Voalul negru de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

Telefonul

 

O sonerie prelungă, rămasă fără răspuns. Apoi, o a doua, a treia şi, în sfârşit, bărbatul care tocmai ieşea din camera de baie se repezi la telefon, ridicând precipitat receptorul.

— Alo!

— Domnul colonel inginer Titi Slave? întrebă cu timiditate o femeie de la capătul celălalt al firului.

— Întocmai.

— Nepoata dumneavoastră este acasă?

— Nu, răspunse şovăitor ofiţerul.

— Mă bucur. Înseamnă că putem comunica liniştiţi.

— Cu cine vorbesc?

— Hm! făcu interlocutoarea, asta n-ar avea prea multă importanţă. Să zicem că mi s-ar spune… Voalul negru!

— Sunt foarte ocupat. Vă rog, despre ce este vorba?

— Pentru asta va trebui să ne întâlnim.

— Ce s-a întâmplat?

— Deocamdată nimic, insinuă femeia, tocmai pentru ca să nu se întâmple… CEVA este nevoie să discutăm câteva minute chiar astăzi. La ora două vă convine? Putem lua masa împreună.

— Mda! În sfârşit…

Legătura telefonică se întrerupse brusc.

Îndată ce puse receptorul pe furcă, inginerul se simţi cuprins de un frison. Îşi strânse cât putu de mult halatul de baie în jurul trupului încă ud, apoi închise ferestrele. O vreme, măsură în neştire, cu paşi apăsați camera de lucru, în care se afla. Într-un târziu, se opri mecanic, privind fotografia nepoatei sale, în timp ce, în urechi, cuvintele interlocutoarei ciudate prinseră a reînvia. Trase un sertar al biroului şi luă o ţigară pe care o frământă între degete până când foița crăpă în câteva locuri. Firele de tutun se împrăştiară pe covor.

Oare, povestea asta ciudată, telefonul cu acea nuanţă prevenitoare, referirea la prezenţa nepoatei sale… Da, da, toate astea erau în legătură cu ea? Sau, pur şi simplu, cea care telefonase voia să afle dacă la convorbirea lor mai asista cineva din casă? Câteva clipe, colonelul inginer Titi Slave păru satisfăcut de această ultimă explicaţie, dar deodată o nouă idee păru că-i risipeşte cu adevărat nedumerirea.

„Nu, hotărât lucru, îşi spuse el, interlocutoarea de la telefon nu dorea să ştie dacă la convorbirea noastră asistă cineva – oricine ar fi fost – ci, în mod sigur, voia să ştie dacă Ela era sau nu lângă mine”.

Din nou se îndreptă spre sertarul în care se aflau ţigările, scoase încă una, îi lovi capetele de tăblia mesei de lucru şi o aprinse.

O uşă se deschise şi nişte paşi mărunţi se făcură auziţi. Întoarse capul şi, observând-o pe mama Vetuţa, menajera lui de aproape doisprezece ani, nu-şi putu stăpâni o şoaptă care păru mai mult un strigăt înăbuşit: „Dumneata!?… Dumneata!?“

— Da, mamă, eu! bâigui bătrâna, gata să scape din mâini tava pe care se găsea micul dejun.

Ofiţerul se ridică în întâmpinarea bătrânei, silindu-se să-i zâmbească „dar când observă neliniştea care-i adâncea şi mai mult ridurile se simţi dator să se scuze:

— Ştii, mamă Vetuţo, aţipisem şi, când ţi-am auzit paşii, tocmai mă visam gol-goluţ.

Menajera îl privi lung, după care îi spuse că asta nu-i semn bun. Apoi aşeză tava pe o măsuţă cu tăblia în formă de hexagon şi se retrase.

Titi Slave, rămas iar singur, se simţi uşurat. Gândul care-l făcuse să tresară la apariţia menajerei era, poate, acea scânteie care îi lămurise, cel puţin pentru un moment, faptul că interlocutoarea de la telefon fusese interesată să ştie dacă Ela se afla sau nu acasă, ori dacă la discuţia lor mai asista cineva. Hotărât, femeia ştia că, în afară de nepoata lui, în casă se mai afla menajera, dar cât priveşte Ela, o…! asta devenea din ce în ce mai limpede, interlocutoarea era sigură că fata plecase, cu cel puţin un sfert de oră mai înainte ca ea să telefoneze. „Aşadar, întrebarea în legătură cu prezenţa fetei nu însemna altceva decât o aluzie directă la subiect, îşi spuse Slave. Deci, despre Ela era vorba, pentru Ela mă chemase…”

Telefonul prinse iar să zbârnâie.

Inginerul tresări, se ridică de pe fotoliul în care gândurile păreau să-l fi pironit, şi la al doilea apel fu cu receptorul în mână.

— Poftă bună! răsună vesel acelaşi glas de femeie.

Titi Slave aruncă o privire micului dejun de pe tava pusă alături de ceasornicul său de buzunar.

— E ora şapte şi patruzeci. Sper că peste câteva minute totul va fi ingerat şi… vreau să cred că telefonul meu, de mai înainte, n-a avut darul să vă taie pofta de mâncare.

Mâna se crispă pe receptor. Cu un efort de care el însuşi avea să se mire, inginerul îşi stăpâni indignarea şi se strădui să se arate doar surprins.

— Cred că dumneata eşti vreo colegă a Elei, şi presupun că, din cauza unui guturai ori pur şi simplu din lene, nu te-ai dus astăzi la şcoală. Dacă-i aşa, află că eu sunt un om bătrân, am patruzeci de ani, şi, drept să-ţi spun, cele două telefoane pe care mi le-ai dat îmi sunt de-ajuns.

De la capătul celălalt al firului se auzi un râs scurt.

— Trebuie să iau drept compliment tinereţea pe care o presupuneţi în privinţa mea, dar bucuria asta am umbrit-o cu naivitatea de care mă credeţi în stare.

— De fapt, ce doriţi?

— Nimic altceva decât să vă convingeţi că interesul pe care vi-l port m-a împins până la cunoaşterea celor mai neînsemnate detalii din viaţa dumneavoastră.

— Domnişoară… doamnă… îngăduiţi-mi să vă mărturisesc… nedumerirea…

— Indignarea! preciză femeia, chicotind vesel şi continuă: mi-am amintit că nu v-am propus şi locul unde urmează să ne întâlnim…

— N-aţi dori să veniţi la mine?

Femeia nu răspunse decât după o tăcere destul de lungă.

— Ar fi rândul meu să mă supăr, dar… hai să zicem că suntem chit. Nici eu, nici dumneavoastră nu suntem nişte oameni cu prea mult tact.

— Poate, poate, bâigui ofiţerul. Atunci, unde?

— La restaurantul „Nord-Hotel”!

— Cum ne vom recunoaşte?

— Vă cunosc… Eu vă cunosc, domnule Slave.

CAPITOLUL II

Domnişoara

 

Aşa îi plăcea să i se spună. Absolvise anul trecut liceul la Suceava şi intrase – printre primii – la facultatea de electronică. Era singurul copil al unui factor poştal, rămas văduv încă de la naşterea ei. De loc frumoasă, şi conştientă de asta, căutase să exagereze într-o aparenţă dezagreabilă petrecându-şi mai toţi anii copilăriei printre băieţii care băteau mingea pe maidan, ori printre salahorii şi zidarii care lucrau la recondiţionarea unora dintre mânăstirile apropiate.

Învăţase bine. Pe la doisprezece ani intrase în corul şcolii iar după mai puţin de un an publica în ziarul local prima şi ultima ei poezie. Pe vremea aceea iubea un băieţel de seama ei, pe care-l botezase cu un nume ştiut doar de ea: Ghiocel. Tot aşa se intitula şi poezia. Una dintre colege, căreia Ela îi mărturisise marea ei taină, a „denunţat-o”. Cazul a fost discutat la cancelarie şi o educatoare a mustrat-o, spunându-i: „Mai bine te-ai uita în oglindă”. De atunci nu s-a mai uitat niciodată în nicio oglindă, pentru nimic în lume, până acum câteva săptămâni când, la facultate, cunoscuse un tânăr de o timiditate rar întâlnită, retras şi singur chiar atunci când se afla în mijlocul a o sută de colegi.

Unchiul Titi avusese grijă s-o prevină pe mama Vetuţa, de-ndată ce sosirea Elei îi fu anunţată de fratele lui, despre vechea suferinţă a fetei iar bătrâna, niciuna nici alta, scosese toate oglinzile din casă, mai puţin pe cea de deasupra lavoarului de la baie, unde trebuia să se bărbierească „don’ profesor”, cum îi spunea ea inginerului.

— Pentru o fată asta-i mai rău decât o boală, se arătă îngrijorată bătrâna, când o văzu prima dată trecându-şi în grabă pieptenul prin păr.

„Don’ profesor” tăcu, dar mama Vetuţa continuă să sporovăiască:

— Şi-i tristă, măiculiţă, tristă rău.

— Ţi se pare. E o fată serioasă şi-atâta tot.

Menajera îşi tot făcea de lucru prin odaie iar Titi simţea că ea mai avea să-i spună ceva.

— Acu’, poate că te-oi supăra, dar de ce aţi pus-o să meargă la o şcoală de maşinării şi nu de oameni?

Inginerul izbucni în râs. Aşadar, ăsta era gândul care o chinuia atât de mult pe menajeră.

— Nu râde, măiculiţă, se arătă supărată bătrâna, că n-am terminat încă ce-aveam de spus. Şi dacă n-asculţi până la capăt gândul omului, nu-i bine să te pripeşti, nici să râzi, nici să plângi.

„Don’ profesor” tăcu mâlc. Îi făcu semn bătrânei să se aşeze, apoi îşi trase scaunul mai aproape de al ei.

— Uite, dumneata eşti om cu carte, că de…! ştii atâta că-i mai înveţi şi pe alţii. Dar cartea aia nu te-a învăţat nimic despre sufletul omului, ci numai despre cel al maşinilor din fier. Te-ai gândit vreodată că şi sufletul omului are o maşinărie care se mai strică uneori?

Bărbatul continua să tacă. Desigur, cum să nu se fi gândit el tocmai la maşinăria acestui suflet de copil, lovită atât de brutal la o vârstă când totul se poate imprima adânc, neiertător, pentru tot restul vieţii. S-a gândit, a discutat cu ea, a plecat în grabă la Suceava şi a mutat-o la altă şcoală, i-a promis că dacă va reuşi Ia facultate o să locuiască la el, şi în rest lucrurile rămăseseră tot aşa cum le adusese „educatoarea” aceea.

*

Studentul Alexe Vălimăreanu produsese o impresie agreabilă inginerului Titi Slave. Cu toate că-i trebuiseră aproape trei sferturi de oră ca să ajungă la o aproximativă conversaţie, unchiul Elei n-avea să regrete efortul depus.

Fata părea încântată, din ce în ce mai mult, de noul ei prieten iar inginerul recunoscu, chiar după prima lui întâlnire cu Alexe, că tânărul avea o pregătire superioară cerinţelor impuse de programa analitică a anului doi de facultate.

Alexe era mic de statură, timid, foarte slab şi cu un permanent, uşor tremur ai mâinilor. Sfios din cale afară, evita privirea interlocutorului şi, de fiecare dată când emitea o părere asupra unei situaţii, stări sau a unei probleme ştiinţifice manifesta o vădită incertitudine fie asupra formulării, fie chior în referirea la cuprinsul spuselor sale.

„Pare mereu timorat”, avea să-i spună Elei unchiul ei.

„Da, îi confirmă fata impresia, se teme ca nu cumva, să producă o impresie dezagreabilă. Tot timpul copilăriei şi l-a petrecut în casa unor rude care se purtau cu el ca nişte satrapi: tot ce spunea, tot ce făcea nu era bine. Vezi, unchiule, contrarietatea asta îndelungată a lăsat urme care par că nu se vor mai şterge niciodată”.

La patruzeci de ani, inginerul Slave era şeful unei catedre într-un institut militar de învăţământ superior şi era deseori solicitat şi de Institutul de fizică atomică. Această intensă activitate îi ocupa cam douăsprezece ore din zi iar noaptea, uneori, destul de târziu, înainte să adoarmă, gândurile îl ţineau treaz încă multă vreme. În viaţa lui intervenise o nouă preocupare: Ela.

Vestea că fata a început să consulte oglinda îi umplu sufletul de bucurie şi hotărî ca a doua zi să-i invite la dejun pe cel care izbutise să înfăptuiască minunea. Se crăpă de ziuă când, din camera în care dormea Ela, un suspin răzbătu până la el. Ascultă cu încordare, şi când suspinul se repetă coborî din pat şi merse spre camera alăturată, bătu încet în tăblia uşii iar răspunsul nu se lăsă prea mult aşteptat. Ela întredeschise uşa. În cameră ardea lampa, şi Slave văzu obrajii nepoatei sale scăldaţi în lacrimi.

— Ce-i cu tine, iepuraşule? îşi arătă el îngrijorarea.

— Nimic, nimic, unchiule. Intră…

Trecu pragul cu o strângere de inimă, cu teama nelămurită pe care ţi-o inspiră plânsul unui copil. Privi patul: cuvertura era întinsă perfect.

— Toată noaptea…

— Da, unchiule, toată noaptea, murmură fata, aruncându-i-se la piept.

El îi mângâie părul, îl şterse lacrimile, o luă în braţe şi o aşeză pe pat.

— Ceva rău?

— Rău! Rău! strigă fata şi plânsul i se amestecă cu scurte chiote de râs.

Inginerul se aşeză pe marginea patului şi o privi îngrijorat. Apoi, când îi întâlni privirea, cutele de pe frunte i se destinseră brusc.

— Da! şopti el cu oarecare nesiguranţă.

— Da, şopti la rândul său Ela şi continua, din ce în ce mai tare: da! da! da! da! După aceea îşi puse capul pe genunchii unchiului şi bâigui: Unchiule, crezi că… Ştii, adică eu ştiu că n-am fost şi nici n-am să pot, dar dacă m-aş îmbrăca mai îngrijit, dacă m-aş pieptăna la oglindă, crezi că aş putea arăta…?

Inginerul o îmbrânci aproape brutal, se ridică de pe pat şi pornind spre uşă, îi strigă pe un ton care se voia cu orice risc dispreţuitor:

— Ipocrito!

Fata se aruncă în urma lui, strigându-i să se întoarcă, iar el, când îi văzu fața împietrită de nelinişte şi cu un licăr în priviri pe care numai fericirea îl poate aprinde, făcu calea-ntoarsă spre pat, îşi prinse capul în palme, ascunzându-şi-l parcă de ruşine, şi bâigui:

— Iartă-mă!

Ela tăcea continuând să-l privească.

— Ştii, eu I-am întrebat pe fostul meu profesor: „Credeţi că ar putea însemna ceva modesta mea idee?“ Exact în clipa în care aveam certitudinea înfăptuirii invenţiei mele…

— Dar eu, eu n-am această certitudine…

— Minţi, continuă Slave pe acelaşi ton scăzut. Altminteri nu m-ai fi întrebat. Oamenii nu cer sfaturi decât pentru a auzi şi din gura altora glasul propriilor lor certitudini.

Ea se apropie timid de pat şi îngenunche la picioarele lui.

El nu-şi ridică privirea, de teamă ca fata să nu-i citească satisfacţia ce-i umplea sufletul, pentru că şiretenia îi izbutise atât de bine.

— Ascultă, iepuraşule, îl iubeşti mult?

Fata ţâşni în picioare iar el, nedumerit, o privi.

— Te rog să nu-mi mai spui aşa. Am să-i rog pe toţi să nu-mi mai spună nici „iepuraşule”, nici „fetiţo”, nici „colega” şi în niciun alt fel decât…

Apoi se răsuci brusc, întorcându-i spatele, cuprinsă de un sentiment de jenă, pe care unchiul i-l intui.

— Dar cum? Cum vrei să ţi se spună? insistă el, blând.

— Domnişoară! răspunse Ela aproape şoptit. Aşa-mi spune Alexe: Domnişoară! murmură ea, neîndrăznind să-l privească.

Inginerul se ridică de pe pat şi apropiindu-se de ea o luă de mână.

— Ai dreptate. Adică… Alexe are dreptate… Chiar aşa! Eşti într-adevăr o domnişoară.