Pretul tacerii de Stefan Berciu
Capitolul I
JOC PRIMEJDIOS
O ploaie rece, ca de toamnă, se abătuse asupra oraşului. Stropii mici şi repezi răsunau pe acoperişurile caselor păstrând o cadenţă obositor de regulată, ceea ce făcea ca liniştea oraşului, adăpostit de văile a doi munţi, să capete ecou în loc să se tulbure. Zarea era cenuşie. Sus, de jur împrejur, munţii cu arborii desfrunziţi. Arborii ţineau crengile întinse, aidoma braţelor descărnate ale unor înfometaţi pe care doar nădejdea adusă de palele vântului le mai anima din când în când.
Străzile, altădată neîncăpătoare de forfota oamenilor, păreau acum pustii; era război şi cei mai mulţi dintre bărbaţii care nu fuseseră trimişi pe front erau ţinuţi să lucreze aproape fără întrerupere pentru maşina de război fascistă. Ici şi colo câte o femeie care se întorcea de la muncă ori îşi aducea copilul de la şcoală. Într-un colţ de stradă, unde se afla o veche cârciumă, câţiva bătrâni stăteau rezemaţi de oblonul care camufla lumina ce răzbătea în vitrină. Nu spuneau nimic şi nu se priveau unul pe celălalt. Câţiva trecători se perindară pe dinaintea bătrânilor; trecătorii erau oameni necăjiţi, cu feţele supte de pe urma lipsurilor şi cu frunţile încreţite de grija zilei de mâine. Fiecare salută grupul bătrânilor, în felul lui, fie murmurând un „bună seara”, fie dând numai din cap. Şi bătrânii răspunseră tuturor, petrecându-i, o vreme, cu privirile, fără însă ca vreunul dintre ei să-şi întoarcă capul, poate de teamă să nu întâlnească ochii celui de-alături şi astfel să se simtă obligat a spune ceva.
Deodată, se făcu auzit zgomotul unui motor de motocicletă care părea să se apropie de ei, în plină viteză; abia atunci, bătrânii se priviră. După câteva secunde, la celălalt capăt al străzii, dinspre piaţa centrală a oraşului, apăru farul camuflat al unei motociclete.
— Bruta! strigă gâtuit de furie unul dintre bătrâni.
Ceilalţi îl încercuiră cu grabă, vrând parcă să acopere ecoul strigătului cu trupurile lor firave.
Un scrâşnet puternic de frâne, un derapaj demn de un acrobat şi bărbatul de pe motocicletă coborî, venind spre ei. Motociclistul era înalt cu umeri laţi şi un grumaz ca de taur pe care stătea mândru şi dârz capul unui copil al cărui chip părea brăzdat prea de timpuriu.
— Bună seara! strigă tânărul.
Niciunul dintre bătrâni nu-i răspunse.
— Ei! chicoti motociclistul, străduindu-se să glumească, da’ ce v-aţi adunat aşa… cap în cap?
— Ia! Aşa fac oile când simt lupul, răspunse bătrânul care strigase „Brută” mai înainte.
— Se simte rău, interveni un altul. Din cauza asta ne-am adunat în jurul lui, domnule comisar.
Tânărul se apropie de cel care-i spusese „comisar” şi-l bătu pe umăr.
— Credeam că pentru dumneata, nene Iosife, ca şi pentru dumneavoastră, bătrânii oraşului, am rămas tot Vlad; Vlad Toican…
O vreme, nimeni nu spuse nicio vorbă. Ploaia continua să biciuie oblonul cârciumii, dincolo de care se auzeau glasurile câtorva oameni încinşi de băutură.
Mâinile mari şi puternice ale comisarului alunecară peste hainele bătrânilor.
— Nu mai staţi în ploaie; cred că apa v-a pătruns până în suflet.
— Acolo n-ajunge ea; ne apără amarul, spuse cel care-l numise „Brută”.
Poliţistul se prefăcu a nu fi auzit nimic şi continuă:
— Uite, dacă vreţi, haidem înăuntru; fac cinste.
— Cu ce bani? întrebă răzvrătitul.
— Ce vorbă-i asta? Cu banii mei, moş Ticău.
Bătrânul se smulse de lângă ceilalţi şi veni atâta de aproape de el, încât Vlad trebui să se dea un pas înapoi. Privirile bătrânului ardeau.
— Cum crezi tu că vreunul dintre noi s-ar apropia de banii tăi blestemaţi, câtă vreme maică-ta nici nu vrea s-audă de tine? Îţi închipui că am uitat cum te-a gonit până şi de la mormântul lui tat’tu, când te-a găsit la cimitir?
Moş Iosif îl dădu la o parte pe Ticău şi interveni:
— Iacă, eu am să-ţi spun aşa cum vrei tu, pe nume, dar să ai înţelegere pentru bătrânul ăsta nenorocit; ştii, i-au arestat nepotul şi de patru zile nu-i om. Poate că din cauza asta nu ştie ce vorbeşte şi, în loc să te roage să-l ajuţi cum oi putea, spune…
— Da’ nu mă mai îngenunchia dinaintea lui, strigă moş Ticău.
Din depărtare se auziră nişte fluierături; două scurte şi una prelungă. Apoi, semnalul se repetă şi, după o vreme, răspunsul se făcu auzit. Era gardianul-şef care-şi controla oamenii din posturile de noapte.
— Văd că nu sunteţi oameni de înţeles, spuse comisarul şi ridică un braţ, desenând în aer un semicerc. Hai! Plecaţi fiecare pe la casele dumneavoastră.
Nimeni nu se mişcă din loc.
Pe stradă îşi făcu apariţia o patrulă germană, însoţită de un comisar ajutor. Şeful patrulei, un ofiţer tânăr, grăsuliu şi cu nişte ochi decoloraţi ca ai unui peşte bine fiert, se îndreptă spre grupul celor ce se aflau lângă oblonul cârciumei. Când ajunse numai la câţiva metri de ei, aprinse o lanternă puternică al cărei fascicul de culoare violetă îşi lărgi treptat conul de lumină până când cuprinse feţele tuturor.
— Ε stare de asediu! strigă în româneşte ofiţerul hitlerist. Sunteţi şase inşi în grupul ăsta şi mai mult de trei, la un loc, n-aveţi voie. Actele!
Bătrânii începură să se scotocească prin buzunare, părând mai degrabă resemnaţi decât îngrijoraţi de ceea ce putea să urmeze.
— Mărgărit! strigă Vlad Toican şi comisarul ajutor care însoţea patrula germană îşi recunoscu superiorul.
— Am onoarea, domnule comisar.
— Spune-i cine sunt şi faceţi cale-ntoarsă.
Ofiţerul german păru descumpănit de tonul ferm al uriaşului dar, ca să nu plece chiar fără să se arate cât de cât important, îl întrebă pe Mărgărit:
— Dumnealui este tot de la Siguranţă?
— Tot, tot de la Siguranţă, se precipită însoţitorul; e şeful meu, mai adăugă el.
Şeful patrulei făcu un semn şi plecă urmat de oamenii săi, iar bătrânii se priviră nedumeriţi.
Dar abia făcură hitleriştii câţiva paşi, că Vlad strigă în urechile moşnegilor:
— Aşa să faceţi! În fiecare seară, la ora asta, să vă găsesc aici! Auziţi?
— Auzim, răspunseră, aproape în cor, bătrânii.
— Şi-acum, duceţi-vă acasă… că vă ia mama dracului!
De la oarecare distanţă răsunară hohotele de râs ale oamenilor din patrula germană.
— Brută! strigă moş Ticău şi Vlad plecă de lângă ei ca un câine gonit cu pietre.
— Ai văzut? interveni bătrânul Iosif, caută să intre pe sub pielea oamenilor trăgându-i la băutură… Asta trebuie s-o afle tot oraşul…
— Da, da, întări un al treilea moşneag. Aşa să facem ca oamenii să nu-i cadă în cursă şi să nu…
Dar vorbele celui de-al treilea fură acoperite de răpăitul motocicletei care se depărta într-o goană nebună.
Într-un târziu, unul dintre bătrâni îl întrebă pe Ticău:
— Adevărat, mă?
— Ce?
— Păi… ce spuneai tu.
— Păi, ce spuneam?
— Că l-a gonit mamă-sa din cimitir…
Moş Ticău îl privi atent, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă nu cumva, până atunci, stătuse de vorbă cu unul care nu-l cunoştea.
— Am minţit eu vreodată?
Celălalt clătină stânjenit capul.
— Atunci?
— Na! Iaca, parcă nu-mi venea să crez; că, de! oricum, el o ţine pă mă-sa.
— Pă mă-sa? strigă revoltat moş Iosif. Haida de! Ţi-au albit mustăţile degeaba. Măi omule, ai uitat-o pe coana Vetuţa? Nevasta dulgherului, ăl de-a murit acu’ v’o şase ani?
— Bruta, s-o ţie el pă ea? interveni şi mai revoltat, bătrânul Ticău. Ea l-a ţinut pă el la ăle şcoli, dar rău a făcut că, uite, vezi, nu la toţi le prieşte cartea.
— Şi văduvă, când te gândeşti, adăugă cel care nu vorbise deloc până atunci. Ehei, continuă el cu emoţie, când am vrut eu s-o iau mi-a răspuns că mă preţuieşte dar s-o înţeleg că ea a avut un bărbat şi că acuma are copil de dus la liman. Că mortul, înainte să-nchiză ochii, i-ar fi spus: „Cu tine fă ce vrei, dar pă băiat să nu-l scoţi din şcoală şi dacă o fi nevoie, să râmi pământul cu unghiile”. Şi ea l-a ascultat.
— S-a zbătut ca un bărbat, ba chiar ca doi, preciză Iosif. Nimeni n-a auzit-o tânguindu-se şi niciunul din oraşul ăsta nu poate spune că Vetuţa i-a cerut un cap de aţă, fie şi cu împrumut.
— Şi cum adică… el nu-i duce, nu-i dă chiar nimic maică-sii? întrebă cel care nu putea, parcă, să renunţe la îndoielile sale.
— Aşa gândeşte tot oraşul, vorbi Iosif. Şi ştii de ce? Pentru că nici tu şi nici ăilalţi n-aţi aflat ceea ce am aflat eu, chiar de la gardianul care-i slujeşte acolo, la birouri, pe comisari.
Celălalt se arătă surprins şi Iosif continuă:
— Îl cheamă Ilinca; vine cu nevastă-sa pe la o fină de-a noastră, moldoveancă ca şi el. Ei bine, chiar Ilinca ăsta i-a spus finei mele că bătrâna l-a dat pe uşă-afară cu pachetele pe care i le trimisese Vlad, de sărbători. Adică… nu l-a dat tocmai afară, dar i-a spus că nu le primeşte nici în ruptul capului. Mai mult, coana Vetuţa l-a rugat să-i spună lui Vlad că dacă mai trece noaptea prin faţa casei sale o să-i scoată câinele pe stradă, pentru că îl face să latre până la ziuă.
— Nu-l primeşte în casă? întrebă fostul pretendent la mâna coanei Vetuţa.
— Nu; şi nici măcar nu-l lasă să-şi vadă câinele.
— Ha! Ha! chicoti moşneagul neîncrezător, dar nu se gândeşte că ea nu-i decât o biată femeie şi că bruta aia de fiu-său poate s-o şi deporteze, dacă vrea?
— Eşti prost! mormăi moş Ticău. Nici atâta lucru n-ai aflat încă? Toate bestiile sau… mă rog, aproape toate, au ceva sfânt; după cum se vede şi ticălosul ăsta are. Altminteri, cum îţi explici că la forţa şi la ticăloşia lui i-ar sta ceva în cale, să n-o fărâme? De ce crezi că ar veni el noapte de noapte, furişându-se ca hoţii pe lângă zidurile caselor, doar ca să mângâie poarta casei în care nu e primit? Toţi criminalii, toate năpârcile de pe lume au ceva de care nu se ating şi asta… de teamă să nu spurce. Şi bruta asta, la fel.
Bătrânii sporovoiau, continuând să meargă cu paşi rari şi legănaţi părând că nu voiau să se grăbească de teama singurătăţii şi a tăcerii care-i aştepta acasă când, zgomotul asurzitor al motocicletei pe care tot oraşul o cunoştea, se apropie iarăşi de ei. Aceeaşi frână bruscă, acelaşi simulacru de derapaj acrobatic, aidoma celui auzit cu un sfert de oră mai devreme, şi vocea groasă a lui Vlad li se adresă pe un ton de poruncă:
— Am spus să vă duceţi acasă.
Bătrânii îl priviră cu oarecare teamă.
— Păi… asta facem, răspunse Iosif şi, gândind că e bine să explice întârzierea, adăugă: Să crezi că am vrea să umblăm mai repede numai că… nu ne prea ajută picioarele.
Vlad descălecă şi, după ce îşi rezemă motocicleta de bordura trotuarului, veni spre bătrâni. Privi încruntat pe fiecare dintre ei şi apoi urlă gâtuit de furie:
— Sunteţi nebuni, ori numai răi? Vreţi să vă calc în picioare? Acasă! Marş acasă!
•••
Chestura de Siguranţă din oraşul cufundat între văile munţilor îşi avea reşedinţa într-o clădire veche, cu două etaje, situată pe o străduţă liniştită, nu prea departe de piaţa centrală. Imobilul avea optsprezece camere, o curte imensă cu două intrări şi patru garaje, dintre care trei fuseseră amenajate imediat după rechiziţionarea casei.
La parter funcţiona secretariatul şi cabinetul chestorului Marius Borcea, iar la fiecare dintre cele două etaje, câte o brigadă condusă de un comisar şef care avea în subordine doi comisari, cinci comisari ajutori şi numeroşi detectivi – echivalenţii agenţilor din cadrul poliţiei de drept comun. De câteva luni, conducerea primei brigăzi era girată de comisarul Mihai Popic, vechi poliţist, în ale cărui state de serviciu apăreau destul de rar mari realizări, dar care excela prin corectitudine şi supunere oarbă faţă de superiori.
În realitate, Popic nu fusese predat de către un chestor celuilalt, odată cu inventarul clădirii, şi cu recomandarea „te poţi bizui pe el; este un foarte bun om de casă”, aşa cum ar fi fost ispitit să creadă cineva care s-ar fi mulţumit să-l cunoască superficial. El stăpânea temeinic toate metodele şi stilurile privind culegerea de informaţii, modalităţile de recrutare şi plasare a provocatorilor şi spărgătorilor de grevă printre muncitori. Avea „antene” în toate mediile sociale, pentru că dintre cei douăzeci de ani de serviciu, primii şase şi-i petrecuse în poliţia judiciară, unde avusese de-a face cu tot felul de oameni. Era de o meticulozitate vecină cu mania, ajungând ca evidenţele lui personale să întreacă cu mult pe cele stabilite de Direcţia generală a Siguranţei, din anii 1940 – 1944. Fişiele şi clasoarele lui alfabetice nu cuprindeau doar numele comuniştilor şi uteciştilor, ci chiar şi pe ale celor care ar fi fost predispuşi să sprijine mişcarea antifascistă, iar includerea cuiva în fişierul său se putea datora celor mai vagi indicii. Ordonat din fire, disciplinat prin educaţia primită în timpul anilor cât fusese copil de trupă, Popic folosea din plin aceste calităţi pentru a suplini lipsa unei inteligenţe deosebite. Autodidact prin voinţă, ajunsese să cunoască patru limbi; citea publicaţii de specialitate străine, întreţinea corespondenţă cu mari personalităţi din diferite aparate poliţieneşti din lume, era la curent cu tot ce apărea nou în profesie şi nu ezita nicio clipă să-şi impresioneze şefii cu ceea ce el afla primul.
Pentru oamenii din oraş, comisarul Mihai Popic era pur şi simplu „domnul Mihai”. Toţi ştiau cu ce se ocupă, dar mai ştiau că uşa lui era deschisă oricăruia dintre ei. Şi mulţi dintre locuitorii oraşului se duceau la el, când se întâmpla ca vreunul dintre ai lor să fie arestat pentru că, uneori, când putea – spunea el – îi ajuta. Pe băiatul unei spălătorese de la baia comunală, care dezertase de pe front, l-a scăpat de Curtea Marţială; pe un comunist, Dinu Vanghele, l-a scos din mâinile anchetatorilor dar când acela nu s-a „potolit”, Popic n-a mai avut ce face şi mulţi dintre oameni socotiră că, şi aşa, domnul Mihai se expusese destul. Mai mult, oamenii îl preţuiau şi pentru faptul că îl înlăturase pe fostul său şef de brigadă, un tip vândut fasciştilor, abuziv, provocator şi şperţar. Popic nu discuta cu nimeni treburile lui de serviciu, dar oamenii aflaseră că el descoperise un adevărat complot pe care-l organizase fostul său şef împotriva chestorului Marius Borcea şi, denunţându-l, acela fusese trimis pe front, în prima linie. De atunci, oraşul părea să respire ceva mai uşurat, dar asta până acum două luni când, printre subordonaţii săi apăru comisarul Vlad Toican.
La aflarea acestei veşti, lumea se miră foarte mult, întrebându-se cum era cu putinţă ca unul de-ai lor să-şi aleagă o asemenea meserie. Toţi ştiau că Vlad urmase filosofia, că obţinuse titlul de doctor, dar cei mai vârstnici susţineau că ori îi luase Dumnezeu minţile pe front, ori acceptase postul acela în Siguranţă, atât pentru a scăpa de linia întâia cât şi pentru a fi alături de coana Vetuţa: „Prea e cu ochi şi cu sprâncene că a venit, tocmai aici, să facă pe poliţaiul. La urma urmei, bine că i-a dus de nas, şi-apoi, poate că ne-o fi şi nouă de vreun ajutor că doar e de-al nostru”, spuneau cei mai mulţi. Curând aveau să-şi dea seama că greşiseră. Aflară că băiatul dulgherului era de o cruzime cum prin părţile acelea nu mai fusese nimeni altul; dintre cei pe care îi aresta ori numai îi cerceta el, puţini mai erau văzuţi în viaţă, dacă nu cumva luau drumul balamucului sau spitalului.
Popic, deşi era şeful lui Vlad, ajunsese să-şi mărturisească teama de el, în faţa oricui i-ar fi cerut o mână de ajutor. Se scuza, motivând că Vlad Toican era omul chestorului sau, chiar că până şi chestorul se temea de el.
În seara aceea, Mihai era de serviciu şi se grăbea s-ajungă la chestură înainte de orele opt. Abia avusese timp să facă o baie şi să-şi bea ceaiul, că şi porni grăbit spre birou. Pe drum, întâlnise grupul bătrânilor care zoreau paşii spre casă. Toţi se descoperiseră şi Mihai făcu la fel. Cu toată graba, se opri lângă ei, dar, imediat, privi speriat înapoi.
— Ε pe-aici, îl preveni moş Iosif.
— Cine? se prefăcu Popic, nedumerit.
— Bruta! răspunse bătrânul Ticău.
Domnul Mihai îşi lipi arătătorul mâinii stângi de buze, în semn de teamă.
— Ştim, ştim, domnule Mihai, că toţi vă temeţi de el.
Popic nu răspunse, mulţumindu-se doar să le arunce o privire tristă. Apoi oftă şi se uită, precaut, de jur împrejur.
— Află, domnule Ticău, că nepotul dumitale e încă la mine, în anchetă.
— Slavă domnului! murmură bătrânul.
— Da, dar nu ştiu dacă nu i-o da brutei prin minte să se ocupe el însuşi de bietul băiat. Cât pot… ştii şi dumneata…
— N-ar mai apuca ziua de mâine! murmură bunicul celui arestat.
Popic îi salută cu respect şi se depărtă de ei.
Îndată ce ajunse la chestură, îşi aminti că nu mai avea ţigări şi sună. În prag apăru gardianul care făcea de serviciu la cabinetul şefului de brigadă, şi din când în când, mai făcea şi mici comisioane comisarilor.
— Ilinca!
— Poruncă! strigă bătrânul gardian.
— Ţigări! ordonă Popic şi-i azvârli o bancnotă.
Celălalt luă banii şi vru să plece.
— Ascultă, adăugă şeful brigăzii, să nu te mai prind că umbli fără manta.
Gardianul îl privi cu recunoştinţă şi-l asigură muteşte că-l va asculta.
Rămas singur, Popic se apucă de lucru. Spre deosebire de colegii săi care, când erau de serviciu, citeau, ascultau muzică şi-l trimiteau pe Ilinca să le comande o cină copioasă la restaurantul lui Ceafdaridis, el îşi revedea lucrările, elabora noi planuri sau măcar variante la vechile planuri – mai ales la cele alcătuite de chestor – pentru o cât mai sigură vânătoare de suspecţi. Făcea această treabă cu o deosebită conştiinciozitate şi, după o noapte de lucru, istovit şi încercănat ca vai de el, prezenta lucrarea chestorului Marius Borcea care, după ce o examina atent, îşi freca palmele în semn de satisfacţie şi exclama, invariabil: „Ahaha! Aha! Ha, ha!” Dar, după câteva zile, cele mai multe dintre planurile lui Popic se dovedeau inutile, acţiunile descrise acolo cu atâta migală – infructuoase, iar eşecurile – de mare răsunet.
Chestorul era un intelectual ratat; cândva, dorise să devină sculptor şi pentru asta urmase chiar şcoala superioară de arte frumoase dar, într-un târziu, adică pe la treizeci de ani, tatăl său – văzând cât era de nechemat pentru artă – hotărî să-i dea o meserie. Astfel, în mai puţin de trei ani, cu dispense şi alte asemenea treburi, Marius Borcea se trezi licenţiat în drept şi înscris în baroul avocaţilor dintr-un judeţ în care un unchi al său era prefect. Dar, cum norocul nu se ţine chiar în totdeauna scai de om, la numai câteva luni de la începerea războiului, dizgraţia în care căzuse unchiul făcu posibilă concentrarea şi trimiterea lui Marius pe front. Învăţat să doarmă până la amiază, n-auzi goarna în dimineaţa în care unitatea lui fu trimisă, în grabă, pe linia întâi. După o oră de la plecarea întregului batalion, un colonel de intendenţă care venise să inventarieze şi să preia materialele lăsate de cei care plecaseră, îl găsi pe Borcea, dormind. Întrebat, cum se face că el nu plecase odată cu ceilalţi, Borcea – căpitan pe atunci – răspunse, indignat: „Dar cât este ceasul?” şi când află că era ora şase, exclamă batjocoritor: „Într-adevăr, asta-i o oră bună pentru declarat război”. După aceea, se întoarse pe cealaltă parte şi vru să-şi continue somnul, dar se trezi în faţa unui tribunal militar şi fu expediat cu primul tren pe front. După o lună şi jumătate, unchiul îşi redobândi graţia celor mari şi, odată cu asta, fu promovat într-o funcţie importantă chiar la Marele stat major. Bineînţeles, urmă ordinul de rechemare pentru Marius şi, imediat după asta, înscăunarea lui ca şef al unei Chesturi de Siguranţă. Fricos şi comod, Marius Borcea găsi un mare suport în comisarul Popic Mihai care, chiar din prima zi, se oferise să-l iniţieze în problemele mari ale activităţii de siguranţă. „Dumneavoastră trebuie să aveţi doar cunoştinţe de principiu privind anumite treburi pur practice pentru că, în rest, ca om de drept, nu o să vă învăţăm noi ce trebuie şi ce nu trebuie să facă chestura”. Popic nu uita niciodată să-şi mărturisească inferioritatea intelectuală, strecurând cu mult tact, faptul că Borcea era licenţiat în drept. Borcea îi încredinţase lui Popic, conducerea brigăzii – ca girant pentru că din cauza lipsei studiilor, nu-l putea numi în postul titular. Intervenţiile lui, arătând şi exagerând chiar meritele profesionale ale lui Popic, se dovediră infructuoase.
Mihai ştia toate astea şi nu scăpa niciun prilej ca să-şi arate recunoştiinţa şi devotamentul faţă de chestor. Îi făcea pe plac, riscându-şi chiar postul – punea în libertate la cererea lui oameni de a căror vinovăţie nu se îndoise nici măcar o singură clipă, îi rezolva lucrările curente, îi sugera dispoziţii şi ordine privind şi funcţionanea celeilalte brigăzi, într-un cuvânt, îl scutea aproape de toate îndatoririle reclamate de funcţia lui, căutând cu tot dinadinsul să-i devină indispensabil, şi astfel totul să treacă prin mâinile sale.
În seara aceea, Mihai se pregătea pentru o muncă intensă. Cu câteva zile mai înainte, fusese arestat, pentru a doua oară, Voicu Ticău, suspect de activitate ilegală în cadrul Uniunii Tineretului Comunist. Prima dată, cu aproape un an în urmă, agenţii lui Popic îl informaseră că acest tânăr frecventa casa unui bătrân invalid din primul război mondial, care adăpostise doi comunişti. Popic n-a vrut să acţioneze atunci dar fostul său şef aflase şi el de Voicu Ticău şi hotărâse arestarea suspectului. Şeful l-a bătut crunt, dar tânărul părea să nu fi avut altceva de mărturisit, decât faptul că îl vizitase de câteva ori pe bătrânul invalid, trimis fiind de bunicul său. Cum chiar în acea perioadă chestorul îl destituise pe fostul şef al primei brigăzi, Popic îl puse în libertate pe Voicu, fără să renunţe la supravegherea lui. Perseverenţa îmbinată cu răbdare, îi adusese lui Popic ştirea că Voicu Ticău îşi continua vizitele în casa invalidului, dar mult mai rar şi, mai ales, cu foarte multă prudenţă. Recurse la fel şi fel de tertipuri pentru a-i controla locuinţa şi chiar buzunarele, dar fără niciun rezultat. Acuma, pentru a doua oară îl arestase de teamă ca nu cumva tânărul să încapă pe mâna lui Vlad Toican. De câtva timp, Vlad îi dădea a înţelege că Voicu, în libertate, face mai mulţi bani decât Voicu arestat, şi Mihai pricepu că noul lui subaltern intenţiona să-l recruteze. Se grăbise, poate, dar nu voia ca celălalt să aibă o realizare dintr-o acţiune care să-i scape printre degete şi, după ce obţinu încuviinţarea chestorului, îl arestă.
Făcuse tot ce-i stătea în putere ca Vlad să nu fie la brigadă, în seara aceea, explicându-i lui Borcea că Voicu nu se va „sparge” în faţa brutalităţii şi că el avea de gând, pur şi simplu, să încerce o apropiere şi, implicit, o „întoarcere” a vederilor utecistului. Chestorul se declară de acord, asigurându-l că nici chiar el nu-l va stingheri în seara aceea, iar dacă s-ar fi ivit cel mai neînsemnat impediment, îl putea suna la orice oră. Încrederea lui Borcea îl măgulise într-atâta, încât avea de gând să facă orice pentru ea să nu se dezmintă. Scoase dosarul în care se aflau câteva însemnări şi denunţuri privind activitatea tânărului Voicu Ticău, se aşeză leneş într-un fotoliu şi aprinse lampa de birou. Îşi închise ochii, apăsându-şi-i uşor, cu degetele, de parcă pleoapele nu i-ar fi asigurat întunericul de care avea nevoie pentru a se concentra. Rămase aşa câteva clipe, apoi îşi dezveli pleoapele, continuând, însă să ţină ochii închişi. După o vreme, deschise dosarul şi începu să-l răsfoiască, pipăind conturul fiecărei file, de parcă ar fi vrut să descopere adevărul care s-ar fi ascuns dincolo de muchiile lor. Într-un târziu, degetele sale se opriră asupra unei foi cartonate, mai groasă ca celelalte. Privi atent fotografia celui pe care avea de gând să-l cerceteze, să-l „întoarcă” şi să-l „spargă” – adică, să-l determine la mărturisiri complete. Poza arăta un grup de tineri ucenici, ţinându-se de mâini, într-un decor binecunoscut comisarului: o poiană de la marginea oraşului unde, înainte de începerea războiului, oamenii îşi petreceau duminicile din timpul verii. Fotografia purta patina celor patru ani care îşi aşternuseră urmele pe culorile vii în care o pictase cel ce o meşterise şi, verdele frunzelor, mai sensibil, probabil, apărea doar ca nişte pete, din loc în loc. Băieţii erau tunşi scurt, aveau obrajii supţi iar unii dintre ei, chiar riduri timpurii, pe care fotograful nu se străduise să le acopere în vreun fel. Doar ochii erau luminoşi, larg deschişi spre viaţă şi dacă-i priveai mai atent, oarecum veseli. Popic examină chipul tânărului al cărui cap era însemnat cu o cruce, chiar de către delatorul care-i procurase fotografia. Cel însemnat era Voicu. Rămase concentrat asupra acelui chip, de parcă spera să-i transmită, prin telepatie, ceea ce trebuia să răspundă la interogatoriu. De fapt, nu dorea ca discuţia lui cu tânărul Voicu Ticău să capete nici cel mai vag caracter oficial şi pentru asta, avea de gând să-i sugereze că el, Mihai Popic, nu voia decât să-l ajute, oferindu-i o mică şansă de a scăpa de nişte urmări foarte grave. Impresia pe care i-o făcuse Voicu Ticău, cu ocazia primei lor întâlniri, îl neliniştea; văzuse cât de rezistent era la bătaie, câtă dârzenie în a nega totul, dar mai ales, neîncrederea de care dăduse dovadă faţă de trucurile lor. Mihai ştia că îl aşteaptă o noapte de luptă a nervilor dar spera că, până în cele din urmă, băiatul o să-şi dea seama, dacă nu de adevărul spuselor sale, măcar de logica argumentelor pe care i le va înfăţişa spre a-l salva de la o eventuală deportare. Într-un târziu, renunţă să-i mai privească fotografia şi închise dosarul. Îşi pipăi buzunarele şi, negăsind nicio ţigară, îşi aduse aminte că-l trimisese pe gardianul Ilinca să-i cumpere. Întinse mâna stângă pentru ca manşeta cămăşii să se ridice de deasupra ceasului şi văzu că trecuse aproape o jumătate de oră de când venise la serviciu. Se ridică, nervos, de pe fotoliu şi făcu câţiva paşi prin încăpere când, în uşa care dădea spre coridorul de serviciu, răsunară cîteva ciocănituri. Mihai se opri în dreptul ferestrei şi strigă:
— Hai! Intră odată, moş Ilinca…
Uşa se deschise încet şi în prag apăru o tânără femeie, purtând uniforma armatei germane.
Mihai se repezi în întâmpinarea vizitatoarei şi, vorbind precipitat, o invită să intre cât mai degrabă în biroul lui. Nu prea ştia să se poarte cu femeile pentru că în viaţa lui particulară avusese foarte puţin de-a face cu ele; până la acea vârstă amprenta educaţiei „copilului de trupă” rămăsese aproape intactă, plus complexele pe care şi le făcea singur, considerând că aspectul său fizic nu-l îndreptăţea să fie luat drept cuceritor. Din pricina asta evita să lucreze cu femei şi ajunsese până acolo, încât renunţase la nişte agente de mâna întâi. De astă dată, o bună parte din stângăcia lui părea înlăturată de faptul că tânăra vizitatoare purta o uniformă. Dar starea aceasta dură doar câteva clipe; fata îşi scoase boneta şi valul de păr blond care se lăsă pe umeri, acoperindu-i epoleţii, produse o oarecare tulburare asupra lui Popic.
— Plouă îngrozitor! spuse tânăra.
— Da, da, bâigui comisarul.
Ea îl privi atentă şi, vrând să-i alunge încordarea ce i-o citea pe faţă, chicoti vesel.
— Deranjez, mein Komisar?
Mihai se fistici de tot. Se retrase câţiva paşi, ca şi când apropierea lui i-ar fi sugerat vizitatoarei fie lipsă de spaţiu, fie o gravă impoliteţe. Zâmbi stingherit şi o invită să se aşeze.
— Aţi crezut că altcineva, când eu bătut în uşa tumnevostre, spuse ea Alesei.
Comisarul păru fericit de noua intervenţie a musafirei sale şi poate pentru prima dată, râse împreună cu o femeie pe care abia atunci o vedea.
— Da, într-adevăr. Îl aşteptam pe gardianul care păzeşte uşa biroului meu.
Tânăra femeie aruncă o privire circulară în jurul încăperii şi apoi se întoarse brusc spre el.
— Vedeţi, mein Herr? spuse ea, grav şi, după o lungă pauză, cu o discretă cochetărie, continuă: Acuma, păzitorul tumnevostre v-a părăsit şi… tumnevostre sinteţi o prada sigură pentru mine.
Popic râse din nou, părând că jocul femeii îl amuza cu-adevărat.
— Desigur… aţi sosit de curând în oraşul nostru…
Fata se arătă nedumerită, lăsând să se întrevadă chiar o uşoară urmă de nemulţumire faţă de spusele comisarului şi, aproape smulgându-şi nasturii de la pelerina de ploaie, scoase, violent, dintr-un buzunar interior un portvizit din piele de culoare neagră, pe care-l aruncă pe birou.
— Hârtiile mele, mein Komisar!
Poliţistul îşi dădu seama că tânăra femeie se supărase şi căută să-i explice că în intenţiile lui n-a fost nici cea mai mică umbră de îndoială asupra calităţii ei oficiale. Mai mult, o asigură că nu avea de gând nici măcar să-i privească actele dar, dacă ea dorea să-l ajute la îndeplinirea unei simple formalităţi, trebuia să-i spună numele.
— Aşa obişnuim, se scuză el. Vedeţi, este aici un registru în care… din dispoziţia comună a Chesturii noastre şi a şefului garnizoanei dumneavoastră, notăm numele celor care vin la noi, cu diferite treburi de serviciu.
Chipul tinerei se mai înseninase.
— Notaţi! Oberführer Sonia Schip.
Mihai notă numele şi gradul femeii, iar după o tăcere care ameninţa să nu se mai sfârşească, propuse vizitatoarei să-şi scoată pelerina.
Ea privi covorul şi văzu că apa se scurgea fără încetare de pe haina ei de ploaie. Zâmbi şi îşi înclină uşor capul în semn de scuză.
— N-am de gând să rămân prea mult, Herr…
— Oo! se precipită Mihai, tinereţea dumneavoastră şi… şi vizita atâta de neaşteptată… am uitat să mă prezint: sunt comisarul Mihai Popic!
— Papic! repetă ea, vrând parcă să-şi amintească dacă mai auzise în vreo altă împrejurare, numele acela.
— Popic! Nu… Papic, o corectă el, zâmbind, şi se grăbi să adauge: Conduc… adică girez conducerea primei brigăzi a acestei Chesturi dar… în seara asta, sunt de serviciu nu numai pe brigada mea ci…
— Über alles…
— Exact, exact; peste tot, peste toate brigăzile… aşa că vă pot sta la dispoziţie cu orice vă interesează…
Comisarul vru s-o întrebe direct, care era scopul vizitei sale dar imediat îşi spuse că o asemenea întrebare ar putea părea nepoliticoasă şi se hotărî să atace prin învăluire.
— Aş dori să vă ofer o cafea…
— Asta cere timp.
— Sper să mai rămâneţi…
— Puţin, puţin.
— V-aş propune altceva… ceva tare…
Tânăra izbucni în râs.
— Prefer, strigă ea, apoi se grăbi să joace un moment penibil şi murmură: Ştiu că asta nu face o bună impresie la bărbaţi, dar pentru mine acuma, este nevoie de alcool.
Popic se grăbi să scoată din casa de bani o sticlă de coniac „Courvoisier”, din care îl trata doar pe chestorul Marius Borcea. Umplu pe jumătate două boluri de cristal şi le ridică, interpunându-le între lumina plafonierei şi vizitatoare, pentru ca limpezimea şi culoarea băuturii să fie cât mai bine puse în valoare.
Tânăra privi atent. Întinse o mână cu un uşor tremur al degetelor şi, apucând paharul, îl duse repede la nas. Inspiră profund şi lacom aroma băuturii. Comisarul observă mimica tipică băutorului din obicei, iar tremurul degetelor avide şi crispate în jurul paharului îl făcu să priceapă că avea de-a face cu o alcoolică inveterată. Continuă s-o observe atent, căutând să-şi ascundă privirile dar, curând îşi dădu seama că nu avea nevoie să fie discret pentru că fata, îndată ce îşi lipise buzele de bol, căpătă o stranie fixitate a privirilor. Sorbea câte puţin şi la intervale mari de timp. După o vreme, Mihai se simţi de-a dreptul tulburat de spectacolul pe care tânăra femeie i-l oferea. O senzaţie necunoscută până atunci, ameninţa să pună stăpânire pe el, până-ntr-atâta, încât să-i întunece judecata. Se strădui să-şi menţină o oarecare limpezime a minţii, dar jocul acelor degete lungi, delicate şi uşor tremurătoare părea să-l subjuge din ce în ce mai mult.
— Meine Frau… îndrăzni el, curiozitatea… curiozitatea… numai curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb: ce misiune importantă aveţi şi… mai ales, cu ce vă pot ajuta?
Femeia păru să nu-l fi auzit. Ochii ei continuau să privească acelaşi punct fix; buzele ei rămăseseră lipite de marginea paharului, răsfrânte ca într-un sărut, iar nările fremătau pătimaş, adulmecând cu nesaţ mirosul de care se agăţaseră, parcă, pentru totdeauna.
Mihai păru mulţumit că mirajul nu se destrămase dar, de undeva, din adâncul fiinţei sale, ceva pe care nu-l mai putea defini nici măcar ca intuiţie, continua să-l alarmeze şi o stranie idee de primejdie începu să-i încolţească în minte. Într-un târziu, izbuti să repete întrebarea privitoare la misiunea ei.
Tânăra îl privi cu aer incert, vrând parcă să-şi aducă aminte cine era omul de dinaintea ei, dacă nu chiar şi unde se afla. Şi privirile acelea tulburi, desprinse de real, îl neliniştiră şi mai mult pe Popic.
— De ce vorbiţi atât de încet? îl mustră ea.
Comisarul veni mai aproape de ea, considerând că remarca ei fusese îndreptăţită, poate; nu ştia nici el prea bine cât de tare ori cât de încet vorbise şi se hotărî, de data asta, să se facă bine auzit. Repetă încă o dată întrebarea, rostind, cu claritate, fiecare cuvânt.
Tânăra zâmbi şi apoi, fără să se uite la el, îi răspunse:
— Vorbe mari, Herr Komisar… Vorbe mari.
Îşi îndreptă bustul şi, făcând un vizibil efort de voinţă, puse bolul cu coniac pe birou. După aceea se ridică şi, privindu-şi interlocutorul, cu o oarecare cochetărie, preciză:
— Herr Komisar, greşeală… mare greşeală pe care eu… vinovat. Acum câteva săptămâni am avut nevoie oameni pentru încărcat magazii… depozit. Angajat patru bărbaţi, întâmplător. Unul a dispărut; două zile… Lipsesc nişte materiale. Ceilalţi spun că… fugitul e comunist.
— Cum îl cheamă? întrebă Popic.
Femeia nu răspunse imediat. Îşi privi interlocutorul cu o insistenţă care putea fi interpretată drept ezitare, dacă nu chiar lipsă de încredere, dar prin pauza ostentativ prelungită, ea dorea să sublinieze cât de importantă era aflarea dispărutului.
— Ion Badea, răspunse femeia, în cele din urmă, aproape în şoaptă.
Popic se încruntă. Curând, trăsăturile feţei sale căpătară adâncimi şi contururi neobservate până atunci; încordarea la care îşi supunea memoria devenise evidentă. După o vreme, se îndreptă spre casa de fier care rămăsese deschisă, şi trase un sertar lung şi îngust, unde erau păstrate fişele suspecţilor. Puse sertarul pe masa lui de lucru şi bombăni:
— N-am auzit pe niciunul dintre agenţii mei rostind acest nume.
Se aplecă deasupra sertarului şi începu să verifice un teanc de fişe. Câteva ciocănituri în uşă îl făcură însă să-şi întrerupă căutarea. Strigă enervat:
— Intră!
Uşa se deschise şi în prag apăru gardianul.
— Dom’ comisar, ţigările!
Popic îl privi furios şi izbucni:
— O oră! O oră ţi-a trebuit!?
Bătrânul rămăsese uluit; nu-l văzuse niciodată aşa de furios şi mai ales nu-l auzise, până atunci, strigând ca un scos din minţi. Numai bruta aceea de Vlad Toican urla ca o fiară chiar şi când vorbea cu logodnica lui, dar domnul Mihai n-avea asemenea apucături. Privi la femeia în uniformă şi se gândi că răbufnirea comisarului se datora, desigur, unor treburi încurcate cu care venise ea.
— N-a… n-am găsit prin apropiere, bâigui gardianul.
Mihai păru stingherit de spaima pe care o trădau privirile lui Ilinca. Uitându-se în altă parte, continuă să-l certe, dar de data asta, cu oarecare blândeţe:
— Iar ai scăpat caii…
Gardianul simţi schimbarea atitudinii superiorului său şi se grăbi să-şi recunoască vina, într-o măsură în care, consecinţele să nu fie prea grave.
— Una mică, dom’ comisar; mică de tot.
Comisarul privi spre vizitatoarea lui şi se strădui să zâmbeaseă. Părea oarecum eliberat de starea pe care i-o produse atitudinea ei stranie de adineauri, dar ţinea cu tot dinadinsul să nu trădeze faptul că strigătul acela către gardian îl ajutase să se despovăreze de tulburarea care încă îi mai umbrea judecata şi voinţa.
Tânăra zâmbi şi ea, dar el simţi nevoia să continue răfuiala începută, pentru a-i întări convingerea că izbucnirea de mai înainte se datorase numai şi numai întârzierii gardianului.
— Ilinca… Ilincaaaa… O să te vezi la pensie, când ţi-oi vedea ceafa.
Celălalt îşi dădu seama că supărarea bunului domn Mihai trecuse dar, din bun simţ, aduse o nouă scuză cu privire la întârzierea sa.
— Şi-apoi, dom’ comisar, m-a mai ţinut de vorbă şi dom’ primar.
Popic izbucni în râs.
— Haide! Haide, moş Ilinca, spune-mi că domnul primar te-a băgat în vreo cârciumă şi că aţi băut împreună.
Bătrânul începu să râdă dar se opri repede speriat parcă de necuviinţa veseliei sale.
— Ba, să vedeţi, nu cu mine avea treabă, ci chiar cu ’mneavoastră, numai că… nu i-aţi răspuns la telefon.
Comisarul ridică receptorul telefonului care avea legătură cu oraşul şi, timp de câteva secunde, ascultă încordat.
— Moşule!
— Poruncă!
— Du-te imediat… dar, imediat – accentuă el, cu vădită insinuare – la Telefoane. Dacă nu-i dirigintele, vezi care-i mai mare şi numai cu ăla să vorbeşti.
Gardianul puse pachetul cu ţigări pe birou şi, fără să salute, măcar, se grăbi să plece.
Mihai reîncepu verificarea teancului de fişe.
— Vasăzică… asta era… cauza! exclamă tânăra.
— Poftiţi?
— Cauza! Parcă, aşa se spune.
Bărbatul o privi nedumerit şi ea pricepu că el, absorbit de preocuparea aceea migăloasă, nu dăduse atenţie spuselor sale.
— Am vrut să-mi anunţ vizita la telefon, dar…
— Înţeleg, înţeleg, spuse Popic şi arătă telefonul de pe masa lui de lucru, cu un gest dispreţuitor. Şi când vă gândiţi că nu-i prima dată. Dar asta, numai de câteva zile, adăugă el, precipitat, dorind să explice că acolo, în oraşul acela păzit de el lucrurile – în general – merg bine.
După aceea reluă verificarea fişelor şi, timp de câteva secunde, în încăpere nu se mai auzi decât foşnetul cartoanelor.
Tânăra privea cu încordare lucrul comisarului şi când acesta termină, ea întrebă, nu fără oarecare emoţie:
— L-aţi găsit?
— Nu, răspunse Popic, pe un ton care nu ascundea regretul.
Femeia făcu câţiva paşi, privind absent covorul; părea că se gândeşte la ceva anume şi că întârzierea mărturisirii acelor gânduri se datora unei ezitări produsă de o anume incertitudine.
— Herr Komisar, unul dintre oamenii care lucrează la depozitul nostru pretinde că doar o singură persoană ne-ar putea duce pe urmele lui Badea.
— Cine?
— Un anume Voicu Tarcău…
Comisarul tresări şi după câteva clipe preciză:
— Meine Frau, se numeşte Voicu Ticău şi, în momentul acesta se află aici, la noi.
— În arest?
Popic zâmbi.
— Nu tocmai; de aseară, e la camera de chibzuinţă.
Figura tinerei se crispă, căpătând o expresie dură.
— Chibazinţe?! Ce-i aia chibazinţă?
— Chibzuinţă! preciză el, şi apoi se grăbi să-i explice: Este o încăpere unde arestatul e lăsat să se gândească la situaţia lui, şi, din când în când „ajutat”, chiar.
Ea îl fulgeră cu o privire care produse asupra lui Popic o oarecare nelinişte.
— Bătaie?
— M’da… bâigui comisarul, neştiind dacă făcea bine ori nu, confirmând presupunerile vizitatoarei sale.
Tânăra râse straniu şi făcu un gest care voia să însemne că pentru ea, procedeul amintit, n-avea niciun fel de importanţă.
— Rezultatul?! întrebă femeia, cu o oarecare ironie.
Popic păru descumpănit de noua atitudine a vizitatoarei sale şi îşi spuse că trebuie să-i expună exact ceea ce urma să obţină de la Voicu. Mai întâi prezentă datele biografice ale arestatului, presupusele şi, mai ales, incertele acuzaţii – deloc probabile până la acea dată – iar la urmă, pe larg, planul de anchetă psihologică pe care intenţiona să-l realizeze tocmai în seara aceea. Apoi o asigură că va insista şi asupra relaţiei lui Ticău cu Badea – cel căutat de ea.
Femeia nu se arătă prea încrezătoare în şansele unei asemenea cercetări, mărturisindu-i chiar că îi era cu neputinţă să împărtăşească optimismul lui.
— Poate că n-ar fi rău să-l punem în faţa unor nume legate de activitatea lui directă, sugeră ea.
Mihai se grăbi să-i explice că, pe lângă alte procedee, îl folosise şi pe acela propus de ea, dar totul se dovedise zadarnic. De data asta trebuia să procedeze altfel, cu foarte mult tact, prin învăluire…
Apoi comisarul reluă teza anchetei pur psihologice şi, observând atenţia cu care era ascultat, se simţi dator să expună procedeul, în amănunţime. Astfel, preciză că el personal nu-i loveşte niciodată pe arestaţi şi, ori de câte ori cineva i se plânge că a fost supus unei astfel de tratament, face imediat o cercetare, chiar în prezenţa reclamantului.
— Ştiţi, asta produce un efect psihologic deosebit asupra celui pe care urmează să-l cercetezi.
Tânăra zâmbi admirativ. Dacă asta păru să-i facă mare plăcere lui Popic, interesul arătat de ea îl îndemnă să-şi expună, mai departe, metoda. Îi spuse că ajungea să-şi dojenească subalternii şi chiar să-i sancţioneze dacă aveau de gând să mai recurgă la sisteme neomeneşti de anchetă şi, după aceea, sfătuia arestatul să nu mărturisească nimic, nimănui, în afară de el.
— De asemenea, dau ordin tuturor celor care vin în contact cu arestatul, să refuze, pur şi simplu, să-i asculte mărturisirile, iar dacă acela îşi manifestă în mod expres o asemenea dorinţă, să fie condus imediat la mine.
Pe urmă, îi preciză că, îndată ce ajunge în celulă, arestatul este din nou „ajutat” să chibzuiască şi, tot aşa, rezistenţa omului slăbeşte – mai ales, rezistenţa morală – până când, nevoia – la început a unui sprijin vag şi mai apoi chiar a unui confesor – se face simţită. Într-un cuvânt, disperarea şi suferinţele, îl determină să se mărturisească unui om pe care l-a văzut dispus să-l ajute. Într-o asemenea stare dorea el să-l aducă pe Voicu Ticău.
— Aşadar, vreţi să spuneţi că două-trei întrebări pe care doresc să pun pentru comunistul Tărcău, strică restul anchetei psihologice? Da?
Popic era surprins de interpretarea pe care tânăra vizitatoare o dăduse spuselor sale. Deci, femeia credea că el, prin tot ce-i îndrugase, nu făcuse altceva decât să evite o confruntare între Voicu şi armata germană. Se strădui să găsească măcar un singur argument care să o convingă pe interlocutoarea lui de contrariul părerii ce şi-o formase dar nu fu în stare să articuleze nici măcar un cuvânt. Femeia observă încurcătura în care îl aruncase şi se grăbi să profite de noua lui stare.
— Doresc… vreau… vreau să vă cer o favoare, Herr Komisar.
Tonul ei părea să exprime, într-adevăr, o rugăminte, dar Popic, poate tocmai din pricina asta, se simţi derutat. Nu-i venea să creadă că atitudinea ei de vădită nemulţumite se transformase, cel puţin formal, într-una prietenoasă. Câteva clipe fu ispitit să considere că schimbarea vizitatoarei nu era altceva decât o variaţie a aceluiaşi joc în care, fără voia lui, el trebuia să se lase angajat. Apoi se gândi că viciul fusese factorul hotărâtor al noului soi de relaţii pe care femeia îl oferea şi se grăbi spre sticla de „Courvoisier”.
Femeia zâmbi şi, apucând bolul de cristal, i-l întinse cu grabă iar el îl umplu, din nou, până la jumătate.
— Asta este gest drăguţ, murmură tânăra; eu, însă, doream să vă cer un lucru mult mai puţin important.
Bărbatul o privi nedumerit şi ea se grăbi să-i explice:
— O simplă colaborare.
— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră.
Interlocutoarea râse cu oarecare cochetărie şi puse paharul pe birou.
— Vreau… ca în prezenţa tumnevostră, bine-nţeles, să pun câteva întrebare pentru Voicu Tarcău…
Mihai respiră uşurat.
— Imediat, imediat, se precipită el şi părăsi, grăbit, biroul.
Rămasă singură, vizitatoarea privi cu un aer distrat pereţii şi mobilele iar într-un târziu, se aşeză pe un fotoliu, ţinând cu amândouă mâinile paharul cu băutură.
Uşa se deschise violent şi în încăpere năvăli un tânăr, îmbrâncit de cineva care, probabil, se afla în spatele lui.
După câteva clipe apăru şi Popic.
— Tocmai voia să se culce…
Femeia ridică privirea doar pe jumătate în direcţia în care se afla arestatul.
În faţa ei se găsea un tânăr abia trecut de douăzeci de ani, cu un păr negru, des şi cârlionţat care-i încadra faţa smeadă şi suptă. Ochii îi sticleau de parcă ar fi avut febră, iar mâinile i se tot agitau stingherite, poate, de strânsoarea prea brutală a cătuşelor. O cămaşă albă dintr-o ţesătură rară, ca aceea din care se fac dosurile feţelor de pernă, atârna ferfeniţată peste trupul lui tânăr şi slab, iar din loc în loc albul era brăzdat de pete roşii, care aveau forme şi dimensiuni curioase.
— Ε cam şifonat băiatul, spuse Popic pe un ton familiar. I s-a rupt cămăşuţa, i s-a spart puţin, căpşorul… De! Vezi, dacă n-ai fost cuminte?
— Priveşte-mă, domnule! porunci femeia.
Voicu se încăpăţâna să se uite în altă direcţie.
— N-auzi, Voicule? interveni comisarul şi apoi se grăbi să-i şoptească: Eşti nebun? Nu-ţi dai seama în faţa cui te afli?
— Dar ce se întâmplă? strigă femeia.
— Aa! Nimic, nimic, meine Frau, se precipită comisarul, l-am întrebat dacă nu cumva l-a supărat faptul că i-aţi spus „domnule”…
Femeia se ridică de pe fotoliu şi veni spre ei:
— Herr Komisar, rog să scoteţi cătuşe!
Popic făcu un pas înapoi şi, cu oarecare hotărâre în glas, spuse că regulamentul interzicea o asemenea faptă.
Atunci femeia scoase un pistol de campanie „Mauser” şi-l îndreptă spre Voicu.
— Noi nu exercităm presiuni asupra arestaţilor, în timp de anchetă.
Comisarul se sili să râdă şi, gândind că altminteri, cine ştie ce complicaţii mai puteau surveni, scoase cătuşele arestatului.
— Domnule Voicu! spuse repede femeia, acum, că sunteţi în deplină libertate, ne puteţi vorbi despre „Pisica sălbatică”.
Tânărul îşi privea mâinile, părând că imaginea urmelor pe care cătuşele le imprimaseră adânc în carne, îl absorbea într-atâta, încât nu auzise. După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora ochii lui alergară când pe de-asupra unei mobile, când de-a lungul vreunui perete, Voicu o întrebă grav:
— În deplină libertate?
— Aşa cum am spus. Dar începe odată! Domnul comisar abia aşteaptă.
În secunda următoare, Voicu se năpusti asupra lui Popic, doborându-l cu o lovitură puternică. Femeia îl ajută să-i pună un căluş în gură şi, după ce-l legară fedeleş, ieşiră în fugă.
Afară, în stradă, un automobil de culoare închisă, aştepta, cu motorul în funcţiune. Îndată ce Voicu şi tânăra în uniformă apărură, automobilul demară puternic spre ei.
