Viewing Single Post
AnnaE
#0

Primul cerc  de Alexandr Soljenitin volumul 1

CAPITOLUL  I

 

Limbile ajurate arătau ora patru și cinci minute. În lumina muribundă de decembrie, bronzul pendulei de pe etajeră era întunecat.

Geamurile ferestrei înalte urcau de la nivelul caldarâmului. Prin ele se vedea traficul febril de pe strada Kuznețki Most și trebăluiala aferată a portarilor care măturau printre picioarele trecătorilor zăpada proaspătă, înghețată deja, de un cenușiu murdar.

Rezemat de toc, privind toate acestea, dar nevăzându-le cu adevărat, Inokenti Volodin, consilier de stat de rangul al doilea, fluiera o melodie ușoară și tărăgănată. Cu vârful degetelor, răsfoia paginile lucioase și colorate ale unei reviste străine. Fără să le dea vreo atenție.

Acest consilier de stat de rangul al doilea, care ocupa poziția de locotenent-colonel în serviciul diplomatic, acest bărbat înalt, subțire, care nu purta uniformă, ci un costum ușor și mătăsos, acest Volodin părea mai degrabă un băiat de bani gata decât un funcționar important din Ministerul Afacerilor Externe.

Era timpul să plece de la birou, dar nu făcea nimic; era timpul să se ducă acasă, dar nu se mișca. Ora patru nu aducea sfârșitul zilei de muncă, ci sfârșitul muncii de zi, cea mai scurtă. Toată lumea se ducea acasă să mănânce și să tragă un pui de somn. După ora zece se vedea cum se luminează miile de ferestre ale celor patruzeci și cinci de ministere ale Uniunii și sutele de ferestre ale celor douăzeci de ministere ale Federației Ruse. Există un singur bărbat, unul singur, baricadat după zece uși, care nu doarme noaptea și care ține treaz tot guvernul de la Moscova până la ora patru dimineața. Cunoscând obiceiurile nocturne ale Maestrului, cele șase duzini de miniștri stau acolo, ca niște școlari, ciulind urechile în așteptarea unei chemări. Ca să lupte împotriva somnului, își cheamă secretarii de stat, iar aceștia își exploatează șefii de birou; funcționari de toate felurile asaltează fișetele, curierii se grăbesc pe culoare, stenografele își ascut creioanele.

Chiar în ajunul Crăciunului pe stil vechi (ambasadele occidentale au amuțit deja de două zile și nu mai telefonează deloc), ministerul își petrecu noaptea în alertă. Ceilalți se bucură acum de două săptămâni de vacanță. Naivii. Măgarii înhămați la povară.

Degetele nervoase ale tânărului răsfoiau revista repede, mașinal, o spaimă mizerabilă i se urca în gât, îl încălzea, apoi se retrăgea, lăsând în urma ei frigul. Inokenti aruncă revista și începu să măsoare camera, cu capul între umeri. Să telefoneze, sau nu? Trebuia oare să o facă acum? Sau era prea târziu pentru ei? Joi, sau vineri?

Da, e prea târziu...

Mai avea atât de puțin timp și nu era nimeni, nimeni cu care să se sfătuiască!

Oare chiar se poate identifica vocea unui om care sună dintr-o cabină telefonică? Dacă vorbește numai rusă? Dacă nu se lungește, dacă se grăbește s-o șteargă? Pot oare să recunoască timbrul vocii, aplatizat de telefon? Tehnic, e imposibil. După trei sau patru zile o să meargă personal să-i vadă. E mai logic să aștepte acum. Mai rezonabil.

Dar o să fie prea târziu.

Doamne, Dumnezeule. Umerii lui, nepregătiți pentru asemenea poveri, erau cutremurați de fiori. Ar fi fost mai bine să nu fi aflat nimic. Nu știu. Nu sunt la curent...

Strânse toate lucrurile de pe birou și le așeză în seif. Îl cuprindea emoția, din ce în ce mai vehementă. Inokenti își sprijini fruntea de metalul ruginit, revopsit, al seifului, și făcu o pauză, cu ochii închiși.

Dintr-odată, de parcă ar fi pierdut acolo ultimele clipe, fără să telefoneze după mașină și fără să închidă călimara, Inokenti ieși, încuie ușa, lăsă cheia soldatului de gardă din fundul culoarului, coborî câte patru trepte o dată, trecând printre personalul mereu agitat al ministerului și, încărcat de aur și pasmanterii, își îmbrăcă paltonul în grabă, își trase pălăria pe ochi și ieși în înserarea umedă.

Viteza cu care se mișcase îl calmase. Pantofii franțuzești pe care îi purta fără galoși, ca un bărbat la modă, se înfundau în zăpada topită, amestecată cu noroi.

Pe când trecea prin fața statuii lui Vorovski[1] , din curticica aproape închisă a ministerului, Inokenti ridică ochii și se înfioră. Descoperi un sens nou clădirilor din Marea Lubianka[2], care dădeau spre strada Furkasovski. Această masă de antracit de opt etaje era ca un cuirasat, cu cei optsprezece stâlpi care se ridicau la tribord ca tot atâtea guri de tun. Barca fragilă a lui Inokenti se lăsa purtată spre prova vaporului greu și rapid.

Nu, nu era o barcă în derivă, ci o torpilă care se îndrepta spre cuirasat! Dar nu era cu putință! Se întoarse spre dreapta și o porni pe strada Kuznețki Most. Un taxi pleca de pe trotuar. Inokenti îl opri, se urcă, coborî strada și o luă la stânga, spre felinarele de pe strada Petrovka, primele care se aprind în Moscova.

Se întreba de unde ar fi putut să telefoneze ca să nu fie prins, exasperat de nerăbdarea lor, ca să nu fie spionat. Dar ar fi fost luat la ochi dacă ar fi căutat o cabină liniștită și izolată. Nu ar fi fost mai bine să meargă la una din zonele cele mai populate, dacă era sigură și zidită din cărămizi? Și apoi, ce prostie să umble de la una la alta în taxi, cu un martor: șoferul. Scotoci în buzunar, căutând cincisprezece copeici, sigur că nu avea să le găsească. Ar fi fost normal, atunci, s-o lase pe mai târziu.

în fața semaforului din Ohotni Riad, degetele lui dădură peste două monede de cincisprezece copeici. Trebuia s-o facă.

Descoperirea aceasta aproape că îl liniști. Periculos sau nu, nu putea face altceva.

Cel care se teme mereu mai poate fi oare om?

Fără să-și fi dat seama, Inokenti era acum în fața ambasadei, pe Mohovaia. Destinul îi dădea un semn. Se lipi de sticlă, încercând să vadă ce ferestre erau luminate. Nu mai avu timp.

Trecând pe lângă Universitate, Inokenti arătă spre dreapta cu o mișcare a bărbiei. Torpila se întorcea, pentru a-și asigura virajul.

Se opriră în Arbat, Inokenti plăti cu două bancnote și traversă piața, străduindu-se să-și disciplineze pașii.

Gâtul și gura îi erau uscate ca iasca, uscate de setea care nu poate fi potolită cu vreo băutură.

Piața Arbat era puternic luminată. În fața Artisticului, o mulțime numeroasă stătea la coadă ca să vadă Dragostea unei dansatoare. M-ul roșu de la metrou era învăluit într-o ceață albăstruie. O femeie oacheșă, de tip meridional, vindea niște flori mărunte și galbene.

El desperado nu mai vedea cuirasatul, dar pieptul lui era învăluit într-o deznădejde luminoasă.

Să nu cumva să spună vreun cuvânt în engleză. Și mai ales în franceză. Să nu lase nici o urmă pentru haita din spate.

Inokenti mergea cu umerii drepți, fără nici o grabă. O fată trecu pe lângă el și îl privi.

Apoi alta. Fermecătoare. Urează-mi să scap cu bine.

Lumea e atât de mare, atât de plină de posibilități! Tu nu ai decât prăpastia din față.

Printre cabinele de lemn aliniate pe stradă era una goală, dar geamul părea spart. Inokenti trecu pe lângă ele, intră în stația de metrou.

Cele patru cabine incrustate în zid erau ocupate. În cea din stânga se termina convorbirea: un bărbat cam vulgar, puțin beat, punea receptorul în furcă. Îi zâmbi lui Inokenti, dornic să schimbe o vorbă. Inokenti intră în cabină, închise cu grijă ușa de sticlă grea și rămase cu mâna pe mâner; cu cealaltă mână înmănușată, tremurătoare, strecură fisa în aparat și formă numărul.

După câteva apeluri zumzăitoare prelungi cineva răspunse.

— Secretariatul?

El se strădui să-și schimbe vocea.

 — Da.

— Dați-mi-l pe ambasador. E urgent.

— Ambasadorul nu este disponibil, i se răspunse într-o rusă impecabilă. Despre ce este vorba?

— În cazul acesta, pe atașatul însărcinat cu problemele externe! Sau pe atașatul militar! Vă rog să nu pierdeți timpul!

Persoana de la capătul firului reflecta. Inokenti își promise să nu mai sune dacă îl refuzau.

— Bine, vi-l dau pe atașat. Sună interfonul.

Dincolo de geamul strălucitor, puțin mai departe de cabine, oamenii treceau grăbiți, depășindu-se. Un bărbat se detașă din torent și se așeză, nerăbdător, în fața cabinei lui Inokenti.

O voce indolentă, ghiftuită, cu accent puternic, răsună în receptor.

— Ascult. Ce doriți?

— Domnul atașat militar? Întrebă cu asprime Inokenti.

Ies, aviation, spuse vocea de la celălalt capăt.

Ce să facă? Punându-și mâna în fața gurii, cu o voce șoptită, dar hotărâtă și convingătoare, Inokenti spuse:

— Domnule atașat! Luați notă și transmiteți de urgență ambasadorului...

— Așteptați moment, i se răspunse fără grabă. Chem interpretul.

— Nu pot să aștept! Inokenti fierbea. Nu mai era destul de stăpân pe el ca să-și prefacă vocea.

— Nu pot discuta cu sovieticii! Nu închideți! E în joc soarta țării dumneavoastră. Și nu numai! Ascultați-mă. În zilele următoare, la New York, agentul sovietic Georges Koval trebuie să primească un pachet, la un magazin de piese radio situat pe...

— Nu vă înțeleg bine, răspunse placid atașatul. Probabil că era așezat pe o canapea confortabilă, nu hăituit ca el. Voci însuflețite de femei se auzeau în fundal.

— Telefonați la Ambasada Canadei. Acolo înțeleg mai bine rusa.

Inokenti simțea cum îi ardea sub picioare dușumeaua cabinei, receptorul negru, îngreunat de un lanț gros de fier, îl frigea. Dar un singur cuvânt într-o limbă străină putea să-l piardă!

 — Ascultați! Ascultați! strigă el disperat. Zilele acestea, un angajat al ambasadei sovietice, un anume Koval, trebuie să ridice dintr-un magazin de radio piese de o mare importanță pentru fabricarea unei bombe atomice...

— Cum? Pe ce stradă? exclamă atașatul, surprins, gânditor. De unde știu că spuneți adevăr?

— Înțelegeți ce risc? Întrebă Inokenti, agitat.

I se păru că aude o bătaie ușoară în ușa din spatele lui. Atașatul tăcea, poate fiindcă trăgea un fum dintr-o țigară.

Bomba atomică? repetă el cu neîncredere. Dar cine sunteți dumneavoastră! Recomandați-vă.

Un declic surd al aparatului, urmat de o tăcere de pâslă, fără foșnete sau clinchete.

Linia era întreruptă.

 

 

 

 

CAPITOLUL II

În anumite instituții se afișează uneori pe o tăbliță luminoasă „accesul interzis”. Este vorba despre cele mai moderne, dotate cu mai multe panouri strălucitoare: „Accesul rezervat persoanelor de serviciu”. Se poate să mai fie și un cerber, așezat la o măsuță, verificându-i pe cei care intră. Ca orice interdicție, ușa închisă te face să-ți imaginezi orice.

Culoarul e la fel de auster ca și în alte părți, poate puțin mai curat. Podeaua e acoperită cu o fâșie din stofa aceea roșie din care e făcut trusoul statului nostru. Parchetul e destul de strălucitor. Și presărat cu scuipători așezate strategic.

Dar este vorba despre un loc pustiu. Nimeni nu trece de la o ușă la alta.

Și toate ușile sunt acoperite cu negru, cu o piele neagră capitonată și nituită cu alb, marcată de ovalul strălucitor al numerelor. Cei care lucrează în aceste birouri știu mai multe despre mercurialele din Madagascar decât despre ceea ce se petrece în camerele alăturate.

În seara asta mohorâtă și umedă de decembrie, doi locotenenți erau de serviciu la Centrala telefonică din Moscova, pe unul din aceste holuri secrete, într-una din aceste camere inaccesibile, cunoscută de comandantul local sub numărul 194 și de Secția 11 din Direcția a șasea a MGB[3] sub numele de Poșta Al. Trebuie să spunem că preferau hainele civile uniformei atunci când intrau sau ieșeau din centrala telefonică.

Unul din pereți era ocupat de tablouri și de semnale luminoase, de negrul plasticului și de strălucirea metalică a materialului de ascultare telefonică. Peretele opus avea instrucțiuni detaliate pe hârtie cenușie.

 Tabloul prevedea și prevenea toate infracțiunile și abaterile posibile în înregistrarea comunicațiilor Ambasadei americane, stabilind că permanența trebuia asigurată de doi responsabili: unul trebuia să asculte fără oprire, fără să-și scoată căștile; celălalt trebuia să-și supravegheze tovașul la fiecare jumătate de oră și să nu lipsească decât în cazul în care mergea la toaletă.

Era imposibil să greșești dacă respectai aceste instrucțiuni.

În urma unei contradicții tragice între perfecțiunea ideală a regulilor statului și imperfecțiunea jalnică a omului, instrucțiunile nu au fost respectate în ziua aceea. Nu că ofițerii de gardă ar fi fost ignoranți, ci tocmai din cauză că aveau experiență și știau că nu se întâmpla niciodată nimic. În plus, era ajunul Crăciunului occidental.

Locotenentul Tiukin, un voinic cu nasul mare, recitea cursul de instrucție politică de lunea următoare, când avea să fie întrebat despre „prietenii poporului, definiția lor și procedeele de luptă împotriva social-democraților”. Avea să fie întrebat chiar de ce trebuia să stea deoparte la Congresul al II-lea — era înțelepciunea personificată — ca să ia parte la amestecul savant al Congresului al V-lea și să rămână apoi deoparte începând cu Congresul al VI-lea, la fel de înțelept. Neîncrezător în propria lui memorie, Tiukin nu s-ar fi pus niciodată la treabă sâmbăta dacă nu ar fi știut că avea să golească câteva sticle după garda de duminică cu cumnatul lui și nu și-ar fi zis că luni, în aburii beției, nu ar putea nicicum să înghită toată harababura asta. Or, responsabilul de partid îl somase deja și îl amenințase că îl convoacă în fața Biroului. Esențialul nu era să răspunzi, ci să prezinți rezumate scrise. În timpul săptămânii, Tiukin nu găsise timp liber și petrecuse toate zilele cu amânări; acum îi ceruse tovarășului său să vegheze întruna, se instalase într-un colț, sub o lampă de birou, și transcria în caiet cutare sau cutare pasaj din Rezumatul Istoriei Partidului.

Nu aprinseseră încă plafonierele. O lampă lumina magnetofoanele. Locotenentul Kuleșov, creț și grăsuț, se plictisea cu căștile la urechi. De dimineață avuseseră comenzi de cumpărături, dar după dejun ambasada părea să doarmă, nu suna nici un telefon.

După o imobilitate prelungită, Kuleșov începu să-și inspecteze coșurile de pe piciorul stâng. Dintr-un motiv misterios, furunculele acestea nu se mai terminau. Le dădea cu un compus mercurial și cu un unguent cenușiu sau cu streptocid, dar, în loc să se usuce, înfloreau sub crustă. În ultimul timp, durerea îl împiedica la mers. Clinica MGB îl trimisese la un profesor ilustru pentru consultație. Trebuiau să-i dea un apartament nou, fiindcă soția lui aștepta un copil. Furunculele deranjau o viață tihnită.

Kuleșov își scoase căștile care îi strângeau capul și îi zdrobeau urechile, se trase spre lumină ca să-i fie mai ușor, își suflecă pantalonii și chiloții lungi și începu să palpeze și să ridice marginea crustelor. Dacă apăsai, ieșea un puroi maroniu. Durerea puternică îi ajungea la cap, absorbindu-i toată atenția. Pentru prima dată, îi trecu fulgerător prin minte că poate nu erau furuncule, ci... Îi veni în minte un cuvânt pe care îl auzise undeva: cangrenă?... nu, mai era un cuvânt...

Așa că nu remarcă imediat declanșarea automată a bobinelor magnetofonului care se învârteau acum în tăcere. Cu piciorul tot gol, Kuleșov se întinse spre paști, le apropie de urechi și auzi:

— De unde știu că spuneți adevăr?

— Înțelegeți ce risc îmi asum?

— Bomba atomică? Cine sunteți? Recomandați-vă.

BOMBA ATOMICĂ! Ascultând de un impuls la fel de inconștient ca acela care te face să te prinzi de primul obiect din cale atunci când aluneci, Kuleșov smulse fișa standard și întrerupse comunicația. Atunci își dădu seama că, în ciuda instrucțiunilor, nu înregistrase numărul apelantului.

Primul impuls îl făcu să se întoarcă. Tiukin scria și acum, nu văzuse nimic. Erau prieteni, dar Kuleșov avea misiunea să-l supravegheze și acest lucru trebuia să fie reciproc.

Întorcând bobinele cu degetele tremurătoare și contactând magnetofonul de rezervă pe frecvența ambasadei, Kuleșov se gândi întâi să șteargă banda și urmele neatenției lui. Apoi își aminti că șeful îi spusese de multe ori că înregistrările poștei erau dublate de o altă poșși respinse această tentație ușuratică. Bineînțeles, totul era înregistrat de două ori și risca să ajungă după gratii dacă ascundea o convorbire atât de gravă.

Banda revenise pe punctul de plecare. Își ascuți auzul. Criminalul era grăbit, emoționat. De unde vorbea oare? Cu siguranță că nu dintr-un apartament. De la locul de muncă? Îndoielnic. Au grijă întotdeauna să găsească o cabină atunci când sună la ambasadă.

Desfăcând lista cabinelor publice, Kuleșov, agitat, alese un număr, de la stația de metrou Sokolniki.

— Ghenka! Ghenka! strigă el răgușit, trăgând pantalonul în jos. Alertă! Telefonează la Specială! Poate mai au timp să pună mâna pe el!

 

 

 

 

CAPITOLUL III

 

— Albaștri!

— Au adus albaștri!

— De unde veniți, tovarăși?

— Prieteni, de unde veniți?

— Ce sunt semnele astea de pe piept, de pe șapcă, semnele astea ca niște pete?

— Acolo purtam numărul. Și pe spate, și la genunchi. Ni le-au descusut când am plecat din lagăr.

— Cum adică, numere?

— Domnilor, aveți milă, în ce secol trăim? Numere, pe ființe omenești! Lev Grigorievici, îmi îngăduiți să vă întreb dacă acesta este un semn de progres?

— Tinere Valentin, fără generalizări pripite, haideți mai bine la cină.

— Nu pot să merg la cină dacă văd oameni care se plimbă cu numere pe cap.

— Gamelele! Se împarte Belomor, nouă pachete pentru a doua jumătate a lui decembrie. Aveți noroc. Trebuie să mergeți, în pas de marș!!!

— Java sau Ducat?

— Jumătate-jumătate.

— Nemernicii, ne asfixiază cu Ducatul lor. O să depun plângere în fața ministrului, pe cuvânt de onoare.

— De ce aveți costumele astea? De ce ținuta asta de parașutiști?

— Ne-au dat o uniformă. Mai înainte aveam costume de lână și paltoane de postav, dar au început să strângă șurubul, porcii.

— Uită-te puțin, albaștri.

— Am pus mâna pe albaștri.

— Oh, sărăcuții de voi! N-ați văzut niciodată zeki[4] în carne și oase? E plin holul de ei!

 — Nu pot să-mi cred ochilor! Dof Donskoi! Unde ai fost, Dof? În '45 te-am căutat în toată Viena, chiar în toată Viena!

Și zdrențele astea, și barba de opt zile! De unde veniți, prieteni?

— Depinde. Retchlag...

-...Dubrovlag...

— De nouă ani de când sunt în gaura asta n-am auzit niciodată despre așa ceva.

— Sunt lagăre recente, Osoblag. Au apărut după '48.

— Chiar înainte să intrăm în Prater, la Viena, hop! Ne-au greblat, și în corb[5]...

— Taci puțin, Mitiuka, să-i ascultăm pe ăștia noi...

— Afară, la plimbare, la aer curat! O să aibă grijă Lev să le ia un interviu albaștrilor, nu-ți fa griji!

— A doua tură! Masa!

— Ozerlag, Luglag, Steplag, Kamișlag...

— Cred că au un poet necunoscut la MVD[6]. Nu are elan pentru un poem grandios și îi e rușine de cele scurte, așa că dă lagărelor nume poetice.

— Ha, ha, ha! E prea comic, domnilor! În ce secol trăim!

— Haide, puțin calm, tânărul meu Valentin!

— Scuzați-mă, cum vă numiți?

— Lev Grigorievici.

— Tot inginer?

— Nu chiar, sunt literat.

— Literat? Deci sunt și literați în casă?

— Întrebați mai degrabă ce nu se poate găsi în cușca asta. Sunt matematicieni, fizicieni, chimiști, ingineri-radio, ingineri-telefoniști, constructori, pictori, traducători, legători de cărți și chiar un geolog, o eroare de macaz.

Și ce fabrică?

— Se descurcă, a găsit o ascunzătoare la laboratorul foto. Este chiar și un arhitect. Și nu un oarecare! Arhitectul personal al lui Stalin! El i-a construit toate casele de la țară. Și e în colivie cu noi.

— Lev, tu vrei să pari materialist, dar îndopi lumea cu hrană pur spirituală. Atenție, prieteni! O să fiți conduși la cantină. La ultima masă, lângă geam, o să găsiți treizeci de farfurii pe care le-am pus deoparte pentru voi. Îndopați-vă cât puteți, dar fiți atenți la indigestii!

— Mulțumim mult, dar nu trebuia să rămâneți flămânzi pentru noi!

— Nu e meritul nostru. La vremea asta nu ne mai bucurăm prea mult de heringii afumați de Mezen sau de pateul de mei. E chiar pentru ultimii țărănoi.

— Credeți? Pentru ultimii țărănoi? Dar n-am gustat așa ceva de cinci ani!

— Nu cred că e de mei, e din porcăria aceea de magara.

— Visați! Magara? Chiar vreau să văd. O să...

— Ce se mai halește în zilele noastre în închisorile de tranzit?

— La Celiabinsk...

— Celiabinsk 1 sau 2?

— Întrebarea aceasta arată că sunteți expert. Nu, la 2, la cea nouă...

— E tot ca înainte? Se închid closetele de pe etaje și apoi zekii își fac nevoile în hârdaie și le târăsc după ei două etaje?

— La fel.

— Ați vorbit de șarașka[7]). Ce înseamnă asta, șarașka?

— Nu e șarașka, ci șaraga, trebuie să fim atenți la regulile de ortografie, totuși.

— Câte grame are porția de pâine aici?

— Nu ați mâncat încă? Tura a doua!

— 400 de grame de pâine albă și neagră cât vrei, pe mese.

— Cum adică, pe mese?

— Adică pe mese, felii, mănânci câtă vrei.

— Scuzați-mă, aici suntem în Europa, nu?

— Nu, fiindcă în Europa pâinea albă se pune pe mese.

— De acord, dar pentru unt și țigări trebuie să muncim pe brânci câte douăsprezece sau paisprezece ore pe zi, nu?

— Să muncești pe brânci? Dacă stai cu fundul pe scaun, nu prea ai cum. Muncești pe brânci când ai un târnăcop în mână.

— Doamne ferește! În șarașka asta suntem cu totul rupți de lume, nu mai știm nimic. Ați înțeles, domnilor? Se pare că au pus laba pe toți vagabonzii și că nu mai fac trecătorii, nici la Krasnaia Presnia[8]!

— Untul e 40 de grame pentru profesori, 20 pentru ingineri. Ți se cere să dai tot ce poți și ți se dă cât se poate.

— Deci ați lucrat la Dnieprostroi?

— Da, am lucrat cu Winter. Din cauza barajului sunt aici.

— Cum așa?

— Ei bine, vedeți, l-am vândut nemților.

— Barajul? Dar a fost dinamitat.

— Nu contează, așa dinamitat cum a fost, l-am vândut.

— Pe cuvântul meu, bate vântul dinspre mare! Închisorile de tranzit! Wagon-zek-urile! Lagărele! Ah! Să plecăm! O plimbare rapidă până la Pacific!

— Cu un bilet de întoarcere, tinere Valentin, dus-întors!

— Bineînțeles, și repede-repede!

Știți, Lev Grigorievici, afluxul acesta de impresii, schimbarea aceasta de atmosferă mă amețesc. Am trăit cincizeci și doi de ani, am scăpat de o boală mortală, m-am însurat de două ori, soțiile mele erau frumoase, am avut copii, cărțile mele au fost publicate în șapte limbi, am fost laureatul mai multor academii, dar nu am cunoscut niciodată fericirea amețitoare de azi. Unde am ajuns? Nu o să mai fiu silit să mă bălăcesc prin apa înghețată! 40 de grame de unt! Pâine neagră la discreție! Avem voie cu cărți! Poți să te razi! Supraveghetorii nu îi bat pe zeki! Ce zi măreață este aceasta? Ce culme luminoasă? Poate că am murit? Oare nu visez? Cred că am ajuns în rai!

— Nu, prea scumpule. Sunteți tot în infern, dar v-ați înălțat în cercul superior, primul în toate sensurile cuvântului. Ați întrebat ce înseamnă șarașka? Dacă vreți, e o fantasmă a lui Dante. Își bătea capul fiindcă nu știa unde să-i așeze pe înțelepții Antichității. Datoria creștinească îi spunea să-i arunce pe acești păgâni în infern. Dar conștiința lui de om din Quattrocento nu putea să-i lase pe acești eroi ai spiritului să se amestece cu tot felul de păcătoși sau să sufere pedepse corporale. Așa că le-a rezervat un loc retras în infern. Dacă îmi îngăduiți, se prezintă cam așa în mare:

 

Și-ajunși apoi din jos de un palat...

 

-...Vedeți de altfel aceste bolți antice!

 

De șapte ziduri strâns cuprins în brațe

Și primprejur de-o apă ferecat.

Trecurăm apa cum pășești pe gheață:

prin șapte porți...

 

— Dumneavoastră ați intrat într-o mașină celulară, așa se explică faptul că nu ați văzut porțile...

 

Și când tăcu, patru înțelepți văzui

Și nu părea că pe-al lor chip domnește,

Nici bucuria, nici tristețea.

O tu, cu care știința se mândrește,

Au cine-s cei a căror glorie, spune,

De starea celorlalți îi osebește?...”[9]

 

— Haideți, Lev Grigorievici, dacă ar trebui să-i explic lui Herr Professor ce înseamnă o șarașka, aș folosi termeni mai simpli. Trebuie să citești editorialele din Pravda: „S-a stabilit că întreaga cantitate de producție de lână depinde direct de alimentația ovinelor și de îngrijirea pe care o primesc”.

 

[1] Vaclav V. Vorovski, 1871-1923, om politic și diplomat sovietic care a reprezentat URSS-ul la Conferința de la Geneva. A fost asasinat la Lausanne

[2] Una dintre cele mai cumplite închisori politice din istorie, situată în centrul Moscovei, într-un grup de clădiri ocupate înainte de Revoluție de un hotel și de Compania de Asigurări Rusia. În 1949 tot aici se afla și Ministerul de Interne

[3] Ministerstvo Gosudarstvennoi Bezopasnosti, Ministerul Securității Statului, denumirea sub care era cunoscută poliția secretă între anii 1946-1953

[4] Deținut – (rusă.)

[5] Denumire populară a dubelor negre sau cenușii care transportau deținuți.

[6] Ministerstvo Vnutrennih Del - Ministerul Afacerilor Interne. În urma Revoluției Socialiste din Octombrie se constituie o miliție proletară sub controlul NKVD. În martie 1946 NKVD își schimbă denumirea în MVD.

[7] Obiect contondent, bâtă. În text desemnează instituțiile staliniste cu regim special, dar deosebite de lagăr.

[8] Cartier muncitoresc din vestul Moscovei, cunoscut prin luptele de stradă și represiunea care a urmat în timpul primei revoluții ruse, 1905-1907

[9] Dante Alighieri, Divina comedie, Infernul, cântul IV, traducere de Eta Boeriu, Editura Paralela 45, Pitești, 2004