Suflet sălbatic de Abra Taylor

PREFAŢĂ

Venind din America, într-un orăşel francez de coastă, dintr-o regiune pitorească încărcată de istorie şi tradiţii, în căutarea cumnatului ei despre care, afară de nume şi câteva indicii vagi, nu ştia nimic, Tory găseşte bărbatul pe care-l bănuieşte a fi cel care i-a distrus viaţa surorii ei, Laura, abandonând-o cu un copil.

Dar ura pe care o nutrea de ani împotriva lui şi faptul, pe care ea-l considera cert, că-i cumnatul ei nu sunt suficiente pentru a împiedica o atracţie sexuală care ulterior se transformă într-o mare iubire.

Bărbatul, Luc Devereux, moştenitorul unei mari averi, fusese atins de amnezie în urma unui accident şi nu ştia nimic despre presupusa lui căsătorie. Acceptă, totuşi, să facă împreună cu ea investigaţiile. Stăpânit de puternice sentimente faţă de Tory, nu-i fu uşor să şi le înfrâneze la gândul că nu e liber.

De fiecare dată când pare că s-a dezlegat misterul, apar situaţii neprevăzute, care fac imposibilă unirea lor. Până la urmă, descoperirea unor secrete ale familiei lui Luc fac lumină în viaţa fiecărui personaj. Trecutul, care nu putea fi, uitat şi care-i despărţise, îi uneşte pentru totdeauna.

Romanul de dragoste, în care sinceritatea unor personaje merge paralel cu duplicitatea altora, cu nenumărate situaţii tensionate, are şi un fir poliţist, evident cu „sus-pense”, care constituie, în plus, un motiv de atracţie pentru, cititor.

Georgeta Mitran

6 iunie 1994

 

CAPITOLUL 1

 

— Domnul Devereux nu este aici, domnişoară. Cred că v-am mai spus asta şi la telefon, doar cu o oră în urmă. Secretara era formidabilă; vorbea două limbi la perfecţie, de parcă ar fi lucrat pentru o mare corporaţie din Paris şi nicidecum pentru un şantier naval situat într-un golf liniştit din Bretagne. Avea un zâmbet politicos şi impenetrabil, cu care parcă-i spunea că poate să recunoască extrem de bine o voce, chiar şi atunci când este prefăcută. Cu alte cuvinte, o scorpie de secretară. Din nefericire, Tory aflase deja toate acestea.

— De trei zile îmi spuneţi asta, îi răspunse Tory exasperată la culme. Şi vă rog să nu vă mai sinchisiţi să repetaţi, pentru că nu vă cred! Ştiu că este înăuntru, căci i-am văzut maşina. După ce venise cu taxiul din Quimper şi înainte să intre în birou, Tory se plimbase prin spatele clădirii lungi, fără etaje, construită din felurite tipuri de piatră şi care adăpostea birourile şantierului. În parcarea modernă văzuse un Mercedes maro pe locul rezervat, în faţa plăcuţei pe care era scris numele lui.

— Aceea, domnişoară, este maşina companiei. Domnul Devereux nu este aici.

Tory aruncă o privire dezamăgită către uşa închisă a biroului din spate. Aceasta avea un gemuleţ mat prin care zări umbra unei siluete. Cu siguranţă că cineva era înăuntru şi nu-ţi trebuia prea multă inteligenţă ca să-ţi dai seama cine putea fi. Se uită la ceas.

— Este ocupat la prânz?

— Mi-e teamă, domnişoară, că nu va veni toată ziua.

Chipul secretarei deveni amabil. Îl căutaţi pentru o chestiune personală?

Întrebarea părea să-i confirme lui Tory presupunerea că ar putea să treacă de acea uşă dacă ar şti cum să abordeze situaţia.

— E vorba de o afacere… foarte confidenţială. Ceva important.

— Domnul Devereux vă cunoaşte?

Tory ezită.

— Au trecut câţiva ani, zise ea evaziv, sperând că aluzia la faptul că-l cunoscuse cândva ar putea s-o ajute să treacă de scorpie. Este o problemă personală şi legală, fără să fie neînsemnată. Am venit tocmai din Statele Unite ca să-l văd.

Secretara măsură cu o privire rece îmbrăcămintea pe care Tory şi-o alesese cu atâta grijă şi cu speranţa că-i va conferi atuul de-a arăta degajată şi stăpână pe ea. Jacheta de culoarea făinei de ovăz se asorta cu părul ei de culoarea caramelei, în timp ce fusta plisată din tweed şi bluza de mătase crem alcătuiau, fără exagerare, o ţinută profesională. Tory nu voise să arate ca o femeie preocupată în mod absolut doar de carieră, dar nu dorise să pară nici prea feminină. Spera că arată şi vorbeşte ca o avocată.

Însă cel puţin secretara nu se dovedi impresionată de înfăţişarea ei.

— Vă asigur, domnişoară, că cele mai confidenţiale chestiuni sunt deseori lăsate în mâinile mele. Poate că reprezentaţi consorţiul american? Dacă da, domnişoară, răspunsul domnului Devereux este tot nu, chiar şi în cazul în care oferta a crescut. Deocamdată îi este cu neputinţă să mai construiască încă un iaht la fel de mare. Totuşi, dacă problema dumneavoastră se referă la altceva..

— N-are legătură cu niciun iaht, îi explică Tory repede, gândindu-se că s-ar putea să fi descoperit secretul cu care să câştige intrarea în sanctuar.

Secretara îşi ţuguie buzele dând de înţeles că, dacă nu era vorba despre un iaht, atunci cu greu ar putea avea vreo legătură cu firma Saint–Cloud & Fils, extraordinari constructori de iahturi.

— Eh bien, trebuia să vă rog încă o dată să-mi spuneţi despre ce este vorba, zise ea amabilă.

Timp de trei zile Tory refuzase să facă asta.

— N-am de gând să discut decât cu domnul Devereux în persoană. Pentru că, adăugă Tory în gândul ei, dacă aş vorbi cu altcineva, şeful dumneavoastră care se eschivează s-ar putea să nu mă mai primească niciodată. La urma urmelor, cu doi ani în urmă, ignorase scrisoarea, aceea urgentă. Sau, altfel spus, o ignorase în mare măsură. Răspunsul venit cu întârziere fusese trimis de o firmă de avocaţi din Brest şi nu de Luc Devereux. Şi nu intenţiona să fie amânată, căci venise în Bretagne cu un singur scop, acela de a-l găsi.

— Cel puţin, dacă mi-aţi spune cum vă numiţi, sugeră secretara cu abilitate.

Tory vru să-şi aleagă un nume pe care să nu-l uite şi consideră că lipsa ei de inventivitate n-o să aibă prea mare importanţă în Franţa.

— Smith… Jane Smith.

Dar ezitase puţin cam mult.

Chipul secretarei rămase impenetrabil când îi notă numele pe o filă de agendă.

— Am să-i transmit că l-aţi căutat., zise ea.

— Sunteţi atât de bună să-mi spuneţi care este denumirea oficială a firmei domnului Devereux? întrebă Tory cu amabilitate.

Fără să ezite, secretara îi dădu numele şi adresa din Brest. Spre satisfacţia lui Tory, acestea se potriveau cu ceea ce ea ştia deja. Trebuie să fie acel Luc Devereux pe care-l căuta. În clipa aceea, zbârnâi interfonul, iar secretara apăsă pe buton.

— Oui, monsieur?

Deci era într-adevăr cineva în biroul acela, iar faptul că secretara nu i se adresă pe nume persoanei cu care vorbea n-o păcăli nici măcar o secundă pe Tory. Omisiunea fusese, probabil, deliberată.

Franceza fluidă şi vorbită repede, care erupse la interfon depăşea cu mult cunoştinţele lui Tory, dar ascultă conversaţia cu toate simţurile ascuţite, sperând că poate o va ajuta, cel puţin, să-i recunoască vocea lui Luc Devereux, dacă avea să i-o mai audă vreodată. Tory nu găsise nicio fotografie printre lucrurile Laurei şi nici, nu-şi putea aminti altceva în afara unei vagi descrieri elogioase: brunet, arătos, superb. Fusese foarte dificil să dea de urma lui după atâţia ani şi totuşi Tory ştia ceva mai multe despre el decât marca maşinii şi natura ocupaţiei sale – proprietar al unei companii care construia iahturi pentru întreceri. Cu doi ani în urmă, nici măcar atât nu ştiuse. Fusese nevoită să trimită o scrisoare la adresa unei apartament pe care el îl închiriase cândva pentru Laura, în Brest, în speranţa că avea să fie expediată unde trebuie. Aşa şi fusese, însă cu rezultate dezamăgitoare.

Înainte ca scurta comunicare între birouri să ia sfârşit, Tory observă cu satisfacţie că secretara cel puţin transmisese pseudonimul Jane Smith. Era cazul să renunţe la minciună că Luc Devereux nu era acolo.

Secretara întinse mâna după o agendă în care însemna întâlnirile, o deschise la data în care se aflau, de la sfârşitul primăverii, şi frunzări câteva pagini. Tory, care stătea de partea cealaltă a biroului de stejar al secretari observă că toate filele erau aproape albe, la fel şi cea de azi. Poate că în felul ăsta femeia vroia s-o oblige să spună dar ce o aducea acolo.

— Domnul Devereux, nu este disponibil pentru vreo câteva zile. Dacă doriţi, vă pot fixa o întâlnire pentru săptămâna viitoare.

— Am să-l aştept azi, zise Tory cu fermitate, singura reacţie provocată celeilalte femei fiind o simplă ridicare din sprâncene.

— Cum doriţi, zise ea amabilă, dând paginile agendei înapoi, până la zi. Se întoarse la maşina de scris.

Lângă fereastra secretariatului se aflau grupate câteva canapele şi scaune din piele. Se îndreptă către ele şi luă loc. Se aşeză cu hotărâre, într-o poziţie din care să nu-i scape o intrară sau ieşire prin uşa biroului lui Luc Devereux.

Stătea cu spatele la privelişte, dar oricum o văzuse la venire. Un golfuleţ liniştit şi adăpostit. Golful Biscay, luminat de soare, sub un cer albastru fără nori. Un chei din piatră lung şi pitoresc. Un iaht mare, lustruit, nou-nouţ fusese ancorat la apă mai adâncă, nu foarte departe. Pe el lucrau cu viteza melcului câţiva muncitori slabi şi muşchiuloşi, făcând tot felul de treburi, mai mult verificând velele şi jucându-se cu strălucitoarele corpuri de iluminat. Păreau pregătiţi să-i dea drumul în larg. Alţi muncitori stăteau pe punte. Tory îi auzise mai devreme glumind între ei într-o limbă foarte nefranţuzească, despre care presupusese că era dialectul breton. Nu-i venea să creadă că omul care deţinea rodul acestei strădanii inutile şi indolente n-avea timp s-o vadă. Şi nici că nu era în birou nu putea să creadă.

Deşi adresa lui oficială era în Quimper, şantierul naval era la câţiva kilometri mai sus de oraşul breton împrejmuit de ziduri vechi. Îşi împărţea golful bine adăpostit şi liniştit cu pescarii de prin partea locului pe care, de asemenea, Tory îi remarcase la venire. În capătul îndepărtat al golfului, văzuse numeroase ambarcaţiuni de pescuit multicolore, aşezate pe catalige în apă mică. Din faptul că bărcile aveau felinare şi din alte amănunte observate în cele câteva zile petrecute în Quimper, dedusese că s-ar putea să fie pescuitori de sardine, care deseori îşi desfăşurau activitatea în timpul nopţii.

Tory aşteptă destul de mult. Se făcu ora prânzului, secretara rămase să-şi mănânce sandvişurile din pachet, dar din biroul acela nu ieşi nimeni. Tory îşi aruncă, înfometată, ochii spre pâinea franţuzească crocantă. Stomacul îi spunea să plece în căutare de mâncare, dar mintea respingea propunerea stomacului. Până la urmă tot trebuia să iasă din biroul acela!

Dar dacă nu reuşea să-l prindă la strâmtoare? Dacă biroul lui avea o ieşire care dădea direct în parcarea cu care se învecina? Nu credea să aibă, căci îşi aminti că nu văzuse nicio uşă în spatele clădirii. Din câte ştia, singurele ieşiri erau prin faţă şi dădeau spre chei. Dacă vroia să iasă din birou va trebui, fără îndoială, să treacă pe acolo. Cu toate acestea, gândul o tulbură, dar nu-i trecu prin minte nicio idee despre cum ar putea să afle, exceptând-o pe acesta de a-şi părăsi postul. Ceea ce nu intenţiona să facă.

Dar cel puţin nu plecase încă. Prin gemuleţul mat se mai zăreau unele mişcări din când în când.

Începu să se gândească la modul cum ar putea să descopere unde locuieşte Luc Devereux, în cazul în care n-ar fi reuşit să ia legătura cu el acolo. Constată că numărul lui de telefon nu figura nici în cartea de telefoane din Quimper, nici în vreo alta din provincia Bretagne, cunoscută sub numele de Finistère: oare acest cuvânt chiar însemna capătul pământului, capătul lumii sau ceva de genul ăsta? Ce ironie! Căci cu siguranţă se simţea de parcă-l urmărise până la capătul lumii. Stătuse două săptămâni în Bretagne şi doar Dumnezeu ştia câte telefoane dăduse; şi fără nimic altceva care s-o îndrume în afară de adresa acelui vechi apartament din Brest, numele unei firme de avocaţi secretoşi, credinţa că omul era înstărit şi cunoscând faptul că ocupaţia lui avea o strânsă legătură cu marea. La început nici măcar toate acestea n-o ajutaseră cine ştie ce. Tory descoperise că o treime din populaţia provinciei Bretagne îşi câştiga existenţa lucrând pe mare.

Secretara aruncă la coş hârtiile în care avusese împachetată gustarea şi-i aruncă lui Tory o privire rece.

— N-are niciun rost să aşteptaţi, domnişoară. Sincer vă spun, domnul Devereux n-o să vă primească astăzi. Nu este în birou, iar dacă ar fi, n-aş putea să-l deranjez.

Tory se uită la gemuleţul fumuriu al uşii şi observă o mişcare clară. Îi zâmbi şi ea la fel de imperturbabil secretarei şi rămase hotărâtă la locul ei.

N-o crezu pe femeia aceea. Dar ce avea să se facă dacă chiar ieşea prin altă parte? Poate va fi posibil să intre în vorbă cu vreunul dintre muncitori, cu condiţia să găsească măcar unul care să vorbească englezeşte. În oraşele mai mari, mulţi francezi cunoşteau această limbă, dar în rurala Bretagne acest lucru era foarte puţin probabil. Totuşi, această companie părea să facă într-adevăr afaceri cu clienţi americani. Şi pentru că altceva nu reuşea să facă, măcar asta merita să încerce. Însă nimeni, dar absolut nimeni nu putea fi mai respingător decât scorpia asta de secretară!

Tory îşi urmărea de câteva minute şirul acelor gânduri, când intră cineva de afară. Era un bărbat. De fapt, nu-l văzu intrând, din cauză că avea ochii aţintiţi spre uşa lui Luc Devereux, iar când întoarse capul, acesta traversa, hotărât încăperea, scopul lui fiind foarte clar acelaşi ca şi al ei: biroul lui Luc Devereux. Se opri lângă biroul secretarei, îşi propti mâinile pe marginea lui, aplecându-se cu un aer de stăpân, în timp ce schimbă câteva cuvinte cu ea pe un ton scăzut Tory ascultă concentrată, dar auzi doar numele secretarei – Annette. Şi Annette păru că-l cunoaşte. Poate că era un coleg.

Poate că vroia să-l vadă pe şef. Tory tot nu reuşi să vadă faţa bărbatului, dar nu arăta ca un client. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni albi din doc, pătaţi cu vopsea, un tricou albastru uzat, iar în picioare avea pantofi roşi. Părul negru ce-i trecea de guler era puţin cam lung ca să nu lase impresia de neîngrijire. Era înalt şi bine făcut. Musculatura puternică a umerilor şi picioarelor dovedea că era un bărbat capabil de muncă fizică; de fapt, linia de sudoare care pătase tricoul între omoplaţi era dovada că tocmai făcuse un efort extenuant.

— Mais certainement, si vous voulez.

Cu aceste cuvinte, primele pe care Tory reuşise să le audă şi să le înţeleagă, secretara se ridică de pe scaunul ei şi dispăru în biroul din spate, închizând uşa în urma ei. Care va să zică, Luc Devereux nu era chiar aşa de inabordabil atunci când se dorea abordat!

Bărbatul se întoarse şi se uită la Tory fără curiozitate – o privire leneşă pe care şi-o întoarse imediat. Îşi scoase din buzunar un pachet de Gitanes şi-şi trase o ţigară din el. Apoi se încruntă şi începu să se scotocească după un chibrit. Găsi unul din lemn, şi-l aprinse pe unghia degetului mare, apoi îşi făcu mâinile căuş ca să aprindă ţigara şi în tot acest timp continuă s-o privească pe Tory. Flacăra chibritului pâlpâi peste o privire încruntată şi o cicatrice adâncă.

Tory îl privi şi se întrebă…

Cu expresia aceea cruntă şi cu cicatricea de pe faţă, numai uşor de abordat nu arăta. Vechea rană lăsase un semn palid şi zimţat care brăzda obrazul de la tâmpla lată, pe lângă ochi şi peste un pomete proeminent. Era cea mai izbitoare trăsătură pe o faţă dură şi frumoasă. Tory nu putu să nu observe că era un bărbat extrem de atrăgător, în floarea vârstei. Cicatricea nu-i diminua câtuşi de puţin trăsăturile întunecate şi frumoase; de fapt, dacă n-ar fi avut-o, ar fi fost chiar mult prea fermecător, îi conferea în acelaşi timp un aspect extrem de tulburător. Primejdios, şi misterios. Exact tipul de bărbat cu care evitase întotdeauna să se încurce.

— Vorbeşti englezeşte? izbucni ea.

Îşi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei. 0chii lui erau de culoarea gri a granitului şi aveau o căutătură grea şi indispusă care parcă spunea că văzuse multe la viaţa ei. Erau ochii unui bărbat versat. Din expresia lor, Tory îşi dădu seama că el o măsura din cap până-n picioare, aşa cum îl măsurase şi ea, făcând acele aprecieri pe care le făceau de obicei femeile şi bărbaţii ori de câte ori întâlneau o persoană de sex opus. Însă ea fusese aceea care făcuse primul pas aşa că, în timp ce el o examina pe-ndelete cu răceală, nu putu, pe bună dreptate să numească insolentă atitudinea lui. Tory nu era obişnuită cu acest fel de evaluări, de aceea se simţi profund tulburată.

Se lămuri în privinţa culorii ochilor ei, erau căprui, ba chiar îi remarcă dintr-o privire şi-inelarul fără verighetă. Continuă s-o cântărească îndelung, de parcă i-ar fi apreciat înălţimea, greutatea şi, de asemenea, încă vreo câteva alte amănunte. Nu păru să fie excesiv de impresionat. Tory nici nu se aşteptase la aşa ceva, căci n-avea prea multă încredere în farmecele ei. Cu toate acestea, examinarea lui meditativă îi dădu câţiva fiori. Conştiinţa sexualităţii era o senzaţie pe care reuşise de câţiva ani să şi-o reprime şi fu tulburată să constate că mai putea încă s-o resimtă atât de puternic.

— Da. Vorbesc, zise el după un moment.

— Eşti american? îl întrebă ea uimită de accentul pe care-l avea.

— Te miră? contracară el. Unii oameni lucrează cu adevărat şi în străinătate.

Pentru încă un moment se uitară unul la celălalt, fiecare gândindu-se la câte ceva? Ei îi veni în minte că el s-ar putea să creadă că vrea să-l agaţe. Existau în aceste vremuri libere, multe femei care nu ezitau să-i abordeze pe bărbaţi mai cu seamă pe cei de genul lui. Şi chiar dacă trăia în demodata Bretagne, tot trebuie să se fi confruntat din când în când cu aşa ceva. Tory zâmbi într-un fel care ei i se păru doar prietenos.

— E minunat să întâlneşti un confrate american, zise ea.

— Presupun că eşti din Midwest, domnişoară…

Vroia să-i afle numele. Tory ezită cu stângăcie înainte de a i-l spune.

— Smith. Ah… Jane Smith.

Trebuise să se gândească pentru a-şi reaminti numele pe care-l dăduse mai înainte. Nu se prea pricepea să mintă şi de aceea schimbă imediat subiectul, cu părerea de rău că din nou îşi bâlbâise numele. Nu vroia să-i spună că e din Colorado, ceea ce pentru ea nu însemna Midwest, aşa că se grăbi să continue.

— Mi-e teamă că eu nu-ţi prea recunosc accentul.

Era într-adevăr american, dar avea şi o tentă britanică.

La auzul numelui de Jane Smith îşi ridicase sarcastic o sprânceană întunecată, dar fără să facă nicio remarcă. Totuşi, chiar şi atât însemna un comentariu de-ajuns.

— Am cam colindat lumea, răspunse el calm.

— Hoinar? Cred că ai stat o vreme şi în Anglia.

— Da.

Nu-i spuse cât stătuse acolo.

Vorbea şi arăta ca un aventurier, unul dintre, aceia care au cutreierat pământul în căutare de slujbe, fapt care explica şi prezenţa lui în acest loc. Tot nu se putea hotărî încă din ce parte a Americii provenea.

— Accentul dumitale este cumva din zona Coastei de Est? întrebă ea încet. Din New England?

— Probabil. Acolo am locuit cea mai mare parte a timpului.

— Unde?

— Sunt prea multe locuri ca să stau să ţi le înşir. Unul dintre ele a fost Cambridge, Massachusetts, unde am petrecut câţiva ani. Am studiat fizica.

Ea scoase un sunet uşor de surpriză.

— Credeam că lucrezi aici! Mă aşteptam să fii un constructor de bărci sau poate un fel de marinar.

Oare îşi irosise atâta efort cu o persoană care nu ştia absolut nimic despre Luc Devereux?

— Sunt marinar şi constructor de bărci şi chiar lucrez aici. Ca să fiu mai explicit, sunt proiectant de iahturi. La facultate am învăţat printre altele şi hidraulica – legile care guvernează apa şi mişcările valurilor. Ca să faci artă, îţi mai trebuie şi oarecare ştiinţă.

Tory se relaxă puţin. Deci chiar lucra pentru Saint-Cloud   & Fils. Merita să continue conversaţia. Se strădui să poarte în continuare o discuţie oarecare, pentru că nu se putea repezi pur şi simplu să pună întrebările pe care le dorea şi remarcă:

— La început am crezut că eşti unul dintre muncitorii necalificaţi.

— Nu există niciun muncitor necalificat. Nu sunt singurul cu studii superioare tehnice.

— Nu, presupun că nu.

Până acum conversaţia nu păru să se desfăşoare prea bine. Încă o mai privea cu ochii aceia reci, ascunşi enigmatic în spatele genelor negre, de parcă s-ar fi gândit dacă merita sau nu să aprofundeze această cunoştinţă. Şi totuşi, nu fusese prea darnic în ceea ce priveau informaţiile referitoare la el. Se hotărî că era timpul să schimbe subiectul discuţiei în caz că avea să reapară secretara.

— … şi dumneata speri să-l vezi pe Luc?

Reuşise. Folosindu-i numele mic spera c-o să dea lovitura.

— Nu chiar. Am nevoie de nişte schiţe. Annette ştie unde sunt.

— Activitatea în şantier nu e prea tumultoasă. Mă întreb de ce este atât de ocupat Luc?

— Dimpotrivă. Toată luna asta a fost foarte agitată. Avem un client grec care trebuie să-şi ridice comanda în câteva zile.

Observă că el nu pretindea că şeful lui nu era acolo.

— Agitaţi toată luna doar pentru barca aia de afară?

— Barca aceea de cinci milioane de dolari, o corectă el sec. Nu prea te pricepi la iahturi, nu-i aşa?

— Absolut deloc, zise ea repede, dorind să revină la discuţia dinainte. Se uită fix către uşă. Prin geamul mat văzu umbra femeii, care se mişca de parcă schimba cu cineva ultimele cuvinte. Secretara putea ieşi de acolo în orice moment. Tory se lamentă cam patetic.

— Îl aştept pe Luc de-o grămadă de timp.

— Am observat. Făcu un gest către fereastra din spatele ei. Tot intrând şi ieşind din cabina iahtului, ţi-am zărit capul prin geam.

Tory zâmbi din nou, de data asta şi mai încurajator.

— Scorpia de secretară zice că nu-i înăuntru, dar n-o cred. Poate că ar fi trebuit să renunţ şi să-l sun acasă pe Luc… ah, la naiba. N-are numărul trecut în cartea de telefoane, nu-i aşa?

— Dacă nu-l are trecut şi dacă îl cunoşti atât de bine, nu ţi l-ar fi dat chiar el? o încolţi bărbatul, ochii lui de granit întunecându-i-se dispreţuitori. Ştia că-i descoperise trucul.

Ah, la naiba. Oare avea să fie şi el tot ca un zid? Tory îşi înclină capul într-o parte, încercând să imite cât îi stătea în putinţă un flirt.

— Mi l-a dat, dar ştii cum se întâmplă. Mi-a scris numărul pe un pachet de ţigări.

— Chiar aşa?

Arăta atât de uimit, încât ea nu putu decât să tragă concluzia că Luc Devereux nu fuma.

— … am făcut greşeala să arunc pachetul după ce l-am terminat. Se întâmplă cumva să-i ştii numărul?

Bărbatul o studie cu o insolenţă rece, colţul gurii sale aspre mişcându-i-se batjocoritor. Tacticile ei nu-l înşelaseră, Tory ştia asta, dar spera în continuare. Îi oferi cel mai fermecător zâmbet, acela pe care-l ţinuse ascuns de la căsătoria ei scurtă şi dezastruoasă ce-o învăţase în cel mai dureros mod cu putinţă că în farmecul ei şi în intenţiile bărbaţilor nu trebuie să se încreadă.

El îşi plecă ochii către gâtul ei chiar ceva mai jos.

— Aş putea să te ajut, rosti el tărăgănat, dacă…

Secretara alese acel moment crucial ca să iasă din birou cu un sul îngrijit de schiţe. I le înmână cu un zâmbet plăcut pe faţă şi se aşeză înapoi pe scaunul ei turnant. Tory era gata să plângă de umilinţă.

— Merci mille fois, Annette.

— Ça va? întrebă Annette.

— Comme ci comme ça, zise bărbatul ridicând din umeri.

Tory înţelesese toate acele cuvinte. Mulţumesc, mult de tot. Cum merge? Aşa şi aşa. O conversaţie nu foarte edificatoare.

Apoi bărbatul vorbi în engleză.

— Uite ce se întâmplă, Annette, această tânără doamnă este foarte nerăbdătoare să-l vadă fără întârziere pe Luc. Este sau nu înăuntru?

— Domnişoara crede că am minţit-o?

— Într-adevăr. De ce n-o laşi să intre în birou ca să se convingă singură?

Annette ezită, apoi ridică din umeri.

— Cum doreşti, zise ea.

Bărbatul se îndreptă către ieşire, încă o dată la fel de hotărât. Tory, se ridicase deja în picioare, cu îngrozitoarea bănuială că aşteptase degeaba atâta timp, când el se opri lângă ea.

— Vin să te iau la cină, zise el brusc Nu era o întrebare ci o afirmaţie a cărei aroganţă o uimi pe Tory.

Deşi era destul de înaltă, fu nevoită să ridice ochii ca să-i întâlnească privirea insistentă. Acest fapt contribui la senzaţia de vulnerabilitate care o năpădi deodată, ca şi când mii de fluturi i se zbăteau în stomac. Începu să regrete tentativa ei de flirt de mai devreme.

— Nu…

Îşi muşcă buza şi se opri. N-ar fi întrebat-o, bănui ea, dacă nu şi-ar fi făcut deja anumite calcule în privinţa disponibilităţii ei. Fără îndoială că era încă unul dintre acei masculi aroganţi care credeau că se pot culca cu o femeie imediat după ce o cunoşteau. Tipul acela de bărbat puternic şi extrem de viril era întotdeauna foarte sigur pe succesul lui. Până în acel moment nu păruse orbit de persoana ei, dar poate că se plictisise de femeile de prin partea locului.

— Nu pot să aştept toată ziua, îi reaminti el nerăbdător şi oarecum sarcastic. Trebuie să scoatem iahtul într-o altă cursă de probă.

Aştepta răspunsul, iar ea vroia să-i spună nu. Fără să vrea, observă din nou picioarele puternice, abdomenul plat şi tot corpul lui muşchiulos. Pe antebraţe avea un puf negru de păr şi parcă i se păru că-l simte înţepându-i vârfurile degetelor. Îşi întoarse repede privirea, căci nu dorea să aibă astfel de senzaţii tulburătoare.

Dar putea să se descurce cu el. Nu?

Trecuseră-mai mult de şapte ani de când fusese înfrântă de un bărbat, iar asta se întâmplase din cauza tinereţii, a vulnerabilităţii şi de atunci rămăsese cu o dureroasă lipsă de apărare. Iar dacă Luc Devereux chiar nu era la firmă, trebuia să găsească o modalitate pentru a da de el. Deocamdată, acest bărbat părea singura posibilitate.

— Bine, zise ea, încercând să-şi stăpânească ciudatele palpitaţii pe care nu şi le putea explica. Scopul ei era să obţină informaţii, nu o întâlnire cu un bărbat de o masculinitate atât de periculoasă.

— Stai în Quimper?

Dădu din cap afirmativ şi-i spuse numele hotelului.

— Atunci ne vedem la nouă. Am să întreb de… Jane Smith, nu-i aşa? Acea scurtă pauză conţinea o vagă ironie. Probabil că era foarte conştient că nu se înregistrase la hotel sub acel nume.

— Nu… ne întâlnim în hol. Nu-i păsa dacă acel bărbat ştia cine era, dar putea să-i transmită Annettei numele de Victoria Allworth. Tory preferă să nu-şi dezvăluie identitatea până când nu dădea cu ochii de Luc Devereux, care putea sau nu să-şi amintească prenumele, dar mai mult ca sigur avea să-şi amintească de Allworth.

— Stai! Nu ştiu cum te numeşti.

O salută flegmatic şi ieşi pe uşă.

Se opri în prag şi-şi întoarse capul, suficient ca Tory să-i poată observa coborârea sfidătoare a pleoapelor, zâmbetul arogant şi leneş care-i luase în stăpânire buzele aspre şi frumoase.

— Doe, zise el sec, John Doe.

 

Surâsul scurt al lui Luc Devereux dispăru de îndată ce ieşi pe uşă, paşii repezi ducându-l spre cheiul unde oamenii săi îl aşteptau nerăbdători. Nu-i spusese prea multe minciuni femeii, însă nici foarte multe adevăruri. Pur şi simplu, nu avea timp.

O oră mai târziu, când stropii îi loveau faţa, iar iahtul imens plutea cu viteză contra vântului puternic, trebuie să fi simţit o emoţie intensă, emoţia răsplăţii de la sfârşitul unei munci îndelungate depusă cu dragoste. Luc crezuse întotdeauna că ambarcaţiunile pentru care îşi dădea osteneala erau mult mai importante pentru el decât putea fi orice femeie vreodată. Stăpânirea unei femei nu putea niciodată să înlocuiască atotputernicia mării, pentru că aceasta – măreaţa, frumoasa, teribila mare – era singura amantă căreia bărbatul nu-i putea fi necredincios. Bineînţeles, avea în el sânge de Saint-Cloud. Care era misterul legăturii dintre familia Saint-Cloud şi mare?

Ca de obicei în timpul unei curse de probă de acest gen, cea mai mare parte a minţii lui era ocupată cu elementele şi performantele iahtului şi cu reglările migăloase care urmau să fie făcute după întoarcerea la ţărm. Bărbatul care stătea lângă el, luându-si notiţe, îi dădea din când în când comenzi privind întinderea straielor[1], reglarea troliurilor[2] , echilibrarea greementului[3]. Însă comenzile lui erau aproape mecanice, iar observaţiile constituiau mai degrabă rezultatul unei experienţe îndelungate şi al temeiniciei decât al unei concentrări pasionate. Se întâmpla pentru prima dată ca o parte din el să rămână tot la ţărm, cu femeia aceea.

Ştia ce trebuie să fi văzut când a trecut de uşa păzită întotdeauna cu atâta zel de Annette. Nu era nici pe departe un birou somptuos, ci doar o încăpere curată, bine luminată, cu câteva planşete şi câţiva proiectanţi care munceau cu sârguinţă. Biroul şi planşeta lui aveau să fie goale.

Iar dacă Annette îi arăta şi restul, avea să fie la fel de dezamăgită. Spaţiul în care-şi desfăşura activitatea firma Saint-Cloud & Fils ocupa aproape toată clădirea, iar ieşirea dădea direct înspre chei. Un necunoscător nu avea cum să observe decât o clădire mare, curată, înaltă de 6 metri, o jumătate din ea fiind ocupată cu carcase noi pentru următoarele armături, iar cealaltă parte adăpostind rafturile depozitului şi planşetele de lucru. Nu foarte mulţi oameni, dar toţi foarte pricepuţi,. Lucrau cu meticulozitate şi conştiinciozitate, cu atenţie şi fără să se grăbească. Nu e bine să te grăbeşti atunci când de o schimbare de-un centimetru într-o curbă depinde dacă vei câştiga sau nu cursa ori când un strai, sau un sart[4], prost proiectat poate costa viaţa unui om.

Prin interfonul secretarei lui se putea lua legătura nu numai cu biroul din spate, dar şi cu întreaga clădire. Fusese acolo când Annette îi comunicase că Jane Smith, misterioasa care-l căutase la telefon în ultimele câteva zile, îşi făcuse în cele din urmă apariţia. Pentru că iahtul fusese pregătit pentru testare, Luc fusese toată ziua într-un du-te vino continuu. Zărise la fereastra sălii de aşteptare părul acela până la umeri, neted şi strălucitor şi se întrebase din ce colţ al trecutului său ar putea să provină. La naiba, de ce trebuia să vină tocmai azi!

Date fiind aceste circumstanţe, ar fi trebuit să fie încântat cu gândul la seara pe care avea s-o petreacă. Acum că trecuseră câţiva ani, resursele lui vitale nu mai erau afectate de tragedia care sfâşiase mecanismul vieţii lui şi a tuturor celor din familia Saint-Cloud. În mod normal îi plăceau femeile şi începuse să se bucure de viaţă în ultima vreme. Dar în momentul de faţă simţea doar nevoia aprigă de a se concentra şi o durere de cap surdă, neliniştitoare, asemănătoare cu aceea pe care ţi-o dau încercările de a-ţi reaminti ceva.

Jane Smith. Minţise, bineînţeles. Şi minţise când îi spusese lui Annette că-l cunoştea, căci era clar că nu-l cunoştea. La început i se păruse posibil s-o fi întâlnit cândva, nu pentru mult timp şi că cicatricea o indusese în eroare. Dumnezeu ştie! Stătuse destul de mult timp în America în timpul studiilor. Menţionase majoritatea evenimentelor importante din viaţa lui, dar niciunul dintre ele n-o făcuse să tresară. Massachusetts şi iahtingul nu-i spuneau nimic. Şi nu ştia destule lucruri despre el ca să-şi dea seama de unde provine extraordinara uşurinţă cu care vorbea englezeşte, nu ştia nimic despre pregătirea lui de specialitate şi nu cunoştea adresa permanentă a moşiei Saint-Cloud.

Deci unde era legătura?

În afara de asta, ceva îi spuse că n-o mai văzuse pe femeia aceea până atunci. Înfăţişarea ei nu era destul de strălucitoare ca să atragă privirile bărbaţilor, dar exista ceva chinuitor şi dulce în ochii ei netulburaţi, mari şi în gura cuminte şi tremurătoare. Iar când zâmbea toată faţa i se lumina într-un fel extraordinar care o înfrumuseţa şi te făcea să n-o mai uiţi. Bineînţeles că, dacă ar mai fi văzut cândva ochii şi zâmbetul acela, i-ar fi revenit în memorie câteva frânturi – una din acele fărâme efemere care-l necăjeau şi apoi se împrăştiau precum ceaţa, doar ca să reapară într-o formă mai substanţială şi acaparatoare..

Mai rămăseseră pentru el acum doar foarte puţine lucruri pe care nu şi le amintea. Nu se vindecase de amnezie, într-un mod miraculos, dar, cu trecerea anilor, şi-a pus în ordine şi reclădit treptat, şi uneori cu durere, cea mai mare parte a trecutului său estompat şi uitat. Publicitatea care însoţise tragedia familiei Saint-Cloud adăugase multă confuzie situaţiei. Atunci când s-a aflat cât de mult urma să moştenească (construcţia de iahturi reprezentând doar a suta parte), apăruseră obişnuitele şicane ce decurgeau din moartea oamenilor importanţi – scrisori ciudate, false revendicări în privinţa averii procese civile, ba chiar şi cereri în căsătorie din partea unor persoane total necunoscute. Nu-i fusese uşor să selecteze ceea ce era adevărat din trecutul său ceţos, dar majoritatea acelor revendicări fuseseră înlăturate şi, cu timpul, amintirile îi reveniseră aproape în totalitate. Acum numai rareori îl mai hărţuiau unele năluci, durerile de cap erau mai puţine şi doar la intervale mari de timp. Însă unele fantome şterse încă mai continuau să-i tulbure gândurile. Oare americanca aceea suplă şi înaltă era una dintre ele?

Presupuse că avea să descopere asta de îndată ce-i va dezvălui că el este acel Luc Devereux pe care dorea să-l vadă. Ar fi putut să procedeze imediat aşa, dar azi fusese mult prea ocupat ca să-şi piardă timpul cu o întrevedere ce-ar fi putut să fie dificilă. Din moment ce nu vrusese să-i spună lui Annette pentru ce-l căuta şi nici să-şi dezvăluie adevăratul nume, era normal că devenise suspicios şi mai era, de asemenea, faptul că încercase să agaţe un om cu totul şi cu totul străin, când se observa cu uşurinţă că era genul de femeie care stătea de obicei în banca ei. Ca orice bărbat, stătu un moment şi se întrebă cât de departe intenţiona să meargă ca să obţină informaţia dorită. Ciudat, dar savură acest gând.

Ah, la naiba! Luc scrâşni din dinţi când un gând neaşteptat îi trecu prin minte. Să fie oare o reporteră trimisă de vreo revistă americană? Sau o autoare de editoriale care-şi vinde articolele mai multor ziare concomitent? Ori poate una dintre acele comentatoare de radio în căutare de povestioare lacrimogene? Cu picanterie internaţională, bineînţeles. N-ar avea nevoie să ştie prea multe despre iahturi ca să facă o serie de reportaje despre urmările cursei Fastnet. Privind totul dintr-un unghi de interes uman. Tragedia foarte multor proprietari de iahturi din întreaga lume care muriseră pe mare. Ar putea la fel de bine să fie ceva din toate acestea. Pentru un jurnalist american, Luc Devereux un putea fi altceva decât un nume pe lista de supravieţuitori.

Fastnet… ah, Dumnezeule! Dorea ca amnezia să-i fi şters acea amintire chinuitoare. Palpitaţia cicatricei de la tâmpla lui Luc deveni pronunţat vizibilă când îşi aminti acele ape sălbatice ale mării biciuite de furtună, catargele care cădeau, punţile pline de sânge şi ţipetele înăbuşite de vijelie. Fastnet fusese o întrecere cu moartea, cursa unui iaht pe care el îl proiectase. Faptul că bărbaţii Saint-Cloud îşi pierduseră vieţile la bordul acelui iaht însemnase un afront adus familiei care-l crescuse pe el, un văr îndepărtat şi bastard, aproape ca pe unul dintre membrii ei. Dacă trebuise să uite ceva, de ce nu uitase de Fastnet?

Şi totuşi, acea parte din trecutul său încă îl mai ţinea în ghearele sale. Poate că aşa avea să fie mereu, căci tot aşa le ţinea şi pe cele două femei din viaţa lui, singurele care mai rămăseseră din măreţul neam Saint-Cloud. Oare se va elibera vreodată de datoria pe care o avea faţă de mătuşa şi tânăra lui verişoară?

Simţea faţă de mătuşa lui, Tante Marie, un sentiment slab de milă, în ciuda faptului că-i era extrem de îndatorat pentru că-l crescuse. Dacă trecutul o ţinea prizonieră, poate acea închisoare şi-o făcuse singură. Mătuşa lui era o femeie cu o voinţă extraordinar de puternică, tocmai de aceea avea să supravieţuiască. Însă Aimée, scumpa, inocenta şi tânăra Aimée, tremurând pe marginea prăpastiei viitorului şi susţinută de legătura ei cu trecutul… de ce trebuie să fie încătuşată de tragedia familiei? Era suficient că-şi pierduse tatăl şi fratele fără să-şi piardă şi libertatea. Aimée era adevărata victimă a cursei Fastnet, iar Luc simţea că faţă de ea are cea mai mare responsabilitate. În momentul de faţă existau foarte puţine lucruri pe care le putea face ca să schimbe anomalia vieţii tinerei lui verişoare, dar acest fapt îl tulbura nespus şi constituia încă o povară a conştiinţei sale încărcate.

Luc înlătură cu hotărâre gândurile îndreptate către femeile faţă de care avea astfel de datorii şi mai dădu încă o comandă. Deocamdată, cu micile reglări pe care le făcuse toată ziua, testul era un triumf. Puţin mai târziu, când iahtul se mişca precum o pasăre mare şi graţioasă în zbor aproape că uitase de durerea de cap şi apoi îi reveni, împreună cu imaginea chinuitoare a misterioasei Jane Smith.

Faptul că era ziaristă nu justifica opţiunea ei pentru o identitate falsă decât dacă avea un nume uşor de recunoscut. Dar se îndoia că asta ar fi cu putinţă la vârsta ei. Nu putea să aibă prea mult peste douăzeci şi cinci de ani. În plus, stătea într-unul dintre cele mai mici şi ca vai de lume hoteluri din Quimper, care cu greu ar fi fost ales de o femeie cu bani, şi succes. Să fie atunci încă o pretinsă moştenitoare a familiei Saint-Cloud? Sau o pretendentă? Tot ce se poate. Îi dăduse de înţeles Annettei că era vorba de unele complicaţii legale. O ameninţare voalată, altfel spus. Mai apăruseră şi alte persoane care prelinseseră că fac parte din trecutul lui sau menţionaseră promisiuni care nu li se făcuseră niciodată. Amnezia lui, de care aflase multă lume, încurajase tot felul de impostori. Unii dintre ei relatau poveşti suficient de plauzibile, dar care nu se potriveau cu faptele cunoscute din viaţa lui şi a celor doi Saint-Cloud morţi.

Era, care va să zică, o altă impostoare. Pretenţia ei că-l cunoscuse înainte confirma pur şi simplu acest lucru. Bineînţeles că vroia bani şi spera că ameninţările ei o vor ajuta să-i obţină fără să ajungă la tribunal. Dacă venea cu o pretenţie adevărată, de exemplu, cu o istorie care reuşea să reziste la o verificare riguroasă, abordarea ei ar fi fost mult mai directă şi prezentată pe căi legale adecvate. Nu părea să fie genul de femeie care încercă să te jecmănească, dar Luc ştia deja, cu părere de rău, că un chip inocent nu însemna mare lucru. O experienţă amară îl învăţase că feţele nevinovate ascundeau adeseori intenţii murdare.

Deodată, mânia puse stăpânire pe el. Indiferent pentru ce îl căuta, s-o ia naiba pe femeia aceea! Dacă scopul ei era să tragă foloase de pe urma nemiloaselor nenorociri ale altor oameni, atunci merita o lecţie dură. Zvâcnirea din cicatricea de la tâmpla lui Luc deveni acută şi-i înăspri gura transformându-i-o într-o linie subţire şi periculoasă. Poate că domnişoara Jane Smith îşi găsise naşul în persoana domnului John Doe!