Pavilionul cancerosilor de Alexandr Soljenitin
Partea întîi
Nu-i cîtuşi de puţin cancer
PAVILIONUL CANCEROŞILOR PURTA chiar numărul trei-sprezece. Pavel Nikolaevici Rusanov n-a fost niciodată şi nici n-ar fi avut cum să fie superstiţios, dar ceva s-a prăbuşit în el cînd me-dicul i-a scris pe trimitere: „pavilionul treisprezece". De ce nu s-or fi gîndit să boteze cu treisprezece altă secţie, cea de ortope-die, de exemplu, sau de afecţiuni gastrice?
Cum-necum, în toată republica numai la această clinică putea găsi ajutor.
- Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că n-am can-cer? întreba cu speranţă în glas Pavel Nikolaevici, pipăind uşurel, pe partea dreaptă a gîtului, umflătura urîtă, care creştea văzînd cu ochii sub stratul nevinovat de piele albă care încă o mai acoperea pe dinafară.
- Nu, bineînţeles că nu, îl liniştea pentru a zecea oară doctoriţa Donţova, în timp ce-i umplea paginile fişei cu scrisul ei avîntat. Cînd scria îşi punea ochelarii pătrăţoşi-rotunjiţi, de cum înceta să scrie – îi scotea. Nu mai era tînără şi arăta palidă, foarte obosită.
Această discuţie avusese loc cu cîteva zile în urmă, în perioada cînd venea la clinică pentru tratament. Bolnavii de la oncologie, chiar şi cei care nu rămîneau la spital, ci se aflau în tratament ambulatoriu, nu mai aveau somn noaptea. Lui Pavel Nikolaevici însă, Donţova îi recomandase să se interneze, şi asta cît se poate de repede.
În aceeaşi măsură ca şi boala în sine - neprevăzută, surprinză-toare, ce dăduse buzna în două săptămîni peste un om fericit, lip-sit de griji - pe Pavel Nikolaevici îl deprima şi faptul că urma să se interneze în această clinică la comun – lucru ce nu i se mai în-tâmplase de foarte multă vreme, nici nu mai ţinea minte de cînd.
Îi căutase la telefon pe toţi - pe Evghenii Semionovici, pe Şendi-apin şi pe Ulmasbaev, iar aceştia sunaseră, la rîndul lor, pentru a se interesa ce posibilităţi exista, dacă n-au cumva, la această clini-că, vreo rezervă sau dacă nu s-ar putea transforma, măcar pentru o vreme, una din camerele mai mici într-o rezervă. Dar nu izbutise-ră să facă nimic din pricina înghesuielii cumplite de aici. Singurul lucru pe care reuşiseră să-l obţină de la medicul şef a fost promisi-unea că va fi scutit de formalităţile obligatorii, cum ar fi trecerea pe la camera de gardă, pe la baia comună şi garderobă.
Astfel, Iura îi aduse pe tatăl şi pe mama sa, în Moskviciul lor al-bastru pal, direct la scările pavilionului treisprezece.
În pofida gerului ce începuse să pişte, două femei în halate de dif-tină, decolorate, stăteau în cerdacul de piatră – erau vinete de frig, dar, de plecat, tot nu plecau.
Începînd cu aceste halate ca vai de capul lor, totul i se părea aici neplăcut lui Pavel Nikolaevici: cimentul cerdacului, tocit rău de tot sub picioare, clanţele uşilor, al căror luciu se dusese sub mîi-nile bolnavilor, sala de aşteptare, cu duşumelele sale de pe care vopseaua în ulei se cojise, panourile măslinii, înalte, ale pereţilor (culoarea aceasta măslinie părea ea însăşi murdară) şi băncile din stinghii, mari, dar neîncăpătoare totuşi pentru mulţimea de bol-navi veniţi de departe - uzbeci în halate matlasate însoţiţi de feme-ile lor: cele bătrîne cu basmale albe, iar cele tinere purtînd unele cu liliachiu sau roşu şi verde, toţi în cizme şi gumari - ce umplu-seră încăperea stînd, unii, şi pe jos. Culcat pe o bancă şi ocupînd-o în întregime, îmbrăcat într-un palton descheiat ce atîrna pînă la pămînt, un rus tînăr, numai piele şi os, cu burta umflată, nu se mai oprea din urlat, de durere. Aceste răcnete îl asurziră pe Pavel Nikolaevici şi îl atinseră atît de puternic de parcă bolnavul urla nu din propria-i durere, ci din a sa.
Pavel Nikolaevici păli brusc, se opri şi şopti cu buzele albe:
- Kapa! Eu am să mor aici. Mai bine renunţăm. Hai să ne în-toarcem.
Kapitolina Matveevna îi luă mîna şi i-o strînse cu hotărîre:
- Paşenka! Unde vrei să ne întoarcem? Şi ce să facem pe urmă?
- Ştiu eu, poate se aranjează ceva la Moscova...
Kapitolina Matveevna îşi întoarse către soţ capul masiv, lăţit încă şi mai mult de cîrlionţii arămii şi înfoiaţi, tunşi scurt:
- Paşenka! Povestea cu Moscova mai poate dura şi două săptă-mîni, şi nici nu e sigur că o să reuşim. Putem noi să aşteptăm atît? Nu vezi că în fiecare dimineaţă e tot mai mare!
Soţia îi strîngea tare încheietura mîinii, dîndu-i curaj. În treburile obşteşti şi legate de slujbă, Pavel Nikolaevici ştia prea bine şi singur ce-i de făcut - de aceea, cu atît mai plăcut şi mai liniştit se simţea bizuindu-se, cînd era vorba de treburile familiei, numai pe soţie: toate problemele importante ea le rezolva rapid şi corect.
Numai că băiatul de pe bancă urla să se rupă!
- Pasik, îl lămurea soţia, suferind alături de el, ştii şi tu că eu sunt întotdeauna prima de părere să chemi omul acasă şi să-l plăteşti. Dar dacă ni s-a spus că medicii ăştia nu vin acasă şi nu iau bani! Pe urmă, aici au şi aparate speciale. Nu se poate altfel.
Pavel Nikolaevici înţelegea şi el că nu se poate. N-o spusese decît aşa, pentru orice eventualitate.
Stabiliseră cu medicul-şef al dispensarului oncologic ca sora şefă să-i aştepte la ora două după-amiază aici, la picioarele scării pe care cobora acum, păşind cu grijă, un bolnav în cîrje. Dar bine-înţeles că sora-şefă nu era acolo, iar cămăruţa ei de sub scară era închisă cu un lacăt mic.
- Nu poţi avea încredere în nimeni! explodă Kapitolina Matve-evna. Pentru ce li s-o mai fi plătind salariul!
Aşa cum era, învăluită peste umeri de două vulpi negre, Kapitolina Matveevna porni pe coridorul unde stătea scris: „Intrarea în haine de stradă interzisă".
Pavel Nikolaevici rămase să aştepte în hol. Temător, îşi pipăi, printr-o uşoară aplecare a capului spre dreapta, umflătura dintre claviculă şi maxilar. Avea impresia că, în jumătatea de oră ce se scursese de cînd se uitase la ea ultima dată, acasă, în oglindă, acoperind-o cu fularul - în această jumătate de oră, parcă mai crescuse. Pavel Nikolaevici simţea o slăbiciune în tot corpul şi ar fi vrut să stea jos. Insă băncile păreau murdare şi, în afară de asta, ar fi fost nevoit s-o roage pe bătrîna aşezată pe duşumea, pe cea cu basma în cap şi cu un sac unsuros proptit între picioare, să se dea mai încolo. Pavel Nikolaevici avea senzaţia că mirosul împuţit al sacului ar fi răzbătut pînă la el, oriunde s-ar fi aflat.
Cînd o să înveţe odată populaţia noastră să călătorească cu geamantane curate, puse la punct! (De altfel, acum, de cînd cu tumoarea, lucrurile astea nici nu mai contau.)
Suferind din pricina urletelor băiatului, din cauza a tot ce-i vedeau ochii şi-a tot ce-i pătrundea prin nări, Rusanov stătea în picioare, sprijinit uşor de perete. Dinspre curte intră un ţăran, ţinînd în mînă un borcan de-o jumătate de litru, cu etichetă, aproape plin cu un lichid galben. Ducea borcanul fără să-l ascundă, ba chiar ridicîndu-l mîndru, ca pe o halbă de bere cucerită prin luptă la vreo coadă. Chiar în faţa lui Pavel Nikolaevici, de parcă ar fi fost gata să-i întindă borcanul, bărbatul, se opri, vru să-l întrebe ceva, dar, văzîndu-i căciula de blană scumpă, se întoarse în căutarea altcuiva şi îl întrebă pe bolnavul în cîrje:
- Drăguţă! Aiasta încotrova zici s-o duc?
Ologul îi arătă uşa laboratorului.
Lui Pavel Nikolaevici îi veni să vomite.
Se deschise din nou uşa de afară şi, îmbrăcată doar într-un halat alb, intră sora, deloc drăguţă, cu faţa prea lungă. II zări imediat pe Pavel Nikolaevici, îşi dădu seama cine e şi se apropie de el.
- Iertaţi-mă, spuse ea respirînd greu şi cu obrajii aproape la fel de roşii ca buzele rujate, din pricina grabei în care venise, iertaţi-mă, vă rog! Mă aşteptaţi de mult? Ni s-au adus medicamentele şi-a trebuit să le fac hîrtiile de primire.
Pavel Nikolaevici vru să-i răspundă caustic, dar se abţinu. Era bucuros că aşteptarea luase sfîrşit. Cu geamantanul şi sacoşa cu alimente, se-apropie Iura - doar în costum, fără căciulă, aşa cum condusese maşina - foarte liniştit, cu un smoc înalt de păr blond clătinîndu-i-se în vîrful capului.
- Să mergem! sora-şefă le arătă cămăruţa ei de sub scară.
Nizamutdin Bahramovici mi-a spus că vreţi să vă păstraţi lenjeria şi că v-aţi adus de acasă şi pijamaua, dar una nepurtată, da?
- Direct din magazin.
- Asta-i obligatoriu, fiindcă altfel trebuie dezinfectată, înţelegeţi? Uite, aici puteţi să vă schimbaţi.
Deschise uşa de furnir şi aprinse lumina. Odaia cu tavanul în pantă n-avea fereastră, iar pe pereţi erau atîrnate o mulţime de grafice trasate cu creioane colorate.
Iura duse înăuntru, fără să scoată o vorbă, geamantanul, apoi ieşi, iar Pavel Nikolaevici intră să se schimbe. Sora-şefă voia să se mai repeadă, între timp, pînă undeva, dar tocmai atunci se apropie Kapitolina Matveevna:
- Domnişoară, sunteţi chiar atît de grăbită?
- D-da, cam sunt...
- Cum vă cheamă?
- Mita.
- Ce nume ciudat. Nu sunteţi rusoaică?
- Nemţoaică...
- Ne-aţi făcut să aşteptăm.
- Vă rog să mă iertaţi. Tocmai primeam nişte...
- Ei, uite ce-i, Mita, vreau să ştiţi un lucru. Soţul meu... e un om cu mari merite, un cadru preţios. II cheamă Pavel Nikolaevici.
- Pavel Nikolaevici, bine, am să reţin.
- Înţelegeţi, el era oricum obişnuit cu o îngrijire atentă, iar acum mai are şi boala asta atît de gravă. Nu s-ar putea aranja să-l asiste în permanenţă o infirmieră?
Faţa preocupată, neliniştită a Mitei deveni şi mai îngrijorată. Clătină din cap:
- În afară de infirmierele care asistă la operaţii, n-avem decît trei surori de serviciu la şaizeci de oameni, asta ziua, iar noaptea - două.
- Păi, vedeţi! Aici şi dacă mori, poţi să ţipi cît te ţine gura că tot nu vine nimeni să te ajute.
- De ce credeţi aşa ceva? Noi ne ocupăm de toţi.
De „toţi"!... Ce să-i mai explici, dacă ea vorbeşte de „toţi"?
- Pe deasupra, infirmierele dumneavoastră se mai şi schimbă mereu, nu-i aşa?
- Da, o dată la douăsprezece ore.
- Cumplit e acest stil de îngrijire depersonalizat! Am fi putut face eu şi fiica mea cu schimbul lîngă el! Sau aş fi putut angaja o soră permanentă pe banii mei - mi s-a spus însă că nici asta nu e voie ?
- Cred că-i imposibil. N-am auzit să se fi procedat vreodată aşa. De altfel, acolo, în salon, nici n-ai unde pune un scaun.
- Doamne-dumnezeule, îmi imaginez cum trebuie să arate. Stai să vedem mai întîi dacă se poate sta în salonul ăla!
Dar cîte paturi sunt acolo?
- Nouă. Şi încă e bine că are loc direct în salon. La noi, cei proaspăt sosiţi rămîn o vreme pe scară, pe coridoare.
- Domnişoară, o să vă rog totuşi pe dumneavoastră, fiindcă vă cunoaşteţi mai bine oamenii şi o să vă vină mai uşor să aranjaţi totul... înţelegeţi-vă cu o soră sau cu o infirmieră ca lui Pavel Nikolaevici să i se acorde o atenţie specială... încuietoarea poşetei plic pocnise deja şi trei hîrtii de cincizeci îşi făcură apariţia din ea.
Fiul, tăcut, aflat prin apropiere, se întoarse cu spatele.
Mita îşi ascunse ambele mîini la spate.
- Nu, nu! Asemenea sarcini...
- Doar nu ţi-i dau dumitale! îi vîrî Kapitolina Matveevna şomoiogul de bani în piept. Dacă n-o pot face în mod legal...
Vreau să plătesc munca! Iar pe dumneavoastră nu vă rog decît să aveţi amabilitatea de a transmite un mesaj.
- Nu, nu, sora îngheţase. La noi nu se face aşa ceva.
Uşa scîrţîi şi din cămăruţă ieşi Pavel Nikolaevici, într-o pijama verde cu maro, nou-nouţă, şi în papuci călduroşi, căptuşiţi cu blană. Pe creştetul aproape chel purta o tiubiteikă, o tichie uzbekă, zmeurie. Acum, fără gulerul paltonului de iarnă şi fără fular, umflătura de pe gîtul lui arăta deosebit de ameninţătoare. Nici capul nu-l mai ţinea drept, ci uşor înclinat într-o parte.
Fiul se duse să pună în geamantan hainele pe care şi le scosese. După ce ascunse banii în gentuţă, soţia îşi privi neliniştită soţul:
- N-ai să îngheţi?... Ar fi trebuit să-ţi iau şi un halat călduros. Am să ţi-l aduc. Dar, ia stai, ai aici un fulăraş şi i-l scoase din buzu-nar. Infăşoară-te, să nu răceşti! Cu vulpile acelea negre şi în paltonul de iarnă părea de trei ori mai masivă decît soţul ei.
-Acum du-te în salon şi aranjează-ţi lucrurile. Pune alimentele la locul lor, vezi dacă totu-i în ordine, gîndeşle-te de ce ai mai putea avea nevoie - eu stau să te aştept. Pe urmă, dacă vii jos şi-mi spui, pînă seara aduc tot ce trebuie.
Nu-şi pierdea ea capul cu una cu două; anticipa întotdeauna totul. Era o adevărată tovarăşă de viaţă. Pavel Nikolaevici o privi recunoscător şi suferind, mai întîi pe ea, apoi pe fiul lor.
- Şi zici că pleci, Iura?
- Am tren diseară, tată, spuse, apropiindu-se, Iura. Vorbea respec-tuos cu tatăl său, dar, ca întotdeauna, fără nici un fel de avînt; iată, şi acum, nimeni n-ar fi zis că se desparte de un tată bolnav pe care îl lasă la spital. Percepea totul stins.
- Aşa deci, fiule. E prima delegaţie serioasă. Să adopţi, de la început, tonul potrivit. Şi mai lasă duhul blîndeţii. Blîndeţea te omoară pe tine! Tu trebuie să ţii minte, clipă de clipă, că nu eşti Iura Rusanov, nu eşti o persoană particulară – eşti reprezentantul legii, înţelegi?
Că o fi înţeles Iura sau ba, oricum lui Pavel Nikolaevici îi venea greu acum să găsească cuvinte mai potrivite. Mita se foia, căutînd să plece.
- Păi, stai că aştept şi eu cu mama, zîmbi Iura. Nu-ţi lua rămas-bun, du-te, deocamdată, tată.
- Puteţi să ajungeţi singur? întrebă Mita.
- Doamne-dumnezeule, omul abia se ţine pe picioare şi dumnea-voastră nu puteţi nici măcar să-l însoţiţi pînă la pat? Să-i duceţi geanta măcar!
Pavel Nikolaevici îi privi nefericit pe ai lui, refuză braţul Mitei, care voise să-l sprijine şi, agăţîndu-se cu putere de balustradă, începu să urce. Inima se porni să-i bată puternic, dar nu din pricina scărilor. Urca treptele de parcă s-ar sui pe ăla... cum îi zice, la tribunal aia... pentru a-şi pierde acolo, sus, capul.
Sora-şefă urcă în fugă scările, luîndu-i-o înainte, îi strigă ceva Măriei şi, încă înainte ca Pavel Nikolaevici să fi parcurs primul rînd de trepte, coborî în fugă scara, de cealaltă parte, şi ieşi din clădire ca din puşcă, demonstrîndu-i Kapitolinei Matveevna de cîtă grijă şi sensibilitate va avea parte, aici, soţul ei.
Iar Pavel Nikolaevici urcă încet pînă la prima platformă - largă şi adîncă, cum numai în clădirile vechi se întîlnesc. Pe această plat-formă intermediară, fără a stînjeni cîtuşi de puţin circulaţia, fuse-seră aşezate două paturi pentru bolnavi, ba încăpuseră chiar şi noptierele lor alături. Unul dintre bolnavi era în stare gravă, părea epuizat şi sugea o pungă de oxigen.
Încercînd să nu se uite la faţa lui disperată, Rusanov o coti şi continuă să urce, privind în sus. Dar nici la capătul celui de-al doilea rînd de scări nu-l aştepta o privelişte mai încurajatoare. Acolo se afla sora Măria. Nici o urmă de zîmbet, nici o rază de bunăvoinţă nu se desprindeau de pe faţa ei întunecată de icoană. Înaltă, slabă şi plată, îl aştepta ca un soldat şi o porni imediat pe holul de sus, arătîndu-i încotro s-o ia. În hol dădeau cîteva uşi şi doar în dreptul lor nu erau paturi cu bolnavi. Într-un colţ fără ferestre, luminat de o lampă de birou veşnic aprinsă, se aflau măsuţa de scris a infirmierei, încă o măsuţă, pentru tratamente, iar alături - un dulap suspendat, cu sticlă mată şi cruce roşie. Trecură pe lîngă cele două măsuţe, pe lîngă încă un pat, apoi mîna lungă şi uscată a Măriei îi indică:
- Cel de-aî doilea dinspre fereastră.
Se şi grăbea să plece - neplăcută trăsătură a celor din spitalele comune, n-ar sta o clipă să schimbe şi ei o vorbă.
Canaturile uşii de la salon erau mereu deschise şi totuşi, de cum trecu pragul, Pavel Nikolaevici simţi un miros jilav-închis, ames-tecat cu ceva medicamentos, chinuitor pentru el, care era atît de sensibil la mirosuri.
Paturile erau aşezate perpendicular pe pereţi, cu intervale înguste, cît lăţimea noptierelor, între ele, dar nici pe coridorul format înire cele două rînduri, de-a lungul camerei, nu încăpeau mai mult de doi oameni odată.
Pe acest coridor stătea un bolnav îndesat, cu umeri laţi, într-o pijama dungată alb cu roz. Gîtul îi era strîns în întregime, pînă sus de tot, aproape de lobii urechilor, într-un bandaj gros. Inelul alb, sufocant al bandajelor nu-i lăsa libertatea să-şi mişte capul turtit, năpădit de păr sur.
Acest bolnav le vorbea răguşit celorlalţi, care-l ascultau din pa-turi. La intrarea lui Rusanov, îşi întoarse către el tot trunchiul, odată cu capul sudat de el, şi spuse:
- Ia te uită, încă un canceros.
Pavel Nikolaevici nu se simţi obligat să răspundă la o asemenea familiaritate. Simţea, ce-i drept, că toţi cei din cameră se uită acum la el, dar n-avea chef să-i privească la rîndul său şi nici măcar să-i salute pe aceşti oameni adunaţi la întîmplare. Nu făcu decît să măture cu mîna prin aer, făcîndu-i semn bolnavului sur să se dea la o parte. Acela îl lăsă pe Pavel Nikolaevici să treacă şi se întoarse din nou, cu întregul trunchi contopit cu capul, în urma lui:
- Auzi, frăţioare, tu la ce ai cancer? întrebă cu un glas hîrîit.
Pavel Nikolaevici, care tocmai ajunsese la patul său, fu zguduit de această întrebare. Îşi ridică ochii spre nesimţit şi, încercînd să nu-şi iasă din fire (umerii îi zvîcniră totuşi), spuse cu demnitate:
- La nimic. Eu n-am cancer.
Căruntul gîfîi, apoi dădu verdictul, astfel încît să-l audă toată camera:
- Ce tîmpit! Păi, dacă nu era cancer, te-ar mai fi internat cineva aici?
*2*
Studiile nu te fac mai deştept
CHIAR în această primă seară petrecută în salon, doar în cîteva ore, Pavel Nikolaevici fu cuprins de groază.
Ghemul tare al tumorii - neaşteptat, lipsit de orice sens şi de orice rost, îl tîrîse aici ca pe un peşte prins în cîrlig şi îl zvîrlise pe patul ăsta de fier, îngust, meschin, cu plasă scîrţîietoare, cu o saltea anemică. A fost suficient să-şi schimbe hainele, acolo, sub scară, să-şi ia rămas bun de la cei dragi şi să urce în acest salon - că uşa vieţii de pînă atunci s-a şi trîntit, iar aici a dat peste o existenţă nouă, atît de greţoasă încît îl îngrozea încă şi mai tare decît tumoarea însăşi. Aici, nu-ţi mai puteai alege ceva plăcut, liniştitor, la care să priveşti; nu-ţi rămânea decît să te uiţi la cele opt fiinţe nenorocite, egale acum, pasămite, cu el - opt bolnavi în pijamale alb cu roz, decolorate şi tocite de atîta purtat, pe alocuri peticite, pe alocuri rupte, nepotrivindu-se mai nimănui pe măsură. Şi nu mai puteai alege nici ce să auzi, erai nevoit să asculţi discuţiile plicticoase, total neinteresante pentru Pavel Nikolaevici, ale aces-tei adunături de oameni. Le-ar fi poruncit cu mare plăcere să-şi ţină gura, mai ales pisălogului ăluia cu părul sur şi cu gîtul prins în chingile bandajelor ce-i cuprindeau şi capul - i se spunea, pur şi simplu, Efrem, deşi nu mai era tînăr.
Însă Efrem nu se mai domolea odată, nici nu se culca şi nici din salon nu pleca, tot umblînd neliniştit pe coridorul din mijlocul camerei.
Cîteodată faţa i se încreţea, i se strîmba toată, de parcă l-ar fi înţepat ceva, şi atunci se apuca cu mîinile de cap. Apoi, începea din nou să umble. Iar după o vreme de umblat din ăsta, se oprea exact lîngă Rusanov, îşi apleca pînă la el, peste tăblia patului, tot trunchiul rigid, îşi arăta faţa lată, sumbră, lăţoasă şi îl lămurea:
- Acuma, gata, profesore. Acasă nu te mai întorci, ai înţeles?
În salon era foarte cald. Pavel Nikolaevici stătea culcat peste plapumă, în pijama şi tiubiteikă. Îşi potrivi ochelarii cu ramă aurie, subţire, îl privi pe Efrem cu severitate, cum ştia el să se uite, şi-i răspunse:
- Nu înţeleg, tovarăşe, ce doriţi de la mine? Şi de ce vreţi să mă speriaţi? Eu, unul, nu v-am întrebat nimic.
Efrem nu făcu decît să pufnească, plin de ură:
- Asta nici că mai contează acum, dacă pui au ba întrebări, acasă tot nu te mai întorci. Poţi, în schimb, să-ţi trimiţi ochelarii înapoi. Şi pijamaua asta nouă.
După ce spuse o asemenea grosolănie, îşi îndreptă trunchiul ţeapăn şi începu să păşească din nou pe coridor, de parcă-l avea pe necuratul în el.
Pavel Nikolaevici ar fi putut, desigur, să-l întrerupă şi să-l pună la punct, dar nu-şi mai regăsea voinţa de altădată; era total descu-rajat şi, în urma celor spuse de dracul bandajat, tonusul nu făcuse decît să-i scadă şi mai mult. Acum, cînd avea nevoie de susţinere, era împins în groapă. În cîteva ore, Rusanov părea să-şi fi pierdut poziţia socială, situaţia meritorie, planurile de viitor - se transfor-mase în şaptezeci de kilograme de corp alb, cald, care nu-şi cunoştea viitorul.
Probabil că deprimarea i se oglindea pe faţă, fiindcă, într-una din trecerile sale pe acolo, Efrem, aşezîndu-se în dreptul lui, spuse, de data asta mai paşnic:
- Şi chiar de-ar fi s-ajungi pe acasă, n-o să fie pentru multă vreme: iar ajungi aici. Cancerul e iubitor de oameni.
Pe care-l apucă racul în cleşti - ăluia nu-i mai dă drumul pîn'la moarte.
Pavel Nikolaevici n-avea putere să-l contrazică şi Efrem se apucă din nou să umble. De altfel, nici nu mai avea de cine să se lege în cameră; toţi cei de prin paturi erau sau şubreziţi de tot, sau nu erau ruşi. Pe rîndul de la celălalt perete, unde, din pricina sobei, nu încăpuseră decît patru paturi, unul – chiar vizavi de cel al lui Rusanov, tăblie în tăblie peste coridorul din mijloc - era al lui Efrem, iar pe celelalte trei zăceau băieţi tineri de tot, cu caş la gură: un ţărănuş oacheş, mai din topor, un uzbek tînăr cu cîrje, iar la fereastră - slab ca un vierme şi încolăcit pe patul său - un băiat gălbejit, care gemea mereu.
În rîndul lui Pavel Nikolaevici, la stînga sa, zăceau doi naţconi, adică reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare, apoi, lîngă uşă, un rusnac tinerel, înalt, tuns cu aparatul electric, care citea, iar de partea cealaltă, pe ultimul pat de lîngă fereastră, era unul care părea şi el rus, dar nu prea aveai motive să te bucuri de asemenea vecinătate: avea o faţă tipică de bandit.
Probabil, arăta aşa din pricina cicatricei (semnul începea la coltul gurii şi cobora, traversînd partea de jos a obrazului stîng, pînă aproape de gît) sau a părului negru, ţepos şi neţesălat, care se zburlea în toate părţile; sau, poate, pur şi simplu, din pricina expresiei feţei sale grosolane şi aspre. Pe deasupra, banditul părea să mai aibă şi pretenţii culturale - tocmai termina de citit o carte.
Lumina era deja aprinsă - două becuri puternice atîrnau din tavan. Afară se întunecase. Se apropia ora cinei.
- Uite, a stat aici un bătrîn, nu se lăsa Efrem, e jos, mîine îl ope-rează. Încă în patruzeci şi doi i-au scos un canceraş şi i-au zis - fleacuri, nu mai ai probleme. Pricepi? Efrem părea să vorbească cu vioiciune, dar vocea îi suna de parcă pe el urmau să-l taie. Au trecut treisprezece ani, el a apucat să şi uite de dispensarul ăsta, a băut vodkă, a smotocit la muieri - e un bătrîn pe cinste, o să vezi. Iar acum i-a crescut un ditamai canceroiul! Efrem îşi ţuguiase buzele de plăcere, acu' numai să n-ajungă de pe masa de operaţii direct la morgă.
- Bine, păstrează pentru dumneata aceste previziuni sumbre! Pavel Nikolaevici flutură din mînă şi-i întoarse spatele, însă nu-şi recunoscu glasul: atît de lipsit de autoritate, atît de jalnic răsunase.
Iar ceilalţi tăceau.
Deprimarea îi sporea şi din pricina băiatului ăla epuizat, care se tot foia pe patul de la fereastră, pe celălalt rînd. Nici în fund nu se putea spune că stă, nici culcat nu era, se încovoiase, adunîndu-şi genunchii la piept, şi, nereuşind să-şi găsească o poziţie mai comodă, se răstumase cu capul nu spre pernă, ci spre picioarele patului. Gemea încetişor, lăsînd să se vadă numai prin grimase şi zvîcnituri ce dureri cumplite are.
Pavel Nikolaevici îi întoarse şi lui spatele, îşi coborî picioarele în papuci şi începu să-şi inspecteze, fără nici un rost, noptiera, deschizînd şi închizînd ba uşiţa, în dosul căreia erau stivuite o mulţime de alimente, ba sertăraşul de sus, unde se aflau obiectele de toaletă şi aparatul electric de ras.
Iar Efrem tot patrula, cu mîinile încleştate în dreptul pieptului, tresărind cîteodată din pricina înţepăturilor şi tot bălmăjind ceva ca un soi de refren, de parcă-ar fi descîntat un mort:
- Aşa că - prea grozaff nu stăm... nu stăm deloc grozaff...A
În spatele lui Pavel Nikoîaevici se auzi un pocnet uşor. Se întoarse cu grijă, fiindcă orice mişcare a gîtului îi provoca dureri şi văzu că vecinul său, semibanditul, închisese cu zgomot cartea pe care tocmai o terminase de citit, şi o răsucea acum în mîinile lui mari, aspre. Coperta de un albastru întunecat şi cotorul erau traversate de semnătura gravată în aur a autorului. A cui era semnătura aceea Pavel Nikoîaevici nu reuşi să descifreze, iar să i se adreseze unui tip de teapa vecinului său nu-i venea. Ii inventase şi o poreclă - Roadeoase. I se potrivea foarte bine.
Roadeoase privi cu ochii lui sumbri cartea şi anunţă tare, fără pic de jenă, astfel încît să-l audă toată camera:
- Dacă nu Diomka ar fi ales cartea asta din dulap, nimeni nu m-ar fi convins că nu ne-au plasat-o special.
- Ce-i cu Diomka? Ce carte? se trezi puştiul de lîngă uşă, fără să-şi întrerupă lectura.
- Cred că dac-ai fi căutat-o special, să fi scotocit în tot oraşul şi tot n-ai fi găsit-o. Roadeoase se uita în ceafa lată şi boantă a lui Efrem (părul ce nu mai putuse fi tuns i se iţea, incomod, de sub bandaj), apoi îi văzu faţa crispată. Efrem!
- Hai, nu te mai smiorcăi. Mai bine, ia cartea asta şi citeşte-o.
Efrem se opri ca un taur şi îl privi cu ochi împăienjeniţi.
- Asta la ce bun, mă rog? De ce m-aş apuca să citesc, dacă tot o s-o mierlim cu toţii în curînd?
Cicatricea lui Roadeoase şerpui:
- Păi, tocmai de aia zic să te grăbeşti, fiindcă o s-o mierlim în curînd. Na, ia-o. Întinsese cartea spre Efrem, dar acesta nu se apropie:
- E mult de citit. Nu vreau.
- Da' ce ai, te pomeneşti c-oi fi analfabet? Nici nu prea se mai străduia să-l convingă Roadeoase.
- Ba, sunt chiar foarte alfabetizat. Cînd am eu nevoie - sunt alfabetizat foc.
Roadeoase pipăi pervazul în căutarea unui creion, deschise cartea la sftrşit şi, cercetînd cuprinsul cu privirea, puse, din loc în loc, cîte un punct.
- Să n-ai teamă, mormăia el, sunt nişte povestiri scurtuţe. Uite, astea cîteva - încearcă. Tare plicticos ai mai devenit de cînd te tot smiorcăi. Citeşte.
- Parcă mi se teme Efrem de ceva! Luă cartea şi o zvîrli pe patul său.
Într-o cîrjă, şontîcăind, intră pe uşă uzbekul cel tînăr, Ahmadjan - singurul om vesel din toată camera. Anunţă cu glas tare:
- Lingura şi strachina!
Oacheşul de lîngă sobă se învioră şi el:
- Vini şina, băieţi!
Ducînd tava mai sus de umăr, apăru fata de la bucătărie, în halat alb. Coborî mîncarea în faţa sa şi începu s-o împartă, trecînd pe la fiecare pat. Toţi, în afara băiatului epuizat de lîngă fereastră, începură să se foiască şi să se întindă după farfurii. Fiecare îşi avea noptiera lui, doar puştiul Diomka împărţea una pe din două cu kazahul lătăreţ căruia îi crescuse, deasupra buzei, o băşică oribilă, nebandajată, acoperită de o coajă întunecată la culoare.
Dincolo de faptul că lui Pavel Nikolaevici oricum nu-i ardea acum de mîncare, nici măcar de cea adusă de acasă, simpla privelişte a acestei cine - o budincă de gris dreptunghiulară, ca de cauciuc, cu un sos galben, gelatinos - şi-a lingurii soioase, din aluminiu cenuşiu, cu coada de două ori răsucită - nu făcu decît să-i amintească încă o dată unde nimerise şi ce greşeală s-ar putea să fi făcut acceptînd internarea în această clinică.
Toţi ceilalţi, în afara băiatului care gemea, începură să mănînce cu poftă. Pavel Nikolacvici, fără să ia farfuria în mîini, ciocăni cu unghia în muchia ci, uitîndu-se în jur cui să i-o dea. Unii stăteau întorşi spre el în profil sau cu spatele, băiatul de la uşă, în schimb, privea tocmai spre el.
- Pe tine cum te cheamă? întrebă Pavel Nikolaevici fără a-şi forţa glasul (oricum trebuia să-l audă).
Zăngăneau lingurile, dar tînărul pricepu că lui i se adresează şi răspunse săritor:
- Proşka... adicătelea, ă-ă-ă... Prokofii Semionîci.
- Ţine.
- Aiasta sî poati... Proşka se apropie, luă farfuria şi dădu din cap în semn de recunoştinţă.
Iar Pavel Nikolaevici, simţind ghemul aspru al tumorii sub maxi-lar, pricepu deodată că boala lui nu face parte, aici, dintre cazurile uşoare. Dintre cei nouă, doar unul era bandajat - Efrem, şi asta chiar în locul unde s-ar putea să-l taie şi pe el. Şi numai unul avea dureri mari. Mai putea fi pus la socoteală şi kazahul acela mare, care stătea cu două paturi mai încolo - cu scoarţa buboiului său stacojiu. Şi uzbecul ăla tînăr cu cîrje, în care însă abia se mai sprijinea. La ceilalţi nu se observa, din afară, nici un fel de tumoare, nici un fel de poleire, arătau ca nişte oameni sănătoşi. Mai ales Proşka era rumen de parcă se afla la o casă de odihnă şi nu în spital, şi lingea acum cu mare poftă farfuria. Roadeoase era, ce-i drept, cam cenuşiu la faţă, dar de mişcat se mişca liber, discuta dezinvolt, iar asupra budincii se aruncase cu o asemenea poftă, îneît lui Pavel Nikolaevici îi trecu o clipă prin minte că s-ar putea să simuleze boala şi că se aranjase aici să mănînce pîinea statului, dacă tot îi hrănim gratis pe bolnavi.
Pe Pavel Nikolaevici, în schimb, cheagul tumorii îl apăsa sub falcă, îl împiedica să se mişte, creştea ceas de ceas – dar medicii de aici nu ţineau socoteala orelor: de la prînz şi pînă la cină nimeni nu-l consultase pe Rusanov şi nu-i aplicase nici un fel de tratament. Şi cînd te gîndeşti că doctoriţa Donţova îl momise aici tocmai promiţîndu-i un tratament de urgenţă! Asta dovedeşte că e total iresponsabilă şi se face vinovată de o neglijenţă criminală. Iar Rusanov, care o crezuse, pierdea acum timpul în acest salon aglomerat, stătut şi murdar, în loc să încerce să ia legătura prin telefon cu Moscova şi să plece acolo cu avionul.
Şi acest sentiment - că s-ar putea să fi comis o greşeală, că pierde un timp preţios - adăugîndu-se deprimării pricinuite de tumoare, făcu să i se strîngă atît de chinuitor inima, încît orice zgomot, începînd chiar cu clinchetul lingurilor şi al farfuriilor, deveni insuportabil, cum insuportabilă i se părea şi priveliştea paturilor de fier, a pledurilor grosolane, a pereţilor, a lămpilor şi a oamenilor. Avea sentimentul că a căzut într-o capcană şi pînă dimineaţa n-are cum să facă nici un pas decisiv.
Profund nefericit, se culcă şi-şi acoperi ochii cu prosopul lui de acasă, să nu mai vadă nici lumină, nici nimic. Pentru a-şi schimba mersul gîndurilor, începu să-i ia la rînd pe-ai lui, închipuindu-şi cam ce-ar putea face ei acum. Iura e deja în tren. Prima lui inspecţie practică. E foarte important să se prezinte cum trebuie. Dar Iura n-are zvîc, e un căscat, numai de nu s-ar face de ruşine. Avieta e la Moscova, în vacanţă. Vrea să se mai deconecteze şi ea, să dea o raită pe la teatre, dar avea şi un scop serios: să vadă ce şi cum, să-şi facă eventual nişte relaţii - doar e în anul cinci, trebuie să se orienteze corect în viaţă, e important. Avieta va fi o ziaristă pricepută, e foarte activă şi adevărul e că trebuie să se mute la Moscova, aici s-ar sufoca. E deşteaptă şi talentată ca nimeni altul din familie – îi mai lipseşte doar ceva experienţă, dar, oricum, prinde totul din zbor! Lavrik e cam răsfăţat, nu învaţă prea grozav, dar la sport e de-a dreptul un talent, a fost deja la nişte campionate la Riga şi a stat la hotel, ca un om mare. Ştie şi să şofeze. Acum face cursurile organizate de DOSAF pentru obţinerea permisului. În al doilea semestru, s-a căptuşit cu două medii de doi - va trebui să le îndrepte. Maika o fi ajuns deja acasă la ora asta şi studiază (e prima din familie care cîntă la pian), iar Djulbars zace pe covoraş, în coridor. Anul acesta Pavel Nikolae-vici îşi făcuse o plăcere din a-l scoate dimineaţa la plimbare, de altfel, era sănătos şi pentru el. Acum o să-l scoată Lavrik, care are obiceiul să facă o figură amuzantă - îl asmute un picuţ asupra cîte unui trecător, iar pe urmă zice: nu vă temeţi, vedeţi doar că-l ţin!
Dar familia unită, exemplară a Rusanovilor, viaţa lor organizată ca pe roate, apartamentul pus la punct, fără cusur - toate acestea se desprinseră în cîteva zile de el şi se pomeniră de partea cealaltă a tumorii. Ei trăiesc şi vor trăi în continuare, orice s-ar întîmpla cu tatăl lor. Oricît şi-ar face ei acum griji, oricît ar fi de tulburaţi şi oricît ar plînge – tumoarea îl acoperea ca un zid şi el rămînca singur, de partea aceasta.
Gîndurile despre cei de acasă nu-i produseră nici o uşurare şi Pavel Nikolaevici încercă să se deconecteze gîndindu-se la treburile statului. Sîmbătă urma să se deschidă sesiunea Sovietului Suprem al Uniunii. Nu părea să se prevadă nimic prea important, se va aproba bugetul. Azi- dimineaţă, cînd pleca de acasă spre spital, la radio tocmai se transmitea un mare raport despre industria grea... Iar aici, în salon, n-au nici măcar un radio, şi nici în coridor nu e, frumoasă treabă. Cel puţin cu „Pravda" trebuie să se asigure că o să-i vină regulat. Astăzi s-a discutat despre indus-tria grea, iar ieri s-a luat o decizie privind majorarea producţiei de mărfuri în zootehnie. Da! Viaţa economică se dezvoltă foarte energic şi urmează, cu siguranţă, mari reorganizări ale întreprin-derilor de stat şi cooperatiste.
Pavel Nikolaevici începu să-şi imagineze cam ce schimbări s-ar putea produce la nivel de republică şi regiune. Aceste reorganizări provocau întotdeauna un soi de tensiune sărbătorească, te rupeau pentru un timp din monotonia muncii de zi cu zi. Cadrele se căutau la telefon, se întîlneau, discutau posibilităţile. Orice direc-ţie ar fi luat reorganizările, cîteodată direcţii opuse celor prece-dente, nimeni, respectiv nici Pavel Nikolaevici, nu a fost vreodată coborît în grad, ci numai şi numai înaintat.
Dar nici aceste gînduri nu-l remontară şi nu-l înviorară.
Simţi o înţepătură sub gît şi tumoarea surdă, indiferentă, îşi făcu intrarea, acoperind lumea întreagă. Şi, din nou: bugetul, industria grea, zootehnia şi rotaţia cadrelor - toate acestea rămăseseră dincolo -de partea cealaltă -a tumorii. Iar dincoace, de partea aceasta, se afla Pavel Nikolaevici Rusanov. Singur.
In salon răsună o voce plăcută de femeie. Cu toate că azi nimic nu-i putea face plăcere lui Pavel Nikolaevici, vocea aceasta era de-a dreptul ispititoare.
- Ia să luăm noi un picuţ temperatura! spuse ea, cu aerul că urma să împartă bomboane.
Rusanov îşi trase prosopul de pe faţă, se ridică puţin şi-şi puse ochelarii. Ce noroc! Asta nu mai era Măria cea neagră şi mohorî-tă, ci o fătucă plinuţă şi curăţică, ordonată şi fără basma triunghiu-lară, ci cu o bonetă pe părul auriu, cum purtau doctorii.
- Azovkin! Hei, Azovkin! îl chemă ea veselă pe tînărul de lîngă fereastră, oprindu-se lîngă patul lui. Era culcat într-un mod încă şi mai ciudat decît pînă atunci - de-a curmezişul patului, cu faţa-n jos, cu perna sub burtă şi bărbia opintită în saltea, cum îşi pun cîinii capul - şi privea la barele patului de parcă-ar fi fost într-o cuşcă. Peste faţa lui cu pielea întinsă pe os treceau umbrele sufe-rinţei. Mîna îi atîrna pînă la duşumea.
- Haideţi, nu vă lăsaţi, îl dojeni infirmiera. Hai, că mai aveţi putere. Luaţi-vă singur termometrul.
Îşi ridică cu greu mîna de jos şi luă termometrul de parcă ar fi scos o găleată din fînlînă. Era atîl de epuizat şi de cufundat în durere, încît nu-ţi venea să crezi că n-are mai mult de şaptespre-zece ani.
- Zoia! o rugă el, gemînd. Daţi-mi o buiotă.
- Vă sunteţi cel mai mare duşman, spuse cu severitate Zoia. Vi s-a dat buiotă, dar n-aţi pus-o pe injecţie, ci pe burtă.
- Dar dacă mi-e mai bine aşa, insistă el cu o voce suferindă.
- Nu faceţi decît să vă iritaţi tumoarea, doar vi s-a explicat. La secţia de oncologie nici nu există buiote, făcusem rost special de una pentru dumneavoastră.
- Atunci, nu vă mai las să-mi faceţi injecţie.
Dar Zoia nu-l mai asculta şi, ciocănind cu degetul în patul gol al lui Roadcoase, întrebă:
- Dar Kostoglotov unde e?
(Ei poftim! Ce bine intuise Paveî Nikolaevici! Exact - Roadeoase!)
- S-a dus să fumeze, îi răspunse Diomka de lîngă uşă, fără să-şi întrerupă nici acum lectura.
- Îi arăt eu fumat! boscorodi Zoia,
Ce fete drăguţe există pe lumea asta! Pavel Nikolaevici se uita cu plăcere la rotunjimea ei elastică, strînsă îngrijit în haine şi la ochii uşor proeminenţi în orbite - o privea cu admiraţie dezinteresată şi simţea că se înmoaie. Ea îi întinse, zîmbind, termometrul. Stătea chiar de partea tumorii, dar nu lăsă, nici prin cel mai mic gest, să se înţeleagă car fi îngrozită sau că n-ar mai fi văzut aşa ceva în viaţa ei.
- Dar mie nu mi s-a dat încă nici un tratament? întrebă Rusanov.
- Deocamdată, nu, se scuză ea printr-un zîmbet.
- Păi, de ce? Unde sunt doctorii?
- Ziua lor de lucru s-a terminat.
Pe Zoia nu te puteai supăra, cineva totuşi era vinovat de faptul că Rusanov nu-i tratat! Trebuia să acţioneze! Rusanov dispreţuia pasivitatea şi caracterele molîi. Şi, cînd Zoia veni să-i ia termo-metrul, o întrebă:
- Dar telefon public unde aveţi? Cum pot ajunge la el?
La urma urmelor, de ce nu s-ar hotărî chiar acum să sune la tova-răşul Ostapenko! Simplul gînd c-ar putea da un telefon îi şi resti-tui lui Pavel Nikolaevici lumea lui dintotdeauna. Şi curajul. Se simţi din nou un luptător.
- Treizeci şi şapte, spuse Zoia cu un zîmbet şi trecu primul punct pe tăbliţa graficului de temperatură, încă neîncepută, atîrnată la picioarele patului. Telefonul e la camera de gardă.
Dar acum n-aveţi cum să ajungeţi acolo. Ar trebui să ocoliţi
clădirea pînă la cealaltă intrare principală.
- Dar, duduie! Cum e posibil aşa ceva?! Pavel Nikolaevici se ridică într-o rînă şi arboră un aer mai sever. Cum e posibil ca într-o clinică să nu existe telefon? Şi dacă se întîmplă ceva? Uite, chiar acuma, cu mine de exemplu.
- Dăm noi fuga şi sunăm, nu se sperie Zoia.
- Şi dacă e furtună, dacă toarnă cu găleata?
Zoia însă se ocupa deja de vecinul lui, uzbekul cel bătrîn, îi completa graficul.
- Ziua se poate trece şi direct, dar acum e încuiat.
Plăcută-plăcută, dar obraznică; a trecut la kazah fără să mai asculte ce-i spunea el. Ridicînd, fără să vrea, vocea în urma ei, Pavel Nikolaevici exclamă:
- Păi, atunci trebuie să mai existe un telefon! E imposibil să nu existe!
- Aşa e, există, răspunse Zoia de unde era, aşezată pe patul kazahului. Doar că-i în cabinetul medicului-şef.
- Şi atunci, care-i problema?
- Dioma... Treizeci şi şase cu opt... Păi, cabinetul e încuiat. Lui Nizamutdin Bahramovici nu-i place cînd...
Şi plecă.
Asta nu era lipsit de logică. Bineînţeles că-i neplăcut să se intre în lipsa ta în cabinet. Dar într-un spital trebuia totuşi găsită...
Pentru o clipă se arătase firicelul spre lumea din afară - şi uite că se rupsese. Lumea întreagă fu din nou acoperită de tumoarea lui mare cît un pumn, vîrîtă sub bărbie.
Pavel Nikolaevici scoase o oglinjoară şi se privi. Doamne, cum se mai umfla! Era destul de înfricoşătoare şi pentru un ochi străin, darămite pentru tine însuţi! Aşa ceva nici nu există! Uite, nimeni în jur n-are aşa ceva! Păi, în patruzeci şi cinci de ani de viaţă, Pavel Nikolaevici nu mai văzuse la nimeni aşa monstruozitate!....
Nu mai stătu să constate dacă mai crescuse sau nu, ascunse oglinda şi scoase din noptieră ceva de ronţăit.
Cei doi bădărani, Efrem şi Roadeoase, nu erau în salon, plecaseră. Lîngă fereastră, Azovkin îşi găsise o poziţie încă şi mai contorsionată, dar nu gemea. Ceilalţi stăteau liniştiţi, nu se auzea decît foşnetul paginilor întoarse, unii se culcaseră. Nici lui Rusa-nov nu-i rămînea altceva de făcut decît să doarmă. Numai să treacă noaptea asta, să nu se mai gîndească - iar dimineaţa o să le arate el medicilor.
Se dezbrăcă deci, se înveli cu pledul, îşi acoperi capul cu prosopul şi încercă să adoarmă. Insă, în liniştea care se instalase, se auzeau cu o deosebită pregnanţă, şi asta era nemaipomenit de enervant, şoaptele interminabile ce veneau de undeva din apropiere, chiar de lîngă urechea lui Pavel Nikolaevici. Pînă la urmă, nu mai rezistă, îşi smulse prosopul de pe faţă, se ridică un pic, încercînd să facă în aşa fel încît să nu-l doară gîtul, şi descoperi că vecinul său uzbek e cel care şopteşte - un bătrîn uscat, subţirel, aproape cafeniu, cu un smoc de barbă şi cu o tiubiteikă tot cafenie şi tocită pe creştet. Stătea culcat pe spate, cu mîinile strînse sub cap, privea în tavan şi şoptea - rugăciuni, te pomeneşti - tîmpitul de bătrîn?
- Hei! Aksakale! îl ameninţă cu degetul Rusanov. Încetează! Mă deranjezi!
„Aksakalul" tăcu. Rusanov se culcă din nou şi se acoperi cu pro-sopul. Dar tot nu reuşi să adoarmă. Abia acum înţelese că-l împiedica să adoarmă lumina celor două becuri din tavan - nu erau nici mate şi nici bine acoperite de abajururi. Chiar şi prin prosop se întrezărea lumina lor. Pavel Nikolaevici se opinti, se ridică din nou pe brînci, mişeîndu-se în aşa fel încît să nu-l doară umflătura. Proşka se afla lîngă patul său, în apropierea comutato-rului, şi începuse să se dezbrace.
- Tinere! Stinge, te rog, lumina! ordonă Pavel Nikolaevici.
- D'apăi încă n-aduseră medicamentili... se fîstîci Proşka, dar ridi-că totuşi mîna spre comutator.
- Cum adică „stinge"? mîrîi, în spatele lui Rusanov, Roadeoase. Vedeţi-vă de lungul nasului, nu sunteţi singur aici.
Pavel Nikolaevici se aşeză ca lumea, îşi puse ochelarii şi, cu grija tumorii, făcînd să scîrţîie plasa, se întoarse:
- Dar dumneavoastră mai politicos nu ştiţi să vorbiţi?
Faţa mitocanului se strîmftă şi acesta răspunse cu o voce joasă:
- Mie să nu-mi faceţi morală, eu nu fac parte din cadrele dumnea-voastră.
Pavel Nikolaevici îi zvîrli o privire distrugătoare, dar Roadeoase nu păru impresionat cîtuşi de puţin.
- Bine, dar la ce-i nevoie de lumină? începu Rusanov tratativele de pace.
- Ca să te scarpini în fund, îi răspunse grosolan Kostoglotov.
Pavel Nikolaevici simţi că se sufocă, deşi crezuse că s-a obişnuit cu atmosfera din salon. În douăzeci de minute, acest mitocan ar fi trebuit externat din spital şi trimis la muncă! Din păcate, n-avea la dispoziţie nici un fel de mijloace concrete de acţiune.
- Păi, dacă vreţi să citiţi sau mai ştiu eu ce, se poate ieşi pe cori-dor, spuse, pe bună dreptate, Pavel Nikolaevici. De ce vă asumaţi dreptul de a hotărî în numele tuturor? Aici sunt diferiţi bolnavi şi trebuie făcute diferenţe...
- Se vor face, se burzului celălalt. Dumneavoastră o să vi se scrie un necrolog, cum că sunteţi membru din anul cutare, iar pe noi o să ne scoată tovărăşeşte, cu picioarele înainte.
O asemenea nesupunere crasă, o asemenea samavolnicie depăşind orice limite, Pavel Nikolaevici nu-şi amintea să mai fi întîlnit vreodată. Se simţea, de-a dreptul, pierdut - ce-i de făcut în aseme-nea cazuri? Doar nu era să i se plîngă fetişcanei ăleia. Deocamdată, era nevoit să încheie discuţia, păstrându-şi demni-tatea. Pavel Nikolaevici îşi scoase ochelarii, se culcă cu grijă şi se acoperi cu prosopul.
