AnnaE
#0

Moartea unui singuratic de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

Investigaţii preliminare

 

S-a întâmplat acum unsprezece ani. Era tot toamna.

În serviciul la care lucram, era o mare forfotă. Se difuzau bilete la „Lakmè” şi, fiind puţine, fiecare invoca pretexte care de care mai puerile, pentru a-l determina pe cel care le procurase să-l prefere pe el.

Scena mă amuza şi priveam cu plăcere la colegii mei. După ce iureşul s-a potolit, ne-am reluat locurile la birouri şi am început să discutăm planul zilnic de măsuri. Fiecare şi-a expus cazul pe care-l „lucra”, ce a realizat, ce greutăţi avea şi aşa mai departe.

Atenţia mi-a fost reţinută de expunerea unuia dintre ofiţerii mai tineri care lucra cu mine la efectuarea unor investigaţii preliminare pentru stabilirea victimelor unui notoriu invertit sexual, pe care-l voi numi „Camby”, cum îi spuneau intimii lui.

Greutatea reclamată de tânărul meu coleg se referea la faptul că, la locuinţa uneia dintre presupusele victime ale corupătorului, nu găsea niciodată pe nimeni acasă.

Aflase că tatăl tânărului despre care ne interesam era contabil la un S.M.T. situat în apropierea Bucureştiului, iar tânărul Sergiu – victima – ar fi student la facultatea de medicină. Am întrebat imediat dacă a verificat informaţia referitoare la Sergiu şi mi-a spus că, într-adevăr, era student în anul II, la facultatea amintită, dar, deşi cursurile începuseră de câteva săptămâni, el nu se prezentase.

— Mama tânărului?… întrebai eu.

— Nici pe ea n-am găsit-o.

— Este plecată din Bucureşti?

— Nu, îmi răspunse colegul meu.

— Atunci?

— Vecinii spun că pleacă şi vine la ore foarte neregulate, şi…

— Şi?

— Drept să va spun, n-am perseverat prea mult ca s-o găsesc, recunoscu, şi, apoi, trecurăm la alte discuţii.

A doua zi, l-am însoţit pe tânărul meu coleg la locuinţa lui Sergiu. Doream neapărat să-i arăt cum se face cu adevărat o investigaţie. Poarta imobilului era deschisă. Un câine de curte ne-a întâmpinat cu lătrături nu prea curtenitoare, iar o vecină a familiei lui Sergiu s-a ivit în pragul unei uşi.

— Pe cine căutaţi? ne-a întrebat femeia, cu ochii încă peticiţi de somn.

— Pe Sergiu! răspunsei eu prompt.

— Acolo, la uşa din faţă, zise femeia, arătându-ne geamlâcul unei marchize, şi dispăru în locuinţa ei.

Ne-am îndreptat înspre apartamentul ce ni se indicase şi am apăsat pe butonul soneriei. Niciun răspuns. Am sunat din nou; de asemenea, nimic. Nu ştiu ce mi-a venit şi am strigat: „Sergiu!” Uşa s-a deschis şi în prag a apărut un bărbat de statură uriaşă, care să tot fi avut 50 de ani, iar în spatele lui, o femeie cam de aceeaşi vârstă, îmbrăcată în doliu. Fără să mă întrebe nimic, bărbatul s-a năpustit asupra mea, lovindu-mă năpraznic şi scoţându-mă afară din curte. Colegul meu a intervenit, dorind să explice rostul venirii noastre acolo, dar, bietul băiat, avu aceeaşi soartă. Uriaşul se reîntoarse în casă urlând ameninţător la noi; „Voi m-aţi nenorocit, Dumnezeii mamii voastre…”

— Ce facem? mă întrebă colegul.

— Ne mai plimbam pe-aici, spusei eu, covârşit de „succesul” avut în lecţia de investigaţii. Şi o pornirăm de-a lungul străzii, fiecare cu gândurile lui.

— E nebun, rupse tăcerea tânărul ofiţer.

— Poate, îngăimai eu destul de neconvins.

— Nu credeţi?

— Am spus: poate, şi-mi urmai firul gândurilor mele.

— Dar altceva, ce-ar putea fi?

— Desperare, răspunsei eu aproape strigând.

— Desperare?! se miră colegul meu şi, privindu-l atent, observai că pe faţa lui ca de adolescent se aşternuse o teribilă nedumerire. Vă doare? întrebă el sfios, într-un târziu.

— Ba bine că nu.

— Şi pe mine… spuse, cu un ton care mă făcu să râd până la lacrimi. Râse şi el. Mai făcurăm câţiva paşi şi, apoi, fulgerat de un gând, i-am spus:

— Hai să ne întoarcem.

— Acolo? strigă el speriat.

— Nu chiar acolo, ci, pe acolo, îl liniştii eu şi, mergând tăcuţi, ne apropiarăm din nou de casa lui Sergiu. Privirile noastre erau atrase de poarta prin care fuseserăm zvârliţi. Deodată, ne-am oprit amândoi; pe poarta „înfrângerii” noastre, ieşise femeia îmbrăcată în doliu, urmată de uriaşul agresiv. După câteva clipe, însă, fiecare luă alt drum.

— Te ţii după el, îi spusei tânărului ofiţer, iar eu am s-o urmăresc pe femeie.

Unde avea să mă ducă? Ce va face? Voi izbuti s-o urmăresc neobservat, până la capăt? Ce voi afla? Iată gândurile care m-au însoţit până la poarta cimitirului „Belu”…

CAPITOLUL II

Taina unui mormânt

 

Ajuns la poarta cimitirului, m-am oprit la o oarecare distanţă de femeia pe care o urmăream, lăsând-o să înainteze câteva zeci de metri, dar când dispăru pe o alee laterală, iuţii paşii ca să n-o pierd. Ajunsei destul de repede la răspântia aceea, dar femeia, nicăieri: parcă o înghiţise pământul. Am rămas pe loc, liniştit, în speranţa că am să-i aud paşii. După câteva minute, hotărâi să mă plimb pe aleea centrală, unde femeia avea să revină când va voi să iasă din cimitir.

În ciuda vântului, câţiva stropi de ploaie căzură greoi pe pietrele care acopereau mormintele din jurul meu. Şi pentru că n-aveam de gând să părăsesc cimitirul, îmi căutai un adăpost; l-am găsit sub streaşina unui cavou.

Ploaia se înteţise, iar de pe streaşina destul de îngustă sub care mă aciuisem, apa începu să mi se prelingă, la început pe vârful pantofilor, apoi pe manşetele pantalonilor.

Trecuse aproape o oră şi, ce-i drept, răbdarea nu mă părăsise, dar, o nelinişte sau ceva asemănător puse stăpânire pe mine. Mă cunosc oarecum şi ştiu că, dintre toate sentimentele, singurul pe care n-am fost stăpân niciodată este senzaţia nedefinită care uneori mă cheamă în mare grabă, într-un anume loc.

Am pornit prin ploaie într-o direcţie anume. Nu făcui, cred, nici treizeci de metri, când mă pomenii la o nouă răscruce; pe aleea din dreapta, văzui un bătrân îmbrăcat cu o pelerină cenuşie, ale cărei poale măturau pământul, împingând o roabă. Pe dată mă prefăcui că sunt preocupat de inscripţia de pe placa unei cripte.

Cu coada ochiului vedeam cum bătrânul se apropie cu pas de melc, împingând roaba. Când ajunse în dreptul meu, se opri lângă mine şi, instinctiv, întorsei capul; privirile ni se întâlniră şi ochii lui iscoditori mă cercetară. Era în ei ceva ciudat: un soi de nedumerire amestecată cu neîncredere, ori şi mai grav… cu dispreţ. Nu ştiu cât timp s-a scurs astfel. Într-un târziu, bătrânul îmi spuse:

— Eşti ud leoarcă.

— Păi dacă plouă, răspunsei eu prosteşte.

— Tocmai pentru că plouă, îmi luă el vorba n-ar trebui să stai numai în haină pe o asemenea vreme.

— Când am plecat de-acasă nu ploua, încercai eu să-mi justific starea precară în care mă înfăţişam.

— Dar de când a început ploaia, aveai destulă vreme să pleci, spuse el pe un ton aproape răstit. Zi mai bine ce treburi te-au adus în cimitir, aşa… cu noaptea-n cap.

— Eu… mă atrage… şi nu-mi terminai fraza, arătând involuntar inscripţia de pe mormântul lângă care ma aflam.

Bătrânul privi într-acolo şi tot într-acolo privii şi eu, dar de astă dată, cu adevărat. Era mormântul unei tinere care murise cu un an înainte. Pe plăcuţa de la căpătâi, erau câteva versuri de dragoste semnate cu numele „Mihai”.

Bătrânul privi atent inscripţia şi, după câteva secunde, ochii lui se întâlniră cu ai mei.

Privirile nu-i mai erau reci; exprimau milă; o mila nobilă, o milă omenească, compătimire şi sinceră participare la suferinţa ce mi-o atribuia.

— Ce să-i faci, tăticule? îmi spuse. V-aţi despărţit prea devreme, e adevărat, dar mult nu mai e şi-o să fiţi iar împreună, încercă el să mă consoleze. Rămase apoi pe gânduri şi-ntr-un târziu, îmi spuse: Nu mai sta în ploaie! Şi îşi vârî o mână cu degetele noduroase într-unul din buzunarele pelerinei, de unde scoase o cheie. Na, ia cheia şi du-te la birou… acolo unde scrie „portar”. Vezi că în camera de-alături e o maşină de gătit. Ia vreo două scaune din birou şi întinde-ţi hainele să le usuci, că altminteri intri în boală şi-or umbla bieţii părinţi după tine, cum mai este o biată femeie, care, de două-trei săptămâni, de când şi-a îngropat: băiatul, tot pe-aicea stă. Şi dădu să plece.

— Moşule, am încercat eu să-i reţin, în dorinţa de a-i explica oarecum rostul şederii mele în ploaie, dar bătrânul mă smuci energic de mână şi-mi spuse: grăbeşte-te băiete… Şi-aşa nu ştii dacă-i scăpa prea zdravăn. Mă reped să-i duc bietei femei nişte răsaduri şi-apoi vin şi eu la birou.

Se-ntoarse şi plecă foarte grăbit, târşindu-şi paşii.

Îl urmării cum mergea printre aleile întortocheate, şi-mi păru că s-a oprit. Mă strecurai binişor printre morminte şi, când ajunsei la numai câţiva paşi de el, îl văzui împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Alături de el, era femeia pe care o urmărisem. Femeia se aplecă spre roabă, îşi suflecă mânecile ude leoarcă ale pardesiului, apucă un răsad, scurmă cu mâinile pământul încă nelăsat de pe mormântul în faţa căruia am găsit-o, şi înfundă răsadul.

— Lăsaţi, doamnă… spuse blajin portarul. Fac eu restul. O să fie tot aşa de frumos cum aţi văzut la băiatul meu.

— Bine, bine, îngăimă femeia. Am încredere în dumneata… Te rog să ai grijă de el… Şi dumneata eşti părinte… Se îndreptă şi plecă grăbită, dar după doi paşi, se opri şi-i explică portarului: „La Sergiu, am fost. Acum, trebuie să merg acasă; pleacă Didi la şcoală, şi trebuie să-i fac ceva de mâncare.”

Aşteptai ca femeia să se depărteze şi mă apropiai binişor să citesc numele băiatului ei mort. Nu-mi venea să cred. Pe crucea de la căpătâiul acelui mormânt, era scris numele „Sergiu V.”.

— Ce cauţi aici? mă luă prin surprindere strigătul de indignare al bătrânului. Ori eşti şi tu dintre ăia care au nenorocit-o pe femeia asta? Hai? Dă-mi cheia, tună bătrânul.

Băgai mâna în buzunar, scosei cheia şi i-o întinsei. Mi-a smuls-o de parcă i-aş fi spurcat-o cu atingerea mâinilor mele.

— Ce mai stai?

— Te aştept pe dumneata. N-am îndrăznit să intru singur într-o casă străină.

Mă privi o clipă neîncrezător, apoi i se citi pe faţă că iar îl cuprinde mila pentru mine. Lăsă roaba cu răsadul lângă mormântul lui Sergiu şi porni spre „biroul” său, strigându-mi peste umăr:

— Acu’, hai vino, că nu te pot lăsa în halu’ ăsta. De m-oi minţi, te vede Dumnezeu.

— Ba, de minţit am minţit, spusei eu. Bătrânul se opri:

— Atunci, tot pentru „băiat” ai venit, spuse el cu nedumerire.

— Da, dar nu pentru ce ţi-oi fi închipuind dumneata.

— Ţi-e curat gândul? mă întreba bătrânul, pironindu-şi ochii într-ai mei.

— Curat, răspunsei eu,

— Atunci, vino.

CAPITOLUL III

O simplă sinucidere!

 

În timp ce hainele se uscau întinse pe scaunele aşezate simetric în jurul maşinii de gătit din camera bătrânului, o bună parte de vreme tăcurăm amândoi.

— Să ştii, spuse bătrânul într-un târziu, dacă eşti om cu adevărat, nimic nu-ţi poate arde sufletul mai rău ca lacrima unei mame.

Mă lua pe departe. Era limpede că ceea ce-mi spusese nu era ceva care să mă impresioneze prin profunzimea meditaţiei, ci mai degrabă o insinuare, o aluzie. Dar unde voia să ajungă, nu ştiam.

— De ce-mi spui asta, moşule? întrebai, întorcându-mă cu tot trupul spre el.

— Aşa, bâigui el, niţel fâstâcit de tonul meu sincer. La asta mă gândeam şi asta am spus. Omul, adause el, e bine să spuie ce gândeşte că, dacă nu gândeşte bine, ăl de lângă el îl poate pune pe drumul bun. Vezi dumneata, eu cred că toate relele din lume vin de la gândurile nespuse de unii oameni celorlalţi şi… cred eu, nu le spun, ba de ruşine, ba de frică.

— Moşule, ce-ai vrea să ştii de la mine? întreabă-mă şi-am să-ţi spun numai adevărul, dar şi dumneata să-mi răspunzi adevărat la ce te-oi întreba eu.

Ochii bătrânului se luminară.

— Cine eşti şi ce căutai în cimitir?

— Sunt un om cinstit şi caut adevărul.

— Şi ce, adică printre cei vii nu-l mai găseşti? mă ironiză. Îl privii lung, continuând să tac. De ce nu răspunzi? Ţi-e greu să spui ce adevăr anume căutai?

— Mi-e greu, răspunsei eu. Şi ştii de ce?

— O fi ceva urât şi, dacă-i aşa, mai bine taci.

— Moşule, oricum o fi, adevărul trebuie să iasă la suprafaţă, trebuie să-l descopăr.

— Aha! Vasăzică nu ştii nimic. Atunci, ce vrei?

— Să aflu… şi mă oprii, ezitând.

— Cum să afli dacă nu ştii ce vrei?

— Ba ştiu, vorbii, şi din nou îmi pironii ochii în ochii lui. Bătrânul îşi trase scăunelul pe care se aşezase, mai aproape de pat, îşi aprinse o ţigară şi îşi scoase ochelarii. Nu mai avea nevoie să mă privească. Voia doar să mă audă.

— Moşule, sunt ofiţer de miliţie, spusei eu şi aşteptai să văd efectul spuselor mele.

— Să văz, interveni el şi-mi arătă cu un deget port-vizitul pe care-l lăsasem pe masă.

— Dă-mi-l, te rog. Bătrânul îmi întinse port-vizitul şi continuă să mă privească la fel de liniştit. Am scos legitimaţia şi i-am întins-o, iar el, apucând-o cu degetele lui noduroase, după ce-şi potrivi ochelarii, se porni să citească, silabisind.

— Acu’, că ştiu cine eşti, poţi să mă întrebi.

— Mai întâi, vreau să-ţi mulţumesc pentru că m-ai adăpostit.

— Oricine-ai fi fost, nu mă lăsa inima să fac altfel. Tăcu câteva clipe, meditând parcă la ceva anume. Mult trebuie să-ţi iubeşti meseria, dacă ai putut să stai aşa, ca un câine, în ploaia asta torenţială.

Bătrânul părea că nu se mai grăbeşte sa afle scopul prezenţei mele acolo, dar, cum timpul trecea şi hainele aproape că se uscaseră, grăbii explicaţia vizitei mele, spunându-i că nu doream altceva, decât să-mi lămuresc mie comportarea ciudată a părinţilor lui Sergiu.

— Aici, începu alene moşneagul, este o taină. Din câte am priceput eu, băiatul n-a murit de vreo boală, ori de pe urma vreunui accident. Tăcu, îşi aprinse o altă ţigară şi continuă, rar şi chibzuit: Femeia pe care ai văzut-o la mormântul lui mai are un copil… tot băiat, dar mai mic… de vreo 16-17 ani. De două-trei săptămâni, de când l-a îngropat pe Sergiu, femeia vine în fiecare zi… când mai devreme, când mai târziu…

— Moşule, intervenii eu, profitând de faptul că-şi reaprindea ţigara ce i se stinsese în timpul povestirii, ai spus adineaori că Sergiu n-ar fi murit din cauza vreunei boli sau accident. De ce crezi asta şi ce ştii mai exact?

— Exact, nu ştiu nimic.

— Atunci?

— Păi, spuse stingherit bătrânul, şi când a fost de l-a-ngropat şi altă dată, când a venit la mormânt, mamă-sa îl tot certa pe băiat. „De ce-ai făcut asta?” „Ce-a fost în sufletul tău?” „De unde atâta desperare!” şi câte altele… Aşa că, vezi dumneata, ce altceva poţi pricepe, decât că şi-a făcut singur seama.

— Desperare? Desperare, moşule? Aşa zici că se tânguia mama lui?

— Aşa, spuse mirat bătrânul, că doar de bine nu-şi taie beregata un flăcău aşa frumos. Ştii ce frumos era, domnule! Aproape tot aşa de frumos ca şi Mielu, băiatul meu ăla mic, de mi s-a prăpădit acum anul.

— Şi zici că şi-a tăiat beregata?

— Asta am văzut eu, preciza bătrânul, avea o tăietură foarte subţire în jurul gâtului. Şi-apoi, dacă l-ar fi tăiat altul, dumneavoastră aţi fi ştiut.

Sării din pat.

— Mai stai puţin, spuse moşneagul pipăindu-mi hainele întinse în jurul maşinii de gătit. Încă sunt jilave, nu poţi pleca aşa…

— Plec, moşule, trebuie să plec, spusei eu.

— Te duci la spital?

— La care spital? întrebai surprins.

— La ăla de nebuni, preciză el, acolo unde a murit Sergiu, mai adause, văzând nedumerirea mea. Nu ştiai?

— Nu.

— Ehei, spuse suspinând din adâncul rărunchilor. Păzeşte-te, domnule, de femei dintr-acelea de te bagă laolaltă cu nebunii; eşti băiat tânăr.

— Moşule, îngăimai eu, ce tot spui?

— Păi ţi-aş spune eu, dar dacă te grăbeşti…

Mă aşezai din nou pe pat. Era evident că bătrânul exercita un mic şantaj asupra mea pentru a mă reţine, să nu plec cu îmbrăcămintea udă, dar ceea ce mă îngrijora era gândul că, în dorinţa lui de a-mi face bine, moşneagul ar fi putut să-mi îndruge cine ştie ce baliverne şi-apoi, să nu mai revină asupra lor, de teamă, ori de ruşine că m-a minţit.

— La ce te-oi fi gândind? spuse deodată. Tresării din gândurile mele şi-mi întorsei privirile spre el. Crezi că vreau să-ţi îndrug cine ştie ce bazaconie, numai ca să te reţin, hai?

— Cred, răspunsei, pe jumătate ruşinat, pe jumătate amuzat de faptul că bătrânul îmi ghicise gândurile.

— Fii liniştit, zise el, şi începu să scormonească jeraticul care se cam stinsese. Apoi, se ridică de pe scaun şi privi spre capelă. Ştii, ploaia a devenit lapoviţă… O să avem o iarnă grea, mai spuse şi reveni lângă mine. Aşa, hai? Ţi-a dat prin minte că te-aş putea minţi, ca să te fac să stai cuminte aici? Dar nu te mint, că n-am de ce. Şi-apoi, cu lucruri serioase, nu se glumeşte. Nu te-am minţit. De-acolo l-au adus, de la balamuc. Cine ştie ce suflet de căţea i-o fi mâncat minţile, mânca-i-ar vârcolacii sufletul…

— Te cred, moşule, dar de unde ştii despre povestea cu femeia?

— Vezi dumneata, asta mi-a spus-o un domn care a venit şi la înmormântare.

— Şi mai… când? întrebai eu.

— Păi, se gândi bătrânul, să-ţi zic drept, a mai fost pe aici, dar de-atuncea se fereşte de părinţii băiatului.

— Cum aşa?

— Iaca bine… După ce l-a îngropat pe Sergiu, tată-său abia se mai ţine pe picioare… Ce om voinic! Un munte, nu altceva, dar nenorocirea te frânge câteodată, domnule, de te face neom. Îşi îndreptă din nou privirea spre fereastră şi tăcu. Apoi, deodată, tresări, ca la aducerea aminte a unor gânduri ori întâmplări tulburătoare, şi se porni, precipitat, pe vorbă. Când a ajuns în dreptul porţii, muntele ăla de om, cum îţi spun, abia se mai ţinea pe picioare. Deodată, îi apare în faţă bărbatul despre care-ţi spuneam că ştia din ce cauză şi-a pus capăt zilelor bietul băiat. Tatăl lui Sergiu a tresărit aşa… cum se-ntâmplă câteodată, când te trezeşte cineva brusc din somn: l-a privit ţintă, s-a scuturat de moleşeală şi ca un câine de ăl turbat s-a năpustit asupra lui, doborându-l şi călcându-l în picioare… Am intervenit şi eu pe lângă rudele şi prietenii care veniseră cu el şi abia-abia am putut să-i îndepărtăm de cel căzut. Bietul părinte s-a uitat atunci de jur împrejur şi sărindu-i în ochi şapca mea de portar, m-a apucat de haină şi a urlat la mine: „Dacă-l prinzi pe-aicea, ţine-l şi cheamă-mă pe mine…” După aia, l-a înecat plânsul şi a plecat cu paşii târâş, ajutat de doi oameni.

— Moşule, spusei eu, ziceai că mama lui Sergiu, printre tânguielile ei, spunea ceva în legătură cu desperarea care l-ar fi dus la moarte.

— Da, încuviinţă bătrânul. Tocmai de-aceea zic eu că bărbatul pe care l-a bătut aşa de rău tatăl băiatului are dreptate… Tot femeie… domnule… Tot o femeie dintre acelea care te mână la pierzanie trebuie să fie la mijloc.

— Aşa ţi-a descris-o bărbatul acela?

— Nu, se repezi moşneagul, că doar nu era nebun să vorbească aşa despre sora lui.

— A cui? întrebai eu covârşit de noutatea lucrului aflat.

— A lui, răspunse bătrânul, şi-mi explică, pentru a înţelege „oricine”: a ăluia, a bărbatului pe care tatăl lui Sergiu nu voia să-i lase lângă mormânt… Aici, fraza îi fu curmată de nişte ciocănituri în uşă. Bătrânul tresări; se ridică greoi de pe scăunel şi se duse la uşă. Trase un colţ al perdelei şi-apoi reveni lângă mine, şoptindu-mi grav: A venit el… bărbatul despre care-ţi vorbeam… Ce zici să fac? Chibzuii o clipă, dar numai una, şi-apoi sării din pat.

— Spune-i să aştepte puţin, până mă-mbrac. După aceea, pofteşte-l în birou, închide bine uşa între camere şi vezi ce vrea.

— Bine, încuviinţă bătrânul şi se-ndreptă spre uşă. Bătrânul îl introduse pe noul sosit în birou.

Era un bărbat înalt, cu mişcări simple şi gesturi largi; vocea îi era catifelată şi fraza limpede, frumos construită. Toată înfăţişarea lui trăda pe intelectualul cu puţină poză, conştient de inteligenţa lui. Un singur lucru mă făcu mai atent şi anume, neliniştea privirilor sale.

 

 

Attachments