plângeau convulsiv, atârnau de bărbaţi, aceştia se eliberau şi beau în grabă votcă direct din sticle, iar la o staţie se dansa voiniceşte. Acel dans deloc vesel se întipări în memoria lui Nerjin ca o imagine atemporală. Îl străbătu un val de recunoştinţă faţă de acei mujici beţi pe care de atâtea ori îi chemau să-i ducă pe front şi tot n-au fost duşi la război.

A treia zi după duminica de 22 iunie, în Rostov au apărut deja primele semne de statornicire a noii vieţi – viaţa în stil militar. Bulevarde întregi, iar străzile, pe alocuri, erau săpate, apăreau tranşee prin pietrele pavajului. Unele şanţuri rămâneau deschise, altele erau acoperite cu scânduri uşoare sau vreascuri, peste care se presăra pământ – toţi oamenii erau confuzi şi nelămuriţi: oare e nevoie de astfel de şanţuri, vor folosi la ceva sau nu?

Oraşul era cuprins de două psihoze: psihoza gărzii de noapte şi psihoza camuflării. Se întocmeau liste colective pentru garda de noapte – angajaţii la locul de muncă, locatarii în case. Fiecare era nevoit să facă serviciul aproape o noapte, în timp ce lucra şi ziua. De parcă se grăbeau să-şi consume mai repede forţele, nepricepând că ar trebui să le păstreze. Răsuflau la minut, fără să înţeleagă că ar trebui să respire pentru ani înainte. La fiecare poartă, stăteau noaptea câte doi locatari de serviciu – fiindcă unul ar fi putut fi ucis de un spion diversionist. Administratorul clădirii, ca un paznic cu toacă, înconjura tot cartierul şi întreba la fiecare scară a blocului:

— Staţi de gardă, tovarăşi?

Pe străzi mai erau şi patrulele şi reţineau, de la o anumită oră, trecătorii fără autorizaţie. Cei din santinela AAC[5] alergau imediat spre ferestrele unde observau vreo fâşie de lumină ce se strecura prin perdea, bocăneau cu pumnii în geam, strigau cu voci de bas, ameninţând că îi vor pune pe locatari să plătească amendă de o sută de ruble. Toate acestea păreau necesare şi rezonabile şi oamenii credeau că vor putea trăi aşa ani întregi; şi, dacă un fumător aprindea în întunericul nopţii o ţigară, acest fapt era considerat imediat o încercare a individului de a transmite semnale misterioase avioanelor inamice care încă nu au sosit. Din pricina camuflajului meticulos, în nopţile fără lună, namilele blocurilor cu multe etaje deveneau ireal de străine, cu vârfurile lor abia desluşite în lumina slabă a stelelor. Iar în nopţile cu lună plină se părea că trăim într-un oraş antic ruinat, doar că toate clădirile, ca prin minune, rămăseseră întregi, nefiind încă dărâmate.

În pauzele scurte dintre buletinele de ştiri şi instructajul AAC, deasupra oraşului se desfăşurau în primele zile marşuri, marşuri şi iar marşuri militare: programul radiofonic cu care ne-am obişnuit de ani de zile a fost întrerupt – se părea că e nepotrivită transmiterea gimnasticii de dimineaţă, a discuţiilor cu tinerii naturalişti sau a muzicii de pian, în timp ce undeva mureau oameni. Seara, cu o oră mai devreme decât de obicei, în apartamentele înăbuşitoare şi acoperite cu perdele răsunau ştiri, povestiri despre faptele de arme ale ostaşilor noştri, cu anecdote despre viaţa Cehoslovaciei şi Norvegiei sub ocupaţie – apoi totul amuţea.

Nerjin a alergat într-un suflet la comisariatul militar o dată, a mai fost şi a doua oară, însă cei de-acolo nici n-au binevoit să-i vorbească: până la tipi de-alde Gleb încă n-au ajuns.

Între timp, comisariatele militare luau deseori absolvenţi ai şcolilor superioare, care abia au susţinut ultimul examen de stat. Toţi colegii de an ai lui Nerjin, precum şi prietenul său apropiat Andrei Holudenev frecventau cursurile de la Academiile ARMŢ[6]: matematicienii – în Academia de Artilerie, alţii în cea de Chimie, de Motorizare-Mecanizare… Iar Gleb tot rămânea pe loc…

Acel dar al sorţii, după cum părea să fie la început, acum s-a dovedit o ironie umilitoare. Să fii comandant înseamnă să conduci cu adevărat lupta, evenimentele. Iar Gleb, refuzând în anii precedenţi şcoala militară, iată că a devenit unul care îşi conducea ruşinos prietenii mobilizaţi, rămânând singur la umbra vieţii de odinioară, simţindu-se un nu-se-ştie-cine şi pentru nu se ştie cât timp.

În ultima seară, Andrei a venit să-şi ia rămas-bun. Când ploaia se opri un pic, Gleb şi Nadia au mers să-l conducă, apoi iarăşi a început să plouă zdravăn şi au fost nevoiţi să se ascundă într-o scară a blocului – o scară necunoscută, în care niciunul dintre ei nu fusese vreodată, cu podeaua spartă şi neagră, cu pereţii spoiţi în galben şi scorojiţi, cu un curent de aer rece şi un bec siniliu care se zărea undeva la etaj. Era un loc absurd pentru a-ţi lua rămas-bun, ca o expresie clară a faptului că lumea nu mai este ca odinioară şi nici nu va mai fi – lumea modestelor petreceri studenţeşti: o sticlă de vin pentru douăzeci de oameni, dispute teoretice între băieţi, dansuri cu fetele, patefonul răguşit, foxtrotul Rio-Rita. Oricum, viaţa de odinioară părea atât de însemnată, încât şi momentele de despărţire în această scară a blocului, întâmplătoare, trebuiau să fie excepţional de importante şi deosebit de inteligente. Însă totul s-a petrecut în grabă, aiurea – se grăbeau să se despartă, atraşi de războiul revoluţionar mult aşteptat.

Nadia şi-a învelit strâns umerii cu şalul stropit de ploaie, capul îi era descoperit şi picurii de apă luceau pe ici, pe colo pe inelele buclelor. Lângă Andrei şi Gleb, Nadia părea mică, şi fiindcă era slabă, firavă, şi-şi întorcea brusc privirile de la unul la altul, părea chiar o fetiţă. Era o fată sârguincioasă şi se mândrea că nu rămânea în urma băieţilor, că participa la schimbul lor de idei. Chiar şi acum urmărea discuţia şi participa cu ardoare şi, în afară de asta, se gândea – ba chiar mai mult, simţea – că în acest moment de despărţire lui Andrei nu i-ar plăcea dacă ea va fi vizibil apropiată de soţ, astfel aducându-i aminte lui Andrei că nu l-a ales în această viaţă, din care el tocmai pleacă. De aceea ea încerca chiar să stea exact la mijloc. Şi Gleb înţelegea acest lucru foarte bine, tot întrebându-se dacă Andrei chiar o iubea pe Nadia sau era doar atras de ea; oricum, mai exista ceva rivalitate între ei, care însă niciodată n-a distrus prietenia.

Andrei se afla în acea stare mohorâtă de apatie care îl cuprindea de fiecare dată când viaţa îl tulbura. Nu-i plăcea când evenimentele îl atingeau direct, îl abăteau de la cărţile sale, el având chipul încruntat al unui om care ascultă lucruri neplăcute şi aşteaptă când vor lua sfârşit. Asta nu însemna deloc că Andrei socotea nedrept să mergi la luptă, ba dimpotrivă, toate principiile teoretice conduceau spre concluzia că locul fiecăruia dintre noi este pe linia de luptă, însă pe corpul lui a pus stăpânire un fel de inerţie care era mai presus de voinţa lui şi care se opunea schimbărilor. Acum îi era recunoscător Nadiei, că ea se poartă aşa cum trebuie, însă în această seară crucială nimic nu-l putea face să uite senzaţia că tinereţea lui s-a dus dracului şi, chiar dacă va rămâne în viaţă, pe front se va gândi tot la acest căpşor vioi şi creţ. Şi căuta mai repede să-şi ia rămas-bun şi să plece.

Însă lui Gleb îi plăcea să întindă minutele neobişnuite, pe cele vesele şi mai ales pe cele triste, crezând că tocmai în ele se află sarea vieţii. Şi au tot discutat despre chestii banale: despre mersul absurd al războiului, despre retragerea vizibil nefirească şi, desigur, temporară a armatei de ofensivă.

Şi brusc temele de discuţie s-au epuizat: să-ţi aduci aminte de trecut în această dispoziţie marcată de sacrificiu, în aceste zile grele, era oarecum pervers, să vorbeşti despre viitor era o nebunie, iar prezentul era o scară a blocului, un bec albastru şi orb, răpăitul ploii dincolo de uşă, şi tinereţea şi prietenia se rupeau atât de nedemn şi banal.

— Şi ce se va-ntâmpla mai departe?… Nu vom mai putea discuta nimic?

— De ce? răspunse Andrei convingător. Cu timpul lucrurile se vor limpezi şi nimeni nu ne va împiedica să discutăm sistematic despre orice în scrisori. Ce va găsi cenzura în scrisorile noastre? Nimic. Doar să nu menţionăm numărul unităţii, cantitatea de muniţii, satele ori drumurile, iar ideile generale cine ne va împiedica să le discutăm?

Se părea că tocmai aşa va fi. O frază neînsemnată, întâmplătoare, s-a întipărit în mintea amândurora.

S-au sărutat şi s-au despărţit.

Andrei şi-a ridicat gulerul şi a plecat nefiresc de rapid, înghiţit de întuneric. Iar Gleb şi Nadia s-au luat copilăreşte de mână şi au fugit spre casa lor, sărind peste băltoace.

Ei încă nu fuseseră atât de apropiaţi ca în hăul acestei nenorociri. Nadia se sfia mereu, însă, nu se ştie de ce, pe ea o atrăgea faptul că Gleb, ca un meteor incandescent, arzând, zbura într-un spaţiu vizibil numai pentru el şi ea încerca să se ţină după el, dar se frigea, se extenua. Acum, s-au năruit obstacolele pe care Gleb le punea între ei doi: a dispărut graba lui – nu mai avea unde să se grăbească, a dispărut şi neastâmpărul –, acum trebuia să aştepte cu multă răbdare şi perseverenţă, scopurile apropiate şi îndepărtate au fost eclipsate. Nadia a simţit uşurată că acest Gleb dezorientat, zăpăcit, îi aparţine doar ei, că este acum un om normal pe care e firesc să-l ai ca soţ. Iar Gleb, când tot ce era măreţ şi îndepărtat se scufunda în ceaţa tremurătoare, acum, pentru prima şi ultima dată în viaţă, şi-a contopit fiinţa cu a soţiei sale, şi acesta era unicul lucru pe care l-a obţinut. Încă niciodată împreunarea lor nu a fost atât de îmbietoare ca o primăvară, atât de intensă. Au atins acel nivel al înţelegerii fără cuvinte, când îşi citeau unul altuia gândurile şi dorinţele. Se simţeau ca într-un parc mic înainte de furtună: deja furtuna se apropie, o poţi vedea după norii negri învolburaţi, dar niciun fir de iarbă nu tremură, nu se apleacă încă. E o fascinaţie acută să stai îmbrăţişat pe bancă până în ultimul moment.

Însă Gleb făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să-şi distrugă fericirea trecătoare. Pe toţi funcţionarii comisariatului militar, de la cel mai de jos până la comandantul sclipitor, numai bun pentru o statuie de militar, îi asalta cu rugăminţi de mobilizare. Din buletinele biroului de informare, din secvenţele radiofonice ale luptelor, Nerjin îşi dădea seama cu luciditate încotro cerea să fie trimis, se ducea benevol la moarte şi inima îi stătea în loc de bucurie când i se părea că, încă puţin, şi din gura superiorului primei unităţi a comisariatului militar va ieşi încuviinţarea.

Însă acela îl privea pe Nerjin de după birou cu o mutră acră şi cu neîncredere. În creierul lui domol, nu era loc pentru această categorie de oameni, din care făcea parte şi acest tânăr necopt la minte, care nu e înrolat în armată în aceste săptămâni, dar care se oferă cu atâta insistenţă. Unei firi lucide, care se bucură de confort şi siguranţă, i se părea că Nerjin este un nebun sau un făţarnic ce caută cu orice preţ să fie eroul unui articol de ziar.

— Deci nu înţeleg, dumneavoastră vreţi să vă apăraţi patria cu pieptul înainte?

Fiind extrem de sensibil la situaţiile care sună a fals şi a ridicol, Nerjin a răspuns cât mai modest cu putinţă:

— Da, aş vrea să merg… în linia întâi.

Comandantul primei unităţi s-a răsturnat în fotoliul vienez, care nu se ştie cum ajunsese printre dulapurile standard din cabinet.

— Cum vă închipuiţi că e posibil? Eu nu am dreptul să vă trimit pe front dacă nu sunteţi pe deplin apt de serviciul militar. Apoi a strigat iritat: Ca infirmier! Vă trimit ca infirmier! Să duceţi brancardele, să scoateţi oalele bolnavilor din spital! Mergeţi?

— Nu! se dădu Nerjin brusc în lături.

— Atunci nu mă mai sâcâiţi atâta, duceţi-vă la dracu. Patria o să vă cheme când o să fie nevoie.

Lui Nerjin îi era ruşine de el şi de lumea din jur, care îi vedea chipul tânăr, îl vedea aşa, fără bocanci grei în picioare şi fără bluză militară transpirată pe corp, ci îmbrăcat într-o cămaşă albă cu guler răsfrânt; sau poate că lui i se părea că îl văd aşa. Şi era atât de invidios pe toţi colegii de curs care s-au dus la Academie şi care vor primi în curând epoleţi, iar el unul vă rămâne fără grad! Asta înseamnă că şi minţile luminate cedează în fata farmecului decoraţiilor de ofiţeri. Încă li se mai reproşează femeilor pasiunea pentru uniforma militară.

Probabil că în fiinţa lui Nerjin a apărut ceva vinovat şi ruşinos. Ochii ageri ai miliţianului au descoperit îndată acest lucru. Şi mica barcă a vieţii neînsemnate a lui Nerjin a început să danseze pe talazurile mării, acolo unde valurile se rup în două şi barca, în loc să meargă acolo unde apa luminează cu sclipiri argintii, se îndreaptă spre bulboanele murdare şi tulburi.

Totul se întâmplase astfel: apăruseră aşa-numitele „complicaţii temporare” cu pâinea, sute de oameni se îmbulzeau lângă brutării pentru câte două kilograme de pâine – cartelele de alimentaţie încă nu fuseseră puse în uz. Familia soţiei sale stătea de trei zile fără pâine. Gleb, care încă din copilărie, din primul cincinal, era antrenat ca un sportiv să stea la tot felul de cozi şi avea experienţa asalturilor magazinelor şi a „procurării” celor trebuincioase pentru viaţă, s-a angajat şi de data aceasta să facă rost de pâine. Pentru asta, trebuia să se trezească cu noaptea în cap şi să stea la poarta casei sale în aşteptarea răsăritului. La toate porţile străzii erau grupuri asemănătoare pregătite de start, care se uitau chiorâş unele la altele, însă spre brutărie nu fugeau mai devreme decât trebuia, deoarece mersul pe stradă în timpul nopţii era interzis din motive de securitate, pe străzi treceau regulat doar patrula de noapte şi miliţienii. Dar, aşa cum în peticele de nori plumburii se acumulează electricitatea, tot aşa se acumula şi în pâlcurile de oameni şi, în sfârşit, tensiunea devenea insuportabilă şi sarcina electrică se descărca într-un fulger: fără ca cineva să le ordone ori să le dea vreun semn, cu câteva clipe înainte de răsăritul soarelui, unul tresărea, altul se clătina, al treilea făcea un pas şi, deodată, din toate gangurile mulţimea năvălea spre brutărie, revărsându-se într-o avalanşă. Era un asalt de care nu toate războaiele aveau parte, un asalt la care oamenii participă benevol, fără ca cineva să-i mâne, fiecare fuge cu devotament, din răsputeri, dând tot ce are mai bun în el. Lângă peretele brutăriei mulţimea bombată trebuia să se transforme într-un şir, oamenii trebuiau să stea unul după altul. Dar gloata vuia, se zbătea şi nu izbutea nicidecum să se transforme într-un şir ordonat, căci fiecare credea că venise înaintea celorlalţi. Era şi Nerjin în acea mulţime gălăgioasă. El a ocupat unul dintre primele locuri lângă perete şi se ţinea cu mâna de un chirpici care ieşea în afară din colţul clădirii, de aceea nu făcea gălăgie, nu se împingea, ci aştepta cu răbdare, fiindcă peste două ore trebuiau să aducă pâinea, iar peste trei vor deschide magazinul.

Totuşi, miliţianul, care s-a apropiat să facă ordine, nu s-a legat de cei care se îmbrânceau şi nici de cei care se băteau, l-a ales tocmai pe Nerjin cu supleţea sa cam înfumurată de om învăţat, el deosebindu-se cert de băieţandrii desculţi, de bătrânele certăreţe, de babele şi fetele care o ţineau tot într-un ţipăt. Miliţianul i-a făcut semn să vină şi Nerjin s-a arătat uimit. Miliţianul l-a strigat cu voce tare, numindu-l „cămaşă albă”. „Ei, cămaşă albă!” Nerjin nu răspundea. Miliţianul a început să împingă la o parte mulţimea care devenise tăcută. Nerjin i-a ieşit în întâmpinare şi a cerut explicaţii. I-a poruncit să meargă la sector. Nerjin a bâiguit ceva, un protest de formă, însă a cedat, ca să nu nimerească într-un scandal penibil. Şi s-au dus împreună la sectorul de miliţie.

Drumul era lung: patru cartiere lungi. La început, Nerjin era doar supărat pentru că îşi pierduse rândul, îşi pierduse locul atât de norocos, pe care l-a ocupat cu preţul a două ore nedormite. Apoi, parcurgând cartier după cartier, privind cu un zâmbet ironic, nimicitor, faţa roşie de momâie a miliţianului, Nerjin a devenit cumva indiferent şi a început să se plictisească. Nu era nimic remarcabil în toată treaba asta: la sector îl vor elibera imediat, dar era stupid să te întâlneşti cu vreun cunoscut când mergi în aşa companie.

La sectorul de miliţie, stăteau doi după o barieră. Comisarul a raportat:

— Uitaţi-vă, tovarăşe locotenent, acesta provoca panică.

Nerjin a început să vorbească febril, la repezeală:

— Ascultaţi-mă, tovarăşe locotenent, asta e o prostie absolută. Eu eram perfect calm, nu am încălcat ordi…

— Staţi puţin, spuse locotenentul, privindu-l chiorâş şi rece. Staţi jos. Apoi a ridicat glasul: Aşază-te acolo, mai departe!

— Adică… pentru ce să stau? Trebuie să plec!

— Staţi acolo, v-am zis!

Oare Nerjin nimerise printre oameni care nu înţeleg rusa? Ridică din umeri, se aşeză pe bancă şi începu să examineze cu o privire fixă, neatentă, interiorul cazon al încăperii: faţa de masă din stambă roşie, cu o pată mare de cerneală, carafa tulbure cu gâtul spart, un dulap pentru hârtii cu uşa strâmbă, o mulţime de mape pentru hârtii în dulap, tocul cu peniţă ce scria gros, ţinut strâns de mâinile miliţianului de serviciu.

N-au trecut nici cincisprezece minute, că doi miliţieni au adus alţi doi reţinuţi şi i-au predat sub aceleaşi acuzaţii:

– provoacă panică;

– răspândesc zvonuri.

Dacă Nerjin n-ar fi fost un viţeluş de douăzeci şi trei de ani abia ieşit de pe băncile şcolii, ar fi înţeles imediat: că alaltăieri Stalin îşi ţinuse acel discurs stupid, cu acei fraţi şi surori, aproape că întru Hristos, cu întreruperi, cu bolboroseli, cu reţineri ale respiraţiei, discurs în care apăruseră termeni noi – „provocator al panicii”, „răspânditor de zvonuri” –, fiind emis un nou Ordin prin care acum trebuiau prinşi acei „provocatori”. Ieri la miliţie a avut loc o şedinţă de instructaj, iar în dimineaţa aceasta miliţienii au ieşit la vânătoare, pentru ca cifrele de reţinuţi din rapoartele zilnice să demonstreze vigilenţa lor şi să le justifice existenţa. Însă Nerjin înţelegea lucrurile într-un mod prea complicat şi nu înţelegea acest fapt simplu.

A mai protestat de două ori împotriva reţinerii. Comisarul de serviciu l-a chemat într-un final, i-a înregistrat numele şi adresa, apoi i-a dat drumul, spunându-i că va mai fi chemat. Nerjin a zâmbit doar ironic, ieşind în verdeaţa proaspătă a dimineţii de iulie din unitatea îmbâcsită cu fum de tutun. Pentru el era clar: n-au avut de ce să se lege, n-au găsit asupra sa nimic compromiţător, deci i-au dat drumul definitiv.

Dar după o zi, i-a venit acasă o citaţie violetă, mânjită: era indicată ora la care trebuia să se prezinte la anchetator. Era ceva atât de prostesc, încât nu mai era deloc amuzant. Nerjin aşteptase cu nerăbdare să se facă ora, ajunsese în fugă la miliţie, intrase în cabinet, scuturându-şi energic părul încâlcit: era timpul să scape de această absurditate ce se lipise de el ca o căpuşă. Înfocat, a început să turuie, venind cu argumente ireproşabile. Sublocotenentul, un ins cu părul lins pieptănat corespunzător, i-a arătat scaunul aflat ceva mai departe de el, a pus sârguincios o pană nouă în toc, a curăţat de pe fundul călimării nişte resturi umflate, a adăugat nişte cerneală proaspătă şi a început să răsfoiască hârtiile. Oare ce acte mai puteau fi întocmite în cazul lui Nerjin?

Minutele se scurgeau, avântul scădea, şi Nerjin rămăsese fără cuvinte, asculta confuz foşnetul hârtiilor. Răsfoind două mape, anchetatorul a luat un formular pentru interogatoriu, nu se ştie de ce l-a privit în lumină şi a început să pună lent întrebări: numele, prenumele, patronimicul, anul naşterii, ocupaţia, domiciliul. Lui Nerjin i se părea ciudat că anchetatorul parcă nici nu voia să afle adevărul, având grijă doar să completeze rândurile cât mai exact şi mai frumos – şi asta se petrecea în aceste zile furtunoase, când în vest se ciocneau armate de milioane, diviziile de motociclete mergeau cu o sută de kilometri pe oră, iar aici ticăiau acele ceasornicului, pana agramată scârţâia încet, din cauza unei întâmplări stupide şi lipsite de sens. Locotenentul miliţian se prefăcea că scrie ceea ce spunea Nerjin, dar cu alte cuvinte, reieşind că Nerjin îşi confirma participarea la dezordinea mulţimii care stătea la coadă la pâine lângă o brutărie, la ora patru dimineaţa, unde a şi fost reţinut de către apărătorul ordinii publice şi dus de către acesta la miliţie. Toate acestea au fost expuse sub formă de întrebări şi răspunsuri, fără sintaxă, dar cu o parafe pompoasă, confirmată de semnătura lui Nerjin la sfârşit şi cu o notă din articolul 26 privind încheierea anchetei, cusută în mapă, unde deja se afla procesul-verbal cu mărturiile funcţionarului miliţian.

Nerjin a încercat să obţină audienţă la superiorul sectorului, dar s-a dovedit a fi imposibil. A ieşit cu un sentiment de întristare, ca şi cum cineva a făcut o glumă, deloc veselă şi neinspirată, pe seama lui. Era ceva respingător! — aerul! foile! Toate astea nu ar trebui să aibă niciun efect asupra lui, dar i se precipitau în suflet, Nerjin fiind cuprins de o stare de spirit cum nu se poate mai proastă.

S-a întâmplat că, tot în seara aceea, Nadia i-a promis Eloizei Dovner, o veche prietenă de şcoală a lui Gleb, o fată blândă şi deşteaptă, cu ochelari rotunzi şi mari, că ea şi Gleb o vor vizita. Prietenii Eloizei plecaseră şi se împrăştiaseră în lume atât de repede, încât din cercul mare de cunoştinţe doar ei doi puteau să vină la serată, să împartă cu Elocika acel lux, oarecum apăsător, al salonului cu pian, cu fotolii moi, cu oglinzi şi covoare, dar fără aparatul de radio, acum interzis; să vorbească despre viitorul obscur, să tânjească după trecutul plăcut, stând la balcon în amurgul vâscos, deasupra străzii principale a oraşului.

Frumoasa Bolşaia Sadovaia, care de mult se numeşte Engels, dreaptă ca o săgeată, perfect curată, plină de copaci verzi şi de trecători pestriţi, eliberată de tramvaiele huruitoare, cu troleibuze şi automobile care fâsâie lin, cu paşii târşâiţi ai pietonilor, strada principală a Rostovului nu era iluminată de obişnuitele becuri, multe şi strălucitoare, şi nici de vreo fereastră cu perdea de dantelă – acum apărea din întuneric molatecă, în pelerina lăptoasă a clarului de lună. Bolsaia Sadovaia, care a fost martora şi confidenta vieţii de douăzeci şi trei de ani a acestor tineri, frământându-se în noaptea înmiresmată de iulie, era şi acum aglomerată, afară sub balcon plimbându-se mulţi oameni, încoace si-ncolo. În lumina lunii, se vedeau o mulţime de costume albe după moda sudică, oamenii pluteau fără să se depăşească unul pe altul, fără să se îmbulzească, pe alocuri licăreau becurile albastre ale gheretelor cu îngheţată şi apă gazoasă – toate astea creau o atmosferă de sărbătoare, de linişte, de totală absenţă a războiului, încât toţi parcă voiau să se prefacă, măcar pentru o seară, că nu există niciun fel de război, că el nu s-a înfipt ca un par ascuţit şi nemilos în trupul moale al vieţii, că îşi puteau face planuri, puteau visa şi asculta concerte… Dar nu! Chiar şi în apartamentul confortabil al Dovnerilor nu izbuteai să te prefaci: însuşi Dovner-tatăl va trebui mâine-poimâine să plece direct pe front. Tinerii, stând la balcon, au văzut cum s-a apropiat automobilul lui.

Doctorul Dovner, la cei patruzeci de ani ai săi, deşi juca un rol important în viaţa oficială, în sinea lui o detesta, preferând în locul ei partea reală, materială a vieţii, în sensul că prefera ceea ce era adevărat, nu aparenţele. De aceea a avut în viaţă un mare succes. Fiind corpolent, dar sprinten, rumen, iubitor de viaţă, el deosebea cu uşurinţă oamenii necesari de cei inutili, oamenii de treabă de palavragii, ştia că se face una şi se scrie alta, intra cu plăcere în afaceri reciproc convenabile, gen „eu-ţie, tu-mie”, a profitat la momentul potrivit de protecţia partidului atotputernic şi, spre primăvara lui 1941, a devenit una dintre cele mai importante persoane din Rostov: şef-adjunct la Departamentul Sanitar al Regiunii, director al celui mai mare dispensar, membru al consiliului muncitoresc regional şi orăşenesc de deputaţi ai poporului, îmbinând atât de plăcut funcţia de medic-administrator cu rolul unui comunist devotat trup şi suflet.

Doctorul Dovner avea o idee destul de vagă despre Gleb, însă l-a remarcat mai demult printre tinerii care veneau la cină în apartamentul lor. L-a recunoscut şi acum, în clipa când a intrat, îndemnat de dorinţa de a sta cu fiica sa la balconul întunecos. Iar Elocika, învârtind sub nasul mic o floare, fata asta cu inimă bună, plină de compasiune fără să fi avut o reprezentare despre viaţa reală, căci era doctorandă la Litere, îndată începu să i se plângă tatălui:

— Tată! Pe Gleb îl trag la răspundere pentru nimic… interogatoriu, anchetă…

Gleb s-a simţit jenat că s-a pomenit fără voie în postura acuzatului care a venit după ajutor. Dovner l-a întrebat voios despre cele întâmplate şi a râs molipsitor, fapt care l-a făcut pe Gleb să-şi dea seama că nici nu merita să înceapă discuţia despre astfel de mărunţişuri. Au stat de vorbă în balcon, apoi doctorul l-a chemat pe Gleb în cameră, să nu-i audă fetele.

Deşi era un civil, te mirai să-l vezi îmbrăcat ca acum, în veston militar. Croitorul şi-a dat osteneala, potrivindu-i bluza militară din lână moale pe silueta puhavă, cu burtică. Cureaua lată, din acelea pe care le poartă comandanţii, era încheiată la una dintre primele găuri. Cu toate astea, el se ţinea destul de brav: pe epoleţii lui, de o parte şi de alta a gâtului gros, erau cusute câte trei dungi roşii, dar el nu arăta ca o jertfa a războiului, ci ca un om mulţumit de serviciul şi de ţinuta sa. Mergea cu automobilul, în calitate de şef al spitalului de campanie.

Acum, scutit de grijile din spatele frontului şi încă necunoscându-le pe cele ale frontului, îi prezentă ca în palmă situaţia referitoare la ancheta de urmărire penală:

— Îţi dai seama ce înseamnă acest proces? Zece ani de lagăre.

O ameninţare, un pericol au o limită; dacă treci de ea, nu mai există frică. Noi ne speriem când întâlnim un bandit care scoate un cuţit, dar nici n-am tresări dacă ar striga: „Te voi străpunge cu o sută de fulgere!” „Cinci luni” l-ar fi speriat mai tare pe Gleb decât „zece ani”. „Zece ani” e dincolo de orice limită… Însă Dovner-tatăl nu glumea. El s-a lăsat leneş pe canapea, ca un actor care fusese chemat la bis de prea multe ori, şi, mijindu-şi ochii, a spus:

— Copii, copii, ce-aţi învăţat pe la universităţi? a arătat cu capul spre cartea abonaţilor de telefon. Caută-ţi sectorul. Cabinetul superiorului.

— Acum e seară… replicase Gleb nehotărât.

— Aşa le e profesia, lucrează şi nopţile, se încruntase Dovner-tatăl. Caută!

— Oare chiar îl cunoaşteţi? Gleb răsfoia în grabă cartea.

— Întreabă-mă pe cine nu cunosc? Toate autorităţile administrative trebuie să fie la picioarele proletariatului. Acum pot să-ţi fac comandă de un avion până în Extremul

Orient, să te fac director de restaurant, să te internez într-un sanatoriu pentru femei gravide, vrei? Care-i numărul? 05384?

În maniera autoritară cu care forma numărul cu degetul său alb, puhav, fără să se ridice de pe canapea, fără să rotească discul până la capăt, întorcându-l exact cât era nevoie ca să formeze numărul, ţinând receptorul în aceeaşi mână – chiar şi în aceste mici detalii se manifesta omul ce stăpânea, de la mari înălţimi administrative, un oraş cu o populaţie de jumătate de milion.

— Alo! Sectorul cinci? Căpitanul Maximov? Sunt doctorul Dovner… Salut, salut… Cum o duci? Şi eu… Poftim? Bine, trimite-o la mine, o s-o trecem prin comisia de expertiză medicală, am să-l anunţ pe adjunctul meu… Eu? Plec pe front… Uite, vreau şi eu să te rog ceva… Notează, te rog, numele… Nerjin… Nikolai, Evghenii, un nepriceput, aş… da. Ai notat? Băieţii tăi i-au ticluit o anchetă, dar e o greşeală… Păi, da… Bine, mă suni mai târziu… Verifici acum? Ei bine, verifică…

Jucându-se cu receptorul lângă ureche, Dovner se uita spre Gleb, însă nu se mai gândea la el, ci la grijile sale. Gleb se uita la sublocotenentul Dovner şi se mira: îl percepea într-un mod straniu şi ambiguu. Dacă e să ne luăm după principiile teoretice, Dovner întruchipa sistemul sovietic, conceput să fie ideal, cristalizat. Însă, de fiecare dată când Gleb îi vedea faţa largă, zâmbitoare, ochii lunecoşi, ce exprimau o gândire deloc înălţătoare, dar vertiginoasă şi atotcuprinzătoare, Gleb observa concomitent şi modul în care funcţiona mecanismul de afaceri şi de servicii reciproce, dezarmante, care mereu erau în favoarea anumitor persoane, fără a le aduce prea mare bogăţie, ci ajutându-i să se eschiveze, să se salveze, să se elibereze, şi se mira de ce Dovner nu arăta ca un tip demn de ură şi dispreţ, era de-a dreptul simpatic.

— Alo? Da!… Ai găsit? Poimâine e audierea? Bine, achită-l, achită-l!… Sănătate… Da, da, s-a făcut.

Dovner a pus încet receptorul.

— Ai înţeles?

Nu! Nerjin nici acum nu a înţeles şi nu a simţit pericolul. Până nu demult, se bucura de acele ucazuri corecte, prin care erau pedepsiţi provocatorii de panică, aceste ucazuri nu puteau să-l atingă tocmai pe el! Primejdia a trecut atât de uşor, de parcă nici nu a existat: o roată enormă se rostogolea, ameninţând să-l strivească, să-l facă una cu pământul, dar Gleb nu-şi dădea seama că roata venea spre el şi nici nu-i venea să creadă că ea a existat cu adevărat.

Dar roata se rostogolea. Şi l-a strivit deja pe pictorul acela caraghios de şaizeci de ani, Gherman Ghermanovici Koske. Era un neamţ (locuise vreme de patruzeci de ani în Rostov) care a fost luat chiar în primele zile ale războiului.

Despre asta Gleb a aflat de la Lyalea. O întâlnise cu o zi înainte, lângă parcul orăşenesc, şi au intrat în parc să stea de vorbă. Statuile antice, nuduri, se înşirau albe de-a lungul aleii – în cinci instanţe se discuta dacă sunt obscene sau nu. Încă nu era toamnă, însă pe alocuri frunzele se îngălbeneau sub soarele nemilos.

 

[1] Centurii Sokolniki.

[2] Agenţia Telegrafică a Uniunii Sovietice.

[3] Universitatea de Stat din Moscova.

[4] Işac – „măgar”.

[5] Apărarea Antiaeriană Chimică.

[6] Armata Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor.

 

Attachments