Promisiuni furate de Barbara Andrews
Capitolul 1
Buchetul de mireasă nu era tot ce aştepta Gina de la Bruce. Îl muta dintr-o mână într-alta, aşteptând în spatele bărbatului înalt, care va deveni soţul ei imediat ce cuplul dinnaintea lor va termina cu jurămintele. Îşi vârî nasul în buchet şi inspiră mirosul greu. Fusese surprinsă că el nu-şi amintise că ura trandafirii. Iar buchetul ei era făcut din aceste flori, albe şi roz.
Dar, bineînţeles, acest buchet făcea probabil parte din pachetul de nuntă de la micuţa capelă din Las Vegas în care reverendul Findiay îi va lega viaţa de cea a bărbatului de lângă ea. Bineînţeles că nu se aştepta la nimic special când plecase de acasă, din suburbia Chicagoului, ca să se mărite cu cel pe care-l iubea. Ceremonia nu era atât de importantă, dar nici nu putea aştepta până ar fi făcut planuri pentru o nuntă cu toată familia, care nu era prea încântată de relaţia ei. Nu-i plăcea că în acest moment Bruce era prea tăcut. Îi cercetă profilul şi descoperi o cută pe frunte, ceea ce o făcu să creadă că şi el era nervos. Mută din nou buchetul în cealaltă mână şi se agăţă de braţul lui, dorind să-l simtă lângă ea, dorind să simtă că luase o decizie bună. O săptămână era un timp prea scurt ca să decizi ce e bine pentru viaţa ta. Peste câteva minute, cei douăzeci şi patru de ani de singurătate vor lua sfârşit şi se simţea speriată.
— Aş fi vrut să-ţi schimbi uniforma, spuse ea mângâind textura hainei maro-închis.
El îi luă mâna în palma lui puternică.
— Nu ştiam că nu-ţi place uniforma mea, spuse el uimit.
— Arăţi teribil de solemn, sopţi ea privind perechea care intrase în camera de aşteptare.
Ochii lui întunecaţi o priviră cercetător şi aruncă o privire sardonică. În cele din urmă zâmbi, dar numai buzele lui îşi schimbară forma, chipul îi rămase la fel de întunecat.
— Cred că eşti singura fată care n-ai fost orbită de uniforma mea de ofiţer de marină.
Amintindu-şi cât de impunător i se păruse când îl zărise pentru prima dată, la petrecerea dată de prietena ei Claire, se retrase un pas şi prinse din nou buchetul cu ambele mâini. Oare de aceea se îndrăgostise prima lui soţie de el? Pentru că arăta minunat în uniforma de ofiţer de marină? Pe Gina o duru să se compare, chiar înaintea nunţii, cu prima lui soţie.
— Credeam că ştii cum sunt, spuse ea cu voce nefericită.
— Aha, asta ar trebui să fie prima noastră ceartă.
Ultimul lucru pe care şi-l dorea Gina în acel moment era o ceartă.
— Ar fi a doua, îi reaminti ea. Prima avusese loc în momentul în care îi explicase că nu va fi a lui înainte de căsătorie.
— Nu ţin scorul, spuse el iritat. Îţi place buchetul?
Fu salvată de intrarea asistentei reverendului, o tânără îmbrăcată într-o robă albastră din satin, care-i aduse aminte Ginei de soţia unui Moş Crăciun.
— Jonathan Kenyon şi Gina Livingstone, citi femeia de pe o foaie de hârtie. Revedendul Findiay este gata. Urmaţi-mă, vă rog.
Auzind numele de Jonathan, Gina fu la fel de şocată ca atunci când el completase fişa pentru licenţă. I explicase că Jonathan B. Înseamnă Jonathan Bruce, primul nume fiind cel al bunicului său, pe care nu-l folosea nimeni. Fusese totuşi straniu să-i afle numele întreg în ziua căsătoriei. Oricum, l-ar fi iubit chiar dacă l-ar fi chemat Rumpelstilskin.
Păşind în capela minusculă, Gina avu un sentiment de tristeţe.
Reverendul aproape moţăia, în strana înconjurată de flori artificiale prăfuite.
Bruce tuşi şi reverendul se trezi. Cu un un gest teatral, îi invită să se aşeze în faţa lui.
— Fericitul cuplu va sta aici. Mabel va fi domnişoara de onoare şi va sta lângă mireasă, iar nepotul meu, Tad, va sta lângă mire.
Se părea că reverendul depunea mult efort pentru fiecare ceremonie, de aceea îl găsiseră aţipit. Acesta păstră un moment de tăcere înainte de a deschide cartea din faţa sa. Cu toate acestea nu-şi aruncă deloc privirea pe ea, fiindcă ştia slujba pe dinafară de multă vreme. Respirând adânc, Gina cercetă cu grijă faţa lui Bruce, căutând vreun semn de regret. Îi iubea linia clasică a obrazului, oasele bine conturate, inteligenţa din privire, nasul acvilin. Peste câteva momente, acest bărbat superb va deveni soţul ei.
Simţindu-se privit, se întoarse spre ea şi-i zâmbi uşor.
— Eşti o mireasă superbă.
— Mulţumesc.
Însă complimentul lui o întristă. Vocea îi sunase ca şi când ar fi făcut-o din obligaţie.
— Dacă toată lumea e prezentă, putem începe, spuse reverendul pompos.
Ceva lipseşte, se gândi Gina, încercând să nu plângă. Era oare depresia oricărei mirese dinainte de nuntă? Până în acest moment fusese veselă şi entuziastă. Când îl întâlnise prima oară pe Bruce ştiuse că el este cel ales. Până atunci, niciun bărbat nu-i făcuse inima să tresară.
Vorbele preotului îi erau familiare. Gina fusese domnisoară de onoare la multe nunţi şi-şi amintea ceremonia cuvânt cu cuvânt. Când reverendul Findiay o întrebă dacă vrea să-l ia de soţ pe Bruce, răspunsul ei veni clar şi răspicat.
— Acum poţi săruta mireasa, spuse reverendul cu atâta satisfacţie în glas, ca şi când i-ar fi cunoscut de foarte multă vreme.
Este un bun actor, se gândi Gina. Acesta a fost primul ei gând de femeie măritată.
Sărutul lui Bruce fu scurt şi fără pasiune. Probabil se va revanşa mai târziu, se gândi Gina, în timp ce domnul Findiay aproape îi dădea afară. Afacerile pe primul loc. În anticameră mai aşteptau încă două perechi.
— Ei bine, spuse Bruce, nu este exact ceea ce îţi doreai, dar suntem legal soţ şi soţie.
Gina chicoti, eliberându-se de tensiunea în care stătuse cele câteva ore de când ajunsese în Las Vegas. Avea nevoie de această descărcare.
Bruce o luă de mână, ieşiră din capelă şi opri un taxi.
Oare o va duce la motelul în care stătuse el cu o noapte înainte? Cu toate că era jumătatea lui septembrie aerul era foarte încins. Îşi scoase jacheta, rămase într-o bluză foarte sexy şi se aşeză confortabil lângă el.
Dar această ţinută nu avu niciun efect asupra proaspătului ei soţ.
— Ţi-e foame? întrebă el.
— Sunt moartă de foame.
Şi acesta era adevărul. Cu excepţia unei felii de pâine prăjită şi o ceaşcă de ceai nu mâncase nimic.
Soţul ei îi spuse şoferului de taxi unde să-i ducă şi se retrase cât mai departe de ea. Cuplurile proaspăt căsătorite stau unul lângă altul, se gândi ea, dar comportamentul lui o făcu să-i fie teamă să-l atingă. Bruce nu fusese niciodată reticent în a-şi arăta sentimentele faţă de ea. Se sărutaseră tot timpul în turul oraşului Chicago, chiar şi în submarinul de la Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce era atât de distant acum când erau căsătoriţi?
Era prima ei vizită în Las Vegas şi luminile orbitoare în mii de culori o făceau să se simtă confuză.
Hotelul la care se opriră era un colos din sticlă şi metal, în linii futuriste. Înăuntru, o mulţime de oameni îmbrăcaţi în cele mai diverse haine, de la rochii de seară de firmă, la blugi şi tricouri rupte. Toţi se miscau într-un ritm ameţitor, dar drumurile tuturor se terminau în cazinoul imens, îmbrăcat în roşu şi argintiu.
— Ce joc îţi place să joci? întrebă Bruce. Blackjack, ruletă, bacara, keno?
Ea începu să râdă.
— Ştii prea bine că nu joc. Te voi privi pe tine.
— Vrei să spui că nu ţi-ai încercat niciodată norocul? Poftim, spuse el scoţând un pumn de bani din buzunar. Încearcă-ţi şansa undeva.
— Cincizeci de dolari! Nu vreau să-ţi irosesc banii, Bruce.
— Trebuie să fie ceva care ai vrea să încerci.
— Bine, o să-ţi fac pe plac. Voi încerca la un automat, dar o singură dată, să văd ce se întâmplă.
— Sunt o mulţime aici, spuse el, arătându-i şirul lung de jocuri.
O gălăgie asurzitoare de ţipete şi zornăit de bani îi întâmpină când intrară în imensa încăpere.
— E foarte aglomerat aici, spuse el zâmbind. La care vrei să te instalezi?
— Vreau la una cu cireşe şi portocale, una nichelată, dacă se poate.
— Nichelată să fie, spuse el râzând.
El o luă înainte şi Gina îl urmă. După câţiva paşi, îşi dădu seama că soţul ei şchiopăta uşor. Înainte de a se despărţi, acum trei zile, nu avea nimic.
— Ce s-a întâmplat cu piciorul tău? îl întrebă ea ajungându-l din urmă.
— Oh, mai nimic. Am alunecat pe marginea piscinei, la fermă.
— Nu înţeleg de ce n-am observat mai devreme. De ce n-ai spus nimic. Te doare?
— Gina, nu-ţi face griji. Nu este nimic grav.
Bruce îi strecură ceva în palmă.
— Dar astea nu sunt jetoane.
— Nu-ţi fie frică, monedele de un dolar merg la orice maşină de aici.
— Bruce! Dar nu vreau să joc cu bani.
— De ce nu? Eşti în luna de miere.
— Dar nu vreau să pierd.
— Nu-ţi fie frică să-ţi încerci norocul. Hai, uite! Un bărbat tocmai a părăsit o maşină, dacă suntem rapizi o prindem.
După câteva secunde, se afla în faţa maşinii nichelate, într-o cuşcă de sticlă. Vârî o fisă şi imediat portocale, cireşe şi lămâi se perindară prin faţa ochilor ei.
— O singură lămâie. Nu este prea bine, nu-i aşa? întrebă ea studiind combinaţia care-i ieşise.
— Nu trebuie să te opreşti după prima încerare, o îmbărbătă el.
— Dar, Bruce...
— Încearcă din nou, insistă el.
Se părea că pe el îl hipnotiza mersul circular al semnelor pe ecranul maşinii, dar Gina se simţea mai mult vinovată decât optimistă când vârî încă un dolar. Bruce era foarte cheltuitor, pentru că familia lui era bogată, însă Gina, care muncise din greu ca asistent decorator, ştia valoarea fiecărui bănuţ. Aproape că se certase cu Bruce când acesta o anunţase că nu va mai trebui să muncească după căsătorie. Spera ca peste câteva luni să-şi schimbe părerea.
După ce îi mâncase aproape jumătate din monedele pe care le avea în mână, aparatul arătă şi prima combinaţie câştigătoare. Nu câştigă prea mult, dar recuperă ceva din bani.
— Poftim, spuse ea întinzând monedele soţului ei. Nu vreau să mai pierd niciun ban. Mă las păgubaşă.
— Nu vrei să vezi dacă poţi câştiga jackpotul?
— În niciun caz. Îţi sunt datoare şapte dolari.
— Ai uitat că acum suntem căsătoriţi. Jumătate din ce am îţi aparţine.
Restaurantul era parcă din altă lume. O muzică în surdină şi o atmosferă de lux orbitor. Gina se simţi stânjenită în costumul ei ieftin.
Un chelner în costum roşu veni să le ia comanda pentru băuturi, iar un altul le oferi meniurile îmbrăcate în piele fină, roşie.
Gina sorbea încet din paharul cu daiquiri în timp ce-şi privea soţul. De obicei, înainte de masă lua două pahare de votcă şi gheaţă, dar în această seară muta paharul dintr-o parte în alta.
— Este ceva în neregulă cu băutura ta?
— Nu, nu este nimic. O privi lung şi-i zâmbi. Putem comanda? Melcii arată bine, sau poate crevete?
— Bruce! Ştii foarte bine că sunt alergică. Doar nu vrei să-mi petrec noaptea nunţii la spital?
— Bineînţeles că nu, spuse el repede. Mă gândem să comand pentru mine.
Întâi trandafiri şi acum crevete, gândi Gina, supărată. Cum de uita Bruce atât de repede orice lucru legat de ea? Nu stătuseră despărţiţi decât câteva zile în care Bruce fusese plecat la ferma familiei lui din California, ca să încheie o afacere împreună cu fratele său. Înainte de a se despărţi, se cunoşteau foarte bine. Oare credea că a făcut o greşeală căsătorindu-se cu ea?
— Cred că n-ar trebui să mănânc prea mult, spuse ea încercând să pară veselă. După o săptămână petrecută în Las Vegas, nu voi mai putea să intru în haine.
— Aş vrea să vorbim despre asta, spuse Bruce uitându-se în meniu. Am făcut alte planuri.
— Ce planuri?
— O să fii supărată dacă nu vom sta în Las Vegas?
— Bruce, ştii că n-am fost prea entuziasmată să ne petrecem luna de miere în Las Vegas.
— Ei bine, am aranjat să mergem într-un loc unde să avem parte de puţină linişte.
Cu toate că ideea îi surâdea Ginei, felul în care vorbea Bruce o puse pe gânduri.
— Unde vom merge?
— Este o surpriză.
— Bruce, ştii că nu-mi plac surprizele.
— Vei şti când vom ajunge.
— Bruce!
— Nu-ţi voi spune.
Înainte să-i poată răspunde, chelnerul se întoarse ca să le ia comanda. Bruce se oferi să comande pentru amândoi, şi ea dădu din cap, nepăsându-i ce va mânca.
Când sosi primul fel, Gina nu mai avea poftă de mâncare, în schimb Bruce se aruncă pur şi simplu asupra delicioaselor scoici. Purtară o conversaţie impersonală, ca şi când ar fi fost două foste cunoştinţe.
Ea nu-şi explica această atitudine din partea lui. Părea foarte nervos. Oare regreta acest mariaj? Era foarte serios, ceea ce nu-i stătea în fire. Până când se despărţiseră acum trei zile, părea foarte îndrăgostit. Conversaţiile lor erau spirituale şi pline de haz. Chiar şi Claire îl evaluase drept puţin superficial. Gina nu mai suportă.
— Te preocupă ceva, Bruce?
— Bineînţeles că nu, dragă. Îţi promit că luna noastră de miere va fi memorabilă, răspunse el. Dar niciun zâmbet, nicio privire caldă, nimic. Acest fapt o făcu să-şi dea seama că ceva nu era totuşi în ordine.
— Bruce... Dacă ai o problemă, ştii foarte bine că poţi să-mi spui.
— Îmi voi aduce aminte... dacă voi avea o problemă, spuse el solemn.
Când terminară masa, ieşiră în stradă şi luară alt taxi.
Gina folosise camera lui de motel ca să se schimbe în toaleta de nuntă, dar atunci fusese atât de preocupată încât nu băgase de seamă nimic. Acum, întoarsă împreună cu soţul ei, studie toate detaliile. O reproducere după Renoir trona deasupra patului imens îmbrăcat într-o cuvertură roşie strălucitoare.
Aşteptă câteva momente, în speranţa că Bruce o va lua în braţe şi-i va spune cât de mult o iubeşte, dar acesta începu să-şi facă bagajele, aşa că intră în baie şi se schimbă în cămasa de noapte ivorie, cadou de nuntă de la buna ei prietenă, Claire.
Întoarsă în cameră rămase în cadrul uşii, sperând ca el s-o privească.
— Eşti gata de plecare? întrebă însă el cu valiza în mână.
— Poftim? Credeam că vom rămâne aici în această noapte.
— Doar ţi-am spus, avem alte planuri.
— Dar... se opri, neştiind ce să mai spună. Cum ar fi putut să-i spună că se simţea părăsită în noapte nunţii, când ar fi vrut să facă dragoste cu soţul ei pe care-l iubea mai mult decât orice?
— Nu te speria. Am să mă revanşez când vom ajunge.
Se schimbă repede şi ieşi în faţa camerei, unde Bruce punea bagajele într-o maşină veche şi prăfuită. Pentru Gina, era o nouă surpriză. Se aştepta ca Bruce că conducă o maşină model sport, ceva cu un motor puternic, nu o asemenea rablă.
— Bruce, trebuie să le spun părinţilor mei unde mergem.
— Iubito, spuse el fără s-o privească, acum eşti femeie măritată. Nu trebuie să le spui lor unde-ţi petreci luna de miere.
— Măcar să le telefonez, să le spun că nu vom rămâne în Vegas.
— Lasă că le vei spune când vom ajunge la destinaţie.
O luă de mână şi aproape o împinse în maşină. După aceea se sui şi el şi demară.
Conduse în linişte, cu viteză moderată, şi Gina se retrase lângă fereastră şi privi cerul înstelat. Se concentră asupra constelaţiilor, încercând să le recunoască. Ochii i se închiseră şi aţipi.
— Scuză-mă că te-am trezit, spuse Bruce încet, dar vreau să iau nişte cafea. Aveam nevoie, ca să mă ţină treaz. Vrei şi tu?
Trezindu-se încet, Gina simţi mâna lui mângâindu-i obrazul.
— O să rămân trează, ca să te ţin de vorbă, murmură ea ameţită, mişcându-şi mâna de-a lungul piciorului lui.
— Dacă ai de gând să mă ţii treaz în acest fel, spuse el privindu-i mâna, mariajul nostru va fi consumat într-o parcare.
Privindu-l cu dragoste, Gina îi mângâie uşor obrazul, apoi îşi trecu mâna prin părul lui. El se apropie şi o sărută cu pasiune. O prinse în braţe şi o trase aproape de el, strângând-o la piept. Mâna lui urcă până la pieptul ei, ce se ridica în ritm alert.
O mai sărută câteva secunde, apoi se retrase repede şi ieşi din maşină.
Îl privi cum se depărtează, dezamăgită de bruscheţea cu care se desprinsese de ea. De ce oare nu pot avea o noapte a nunţii la fel ca toată lumea? De ce se aflau aici, în mijlocul pustietăţii, în loc să se iubească într-o cameră confortabilă de hotel? De ce Bruce a păstrat distanţa toată ziua, şi de ce o părăsise acum când fiecare părticică a corpului ei îl dorea?
Oare când se va purta ca un adevărat soţ?
Sărutul lui îi demonstrase că totuşi nu-i era indiferentă; când o strânsese la piept, îi simţise şi ea bătăile inimii accelerate. Atunci, ce se întâmpla cu el?
Când se întoarse cu două pahare de cafea, se decise să pretindă că totul era în regulă.
— Cum doreşti cafeaua, simplă sau cu lapte? întrebă el.
— În niciun fel. Mie îmi place ceaiul.
— Oh, îmi pare rău, am uitat. Mă duc să-i iau un ceai, spuse el cu voce stranie.
— Nu, nu este nevoie.
Trează, rămase pe gânduri. Totul pornise de la călătoria lui la ferma părinţilor. Oare aceştia fuseseră împotriva căsătoriei cu ea? Sau poate fratele lui?
— Bruce, spuse ea ezitant, fratele tău a fost împotriva acestei căsătorii?
— N-a spus nimic despre asta, răspunse el calm, ceea ce-o făcu să-l creadă pe cuvânt.
— Atunci, părinţii tăi?
— Nu.
Următoarea întrebare i se strecură în minte ca un şarpe de foc.
— Îţi pare rău că te-ai însurat cu mine?
— Nu, Gina, nu-mi pare rău.
Vorbele sunară aproape sincer, dar răspunsul n-o satisfăcu. Nu-i spusese că o iubeşte, că o doreşte, că are nevoie de ea. Nimic din ceea ce ar fi dorit ea. Rămase mult timp gândindu-se dacă nu cumva făcuse o greşeală.
— Când îmi vei spune unde mergem?
— Când vom ajunge.
— Mergem spre Nevada?
— Suntem deja în Arizona.
Monotonia drumului o făcu din nou pe Gina să-şi simtă ochii grei. Îşi sprijini capul, dar nu de umărul soţului ei, şi adormi.
