O zi din viata lui Ivan Denisov de Alexandr Soljenitin
Ca de obicei, la cinci dimineaţa se sună deşteptarea cu ciocanul în bucata de fier de lângă baraca ascunsă a comandamentului. Intermitent, sunetul pătrunse fără vlagă prin geamurile căptuşite cu un strat de gheaţă de două degete şi amuţi curând: era frig şi gardianul de serviciu nu avea chef să sune mai mult. Sunetul se stinse, iar dincolo de geam era întuneric ca în toiul nopţii, când Şuhov se sculase să-şi facă nevoile. Întuneric şi atât. Doar în geam stăruia lumina gălbuie a celor trei proiectoare: două din zonă şi unul din interiorul lagărului. Era linişte, nimeni nu venea să descuie baraca şi nu se auzeau nici plantoanele care la ora aceea ar fi trebuit să scoată afară, pe drugi, hârdăul cu excremente. Şuhov nu zăbovea niciodată în pat, nici măcar o clipă, după ce se suna deşteptarea. Până la adunare mai era vreo oră şi jumătate, un timp numai al tău, neoficial şi cine cunoaşte bine viaţa de lagăr poate întotdeauna să câştige, în acest timp, ceva în plus: să coase cuiva, dintr-o bucată de căptuşeală veche, învelitori pentru mănuşi, să ducă pâslarii la pat unuia mai chivernisit din brigadă, pentru ca acesta să nu mai tropăiască desculţ în jurul grămezii căutându-l, să treacă în fugă prin magazii şi să facă un serviciu cui se cuvine, să măture, să care ceva sau, în sfârşit, să meargă la sala de mese, să strângă străchinile şi să le ducă, una peste alta, teanc, la spălător. Aici se poate căpăta chiar un supliment, însă doritorii sunt mulţi, câtă frunză şi iarbă, şi aşa stând lucrurile nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să lingi străchinile în care a mai rămas câte ceva. Lui Şuhov i se întipăriseră în memorie cuvintele pe care le spusese odată Kuziomin, primul lui şef de brigadă. (Era un bătrân lup de lagăr care încă în '943 avea doisprezece ani "vechime"). Celor aduşi recent de pe front, pentru completarea efectivului, el le spusese într-o bună zi, pe o cărăruie pustie, în preajma unui foc:
— Băieţi, aici există o singură lege — legea taigalei! Dar şi aici se poate trăi. În lagăr crapă cei care ling străchinile, cei care îşi pun nădejdea în infirmerie şi cei care bat la uşa "cumătrului".
În privinţa "cumătrului", desigur, exagerase. Cine ajungea să-i bată la uşă era salvat. Numai că-şi salva pielea pe pielea altora.
Şuhov se scula întotdeauna la deşteptare. De data asta, însă, el nu se sculă. Încă de ieri nu se simţea în apele lui, avea frisoane şi îl durea tot corpul. În cursul nopţii nu izbuti să se încălzească, visă mai întâi că e grav bolnav, iar apoi că se însănătoşise puţin. Ar fi vrut ca dimineaţa să nu mai vină. Ea veni totuşi la timpul ei. Îi era frig, voia să se încălzească şi nu avea unde. Geamul era îngheţat bocnă, iar sus, pe pereţi, de-a lungul încheieturilor cu tavanul, în toată baraca, se aşternuse, ca o pânză albă, promoroaca.
Şuhov zăcea nemişcat în patul vagon. Îşi trăsese peste cap pătura şi pieptarul şi îşi băgase picioarele în mâneca întoarsă a unei flanele. Nu vedea nimic, dar după zgomote înţelegea tot ce se petrecerea în ungherul unde se afla brigada lui şi în întreaga baracă. Iată, pe culoar trec cu paşi apăsaţi plantoanele care duc afară unul dintre hârdaiele de vreo sută de litri.
Se consideră, în general, că asta este o muncă uşoară, pentru invalizi, dar ia încearcă să scoţi un hârdău plin fără să se verse deloc! ...La brigada 75 au fost trântiţi pa podea pâslarii aduşi de la uscătorie. Acelaşi lucru se întâmplă şi la brigada noastră. (Astăzi ne-a venit şi nouă rândul să încălţăm pâslari uscaţi). Şeful de brigadă şi ajutorul său se încalţă în tăcere. Patul suprapus scârţâie. Ajutorul va pleca imediat la centrul de distribuire a pâinii, iar şeful la P.P.G.'7b1'7d De data asta, însă, lucrurile nu sunt deloc simple şi el nu poate merge acolo aşa cum mergea în fiecare zi. Şuhov îşi aminti: astăzi li se hotărăşte soarta. Se auzise că brigada lor va fi transferată de la construcţia atelierului, la noul obiectiv "Orăşelul socialist", care, deocamdată, nu era decât un câmp pustiu, acoperit cu munţi de zăpadă. Înainte de a construi acolo ceva trebuia să sapi gropi, să plantezi stâlpi şi să întinzi tu însuţi sârmă ghimpată pentru ca nu cumva să evadezi. Abia după aceea urma să se înceapă construcţia propriu-zisă. Cel puţin o lună — lucrul este absolut sigur — acolo nu vei avea unde să te încălzeşti. Nu sunt nici cuşti pentru câini. Şi nici foc nu poţi face. Ce să arzi? Unica salvare-i să munceşti până nu mai poţi. Se înţelege, şeful e îngrijorat şi va merge să aranjeze ce s-o putea. Va propune ca în locul brigăzii sale să fie împinsă acolo o altă brigadă mai puţin descurcăreaţă.
Fireşte, dacă se duce cu mâinile goale, tratativele sunt zadarnice. De aceea el va duce şefului de birou o jumătate de kilogram de slănină sau, poate, chiar un kilogram.
Îl durea tot trupul şi o clipă i se păru că se desface în bucăţi. Ce-ar fi dacă s-ar duce la infirmerie şi ar încerca să scape măcar o zi de la lucru? La urma urmei încercarea moarte n-are. Care gardian o fi astăzi de serviciu? Poltura Ivan — îşi aminti el — sergentul acela deşirat şi cu ochii negri. Când îl priveşte prima dată ţi se pare de-a dreptul înfiorător, dar după ce îl cunoşti mai bine îţi dai seama că dintre toţi gardienii el este cel mai de treabă, nu te bagă la carceră şi nici la comandantul cu disciplina nu te duce. Aşadar se mai poate sta întins, măcar până va merge la sala de mese baraca a noua. Patul suprapus începu dintr-o dată să scârţâie şi să se clatine şi Şuhov pricepu că s-au sculat cei doi vecini ai săi: sus baptistul Aleoşka, iar jos Buinovski, fost căpitan de rangul doi. După ce au cărat ambele hârdaie, cei doi bătrâni care făcuseră de platon începură să se certe. Cine se duce după apă fierbinte? Se certau sâcâitori ca muierile.
— Gura feştilelor, răcni un sudor din brigada 20 şi aruncă în ei cu un pâslar. Vă împac eu!
Pâslarul se lovi cu zgomot de un stâlp. Cei doi tăcură.
Ajutorul de la brigada vecină mormăia: Vasili Fedorâci, m-au furat la pâine nemernicii, în loc de nouăzeci şi patru mi-au dat nouăzeci şi trei. Cui să-i dăm mai puţin?
Vorbise încet, dar oamenii din brigadă auziseră totul şi aşteptau cu încordare, ţinându-şi răsuflarea. Diseară, cuiva i se tăia raţia.
Şuhov zăcea în continuare pe rumeguşul presat al saltelei. Ar fi fost bucuros dacă ar fi scăpat măcar de una — ori de frisoane, ori de dureri.
În timp ce baptistul îşi mormăia rugăciunile, Buinovski se întoarse de afară şi anunţă cu vocea radioasă, de parcă ar fi fost vorba de o noutate fericită.: (De fapt nu se adresa nimănui).
— Ei, flotă roşie, ţine-te bine. Sunt treizeci de grade ca popa.
Şuhov se hotărî să se ducă la infirmerie. În aceeaşi clipă, o mână puternică trase de pe el pătura şi vesta. Şuhov dădu pieptarul la o parte şi se ridică. Lângă el, cu capul până la stinghia de sus a patului de scânduri, se afla Tatarin.
Înseamnă că face de serviciu peste rând — gândi — şi s-a strecurat hoţeşte până aici.
— Numărul Sce-opt sute cinzeci şi patru — citi Tatarin pe petecul alb cusut pe spatele pieptarului — trei zile şi trei nopţi carceră cu scoatere.
Abia se stinse vorba lui răguşită şi în baraca întunecoasă, în care pe cincizeci de paturi etajate, pline de ploşniţe, dormeau două sute de oameni, cei ce nu se sculaseră încă începură să se agite şi să se îmbrace în mare grabă.
— Pentru ce cetăţene şef? întrebă Şuhov punând în glas o durere mai mare decât aceea pe care o simţea în realitate.
Trei zile şi trei nopţi cu scoatere la lucru înseamnă de fapt un fel de semicarceră pentru că ţi se dă mâncare caldă şi nu ai timp să-ţi faci gânduri. Adevărata carceră e fără scoatere.
— Nu te-ai sculat la deşteptare — explică Tatarin fără să se grăbească. Urmează-mă!
Toţi ştiau ce este carcera şi înţelegeau pentru ce fusese pedepsit Şuhov.
Pe faţa spână şi uscată a lui Tatarin nu-şi făcu loc nici o expresie. El se întoarse în căutarea altui iepure, dar toţi ceilalţi, în semiîntuneric sau la lumina slabă a unui becuşor, la parterul paturilor sau la etaj, îşi îndesau picioarele în pantalonii negri, vătuiţi, cu numere pe genunchiul stâng. Cei care terminaseră cu îmbrăcatul se încheiau din mers şi se grăbeau spre ieşire, să-l aştepte pe Tatarin afară.
Dacă i s-ar fi dat carceră pentru altceva, dacă ar fi meritat pedeapsa, lui Şuhov nu i-ar fi părut rău. Acum însă era mâhnit pentru că întotdeauna se scula printre cei dintâi, iar astăzi întârziase pentru prima oară.
Să capete îndurare de la Tatarin era imposibil, ştia asta bine. Trăgându-şi pantalonii vătuiţi (mai sus de genunchiul stâng era cusut un petic murdar şi jerpelit cu numărul, Sce-854), Şuhov continua să se apere fără convingere, mai mult de ochii lumii. Îşi îmbrăcă apoi bluza (pe piept şi pe spate era cusut acelaşi număr), îşi alese pâslarii din grămada de pe duşumea, îşi trase căciula pe cap (în faţă, căciula avea aceeaşi cârpă cu număr) şi ieşi după Tatarin. Toată brigada 104 vedea cum este dus Şuhov, însă nimeni nu scoase o vorbă: nu aveau de ce să vorbească şi nici nu ştiau ce să spună. Singurul care se putea amesteca oarecum era brigadierul, dar el nu se afla acolo. Ca să nu-l întărâte pe gardian, Şuhov nu spuse nimănui nici o vorbă. Îi vor pune mâncarea de-o parte, vor găsi ei o soluţie. Plecă împreună cu Tatarin. Era ger şi o pâclă deasă care-ţi tăia respiraţia. În zonă băteau două proiectoare mari, aflate în foişoarele îndepărtate din colţurile lagărului.
Străluceau, de asemenea, reflectoarele din zonă şi din interior. Erau atât de multe şi atât de puternice, încât părea că stelele îşi împrumută lumina din lumina lor.
Scârţâind cu pâslarii pe zăpadă, deţinuţii alergau cât îi ţineau picioarele după treburi: unii la closet, alţii la magazie, iar alţii la depozitul de pachete sau îşi duceau crupele la bucătăria individuală. Toţi umblau cu capetele trase între umeri, strânşi în bluze şi tuturor le era frig nu atât din cauza gerului cât mai ales când se gândeau că o zi întreagă vor sta într-un asemenea ger.
Îmbrăcat în mantaua lui veche, cu petliţe albastre şi jegoase, Tatarin mergea cu paşi egali şi gerul parcă trecea pe lângă el fără să-l atingă.
Trecură pe lângă îngrăditura înaltă de scânduri care împrejmuia închisoarea de piatră din interiorul lagărului, pe lângă sârma ghimpată care împrejmuia brutăria, apoi pe lângă baraca întunecoasă a comandamentului, în colţul căreia, pe un stâlp, atârna o bucată de şină învelită într-un strat gros de promoroacă şi, în sfârşit, pe lângă un alt stâlp, pe care, aşezat la un loc ferit, ca să nu indice o temperatură prea scăzută, se afla un termometru acoperit şi el, în întregime, de promoroacă.
Şuhov aruncă în treacăt o privire plină de speranţe spre micul tub alb- lăptos: dacă ar arăta patruzeci şi unu de grade n-ar trebui să-i mâne la lucru.
Astăzi, însă, termometrul nu avea de gând să coboare spre patruzeci.
Intrară în comandament şi apoi, fără să mai zăbovească, în camera de gardă. Acolo Şuhov se dumiri pe deplin (de altfel bănuise asta şi pe drum): nu era vorba de nici un fel de carceră, ci pur şi simplu, duşumeaua camerei de gardă nu era spălată. Fără să lungească vorba, Tatarin declară că îl iartă şi-i porunci să spele duşumeaua. Spălatul duşumelei în camera de gardă era sarcina directă a plantonului de la comandament — un deţinut cu regim special, pe care nu-l scoteau din lagăr.
Trăind vreme îndelungată aici, el avea acces în biroul comandantului de lagăr, al comandantului cu disciplina şi "cumătrului", îi servea pe toţi şi afla uneori ceea ce nu ştiau nici gardienii. Drept urmare, de la un timp i se păru că nu este de demnitatea lui să mai spele duşumelele. Gardienii l-au chemat odată, l-au chemat de două ori şi înţelegând despre ce este vorba începură să vâneze pentru duşumele pe câte unul dintre cei care muncesc din greu
În camera de gardă focul ardea cu înverşunare. Dezbrăcaţi, în maieurile lor murdare, doi gardieni jucau dame, în timp ce al treilea dormea pe o laviţă îngustă, înfăşurat în cojoc şi încălţat cu pâslari. Într-un colţ se afla o găleată şi o cârpă. Şuhov încercă un sentiment vag de bucurie şi mulţumind într-un fel pentru iertarea primită spuse:
— Mulţumesc, cetăţene şef! De azi încolo n-am să mai trândăvesc niciodată.
Regula era aici cât se poate de simplă; ai terminat — valea. Acum, când i se dăduse o muncă şi ştia exact ce are de făcut, lui Şuhov i se păru că durerile îl slăbesc. Luă găleata şi fără mănuşile cu un singur deget (din grabă la uitase sub pernă) porni spre fântână. În drum spre P.P.G. şefii de brigadă se strânseră ciorchine în jurul stâlpului pe care era fixat termometrul, iar unul mai tânăr, fost erou al Uniunii Sovietice, se căţărase până sus şi îl curăţa de promoroacă.
Cei de jos îl sfătuiau:
— Nu sufla asupra lui, se ridică!
— N-are decât, tot una-i...
Tiurin, şeful brigăzii 104 nu era printre ei. Şuhov lăsă găleata jos şi împreunând-şi mâinile băgate în mâneci îl privi cu interes.
Cel de pe stâlp spuse răguşit:
— Douăzeci şi şapte şi jumătate, afurisitul!
Şi, după ce mai privi odată termometrul, pentru mai multă siguranţă, sări jos.
— Nu-i bun, minte întotdeauna — zise cineva. Au vreun interes să atârne un termometru bun în zonă?
Şefii brigăzilor se împrăştiară. Şuhov alergă spre fântână. Sub clapele coborâte, dar nelegate, urechile îi plesneau de ger. Ghizdul fântânii era îmbrăcat într-un strat gros de gheaţă, prin care abia se mai putea strecura găleata. Funia sătea dreaptă ca un ţâruş. Se întoarse la camera de gardă fără să-şi mai simtă mâinile. Din găleată ieşeau aburi. Îşi băgă ambele mâini în apa rece. Se mai încălzi. Tatarin plecase, în încăpere erau acum patru gardieni. Părăsiseră damele şi somnul şi discutau despre raţia de mei pe care o vor primi pe ianuarie, (în lagăr stăteau prost cu alimentele, dar gardienilor, cu toate că tichetele fuseseră demult desfiinţate, li se vindeau alimente cu reducere. Deţinuţii nu aveau acest drept).
— Închide uşa scârnăvie! Trage frigul — strigă, deviind de la subiect, unul dintre gardieni.
Ştia că nu era bine să-şi mureze în apă încă de dimineaţă pâslarii. Dar nici să se încalţe cu altceva nu avea, chiar dacă ar fi putut să tragă o fugă până la baracă. În privinţa încălţămintei, Şuhov văzuse multe, prea multe, în cei opt ani de şedere în lagăr: se întâmplase să treacă prin iarnă fără să aibă pâslari, şi se mai întâmplase ca primăvara să nu primească bocanci, ci opinci dintr-un fel de rămăşiţe de cauciuc G.T.Z.'7b2'7d Acum i se întâmplase cu încălţămintea cam în felul următor: în octombrie primise bocanci zdraveni, trainici la purtat, în care încăpeau două rânduri de obiele călduroase. Prin ce minune îi primise? Simplu. Se lipise de ajutorul şefului de brigadă de la magazie. Vreo săptămână a umblat ca un mire bătând din tocurile noi. În decembrie, când în afară de bocanci căpătă pâslari, viaţa deveni cu adevărat viaţă. Nu-ţi mai venea să mori. Bucuria ţinu până ce un codoş şopti ceva la contabilitate. Pâslarii — i s-a spus — poate să-i păstreze, dar bocancii trebuie să-i dea îndărăt, pentru că e ilegal ca un deţinut să aibă în acelaşi timp două rânduri de încălţări. Şi astfel Şuhov fu nevoit să aleagă: ori înfruntă iarna întreagă în bocanci şi înapoiază pâslarii — ori încalţă pâslarii chiar când va începe dezgheţul. Renunţă la bocanci. Cu câtă afecţiune îngrijea el bocancii, cum îi ocrotea şi-i dădea cu unsoare, să fie noi şi să-l ţină mult, ah! După nimic n-a regretat Şuhov atât de mult în cei opt ani de lagăr ca după bocancii aceia. I-au luat, i-au aruncat în grămadă, iar în primăvară nu vor mai fi ai tăi. Pentru situaţia în care se află acum găsi următoarea soluţie: îşi scoase pâslarii, îi puse într-un colţ, aruncă acolo obielele (lingura zăngăni lovindu-se de duşumea; oricât de iute se pregătise pentru carceră, nu-şi uitase lingura) şi, desculţ, împrăştiind din belşug apa cu cârpa, se năpusti spre picioarele gardienilor.
— Eî ticălosule! Mai încet! răcni unul trăgându-sî picioarele pe un scaun.
— Orezul se cultivă după altă normă, nu confunda spălatul cu orezul...
— Ce-i apăria asta, tâmpitule? Pe cine ai văzut spălând aşa?
— Nu se poate altfel cetăţene şef! E toată plină de murdărie...
— N-ai văzut niciodată cum spală duşumelele muierea ta, porcule?
Şuhov se îndreptă din şale. În mână ţinea cârpa din care şiroia apa. Zâmbi cu naivitate arătându-şi golurile negre ale dinţilor mâncaţi de scorbut la Ust-Ijma în patruzeci şi trei, când era să se ducă pe copcă. Diareia cu sânge îl slăbise într-un asemenea hal, încât stomacul nu mai primea nimic. Din vremea aceea căpătase o sâsâială.
— De muiere, cetăţene şef, m-am despărţit în patruzeci şi unu. Acum nici nu-mi pot aminti cum arată o muiere.
— Ai grijă cum speli... La nimic nu se pricep şi nimic nu vor să facă scârnăviile. Nu merită pâinea care li se dă! Ar trebui hrăniţi la hârdăul cu nevoi!
— Să spele în fiecare zi, lua-l-ar dracu'!
— Cască-ţi urechile Sce-optsute cincizeci şi patru. Spală uşurel, cu cârpa jilavă şi cară-te de-aici!
Până la urmă Şuhov se descurcă bine. Asemenea unul ciomag munca are două capete: dacă munceşti cu tragere de inimă şi ai pentru ce, o faci bine. Dacă nu, o faci de mântuială. Altfel ar fi plesnit cu toţii de mult, e cert. Şuhov şterse scândurile duşumelei ca să nu rămână pete uscate, aruncă cârpa nestoarsă după sobă, îşi trase lângă prag pâslarii, aruncă apa rămasă pe cărarea rezervată şefilor şi plecă cu paşi mari spre sala de mese.
Trebuia să se grăbească, să ajungă şi la infirmerie, pentru că îl cuprinseră, iarăşi, durerile. Pe deasupra, trebuia să aibă grijă să nu cadă în mâna gardienilor: ordinul comandantului de lagăr era aspru: cei care umblă singuri să fie prinşi şi duşi la carceră.
Astăzi avu un noroc dumnezeiesc, în faţa sălii de mese nu era coadă. Nu-ţi rămânea altceva de făcut decât să intri. Înăuntru era ca în baie; aburi groşi de la ciorbă şi valuri de ger care pătrundeau de afară. Unele brigăzi stăteau la mese iar altele se îmbrânceau pe intervaluri, aşteptând să se elibereze locuri. Strigându-se prin înghesuială, câte doi-trei de la fiecare brigadă cărau, pe funduri de lemn, străchinile cu ciorbă şi terci; ceilalţi îşi căutau locuri.
Era o buimăceală de iad, nu se înţelegea nimic. "Tontule!" "Ţine-ţi labele acasă". "Eşti surd sau nu auzi?" "Mi-ai lovit strachina" "Dă-i la ceafă"! "Nu te chiorî şi nu sta în drum"!
Mai încolo, la o masă, fără să-şi ude lingura un flăcău îşi făcea cruce. Asta înseamnă că-i ucrainean din ţinuturile de apus şi-i încă novice. Ruşii uitaseră şi cu ce mână se face semnul crucii. În sala de mese e frig. De aceea se mănâncă mai mult cu căciulele pe cap, fără grabă. Se scot bucăţile de plevuşcă măruntă dintre frunzele de varză neagră şi se scuipă oscioarele pe masă. Când se strâng cât un munte şi o altă brigadă se aşează la masă, cineva le dă brânci pe podea şi imediat se aud trosnind sub picioare. Să scuipi oscioarele direct pe podea se socoteşte că n-ar fi tocmai cuviincios.
Prin mijlocul barăcii se aflau două rânduri de stâlpi. Erau mai curând proptele decât stâlpi. Lângă un astfel de stâlp stătea Fetiukov din brigada lui Şuhov. Îi păzea mâncarea. În brigadă nu era prea bine cotat; era considerat mai amărât decât Şuhov. Pe dinafară, toată brigada purta aceleaşi bluze negre cu numere, dar pe dinăuntru era foarte pestriţă. Depindea de treapta pe care se află fiecare. Exista şi aici o ierarhie în toată puterea cuvântului. Pe Buinovski nu-l puteai pune de gardă lângă o strachină. Nici Şuhov nu accepta orice fel de muncă. că. Erau oameni şi mai prăpădiţi decât el.
Fetiukov îl observă pe Şuhov şi oftând îi cedă locul:
— Am înţepenit de tot. Era cât pe ce să-ţi halesc mâncarea. Te credeam la carceră.
Plecă. Ştia că Şuhov nu-i va lăsa nimic, ba chiar va linge ambele străchini până le va face curate.
Şuhov îşi scoase lingura din pâslar. Era o lingură scumpă lui, nu-l părăsise niciodată prin tot nordul. O turnase el însuşi din cablu de aluminiu. Avea şi o inscripţie: "Ust-Ijma — 1944". Îşi trase apoi căciula de pe capul bărbierit — oricât ar fi fost de frig nu-şi îngăduia să mănânce cu căciula pe cap. Începu să răscolească ciorba şi să verifice cu repeziciune ceea ce se nimerise în strachină. Se nimerise ceva cam de mijloc. Nici apă chioară, dar nici de la fund. Păzindu-i strachina, Fetiukov pescuise din ea un cartof. Ciorba are o singură calitate — e fierbinte. Dar Şuhov întârziase şi acum era rece. Începu, totuşi, s-o mănânce, ca de obicei, încet şi atent. Chiar dacă ar arde acoperişul, nu trebuie să te grăbeşti când mănânci. Dacă nu socotim somnul, deţinutul din lagăr trăieşte pentru sine doar zece minute la micul dejun, cinci la prânz şi cinci la cină. Corba era aceeaşi în fiecare zi. Depindea numai de legumele pregătite pentru iarnă. Anul trecut pregătiseră morcov sărat şi din septembrie până în iunie dă-i şi dă-i cu ciorbă de morcov. Anul acesta pregătiseră varză neagră. Vremea cea mai fericită pentru burta deţinutului e luna iunie: se termină cu legumele şi se dau în loc crupe. Vremea cea mai rea este iulie: în cazan se toarnă urzici.
Din plevuşca măruntă rămăseseră numai oasele, carnea se fiersese şi se pulverizase. Mai rămăsese puţină doar pe cap şi coadă. Şuhov frământă cu răbdare oasele în gură, le sugea până la refuz, fără să lase pe ele nici o bucăţică de carne, nimic din ceea ce putea fi mâncat şi scuipa rămăşiţele pe masă. Orice fel de peşte ar fi fost, el mânca totul — branhiile, coada şi chiar ochii dacă se nimereau la locul lor. Numai când ciorba fierbea prea mult şi ochii mari de peste pluteau prin strachină, el nu-i mânca. De aceea era luat în râs.
Şuhov făcea astăzi economii: nu mai trecuse pe la baracă să-şi primească raţia de pâine şi acum mânca ciorba goală. Pâinea poate fi mâncată mai târziu. Îi va fi mai cu saţ. Felul doi era un terci de sorg. Se întărise ca o cărămidă şi Şuhov îl spărgea bucăţele. Chiar când e fierbinte, sorgul nu are nici un gust şi nici nu te satură. Gustul e de iarbă iar culoarea ca păsatul. Se spune că chinezilor le-a venit mai întâi ideea să dea sorg în loc de crupe.
Fiertura cântăreşte trei sute de grame şi cu toate că terciul nu-i terci, trece drept terci. După ce linse lingura şi o băgă la locul ei în pâslar, Şuhov îşi îndesă căciula pe cap şi porni spre infirmerie. Cerul, de pe care farurile puternice ale lagărului alungau stelele, era la fel de întunecat ca înainte. Şi tot ca mai înainte, cele două proiectoare tăiau zona în fâşii largi. Când a fost înfiinţat lagărul acesta special, paza avea enorm de multe rachete luminoase, de front. Aproape că nu se mai stingea lumina. Risipeau deasupra zonei rachete albe, verzi, roşii. Ca într-un adevărat război. Apoi au început să nu mai folosească rachete. Li s-or fi părut prea scumpe, cine ştie?
Era noapte ca şi la deşteptare, dar un ochi atent şi experimentat putea înţelege lesne, după diverse semne, în aparenţă mărunte, că în curând se va suna adunarea. Ajutorul lui Hromoi se ducea să cheme la masă brigada a şasea de invalizi. Aceştia nu sunt scoşi din lagăr. Hromoi, responsabilul sălii de mese, ţinea pe lângă el un ajutor căruia îi dădea de mâncare.
Un pictor bătrân, cu bărbuţă, se târa agale spre secţia cultural-educativă. După vopsea şi pensulă — să scrie numere. Cu paşi mari, grăbindu-se, Tatarin trecu spre comandament. Afară părea că totul amorţise, semn că deţinuţii se cuibăriseră la căldură. Erau ultimele clipe dulci din ziua aceea. Şuhov se ascunse cu iuţeală după colţul barăcii să nu cadă a doua oară în mâna lui Tatarin şi să fie din nou pieptănat.
Mai ales că nu ai voie să umbli pe unde te duce capul. Nici un gardian nu trebuie să te zărească de unul singur. Numai în tovărăşia altora. Dacă cumva el umblă după vreun om, să-l trimită la o treabă şi n-are pe cine să-şi vierse fierea? Toţi citiseră prin barăci ordinul potrivit căruia în faţa gardienilor trebuie să te opersti la cinci paşi, să-ţi scoţi respectuos căciula şi să ţi-o aşezi la loc numai după ce ai trecut de ei doi paşi. Câte un gardian merge agale, parcă nu vede nimic şi totul îi este indiferent. Pentru unii e o plăcere să-i ţină pe deţinuţi descoperiţi. Nu, acum mai bine aşteaptă după colţ. Tatarin trecu şi Şuhov alergă, întrecându-se pe sine, la infirmerie. Pe neaşteptate îşi aminti că în dimineaţa asta, înainte de adunare, îşi dăduse întâlnire cu un leton deşirat de la care voia să cumpere două pahare de tutun. Se luase cu treburile şi uitase. Lunganul primise aseară un pachet şi mâine probabil nu va mai avea nici un fir de tutun. Şi aşteaptă atunci, o lună încheiată, alt pachet. Tutunu-i bun, intră bine la măsură şi miroase frumos.
Şuhov se mohorî şi începu să bată pasul pe loc gândindu-se dacă n-ar fi cumva mai bine să cotească spre brigada a şaptea. Infirmeria era însă mai aproape şi porni în trap mărunt într-acolo. Zăpada scârţâia sub picioare.
Ca întotdeauna, coridorul infirmeriei era curat, atât de curat, încât îţi era teamă să păşeşti pe podea. Pereţii erau albi, alb de email. Alb era şi mobilierul.
Uşile cabinetelor erau însă toate închise. Te pomeneşti ca medicii nu s-au ridicat încă din paturi! În camera de gardă se afla felcerul Kolia Vdovuşkin, un tânăr îmbrăcat într-un halat alb. Scria ceva la o măsuţă curată.
În afară de el nu mai era nimeni.
Şuhov îşi scoase căciula ca în faţa unui şef, îşi aruncă, după obiceiul lagărului, privirile iscoditoare peste tot şi nu putu să nu observe că Nicolai scrie rânduri drepte, egale, pe care le începea cu o literă mare şi le aşeza ordonat unul sub altul. Înţelese pe loc că asta nu-i o muncă, ci o "abatere" care de fapt nu-l putea interesa.
— Iată... despre ce este vorba, Nikolai Semionici... sunt cam bolnav... — spuse Şuhov apatic, de parcă ar fi fost vorba de altul.
Vdovuşkin se opri din scris şi ridică spre el ochii mari şi blajini. Pe cap o bonetă albă, halatul era la fel de alb şi nu avea număr.
— De ce aşa târziu? De ce n-ai venit aseară? Nu ştii că dimineaţa nu sunt ore de primire? Lista celor bolnavi se află la P.P.G.
Şuhov ştia toate acestea. Ştia că nici seara nu era mai uşor...
— Din pricină... să vezi... Kolea... Seara, când trebuie, nu mă doare aşa...
— Ce anume te doare?
— Se întâmplă uneori să mai treacă şi nu mă mai doare nimic. Însă mă simt cu totul şi cu totul bolnav.
Şuhov nu era dintre cei care se ţin scai de infirmerie şi Vdovuşkin ştia asta. El avea, însă, dreptul să reţină dimineaţa doar doi oameni şi cei doi fuseseră deja reţinuţi. Numele lor erau scrise sub sticla verzuie de pe masă şi linia era trasă.
— Trebuia să te deranjezi mai devreme. Ce-i cu tine? Acuşi va fi adunarea
Vdovuşkin scoase un termometru dintr-o cutie, îl şterse şi-l dădu lui Şuhov să şi-l pună
Şuhov se aşeză pe marginea unei băncuţe de lângă perete şi fu cât pe ce să se răstoarne odată cu ea. Nu-şi alesese premeditat locul acesta incomod, iar faptul în sine demonstra că infirmeria îi era străină şi că venise aici de puţine ori!
Vdovuşkin continua să scrie.
Infirmeria era amplasată în colţul cel mai îndepărtat şi mai dosnic al zonei şi nici un fel de zgomot nu răzbătea până aici. Nu se auzea nici tic-tacul vreunui ceas. Deţinuţii n-aveau voie să poarte ceasuri. De timpul lor aveau grijă şefii. Nici şoarecii nu ronţăiau aici. Îi vânase motanul infirmeriei, adus special pentru asta.
Cele cinci minute petrecute în camera aceasta atât de curată şi liniştită, în care plutea o lumină clară şi odihnitoare şi în care n-avea nimic de făcut îi creară lui Şuhov iluzia unui adevărat rai. Cercetă pereţii — nu găsi nimic pe ei îşi cercetă pieptarul — numărul din faţă aproape că nu se mai cunoaşte. Trebuie neapărat să şi-l înnoiască. Numai să nu-l înhaţe. Cu mâna liberă îşi pipăia barba. Crescuse zdravăn. De la ultima baie trecuseră mai mult de zece zile şi de atunci creştea mereu! N-are decât să crească, nu-i nici o nenorocire în asta. Peste vreo trei zile vor merge din nou la baie. Atunci îşi va rade barba. Ce rost are să stea la coadă, la frizerie? Pentru cine să se facă frumos?
Apoi, privind boneta albă a lui Vdovuşkin, Şuhov îşi aminti batalionul medico-sanitor de pe râul Lovait. Retrăi aievea clipa în care sosise acolo cu falca zdrobită şi, idiot ca un buştean, se întorsese de bună voie pe front, când putea să zacă cinci zile.
Acum ar vrea să fie bolnav, nu pe moarte, fireşte şi fără operaţie, dar în orice caz bolnav, numai să-l ţină în spital două sau chiar trei săptămâni. Ar sta — îşi închipuie — trei săptămâni fără să mişte un deget, şi chiar de ar mânca numai supă goală, ar fi bine. Îşi aminti, însă, că acum nici la infirmerie nu mai e rost de odihnă, în special din ziua în care a apărut un doctor nou — Stepan Grigorievici. Repezit şi zgomotos, acesta le încurcă pe toate şi bolnavii n-au linişte. I-a venit idea să scoată bolnavii care se ţin pe picioare la muncă pe lângă spital: să amenajeze cărărui, să care pământ pentru straturile de flori, iar în timpul iernii să cureţe zăpada. Îi place să spună că pentru bolnavi, munca este primul medicament.
De prea multă muncă până şi caii crapă, iar dacă nu înţelegi asta, încearcă să urneşti din loc un munte de piatră şi ai să te linişteşti.
...Vdovuşkin continua să scrie. Comitea într-adevăr o "abatere", care pentru Şuhov rămânea de nepătruns. Transcria o poezie nouă şi lungă pe care o finisase ieri şi făgăduise s-o arate astăzi lui Stepan Grigorici, (unul şi acelaşi cu medicul — partizan al terapiei prin muncă).
Potrivit unei practici specifice numai lagărelor, Stepan Grigorici îl sfătuise pe Vdovuşkin să se dea drept felcer şi îl instalase în muncă. Vdovuşkin învăţă să facă injecţii intravenoase pe deţinuţii de rând, care n-ar fi putut să conceapă în ruptul capului că un felcer poate să nu fie câtuşi de puţin felcer. Kolia fusese arestat pe când era student în anul doi al facultăţii de literatură, iar Stepan Grigorici dorea ca el să scrie în închisoare ceea ce îi fusese interzis să scrie în libertate.
...Prin geamurile duble, mate din cauza gheţii, pătrunse abia perceptibil semnalul de adunare. Şuhov oftă şi se sculă. Avea, ca şi mai înainte, febră şi frisone, însă totul era în zadar. Vdovuşkin întinse mâna după termometru şi după ce îl privi, spuse:
— Vezi, nici una, nici alta, treizeci şi şapte cu două linii. Dacă-ai fi avut treizeci şi opt, totul ar fi fost limpede. Nu-ţi pot face nimic. Dacă vrei, rămâi, dar pe răspunderea ta. Doctorul verifică şi pedepseşte. Pe bolnavi îi scuteşte, iar pe cei sănătoşi îi trimite la carceră. Mai bine pleacă pe zonă!
Şuhov nu răspunse nimic şi nici măcar nu dădu din cap. Îşi îndesă căciula şi ieşi.
Oare când îl va înţelege sătulul pe cel flămând?
Frigul îl cuprindea ca o pâslă muşcătoare şi îl sili să tuşească. Gerul avea douăzeci şi şapte de grade. Şuhov — treizeci şi şapte. Ei, acum să vedem care pe care!
În trap mărunt, Şuhov alergă spre baracă. De la un capăt la altul zona părea pustie, după cum pustiu părea tot lagărul. Stăpânea clipa acea scurtă, când, deşi totul este pierdut, cei mai mulţi se prefac că nu înţeleg, îşi spun minţindu-se, că nu poate să fie aşa şi se străduiesc din răsputeri să creadă că nu va suna în curând adunarea. Cei din escortă aşteaptă în camere încălzite şi îşi sprijină capetele somnoroase de puşti. Nici lor nu le convine să se învârtă prin turlele foişoarelor pe o astfel de vreme. Paznicii de la garda principală aruncă pe foc cărbuni, în camera lor gardienii fumează ultima ţigară înaintea percheziţiei. Iar deţinuţii, îmbrăcaţi cu toate flendurile lor, încinşi cu tot felul de sforicele şi înfăşuraţi de la bărbie până la ochi cu cârpe ca să se apere de ger, zac deasupra aşternutului pe paturile lor de scânduri, până când brigadierul strigă cu glas tunător: "Deştepta-rea!"
Brigada 104 piroteşte laolaltă cu toată baraca. Numai Pavlov, ajutorul şefului de brigadă, socoteşte ceva cu un creionaş şi şoşoteşte neînţeles, iar sus, în patul său, baptistul Alioşka, vecinul lui Şuhov, spălat şi curăţel, îşi citeşte carnetul în care şi-a transcris jumătate din evanghelie.
Şuhov intră în fugă şi fără să facă nici cel mai mic zgomot se îndreaptă spre patul ajutorului.
Pavlo înălţă capul.
— No ti-au bogat la carciră? Ieşti viu? (Pe ucrainenii din ţinuturile apusene nu-i poţi dezvăţa nici în lagăr de felul lor de a vorbi).
Luă de pe masă raţia de pâine şi i-o întinse
Pe raţie se afla puţin zahăr. Cu toate că era grăbit, Şuhov mulţumi cuviincios. (Ajutorul şefului de brigadă este şi el şef şi de el depinde soarta lui mai mult chiar decât de comandantul lagărului). În timp ce îşi căuta cu piciorul un punct de sprijin pentru a se urca în pat, înfulecă în grabă zahărul de pe bucata de pâine şi linse apoi ceea ce mai rămăsese. Privi pâinea pe o parte şi pe cealaltă şi cu o mână o cântări: sunt oare cele cinei sute cincizeci de grame cuvenite? De nenumătate ori primise Şuhov astfel de raţii în închisori şi lagăre. Niciodată n-a avut însă prilejul să cântărească măcar una, pentru ca apoi să facă scandal cerându-şi dreptul. Nu îndrăznea. Ştia bine, ca orice deţinut, că chiar cinstit fiind, la tăierea pâinii tot nu te poţi abţine să nu furi. În fiecare raţie lipseşte ceva. Mai mult sau mai puţin. Şi în fiecare zi o priveşti şi ca să-ţi linişteşti sufletul spui: poate astăzi nu m-au înşelat prea tare, poate a mea-i întreagă.
"Lipsesc aproape douăzeci de grame" — gândi Şuhov şi rupse raţia în două. Băgă o jumătate în sân, sub pieptar. Avea acolo un buzunărel alb. Îl cususe anume. (Când vin din fabrică, pieptarele pentru deţinuţi n-au buzunare). Jumătatea cealaltă, pe care ar fi trebuit s-o mănânce la micul dejun, hotărî s-o înfulece pe loc, dar se răzgândi subit, spunându-şi că mâncarea în pripă n-are nici un dumnezeu şi pe deasupra e şi fără saţ. Se întinse s-o bage într-un sertăraş, dar se răzgândi iarăşi; îşi aminti că de două ori plantoanele au fost bătute pentru hoţie. Baraca-i mare. Parcă ar fi o moară prin care trece cine vrea.
De aceea, fără să lase pâinea din mână, Ivan Denisovici îşi scoase cu îndemânare picioarele din pâslari, lăsându-şi în ei obielele şi lingura, se căţără desculţ în pat, lărgi gaura din rumeguşul saltelei, îşi ascunsese acolo jumătatea de raţie, îşi scoase apoi căciula şi trase din ea un ac cu un fir de aţă. Acul era ascuns cu dibăcie. La percheziţie sunt pipăite şi căciulile. Un gardian se înţepase odată în ac şi puţin a lipsit să nu-i zdrobească lui Şuhov capul de furie. Astupă gaura la repezeală, din câteva împunsături. În gură, zahărul se topise... Nervii îi erau încordaţi la maximum, în orice clipă se aştepta să audă în uşa urletul unuia dintre responsabilii cu repartizarea. Degetele i se mişcau ca şi cum ar fi fost acţionate de nişte arcuri, iar capul, luând-o înaintea lor, hotăra ce au de făcut mai departe.
Baptistul citea, cu voce tare, evanghelia. Ascultându-l aveai impresia că accentuează înadins cuvintele. (Poate face asta special pentru Şuhov, pentru că baptiştilor le place grozav să facă propagandă:
— "Numai de n-ar suferi nimeni dintre voi ca ucigaş sau ca hoţ sau ca răufăcător sau pentru că a râvnit la bunul altuia. Iar dacă vei suferi ca creştin, nu te ruşina, ci slăveşte-l pe dumnezeu pentru o astfel de soartă".
Mare figură, Alioşka ăsta! Îşi ascunde carneţelul într-o gaură din perete cu atâta dibăcie încât nu l-au găsit la nici o percheziţie.
Cu aceleaşi mişcări repezi, Şuhov îşi atârnă bluza într-o stinghie a patului, îşi trase de sub saltea, mănuşile cu un singur deget, o pereche de obiele rupte şi o cârpă cu două panglici, după care nivelă rumeguşul. Acesta era greu, bătut. Băgă apoi marginile păturii sub saltea, aşeză perna la locul ei, sări desculţ jos şi începu să se încalţe. Îşi puse mai întâi obielele noi, bune, iar pe deasupra pe cele rupte.
Chiar în clipa aceea şeful de brigadă se sculă, mormăi ceva şi în cele din urmă anunţă:
— Brigada o sută patru, gata cu somnul! Toată lumea afară!
Cât ai clipi, toată brigada, fie că moţăia sau nu, se sculă, căscă şi porni spre ieşire. Şeful de brigadă stă în lagăr de nouăsprezece ani. Nu-i scoate pe oameni niciodată afară nici cu un minut mai devreme, dar dacă a spus "Toată lumea afară"!, înseamnă că e obligatoriu să fie aşa.
În timp ce ieşeau unul după altul, păşind greu şi fără să scoată o vorbă, şeful brigăzii 20 anunţă ca şi Tiurin: "Toată lumea afară". Şuhov îşi încălţă în grabă pâslarii, îşi trase bluza pe deasupra pieptarului şi se încinse strâns cu o sfoară (curelele de piele fuseseră confiscate — erau interzise în lagărul special).
El făcu toate acestea şi pe coridor îi ajunse din urmă pe cei din brigadă. Spinările lor numerotate înaintau spre ieşire. Toţi erau înfăşuraţi grosolan în cârpe şi mergeau în flanc, fără să se împingă unul pe altul, spre platoul de adunare. Zăpada scârţia sub paşi. Era încă întuneric, cu toate că cerul se primenea la răsărit cu o lumină verzuie. Un vânt turbat pătrundea până la oase. O clipă mai amară decât ieşirea la adunarea de dimineaţă nu există, întunecime şi ger şi burta flămândă şi o zi întreagă înainte. Limba amorţeşte. Nu-ţi vine să schimbi o vorbă cu cineva.
Un şef mărunţel de la repartizarea forţelor de muncă nu-şi găseşte locul pe platoul de adunare.
— Hei, Tiurin, cât să mai aştept? Iar tragi de timp? Lui Şuhov îi poate fi teamă de şefuleţul acesta. Lui Tiurin, însă, nu. El nu slobozeşte nici un oftat de pomană pe gerul ăsta. Tropăia fără să spună nimic. Şi după el toate brigada trop-trop, scâr-scârţ prin zăpadă.
Kilogramul de slănină a fost, cu siguranţă, dus. Se vede după faptul că brigada 104, şi-a ocupat locul în coloana obişnuită. Se vede, de altfel, şi după brigăzile vecine. La construcţia "Orăşelului socialist" va fi trimisă o brigadă mai săracă şi mai neajutorată. Vai, groaznic va fi astăzi acolo: douăzeci şi şapte de grade şi vânt sălbatec şi nici un adăpost, nici un chip să te încălzeşti!
Şefului de brigadă îi trebuie multă slănină.
Să ducă la P.P.G. şi să-şi umple şi el pântecele.
Cu toate că nu primeşte pachete, el are întotdeauna slănină. Dacă cuiva din brigadă îi soseşte un pachet, şeful îşi primeşte fără întârziere ploconul. Altfel nu se poate trăi. Şeful de la repartizare cercetează lista:
— Tiurin, ai un bolnav? Astăzi aţi ieşit numai douăzeci şi trei.
— Douăzeci şi trei — spune Tiurin dând din cap.
Cine lipseşte? Aha, Panteleev. O fi oare bolnav? Imediat brigada începe să şoşotească, Panteleev, câinele, a rămas iarăşi în zonă. Nu-i bolnav. L-a oprit ofiţerul de la informaţii. Va fi din nou bătut cineva.
Îl cheamă şi ziua, fără nici o sfială şi chiar dacă-l ţine trei ore, nimeni nu vede şi nu aude nimic. Se preface că-i bolnav şi pleacă.
Întregul platou de adunare e negru de bluze. În lungul lui se târăsc încet brigăzile pentru percheziţie. Şuhov îşi aminti că trebuie să-şi înnoiască numărul de pe pieptar.
Îşi croi drum prin viermuiala platoului şi se apropie de pictor. Doi-trei deţinuţi i-o luaseră înainte. Se aşeză Ia rând. Pentru deţinut, numărul este o adevărată nenorocire. Gardianul te vede de la distanţă, iar escorta te notează. Dacă nu-ţi înnoieşti la timp numărul, te aşteaptă carcera. De ce nu ai grijă de număr?
În lagăr sunt trei pictori. Pictează pentru şefi tablouri pe gratis. La adunare ies pe rând să scrie numere. Astăzi e rândul bătrânului cu bărbuţa căruntă.
Când îţi scrie numărul pe căciulă pare un preot care te miruieşte. Vopseşte, vopseşte şi suflă în mănuşi. Mănuşi împletite de oraş. Mâna înţepeneşte curând. Nici numere nu mai poate desena.
Pictorul îi înnoi numărul "Sce-854" pe pieptar. Cu sfoara în mână, fără să-şi mai încheie bluza, Şuhov alergă să-şi ajungă brigada, care se apropia de locul unde se făcea percheziţia. Brusc observă că Cezar, din aceeaşi brigadă, fumează. Nu fuma pipă. Fuma o ţigară. Asta înseamnă că poate să vâneze ceva. Nu ceru direct. Se aşeză cât putu mai aproape de Cezar şi-i aruncă, din când în când peste umăr, priviri care se voiau indiferente. După fiecare inhalaţie (Cezar trăgea rar, parcă cuprins de beatitudine), cercul roşu de scrum urca pe ţigară micşorând-o şi apropiinduse de capăt.
Dar Fetiukov, şacalul, se aşezase în faţa lui Cezar şi i se uita cu neruşinare în gură. Ochii îi ardeau.
Şuhov ştia că n-o să-i rămână nici un capăt de ţigară şi nici nu vedea posibilitatea de a face rost până diseară. Aştepta cu încordare. Dorea acum acest căpeţel mai mult decât libertatea însăşi. N-ar fi putut coborî totuşi pentru el până unde coborâse Fetiukov. În Cezar sunt amestecate toate naţiile. E şi grec şi evreu şi ţigan. Nu mai înţelegi nimic. E încă tânăr şi a jucat într-un film pe care nu l-a isprăvit din cauza arestării. Are mustăţi negre şi dese. Nu i le-au dat jos. Aşa arată în fotografia de la dosar.
— Cezar Markovici — scăpă un scuipat, nemaiputându-se stăpâni, Fetiukov. Dă-mi să trag o dată!
Obrazul i se înfioară de lăcomie şi dorinţă.
Cezar ridică ploapele de pe ochii negri şi se uită la Fetiukov. Într-o vreme fumase pipă tocmai ca să nu fie întrerupt, ca să nu-i ceară nimeni să tragă un fum. Nu-i părea rău de tutun, ci de gândul rupt în două. Fuma ca să trezească în el un gând frumos şi puternic şi în felul acesta să evadeze din cercul strâmt în care se învârtea. Dar abia-şi aprindea ţigara şi vedea într-o mulţime de ochi aprinzându-se deodată aceeaşi dorinţă: "Las-o s-o termin eu"! Cezar se întoarse spre Şuhov şi spuse:
— Ia, Ivan Denisâci! Şi scoase cu degetul cel mare chiştocul care ardea ţigareta de chihlimbar.
Şuhov tresări (aşteptase de fapt ca Cezar însuşi să-l îmbie). Schiţă un gest de recunoştinţă şi luă cu o mână chiştocul, iar cu cealaltă se ajută, să nu-l scape jos.
Nu se simţi câtuşi de puţin jignit că lui Cezar îi fusese scârbă să i-l dea în ţigareta de chihlimbar. Unul are gura curată, altul putredă. Degetele lui bătătorite nu se arseră. Şuhov putea ţine în ele chiar cărbuni aprinşi. Important era că îl învinsese pe şacalul de Fetiukov şi acum fuma. Curând începu să se frigă la buze. M-m-m-m! Fumul se răspândi în trupul flămând şi se cuibări în picioare şi în cap, provocându-i o stare de adevărată euforie. Abia se cufundă în apele ei liniştitoare că în jurul său se şi auziră strigăte:
— Se confiscă rufele de corp!
Aşa se scurge toată viaţa deţinutului. Şuhov se obişnuise. Trebuie să fii cu ochii în patru ca să nu te apuce cineva de gât. De ce să fie luate rufele de corp? Chiar comandantul lagărului dăduse ordin? Nu, nu poate fi aşa...
Până la percheziţie mai rămăseseră două brigăzi şi cei de la 104 văzuseră că dinspre baraca administraţiei venea locotenentul Volkovoi — ofiţerul cu disciplina. În treacăt el strigă ceva gardienilor. Gardienii, care până atunci percheziţionaseră oarecum de mântuială, se înflăcărară pe loc şi se aruncară asupra deţinuţilor ca nişte fiare. Gardianul şef strigă:
— Descheiaţi-vă cămăşile!
Nu numai deţinuţii se tem de Volkovoi, ci şi gardienii. Se spune că însuşi comandantul lagărului se teme. Şmecherul de dumnezeu îl însemnase, îi dăduse, un nume de familie pe cinste'7b3'7d. Altfel Volkovoi nu aduce a lup. E înalt, neguros, mereu încruntat şi iute ca o zvârlugă. Apare de după o baracă şi zbiară: "De ce v-aţi adunat aici?" Nu te poţi ascunde nicăieri. La început avea şi o biciuşcă din piele răsucită, lungă de-un cot. Bătea cu ea la carceră la apelul de seară, când deţinuţii se îngrămădeau lângă baracă. Se furişa pe la spate şi te plesnea peste gât: "De ce nu eşti în rând, hoitule?" Ca un val în reflex, mulţimea se retrăgea brusc din calea lui iar cel lovit se apuca de gât, îşi ştergea sângele şi tăcea. Să nu ajungă la carceră. Acum, nu se ştie de ce, nu mai purta biciuşca.
Întotdeauna când era ger, la perchezeţiile obişnuite, fie că erau seara sau dimineaţa, regula era blândă: deţinutul îşi desfăcea vesta şi trăgea în părţi marginile ei de jos. Înaintau câte cinci şi cinci gardieni stăteau în faţa lor. Pipăiau deţinutul în jurul pieptarului încheiat la toţi nasturii şi cercetau cu atenţie unicul buzunar admis. Acesta se găsea la genunchiul drept. Dacă simţeau un obiect suspect nu-l scoteau imediat, ci întrebau alene: "Asta ce-i"?
Ce trebuie să cauţi dimineaţa la un deţinut? Cuţite? Nu le scoate din lagăr. Dimineaţa trebuie să verifici dacă cineva nu are asupra lui două-trei kilograme de mâncare ca să evadeze.
A fost o vreme când s-au temut atât de mult de pâine, chiar de bucăţelele de două sute de grame, încât au dat ordin ca fiecare brigadă să-şi confecţioneze o ladă de lemn în care deţinuţii să-şi păstreze pâinea.
E greu de presupus că au făcut asta pentru că aveau ceva de câştigat. Au făcut-o mai mult pentru a chinui oamenii, pentru a le da o grijă în plus. Muşcă puţin din raţia ta, să aibă un semn şi pe urmă pune-o în ladă. Numai că raţiile sunt oarecum la fel, toate-s din aceeaşi pâine şi tot drumul te gândeşti şi te chinui să nu ţi-o schimbe. Din pricina asta te poţi certa cu oricare şi poţi ajunge chiar la bătaie. Însă într-o bună zi trei deţinuţi fugiră din zonă, cu un camion şi şterpeliră o ladă.
Şefii luară atunci aminte; toate lăzile au fost sparte la corpul de gardă şi fiecare a început să-şi poarte iarăşi raţia. Dimineaţa trebuie să mai controlezi dacă sub uniforma de deţinut cineva n-a îmbrăcat un costum civil. Hainele civile au fost luate însă demult sub cuvânt că vor fi înapoiate la expirarea termenului. Dar termenul n-a expirat încă pentru nimeni în acest lagăr.
Trebuie de asemenea să se controleze dacă cineva nu are vreo scrisoare, pe care intenţionează s-o expedieze printr-un om din afară. A căuta, însă, scrisori la fiecare, înseamnă să nu termini percheziţia nici până la prânz. Volkovoi poruncise să se caute ceva şi gardienii îşi scoaseră repede mănuşile şi ordonaseră să se desfacă pieptarele (în care fiecare ascunsese căldură din baracă) şi să se descheie cămăşile.
Începură apoi să verifice dacă cineva nu este îmbrăcat contrar dispoziţiilor regulamentului. Deţinutul are voie să îmbrace numai două cămăşi. Restul — jos. Aşa suna ordinul lui Volkovoi şi deţinuţii îl transmiseră din rând în rând. Brigăzile care scăpaseră mai înainte — ferice de ele — se aflau lângă poartă. Câteva trecuseră deja dincolo. Cele care rămăseseră trebuiau să se dezbrace fără întârziere.
La brigada 104 Volkovoi schimbă furia în mărinimie.
Să se noteze — zise — ceea ce este de prisos iar seara cei în cauză să se prezinte la magazie cu o notă în care să arate cum şi de ce au ascuns.
Şuhov era îmbrăcat conform regulamentului şi dacă îl pipăiau bine, sub hainele de deţinut îi găseau numai oasele şi sufletul.
La Cezar notară o cămaşă de molton, iar la Buinovski o jiletcă sau cam aşa ceva. Obişnuit cu torpiloarele sale, Buinovski striga cât îl ţinea gura:
— Nu aveţi dreptul să-i dezbrăcaţi pe oameni în ger. Nu cunoaşteţi articolul nouă din codul penal!
(Buinovski n-are nici trei luni de lagăr). Au dreptul. Tu, frăţioare, încă nu ştii.
— Nu sunteţi oameni sovietici! — strigă căpitanul. Nu sunteţi comunişti!
Volkovoi se abţinuse când Buinovski pomenise articolul nouă din codul penal. Acum însă se cutremură ca un fulger negru:
— Zece zile şi zece nopţi de carceră aspră!
Şi încet către şeful de la repartizare:
— Diseară vei face ceea ce trebuie.
Nu le convine să te ia la carceră dimineaţa. Se pierde un om la muncă. Ziua să-şi rupă şalele iar seara la carceră.
Carcera se află în partea stângă a platoului de adunare. E din piatră. Are două aripi. A doua a fost terminată în toamna asta. Una singură devenise neîncăpătoare. Închisoarea are optusprezece celule. Pentru celulele individuale folosesc pereţii despărţitori. Întregul lagăr este construit din lemn. Numai închisoarea — din piatră.
Frigul se furişează hoţeşte sub cămaşă şi nu mai poate fi alungat. Zadarnic s-au înfofolit deţinuţii. Şuhov simte că a ajuns la capătul puterilor. Oh, dacă ar fi acum într-un pat de infirmerie să doarmă, să doarmă, să doarmă! Nu-şi doreşte nimic altceva decât să doarmă şi pătura să fie grea, cât mai grea.
Deţinuţii pornesc spre poartă încheindu-se şi legându-se din mers. Escorta de afară strigă:
— Hai! Hai!
Şeful de la repartizare îi ghionteşte din spate:
— Hai! Hai!
Prima poartă. Apoi rondul. Poarta a doua. Corpul de gardă şi parapetele de-o parte şi de alta.
— Stai! strigă un gardian. Mergeţi ca o turmă de oi. Aliniaţi-vă câte cinci.
Se face ziuă. Dincolo de corpul de gardă arde focul escortei. Înainte de adunare ei aprind întotdeauna focul. Să se încălzească şi să numere mai bine.
Unul dintre gardieni numără cu glas puternic şi aspru:
— Întâia! A doua! A treia!
Aliniaţi câte cinci, merg în rânduri separate unele de altele şi fie că te uiţi înainte sau în urmă vezi acelaşi lucru: cinci spinări, cinci capete, zece picioare.
Un alt gardian, un fel de controlor, stă şi tace lângă un parapet. Verifică dacă numărătoarea e bună. Aceeaşi îndeletnicire o are un locotenent. El e din partea lagărului. Omul este aici mai preţios decât aurul. Dacă dispare un cap pui în loc capul tău ca să acoperi golul. Brigada se strânge iarăşi la un loc. Acum numără sergentul escortei:
— Întâia! A doua! A treia!
Se formează din nou rânduri de câte cinci, distanţate unul de altul.
Verifică locţiitorul şefului de gardă. Apoi un alt locotenent. Acesta e de la escortă. După cum se vede, greşeala este exclusă. Cine greşeşte, totuşi, ia loc în brigadă.
Escorta e foarte numeroasă. Au înconjurat în semicercuri coloana care se deplasează spre centrala termoelectrică, şi-au ridicat automatele şi ţi le bagă în mutră. Au şi câini cenuşii. Un câine îşi arată dinţii. Parcă râde de deţinuţi. Escorta e îmbrăcată în scurte îmblănite. Şase din ei au cojoace. Cojoacele sunt purtate cu rândul. Se îmbracă cei care merg la posturile de observaţie. Escorta numără din nou toată coloana termocentralei.
— La răsăritul soarelui e gerul cel mai mare — anunţă căpitanul de rangul doi. Pentru că atunci e punctul culminant al gerului din timpul nopţii.
Căpitanului îi place grozav să explice. Ce fel de lună este, dacă-i nouă, dacă-i veche; îţi calculează asta, dacă vrei, pentru oricare zi şi pentru oricare an.
Merge cu ochii deschişi, obrajii îi sunt scofâlciţi, dar îndârjirea nu-i scade. Aici, în afara lagărului, vântul bate în rafale, iar gerul creşte şi muşcă adânc, cu sălbăticie, obrazul tăbăcit al lui Şuhov.
Curând, el îşi dădu seama că vântul va bate din aceeaşi direcţie tot timpul — până la centrala termoelectrică — şi hotărî să-şi pună cârpa de faţă. Cârpa asta se fixează cu două panglici lungi.
Deţinuţii ştiu cât de folositoare este ea la nevoie şi de aceea o poartă întotdeauna asupra lor. Şuhov îşi acoperi faţa până la ochi, apoi îşi petrecu panglicile pe sub urechi şi le legă la ceafă. Coborî după aceea clapa din spate a căciulii acoperindu-şi ceafa, trase pe frunte clapa din faţă, îşi ridică gulerul şi îşi strânse bine, pe mijloc, bluza cu sfoara.
Numai ochii rămăseseră neacoperiţi. Acum totul e în regulă. Păcat că mănuşile sunt proaste şi din pricina asta i-au îngheţat mâinile. Le scutură şi le lovi una de alta. Ştia că în curând va trebui să le pună la spate şi să le ţină aşa tot drumul.
Comandantul escortei citi "molitva" zilnică de care toţi se săturaseră.
— Atenţiune, deţinuţi! În timpul deplasării să se respecte cu stricteţe ordinea coloanei. Nu vă depărtaţi, nu fugiţi, nu treceţi dintr-un rând în altul, nu discutaţi, ţineţi mâinile numai la spate! Un pas la dreapta sau la stânga se socoteşte tentativă de evadare. Escorta deschide foc fără avertisment. Cap de coloană, înainte, marş!
Conform regulamentului, în faţă mergeau doi din escortă. Coloana se înclină în faţă, umerii începură să se clatine. De o parte şi de alta, la douăzeci de paşi, se află escorta. Cei din escortă erau aşezaţi în linie, la zece paşi depărtare unul de altul.
Coloana se urni. Porni şi escorta cu automatele pregătite pentru tragere.
Nu mai ninsese de vreo săptămână şi drumul se bătătorise. Parcă era asfaltat. Trecură pe lângă lagăr. Vântul începu să bată pieziş. Cu mâinile la spate şi capetele aplecate, coloana mergea ca la o înmormântare.
Vedeai doar picioarele celor din faţă şi petecul de pământ pe care urma să calci. Din când în când cineva din escortă striga: "Iu-43! Mâinile la spate!", "Be-502! Grăbeşte pasul"! Apoi strigătele se răresc. Vântul arde şi spulberă zăpada împiedicându-i să vadă. Ei nu au voie să se lege cu cârpe. Nu-i prea grozavă slujba lor. Când afară e cald, cei din coloană discută. Poţi să strigi sau să nu strigi la ei. Astăzi, însă, toţi sunt înconvoiaţi, se ascund în spatele celor din faţă şi se lasă furaţi de gânduri. Gândul deţinutului! Niciodată nu-i liber şi se întoarce mereu şi mereu la unul şi acelaşi lucru. Totul este din nou răscolit.
Oare nu vor dibui raţia din saltea?
Îl vor primi diseară la infirmerie?
Îl vor încarcera sau nu pe căpitan?
De unde făcuse rost de cămaşa lui călduroasă? De bună seamă, unsese pe careva de la magazie şi primise hainele civile. Altfel de unde?
Dimineaţă Şuhov mâncase totul rece, fără pâine şi acum îi era foame. Ca să nu-l mai doară burta şi să nu-i mai ceară de mâncare, încercă să uite lagărul şi începu să se gândească cum va scrie el, în curând, o scrisoare acasă.
Coloana trecu pe lângă o întreprindere de prelucrare a lemnului construită de deţinuţi, pe lângă un cartier de locuinţe (barăcile fuseseră construite tot de deţinuţi, dar erau locuite de oameni liberi) şi pe lângă clubul nou (îl construiseră tot deţinuţii, însă la filme mergeau numai cel aflaţi în libertate). Apoi ieşiră în stepa fără capăt, în întâmpinarea vântului şi a răsăritului care înroşea cerul. O zăpadă curată şi subţire se întindea cât vedeai cu ochii la stânga şi la dreapa. Stepa era pustie şi nicăieri nu se zărea nici un copăcel.
Începuse un an nou — anul '51. Şuhov avea dreptul să scrie în acest an două scrisori. Ultima o trimisese în iulie, iar răspunsul îl primise în octombrie. La Ust-Ijma era o altă rânduială. Puteai să scrii în fiecare lună. Dar ca puteai să scrii în scrisoare? Nici atunci nu scria mai des decât acum.
Şuhov plecase de acasă la 23 iunie 1941. Era duminică, oamenii se întorceau din Poloninia, de la liturghie şi vorbeau că s-a pornit războiul. Ştirea fusese aflată de poşta din Poloninia. Pe vremea aceea, la Temgheniov nimeni nu avea radio. Acum se scrie că în fiecare casă răsună radioul cu cablu. Să scrii acasă înseamnă, de fapt, să faci doau aluzii. Nu poţi scrie nici în ce brigadă lucrezi şi nici ce fel de şef de brigadă e Andrei Prokofievici Tiurin. Acum ai mai multe de vorbit cu Kilgas, letonul, decât cu cei de acasă.
Ei îţi scriu tot de două ori pe an şi nici tu nu poţi afla nimic despre viaţa lor. Cică a fost numit un nou preşedinte de colhoz. În fiecare an e ales un preşedinte nou. Colhozul s-a mărit. Şi mai înainte îl măreau şi pe urmă iarăşi îl fărâmiţau. Celor care nu-şi îndeplinesc norma la zile muncă li se micşorează lotul în folosinţă până la cinsprezece la sută. Unora li se taie parcela chiar până sub casă. Nevasta îi scria un lucru pe care Şuhov nu-l putea înţelege în ruptul capului: de la război încoace populaţia colhozului n-a sporit cu nici un suflet. Toţi băieţii şi toate fetele se pricep să găsească, într-un fel sau altul, o portiţă de scăpare şi pleacă pe capete la oraş, în fabrici sau la exploatările de turbă. Jumătate din bărbaţi nu s-au mai întors din război, iar pe cei care s-au întors nu-i interesează colhozul. Trăiesc acasă şi lucrează prin alte părţi.
Singurii bărbaţi din colhoz sunt brigadierul Zahar Vasilici şi dulgherul Tihron de 84 de ani, care s-a însurat nu de mult şi are deja copii. Femeile duc colhozul. Aceleaşi din 1930. Şuhov nu înţelege în nici un chip: trăiesc acasă şi lucrează în altă parte. Văzuse multe în viaţa lui, fusese şi ţăran individual şi colhoznic, dar ţărani care să nu muncească în satul lor nu văzuse încă şi nici nu putea să admită una ca asta. O fi vorba de ocupaţii sezoniere? Dar cu secerişul cum stau lucrurile?
Nevasta i-a scris că s-au lăsat de mult de ocupaţiile sezoniere. Nu se mai ocupă nimeni nici cu dulgheritul. În dulgherit locurile lor erau vestite. Nici coşuri de nuiele nu mai împletesc. Nimeni nu mai are nevoie, acum, de asta. Există, totuşi, o îndeletnicire nouă şi uşoară — pictarea covoarelor. Cineva a adus din război modele şi cu timpul s-au ivit o mulţime de meşteri vopsitori. Ei nu lucrează nicăieri, ajută colhozul o singură lună pe an, la seceriş şi la cules, iar pentru celelalte unsprezece luni capătă adeverinţe că sunt învoiţi pentru treburile lor şi nu au obligaţii neîndeplinite. Umblă prin toată ţara şi zboară chiar cu avioanele căci îşi preţuiesc timpul, aşa adună bani, nu glumă. Multe mii. Pretutindeni vopsesc covoare. Costă cinzeci de ruble de vopsit un covor pe orice pânză veche de cearceaf care li se dă. Ca să pictezi un covor din acesta îşi trebuie cam un ceas, nu mai mult.
Nevasta trăieşte cu nădejdea că după întoarcere, Ivan va deveni vopsitor. Atunci se vor ridica din sărăcia în care ea se zbate vor da copiii la o şcoală tehnică, iar în locul casei vechi şi putrede vor clădi alta nouă. Toţi pictorii-vopsitori îşi durează case noi. Lângă calea ferată nu mai sunt acum cinci mii de case, ci douăzeci şi cinci de mii.
Şuhov o rugase pe nevastă-sa să-i explice cum ar putea fi el pictor-vopsitor, dacă în viaţa lui n-a desenat niciodată nimic? O mai rugase să-i spună lămurit cum devine cazul cu covoarele astea atât de minunate şi ce anume se desenează pe ele?
Nevastă-sa îi răspunsese că numai nu prost nu le-ar putea picta: aşezi modelul şi vopseşti cu penelul prin găurele.
Covoarele sunt de trei feluri. Covoare "Troica" — trei cai focoşi la o troică în care se află un ofiţer de husari, apoi covorul numit "Renul" şi, în sfârşit, o imitaţie după covoarele persane. Alte modele nu mai sunt, dar şi pentru acestea oamenii îţi mulţumesc şi ţi le smulg din mâini.
