Viewing Single Post
AnnaE
#0

Intalnire in valea mortii de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

Ultima oră

 

 

În după-amiaza aceea de vară, căldura ameninţa să topească nu numai asfaltul, dar şi răsuflarea oamenilor.

Spre mirarea şoferului, colonelul Ovidiu Cişmaş coborî din maşina care-l ducea de obicei la şcoala unde era profesor şi străbătu pe jos mai bine din jumătatea drumului.

Străzile încinse de dogoarea nemiloasă a soarelui păreau pustii, doar ici şi colo câte un om se-ntorcea acasă de pe la tre­burile lui sau grupuri de copii se jucau, veseli de bucuria acelei zile luminoase.

Din spatele unui gard, pe lângă care tocmai trecea, colonelul fu oprit de strigătul unui copil:

— Moşule! Moşule, dă-ne, te rugăm, mingea.

Ovidiu privi de jur-împrejur, fără să descopere jucăria pierdută: apropiindu-se de curtea din care se auzise acel „strigăt de ajutor”, descoperi două fetiţe şi un băieţel, cu frunţile lipite de şipcile gardului.

— Voi o vedeţi? întrebă colonelul, vrând să capete un oarecare reper.

— Nu, răspunse trist băieţelul, care nu părea să fi împlinit cinci ani. Dar trebuie să fie lângă marginea trotuarului, că acolo se opreşte.

După câteva clipe, obiectul se afla în mâinile copiilor, care strigară în cor:

— Mulţumim, moşule!

O vreme, Cişmaş le urmări jocul.

Se obişnuise să fie numit „moşule”, încă de pe la douăzeci şi cinci de ani, când, datorită unei întâmplări cu totul deosebite, pârul îi albise complet.

Acuma avea patruzeci şi opt de ani. Era înalt, slab, palid la faţă, cu ochi mari şi negri în care se putea citi un amestec ciudat de bucurie şi tristeţe, hotărâre şi bunătate, dar mai ales înţelepciune şi suferinţă. Ştia că elevii îl porecliseră „Bradul cel slab” sau „Zăpada munţilor” ori, pur şi simplu, „Moşul”, datorită părului său alb. Toate aceste referiri la culoarea părului său îi răscoleau o veche şi permanentă suferinţă. Dar el nu se putea supăra pe elevii săi şi, mai mult, îi scuza parcă înaintea propriei lui dureri pe care poreclele lor i-o răscoleau, spunându-şi: „N-au nicio vină. Ei nu ştiu... N-au cum să afle, iar eu nu mă simt în stare să le spun”.

De fapt simţea nevoia, uneori, să le strige în faţă cât îl răneau aluziile lor, pe cât de nevinovate, pe atât de dureroase, dar de fiecare dată îşi spunea că ar fi nedrept să cufunde acele conştiinţe curate în negura sentimentului vinovăţiei. Şi de fiecare dată, renunţa la acea despovărare de care simţea atâta nevoie şi care, poate, l-ar uşura, măcar în parte, pentru tot restul zilelor.

Ajunse în dreptul unei librării. Îşi privi ceasul; mai avea o jumătate de oră până când trebuia să ajungă la şcoală. Privi atent cărţile nou apărute. Deodată simţi că ceva îl apasă pe picior. Văzu un câine mare, lăţos şi murdar. Când se simţi descoperit, animalul îşi puse botul pe un pantof al celui pe care şi-l alesese ca stăpân şi îşi pironi singurul ochi pe care-l avea într-al lui Ovidiu.

Colonelul se cutremură;

— Oof! Mă omoară Aniţa dacă-i mai duc încă unul!

Vru să-şi tragă piciorul şi să plece, dar câinele îl privi cu atâta disperare, încât Ovidiu se aplecă, şi-i cuprinse capul în palme:

— Ţi-a căşunat ţie, aşa, să-mi încurci viaţa, da? Vrei să mă certe Aniţa, hai? Ce să mă fac? Ce să fac cu tine?

Înţelegând parcă supărarea omului şi socotind că tânguirea lui era sinceră, animalul se ridică, îl mai privi o dată şi plecă.

— Hei! strigă colonelul şi porni în urma câinelui, dar când acesta, fericit, se întoarse, Ovidiu se dojeni cu glas tare, ca nu cumva noul său protejat să nu afle; cum dracu’ găsiţi, toţi… toţi, numai pe mine? Se vede că voi simţiţi cât de colo, omul slab... Da, da, se vede că slăbiciunea mi se citeşte pe faţă, mai spuse el cu năduf şi porni spre şcoală. Din când în când, întorcea capul, vrând să se asigure că animalul îl urma. Se opri în dreptul unei tonete şi cumpără un covrig. Apoi se abătu pe o stradă lăturalnică, rupse covrigul şi-i dădu câinelui, bucată cu bucată.

— Îţi merg fălcile, nu glumă! Tare înfometat mai eşti. Lasă, diseară, după ce ne-o certa bine de tot, o să ne dea Aniţa să mâncăm pe săturate. Acuma, hai!

Mai avea cinci câini, toţi cu câte un beteşug şi adunaţi de pe străzi ori de pe maidane. De fiecare dată când adusese pe vreunul dintre ei, nevastă-sa se arătase nemulţumită, dar de îndată ce el deschidea poarta şi striga noului protejat „Ieşi!”. Aniţa se repezea s-o închidă şi-i striga lui: „Lasă! L-ai adus, aici rămâne! De câte ori trebuie să-ţi spun că un animal, odată intrat pe poarta casei mele, nimeni n-are dreptul să-l mai alunge?” Atunci, Ovidiu se prefăcea speriat de dojana soţiei sale, dar când privirile lor se reîntâlneau izbucneau în râs, ca nişte copii care se descopereau păcălindu-se unul pe celălalt.

Când intră pe poarta şcolii, santinela prezentă arma, iar unul dintre elevi strigă „Atenţiune!” Ceilalţi se rânduiră de-a lungul aleii, iar profesorul, urmat de câinele acela lăţos şi mur­dar, se îndreptă spre curtea interioară, adăpostindu-şi prote­jatul sub un şopron.

— Să nu te mişti de-aici, până când vin eu.

Câinele se trânti pe cimentul răcoros iar stăpânul său îşi continuă drumul spre clasă. Urma să-şi ţină ultima oră de curs cu elevii care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri de securitate.

Ovidiu intră în clasa cu băncile goale, ca nişte braţe întinse, în aşteptarea unor fiinţe dragi. Se urcă la catedră, se aşeză pe scaun şi privirile sale rătăciră o vreme de-a lungul pereţilor de care aveau să se spargă, pentru ultima oară în acel an de şcoală, glasurile vesele ale tinerilor săi cursanţi şi sfa­turile lui omenoase dar poate plictisitoare, pe care avea obi­ceiul să le dea în ultima oră noii promoţii. Un val de tristeţe îi năpădi sufletul; de fapt, nu se afla acolo ca să-şi încheie cursul cu predarea cheii înţelepciunii şi nici ca să dezvăluie băieţilor aceştia piatra filosofală, ci pur şi simplu pentru a-şi lua rămas bun de la ei.

Îşi cuprinse capul în palme şi închise ochii, vrând parcă să se lase pradă acelei tristeţi, pe de-a-ntregul şi cu un soi de ciudată voluptate. O clipă, îi trecu prin minte să renunţe la acea ultimă oră şi astfel să scape de acel supliciu al sfatu­rilor şi mai ales al bunului-rămas, pentru că în afară de marea lui taină, nimic nu-l îndurera mai mult decât despărţirile. Apoi îşi spuse că ar fi un act de laşitate sau că, cel puţin în ochii aceia tineri, lipsa lui de la ultima oră ar putea să apară ca o adevărată trădare. Acest gând îl făcu să-şi înfigă unghiile adânc în obraji, vrând poate să se pedepsească pentru acea clipă de slăbiciune sau, mai degrabă, prin durere să se purifice şi să-şi continue, până la capăt, chinul ştiut numai de el.

Soneriile anunţară prelung sfârşitul pauzei şi începutul ultimei ore de curs.

Cei care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri se îndrep­tară spre clasă.

Primul care deschise uşa sălii de curs fu comandantul di­viziunii[1]. Când îl zări pe profesor deja instalat la catedră, se gândi că erau în întârziere şi făcu semn colegilor săi, prevenindu-i să intre în cea mai deplină linişte. Băieţii îi urmară îndemnul şi, păşind pe vârfurile picioarelor, îşi ocupară locurile în bănci.

După o vreme, când atitudinea profesorului începu să-i îngrijoreze, câţiva se apropiară de catedră.

— Tovarăşe colonel...

Ovidiu tresări, îşi descoperi faţa şi ochii săi se opriră în cei ai elevului care-l trezise din gânduri.

— Vă rugăm să ne iertaţi... Am întârziat... încercă şeful diviziunii să se scuze.

Colonelul schiţă un zâmbet:

— Nu, n-ai dreptate. Eu am venit mai înainte de a suna. Mi-era atât de cald, încât nici n-am mai trecut pe la cancelarie, se grăbi el să le explice. Ooo! Aripa aceea e sortită să devină un adevărat cuptor. Ce? Ce mă priviţi aşa? În trei ani de zile v-aţi putut da seama că aripa clădirii unde se află cancelaria este expusă soarelui douăzeci şi cinci de ore pe zi! Aici... aici, la noi, e mai răcoare şi... şi mai vesel. Ei, da! Ε mai vesel... mai ales pentru un om posac ca mine. Treceţi la loc!

Băieţii făcură stânga-mprejur şi îşi reluară locurile în mare grabă, dar când reveniră cu faţa la el, colonelul desluşi în pri­virile lor o mare nedumerire.

Profesorul acesta, pe care toate promoţiile îl îndrăgiseră mai mult decât pe oricare altul, nu strigase niciodată la nimeni. Nu pedepsise şi nici măcar nu făcuse o observaţie, fie ea cât de neînsemnată, niciunuia dintre sutele de elevi pe care-i for­mase – şi astăzi, în ultima oră, lor, tocmai, li se adresase pe ton răstit!

— Aha! V-am speriat! se prefăcu Cişmaş vesel, dar elevii săi îşi dădeau seama că în sufletul „Bradului cel alb” se petrecea ceva cu totul deosebit.

Se sili să râdă. Grimasa lui nu contamina însă pe nimeni; feţele cursanţilor rămâneau împietrite în nedumerirea lor. Atunci, el coborî de pe podium şi, descumpănit în neputinţa de a restabili atmosfera prietenoasă care domnise în clasă timp de trei ani, începu să se plimbe printre bănci, vorbind pe un ton ce se voia cu tot dinadinsul glumeţ:

— O dată... o singură dată am fost şi eu mai milităros cu voi, şi gata... v-aţi bosumflat. Ehei! V-am învăţat prost. Da, da, numai eu sunt de vină... Am făcut din voi nişte fete ultrasensibile, în loc de militari adevăraţi, parcă vă văd îngrijind pisicuţe bolnăvioare.

— Şi căţeluşii orfani! se auzi un glas, mai de prin fundul sălii de curs.

Câţiva izbucniră în râs, dar atât de reţinut, încât colonelul, fericit că voia bună revenea, fu primul care hohoti, silindu-se să pară foarte vesel.

— Onea! strigă el, am să le spun colegilor tăi...

Hohotea atâta de tare, încât se aşeză pe o bancă; elevii, intuind că aveau să afle ceva plin de haz în legătură cu colegul lor, strigară:

— Spuneţi! Spuneţi-ne despre Onea!

Profesorul se prefăcu că face un mare efort să-şi stăpâ­nească râsul, în timp ce, cu un braţ întins spre elevul pe care avea să-l dea în vileag, continua să arate ameninţător. Într-un târziu izbuti să vorbească:

— Ştiţi ce face cu laptele de dimineaţa? Ei bine... aflaţi că hrăneşte patru căţei, socotind că mămica lor e cam slabă şi n-ar avea destul lăptişor. Onea! Mă simt mic în faţa ta?

Un nou hohot de râs izbucni din piepturile acelea tinere, dar de data asta, atâta de puternic, încât părea să ameninţe cu prăbuşirea bătrânii pereţi ai clasei.

După o vreme, pentru ca totul să reintre pe un făgaş normal şi pentru ca momentul despărţirii să nu-i zdrobească decât abia după ieşirea lui din clasă, colonelul îşi începu ultima oră de curs, pe un ton reţinut şi cât mai firesc:

— Dragii mei, să nu vă aşteptaţi la vreun discurs; nu. O să vină şi rândul discursurilor, şi al cupei de şampanie, dar asta peste câteva zile, o dată cu noii voştri epoleţi. Suntem la ultima oră şi... firesc ar fi să profităm de acest timp, aşa cum se cuvine. Ce v-aş mai putea spune? Ce? Că vă doresc o carieră strălucită!

Se îndreptă spre fereastră şi o deschise larg, continuând să vorbească.

— Aţi fost nişte elevi buni... Aţi învăţat foarte bine şi, vă spun cu toată convingerea, meritaţi o soartă bună. La drept vorbind, ultima oră... această ultimă oră nici n-ar mai trebui să se ţină, pentru că...

Se răsuci brusc spre elevii săi, cu vocea gâtuită de emoţii unei amintiri, zguduitoarea amintire a unui alt sfârşit de an şcolar. Făcu un efort şi continuă:

— Spuneam că ultima oră n-ar mai trebui să se ţină pentru că ea nu înseamnă altceva decât un prilej de bun rămas. Nimic altceva decât o lungă şi poate definitivă despărţire.

Începu să se plimbe din nou printre bănci, murmurând parcă doar pentru el:

— Or, pentru asta, n-ar fi fost nevoie de o temă anume, înscrisă în programul de studiu, ci de confete şi serpentine, de trompete din hârtie colorată şi coifuri vopsite în toate culorile.

În clasă se făcuse linişte. Surprins de tăcerea care se aş­ternuse, profesorul reveni, cu pas grăbit, la catedră. Privirile sale alunecară pe chipul fiecăruia dintre cei de care avea să se despartă şi abia într-un târziu îşi dădu seama că sufletele acelea tinere se contaminaseră de neliniştea lui.

— Ei, da! N-am dreptate? Răspundeţi!

Şi din nou privirile sale căutată un sprijin, dar nu găsiră în ochii elevilor decât nedumerire şi nedefinită emoţie.

— La urma urmei, trebuie să ne despărţim, dar asta, cred eu, ar trebui să se facă într-un chip vesel, fără discursuri solemne, fără... fără nimic grav, pentru ca în sufletele noastre să rămână o amintire plăcută... cu adevărat plăcută.. Fără urmă, fără nicio urmă de tristeţe. Da, da, e foarte important; pen­tru oameni, e foarte important felul în care îşi iau rămas bun, când se despart pentru... pentru... în sfârşit, pentru mai multă vreme.

„Aşadar, problema despărţirii îl tulbură pe profesor”, gândiră elevii. Dar de ce? Ce se întâmplase tocmai în acest sfârşit de an şcolar? Cine sau ce anume răscolise în sufletul lui un asemenea tumult de nemulţumire şi durere nemărturisită?

Băieţii auziseră despre multe acte de bravură puse pe seama „Bradului cel alb” şi chiar din primul an de studii începuseră să-l privească ca pe un erou. Lecţiile lui erau ascultate cu veneraţie, iar exemplele care completau fiecare oră de curs alcătuiau subiecte ale unor vii dispute, ce se prelungeau până noaptea târziu. Oricare dintre ei ar fi făcut imposibilul să-l ştie liniştit, dar nimeni nu îndrăznea să rostească întrebarea: „Cine v-a supărat?” sau „Ce putem face pentru dum­neavoastră?”

De data asta, profesorul nu-şi mai privi elevii. Tăcerea lor îl făcu să priceapă cât de mult îi îngrijorează starea lui. Hotărî să pună capăt zbuciumului său, prin acea despovărare de care avea nevoie, atât pentru a dobândi forţă pentru clipa despărţirii, cât şi pentru a explica de ce nu suportă despărţirile. Porni spre fundul clasei, cu paşi mici şi rari, vorbind pe un ton coborât, aproape şoptind:

— Desigur, în asemenea împrejurări, profesorul dă unele sfaturi, atrage atenţia asupra unor dificultăţi ale profesiei, vorbeşte despre îndatoriri, patriotism, spirit de sacrificiu,

Revenind din fundul clasei, Cişmaş se apropie iar de fereastră. O vreme tăcu, părând că are nevoie de un răgaz pentru a-şi aduna puterile. Într-un târziu îşi spuse că dacă ezitarea şi pretinsa lui căutare se vor prelungi, despovărarea îi va deveni cu neputinţă, iar băieţii s-ar despărţi de el stăpâniţi de acea ciudată impresie pe care, fără voia lui, izbutise să le-o facă.

O pală de vânt, ce se iscase doar de câteva secunde, izbi atât de puternic fereastra deschisă, încât geamul cel mare se sparse. Câţiva dintre elevi se ridicară, vrând desigur să fixeze cerceveaua în care se mai aflau bucăţi de sticlă şi să adune cioburile de pe duşumea, dar profesorul, fără să-i privească, ridică un braţ, oprindu-i astfel din elanul lor gospodăresc.

— Aţi învăţat, aici o sumedenie de lucruri, urmă el. Pe lângă cunoaşterea legilor ţării, ştiţi să mânuiţi un aparat de radio emisie-recepţie, puteţi conduce un autovehicul, iar unii dintre voi, ambarcaţiuni mari şi chiar avioane; aveţi cunoş­tinţe de cifrare şi de descifrare, vă puteţi descurca în două-trei limbi străine, v-aţi însuşit temeinice cunoştinţe de fizică, chimie şi medicină legală, stăpâniţi mânuirea armelor de foc, într-un cuvânt, aveţi o instruire completă, cum noi, cei care am absolvit şcoala acum mai bine de douăzeci de ani, nici nu visam.

Se întoarse, brusc, spre clasă şi după câteva clipe îşi plecă ochii, cu un aer vinovat.

— Nu, dragii mei, n-am de gând să vă înşir o listă de eroi care s-au jertfit pentru noi toţi, deşi s-ar cuveni a se face asemenea lucru, aidoma unei rugăciuni, de trei ori pe zi. Desigur, vă surprinde elocinţa mea, pentru că în decursul celor trei ani pe care i-am petrecut împreună, nu m-aţi cunoscut ca orator. Vă mărturisesc că nici eu, în patruzeci şi opt de ani, nu m-am cunoscut într-o asemenea postură şi... nici nu doream asta. Nu; din spusele mele doresc să răzbată... acolo, în adâncul sufletelor voastre tinere şi cinstite, altceva. Pentru asta am nevoie nu numai de ascultare ci, mai ales, de îngă­duinţa voastră. Vă cer să fiţi răbdători.

Ultimele cuvinte le rostise într-o şoaptă abia perceptibilă, dar glasul lui trăda o asemenea durere, încât inimile tinerilor se înfiorară. În faţa lor nu se mai afla „Bradul cel alb”, ci un alt om, cu totul altul, pe care ei nu-l cunoscuseră până atunci. Le ceruse să fie răbdători iar ei înţeleseră asta nu ca un ordin, ci ca o rugăminte. Aşadar, îi rugase să fie îngă­duitori şi să-l asculte cu răbdare. Desigur, era vorba despre ceva foarte important pentru el, ceva ce trebuia ascultat în acelaşi chip în care el avea să povestească.

„Doar din pricina asta ne-a rugat”, îşi spuseră băieţii, pentru că altă explicaţie nu găseau.

Afară începu să plouă iar vântul se stârni şi mai tare.

Profesorul începu să mângâie, distrat, cerceveaua ferestrei. De teamă să nu se taie în cioburile rămase, dar neîndrăznind să mărturisească asta, Onea se ridică de pe bancă şi spuse pe un ton nesigur:

— Tovarăşe colonel, permiteţi să închid fereastra... Vine furtuna.

Cu totul neobişnuit în atitudinea lui, Cişmaş se răsuci brusc spre cel care vorbise şi strigă:

— Cine se teme de furtună, poate pleca.

Elevul rămase în picioare şi privirile sale rătăciră mirate pe chipurile colegilor săi, căutând cu disperare să priceapă dacă şi ei tot asta înţeleseră din spusele lui. Dar nu află decât nedumerire şi îngrijorare, pentru că niciunuia dintre ei nu-i trecuse prin minte o asemenea interpretare, şi chiar de s-ar fi aflat în faţa unei reale şi mari primejdii, niciunul nu l-ar fi părăsit. Ochii băiatului se opriră, năuciţi, asupra colegului său de bancă. „Nu, Mocanu, fiul ăsta de ţăran din creierii munţilor, n-ar fi în stare să fugă dinaintea niciunei furtuni!” îl privi pe Cojan, un băiat cu umeri largi, faţa arsă de soare şi ochii de culoarea ţiţeiului pe care neam de neamul lui îi slobozise din cleştii pământului şi, răspunsul fu acelaşi: Nu, nici Cojan, nici Berindei, nici Răzvan... Nimeni...

Tulburat peste măsură, Onea îşi pierdu controlul, mărturisindu-şi gândul cu glas tare:

— Nimeni, nimeni...

Colonelul îl privi surprins:

— Ce tot spui?

— Aici, printre noi, nu-i nimeni care s-ar teme de vreo furtună.

Colonelul zâmbi şi se prefăcu mirat din cale-afară.

— Dar ce se întâmplă. astăzi, cu voi? Nu mai ştiţi de glumă?

Ploaia răzbătea prin fereastra deschisă, dar profesorul continua să rămână acolo, lipit de cerceveaua rănită.

— Spuneam, reîncepu el după o vreme, că aţi învăţat foarte multe lucruri, pentru a putea să înfruntaţi un duşman bine pregătit, capabil de cele mai mari rele, inteligent şi perfid, înarmat cu cele mai oribile arme: Ura faţă de orânduirea noastră şi dispreţul pentru tot ce este om şi omenie. În faţa acestor arme nu se poate rezista nici cu judo, nici cu pistoale şi nici cu cele mai perfecţionate mijloace ale epocii noastre ultra moderne, în afară de dragoste, adevărata dra­goste pentru ţară şi pentru om. Ne-au mai rămas doar trei­zeci de minute, dar nu mă pot despărţi de voi fără să împli­nesc programul de studiu. Dacă am făcut apel la îngăduinţa şi răbdarea voastră, asta s-a datorat vinei mele de a fi omis predarea a două lecţii în timpul cât am funcţionat ca profesor în aceasta şcoală. Pentru asta cer iertare tuturor celorlalte promoţii de dinaintea voastră.

Elevii îşi pregătiră caietele, dar profesorul li se adresă în şoaptă, rugându-i:

— Nu... nu luaţi notiţe; aceste două lecţii nu se adre­sează memoriei, ci sufletelor şi conştiinţelor voastre,

Apoi, începu să se plimbe printre bănci şi când ajunse în dreptul lui Onea îi spuse prietenos:

— Poţi închide fereastra.

Băiatul zâmbi nehotărât.

Atunci, Cişmaş se izbi cu palma pe piept şi spuse:

— Să nu crezi că mi s-a făcut teamă de furtuna aceea. Nu; ci de furtuna care s-a iscat aici, în mine! Îşi privi elevul cu prietenie şi-i mărturisi, aproape murmurând, de parcă doar ei doi s-ar fi aflat acolo: Ştii, adevăratele fur­tuni nu pot fi oprite prin simpla închidere a unei ferestre.

Ochii elevului păreau umezi şi după câteva clipe renun­ţară să-i mai fixeze pe cei al profesorului. „Se urni din loc, fără prea mare grabă, închise partea din afară a ferestrei şi reveni în bancă.

Cişmaş se aşeză pe una dintre băncile rânduite în şirul dinspre fereastră şi, după ce se asigură că de-acolo, privirile sale îi poate cuprinde pe toţi, începu să povestească.

— Era vară, ca şi acum, Mă găseam într-o clasă a şcolii de ofiţeri de securitate, dar ca elev. Asta se întâmpla acum douăzeci şi doi de ani. Asistam la ultima oră de curs, îna­intea examenului de absolvire. Spun, asistam, pentru că, de fapt, nu participam. Şi sunt sigur că în aceeaşi stare se aflau mulţi dintre colegii mei, ca să nu spun toţi. Vremea era deosebit de frumoasă, iar noi prea tineri şi visele noastre prea înaripate, ca să nu luăm în seamă freamătul frunzelor şi bucuria luminii. La toate astea se adăuga nerăbdarea noastră de a ne vedea, cât mai repede, ajunşi la posturi, do­rinţa de acţiune. Dar acea clipă mult râvnită nu numai că n-avea să se lase aşteptată, ci urma să sosească mai devreme şi într-un chip cu totul nebănuit de noi. Ţin bine minte că până la sfârşitul acelei ultime ore, mai erau doar unsprezece minute; spun asta, cu-atâta preciziune, pentru că mai tot timpul mi-am privit ceasul, incapabil să reţin prea multe lucruri din ceea ce ni se spunea.

Aşadar, în minutul treizeci şi nouă al acelei ultime ore, uşa clasei se deschise iar profesorul, ca şi noi, elevii, dealtfel, rămase surprins, la vederea comandantului şcolii, alături de care se afla comandantul securităţii locale, un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu faţa aspră şi mâini butucănoase, care ne ţinuse câteva prelegeri şi despre care se spunea că, suferise o aspră detenţie, din pricina activităţi lui comuniste, în timpul ilegalităţii.

Comandantul şcolii şopti ceva la urechea profesorului nostru; acesta se încruntă şi se grăbi să răspundă, la început tot în şoaptă, iar după aceea destul de tare, încât noi puturăm auzi obiecţia:

— ...Şi-apoi băieţii nici n-au mâncat.

Maiorul Tudor Gozan, căci acesta era numele comandantului securităţii din acea localitate, zâmbi şi preciză liniştitor:

— În privinţa asta, fiţi fără grijă. Spuneţi-mi efectivul şi li se va aduce hrana rece, pe poziţie.

— Patruzeci şi doi, răspunse profesorul.

Gozan ne privi pe toţi, vrând parcă să se asigure de fiecare în parte, că-l putea socoti un adevărat tovarăş de drum. Într-un târziu se opri în dreptul... în dreptul unui coleg al meu... să-i zicem... Voidin. Scoase din buzunar un carnet, rupse o filă şi notă ceva.

— Telefonează la numărul acesta şi spune aşa: „Şoimul cere patruzeci şi două de cuiburi în calea vântului”.

Voidin luă biletul şi porni în pas alergător să execute ordinul.

Un fior rece străbătu inima fiecăruia dintre noi, învăţasem şi auzisem multe lucruri dar clipa aceea, survenită în viaţa noastră atâta de neaşteptat, şi cuvintele pronunţate de Gozan ne impresionau profund. Omul acela cu faţa dură şi mâini butucănoase rostea fără eleganţă vorbele cu care noi parcă ne jucasem până atunci, imaginându-ne în postura unor mari teoreticieni, maeştri în alcătuire şi dezlegări de şarade. Elanul nostru, înfierbântat de imaginaţia care, cu câteva clipe mai înaintea apariţiei lui, ne purtase spre cele mai ciudate întâmplări, se cam topise în faţa acelei situaţii reale pe care abia o intuiam. Şi, de ce n-aş fi sincer, într-un fel, ne cuprinse chiar teama.

Comandantul şcolii observă îngrijorarea ce se aşternuse pe chipurile noastre, pentru că se grăbi să ne liniştească:

— Oricum, ar fi trebuit să mergeţi într-o aplicaţie.

Dar maiorul Gozan preciză:

— Ceea ce veţi avea de făcut va ţine loc nu numai de aplicaţie, ci şi de examen!

Voidin reveni în clasă tocmai când comandantul securi­tăţii rostea acele cuvinte. Se oprise pe pragul uşii, în poziţie de drepţi, aşteptând clipa prielnică să raporteze de execu­tarea ordinului. Gozan îl observă, şi după o clipă, ca şi când ar fi ştiut ce avea elevul să-i comunice, îi spuse să treacă la loc.

Peste câteva minute aveam să aflăm rostul misiunii care urma să înlocuiască examenul, aplicaţia... dar... mai ales, încheierea acelei ultime ore de curs.

 

 

 

 

 

[1] Şeful clasei, într-o şcoală militară.

 

 

Attachments