Nopti de foc de Barbara McCauley

CAPITOLUL 1

 

Inima îi bătea cu putere, avea palmele umede…

S-ar fi ascuns şi într-o gaură de şarpe…

Şi totuşi, nu avea de ales.

Sprijinindu-se de o boxă, Rachel trase aer în piept şi se forţă să numere până la zece. Din fericire, simţea un miros familiar, de fân şi de cai, dându-i curajul de a nu face cale întoarsă. În spatele ei necheză o iapă şi îşi trecu capul peste stinghia boxei, căutând parcă o mângâiere. Zâmbind, Rachel alintă cu vârful degetelor botul ei mătăsos.

Afară, la numai câţiva metri, se afla poate răspunsul la problema care o obseda: Cord Cantrell.

Cu ochii închişi, tânăra femeie căuta o soluţie de ultim moment… dar, era în zadar. Luase totul în consideraţie, încercase totul. Oricât de disperată ar fi părut., această încercare reprezenta ultima ei şansă.

O briză călduţă pătrundea în grajdul deschis, aducând spre ea zgomotele obişnuite ale oricărei ferme: duduitul îndepărtat al unui tractor, lătratul unui câine, vocea unui bărbat, atât de dulce şi calmă, încât abia se auzea.

Răspunzând parcă la ceea ce dorea tânăra să audă, vocea liniştitoare, joasă şi gravă se auzi dintr-odată mai puternic.

— Uşurel, frumoaso, e bine, – nu-i aşa? Nu-ţi fie teamă, n-o să-ţi facă rău.

Jucându-se neatent cu coama iepei, Rachel închise ochii şi se lăsă în voia vocii aspre a necunoscutului. O voce care evoca nopţi calde şi senzuale, cearşafuri mototolite şi…

Deschise brusc ochii. Doamne! Ce i se în tâmpla? Cu o mână tremurătoare îşi şterse fruntea îmbrobodită de sudoare. Nervii îi jucau feste, îşi spuse Rachel suflecându-şi mânecile cămăşii subţiri de bumbac. Asta era: o problemă de nervi. Îşi mai recapitulă încă odată micul discurs pregătit cu grijă. Trebuia să se arate cât mai calmă şi cât mai hotărâtă. Apoi, trăgându-şi cu hotărâre umerii înapoi se îndreptă spre bărbatul aşezat tot cu spatele.

Rămase puțin deoparte, în afara privirii antrenorului, ca să nu-l deranjeze în plină treabă. Calul, o iapă tânără, de doi ani era viforoasă şi tresărea de fiecare dată când pătura îi atingea spinarea. Era un exemplar foarte frumos, poate prea în vârstă pentru un asemenea antrenament, dar proprietarii de cai pur-sânge întârziau adesea cu dresajul.

— Hai, eşti o fată bună, reluă vocea stăpânită a dresorului.

Slăbind frâul, puse pătura pe iapă şi o lăsă acolo. Calul se cabra, dar bărbatul îl ţinu. Cu putere, mângâindu-i coama cu afecţiune. Atunci, Rachel îl privi mai atent pe Cord Cantrell: era înalt, subţire, cu umerii laţi, cu picioarele lungi şi musculoase. Un bărbat frumos, cu adevărat.

— Cord!

Surprinsă, Rachel se întoarse şi văzu un cow-boy cărunt traversând în goană locul de dresură.

— Ţi-am spus săptămâna asta să ţesali iapa şi tu nici măcar nu te-ai apucat!

Speriată, iapa se trase înapoi şi fugi spre cealaltă margine a ţarcului. Cord îşi înăbuşi o înjurătură şi se întoarse încet.

— A stat prea multă vreme liberă, Tom – spuse el despărţind puţin cuvintele pentru a se face mai bine înţeles. Dacă vrei să faci din ea un cal bun, ai nevoie de timp.

— Mă grăbesc. Pentru mine iepşoara asta nu valorează nimic în starea asta, în care e acum. Ori o dresezi imediat, ori dă-o lui Jim. El ştie să obţină rezultate rapide şi asta mă interesează.

— „Lui Jim”? Chipul lui Cord se împietri.

— Dacă foloseşti cravaşa cu iapa asta, o vei pierde. Nu va mai folosi câţiva ani la nimic şi nimănui.

— Puţin îmi pasă de ceea ce se va întâmpla peste câţiva ani. Eu vreau să vând calul acum. Nu pot hrăni niciun animal şi niciun angajat nerentabil. Gândeşte-te la asta, Cantrell.

Omul se îndepărta deja, sub privirea furioasă a lui Cord. Cu pumnii strânşi, acesta îşi stăpânea cu greu furia. Apoi se întoarse şi tânăra îi văzu chipul crispându-se. Se îndreptă spre ea cu pasul uşor, fără să-i dea atenţie.

Neliniştită, Rachel se întoarse în grajd. Mai bine să nu jignească mândria lui Cord, arătându-i că fusese martoră la incident.

Aşadar, aşteptă să o depăşească, cu câţiva metri şi îl chemă.

— Domnule Cantrell!

El se opri şi se întoarse.

— Ce s-a întâmplat?

Descumpănită de tonul acesta mânios, Rachel rămase mută, cu inima bătând şi cu un nod în gât. Apoi Cord se îmblânzi, ca şi cum şi-ar fi dat seama că agresase o vizitatoare nevinovată.

— Scuzaţi, murmură el, după un lung oftat. Vă pot fi de folos cu ceva?

Îl vedea pentru prima dată de aproape. Ochii lui albaştri mai luceau încă de mânie şi fruntea adânc brăzdată îi dădeau o expresie severă.

— Nu, adică da, se bâlbâi ea, făcând un pas înainte… poate.

O privi intrigat.

— Pot să aleg între „da” şi „nu”?

Ea simţi că se înroşeşte fără voie.

— Voiam să spun că aşa sper.

Cord se apropie şi o observă mai atent.

— Bine, fetiţo, şi eu sper, spuse el cu o voce voit insinuantă.

Rachel înţepeni şi ridică bărbia. Nu cumva să interpreteze altfel scopul vizitei!

— Vreau să vă propun o afacere, declară ea insistând pe cuvântul „afacere”.

— Da? Ce fel de afacere?

Îndată, tânăra îşi regretă iniţiativa. Într-adevăr, ce căuta ea aici? Dar, din păcate, era prea târziu să fugă, micul discurs pregătit se risipi şi rămase din el doar concluzia.

— Domnule Cantrell, ridicând ochii spre el…

— Eu… aş vrea să mă luaţi de nevastă.

Probabil nu înţelesese bine! Ba da. Ea vorbise foarte limpede, fără niciun echivoc. Era, fără îndoială, o glumă!

Şi una bună, de altfel! Un cadou frumos de ziua lui. Russ şi Eranek îl tachinau destul că avea aproape 32 de ani şi că era celibatar înrăit!

Totuşi, Cord privise bine în jur şi nu văzuse nimic, căci se aşteptă să apară nişte bărbaţi, râzând, satisfăcuţi de gluma lor. Uitându-se din nou la fată, observă hotărârea ei şi scânteia care-i sclipea în ochii verzi-cenuşii. Rasă bună! Era, într-adevăr, foarte drăguţă!

Îşi împinse pălăria pe spate. Acum era rândul său să-şi folosească umorul personal!

— Sigur că te voi lua de nevastă, dragă, spuse destul de tare, ca să fie auzit de cei care trăgeau cu urechea.

De fapt, situaţia îi plăcea din ce în ce mai tare. Fata era foarte seducătoare, cu pantalonul său blue jeans bine strâns pe picioarele lungi şi fine, cu cămaşa roz deschisă larg pe pielea albă a decolteului…

— De fapt, urmă el pe un ton detaşat, am putea începe luna de miere imediat. Şi se apropie foarte mult de Rachel, murmurând:

— Este nişte fân în grajd. Am putea face un pat pentru îndrăgostiţi, ce zici?

Şocată, fata înţepeni. Oricum nu s-ar fi putut mişca fără să-l atingă pe Cord. Şi ştia din instinct că acest contact ar fi fost primejdios. Nici n-o atinsese încă şi trupul ei fremăta fără voie, picioarele se îngreunaseră parcă şi inima îi bătea. Ca să nu mai vorbim de emoţia ciudată care o cuprindea, la ideea că ar putea să ajungă în fân, în braţele acestui bărbat… Trebuia să se retragă cât mai urgent.

— Domnule Cantrell, spuse" ea făcându-i semn să dea înapoi. Vă rog, d-le Cantrell…

Dar el nu mai respira şi ochii îi exprimau acum o dorinţă reală. În sfârşit, s-a îndepărtat. Dar încet.

— Sunt dezolată, se scuză ea făcând câţiva paşi într-o parte. Ar fi trebuit să mă explic mai întâi… Eram atât de nervoasă, încât…

Cord îi aruncă o privire mirată.

— Nu te-a trimis Russ?

— Russ? Nu cunosc niciun Russ. Şi nu m-a trimis nimeni. Am venit cu adevărat să vă cer să mă luaţi de nevastă… Vă rog, ascultaţi-mă.

Complet nemulţumit. Cord îşi încrucişă braţele şi se sprijini de boxă.

— Sunt numai urechi.

Fata inspiră adânc.

— Îmi dau seama că încercarea mea poate părea ridicolă, spuse Rachel, trecându-şi mâna prin păr, dar, dacă nu-mi găsesc repede un soţ, voi fi obligată să-mi vând ferma.

Cord lua un aer sceptic.

— N-am auzit niciodată să se vorbească de o lege care poate obliga o femeie să se mărite, doar ca să aibă o fermă.

— Sunt foarte serioasă, domnule Cantrell, preciză femeia, cu o voce a cărei fermitate o surprinse chiar pe ea. Şi vă asigur că propunerea mea merită efortul de a fi ascultată.

Cord privi mai atent femeia superbă care-i stătea în faţă. O privire strălucitoare, obrajii îmbujoraţi, gura tentantă, corpul suplu şi zvelt.

— De fapt, nu mă îndoiesc nicio clipă că propunerea dvs. Valorează oboseala de a fi ascultată, conchise pe un ton maliţios.

Un fulger de mânie trecu prin ochii lui Rachel.

— Nu sunt un animal care poate fi preţuit şi vândut, d-le Cantrell, spuse ea rece. Vreau doar să mă mărit, ca să-mi pot păstra ferma. Peste un an vom divorţa şi fiecare va merge pe drumul său. În aşteptare, veţi beneficia de un loc de muncă unde nimeni nu vă va spune cum să vă ocupaţi de un cal, adăugă ea cu perfidie.

Deci, asistase la discuţia cu Tom.

— Şi, urmă ea, vă voi dărui vreo mie de acri la Abilene. Soţul meu mi le-a lăsat. Eu nu l-am folosit dar, dacă sunteţi interesat, vă puteţi instala acolo propria fermă. Dacă nu doriţi, îl veţi putea vinde oricând.

O mie de acri? Dacă-l interesau? Nu cred că exista niciun dresor de cai, are să nu viseze să aibă propria fermă, să fie propriul său stăpân…

— Ce înseamnă când spuneţi „să vă păstraţi ferma”? întrebă el.

— Soţul meu, Michael, a murit acum doi ani, într-un accident de avion. A făcut un testament care stipulează că gestiunea financiară şi administrativă a bunurilor lăsate, inclusiv ferma, va fi asigurată de fratele său Earl până mă voi recăsători.

— De ce a făcut asta?

— Nu vă priveşte.

— Chiar aşa? Îmi cereţi să vă iau în căsătorie şi îmi spuneţi că n-am dreptul să întreb de ce. În acest caz îmi rămâne doar să vă salut, doamnă. Sunt încântat că am făcut cunoştinţă.

Şi chiar îi întoarse spatele.

— Aşteptaţi!

El se opri o clipă, înainte de a se întoarce, cu mâinile în şolduri. Rachel scoase un oftat. El avea dreptate, ştia, dar situaţia era atât de umilitoare!

— Michael voia să hotărască totul, începu, adunându-şi tot curajul. Pentru el şi pentru toţi cei din jur, adăugă ea cu un zâmbet amar. Voia să facă bine, desigur, dar nu i-a venit niciodată ideea că eram capabilă să mă descurc singură. Se gândea mereu să mă protejeze, să se ocupe de mine.

Niciodată n-ar fi crezut că aş putea conduce singură ferma T.

— Ferma T.? repetă Cord.

Toată lumea o cunoştea. Cord îşi aminti chiar că auzise de moartea proprietarului, cu doi ani în urmă. Acum îi venea în minte şi numele: Stephens, Michael Stephens.

— Am auzit de soţul dvs. Dacă am memoria bună, lucra în. Industria petrolieră, şi a cumpărat ferma ca să v-o ofere dvs.

Rachel scutură din cap.

— Nu, asta-i povestea pe care a spus-o ziariştilor, dar ferma, de fapt, făcea parte dintr-o societate pe care el a răscumpărat-o. Întotdeauna a vrut s-o revândă. Aştepta doar un cumpărător.

Se îndreptă spre poartă şi respiră aerul călduţ al acestui început de aprilie. Era doar zece şi jumătate, iar căldura promitea să devină înăbușitoare.

— Toată viaţa am trăit în apartamente, mari şi triste… Tatăl meu m-a aruncat în cursa lui pentru reuşită profesională. Eu am prevăzut că Michael o să-mi impună acelaşi stil de viaţă. În doi ani de căsătorie, am locuit în cinci case şi patru state diferite… Şi atunci, prima dată când am pus piciorul pe pământul fermei T., cam la şase luni de la moartea soţului meu m-am îndrăgostit imediat. Am avut imediat senzaţia că sunt acasă.

Rachel îşi încrucişă braţele, fără a-şi desprinde privirea de cea a lui Cord.

— Mi-ar fi plăcut să ne instalăm aici, dar Michael a spus că nu era practic pentru el. Închiriase deja un apartament la Dallas. M-am resemnat să locuiesc la fermă doar în timpul week-end- ului, când venea el să-şi supravegheze „investiţia”. Apoi a murit şi Earl a rămas stupefiat că m-am mutat în această fermă. Pretindea că nu este un loc civilizat… A insistat să o vând, dar am refuzat. De atunci, cearta dintre noi n-a mai încetat.

— Nu e prea uşor pentru o femeie să conducă o fermă, recunoscu Cord.

Tânăra râse cu un râs senzual, care-i dădu lui Cord frisoane.

— Mai ales pentru o orășeancă, răsfăţată, nu-i aşa? Am auzit adesea fraza asta, credeţi-mă. În final, n-a făcut decât să-mi întărească hotărârea.

Încetul cu încetul, Cord începea să priceapă.

— Sunteţi pe calc de a-mi spune că vreţi să vă căsătoriţi cu un necunoscut ca să scăpaţi de cumnatul dvs.?

Rachel roşi puternic dar susţinu, totuşi, privirea interlocutorului.

— Earl’ se ocupă de doi ani cu distrugerea fermei. Cumpără fân de proastă calitate, îşi plăteşte muncitorii cu întârziere şi refuză să facă reparaţiile indispensabile. În plus, este un prost administrator Dresorul meu m-a părăsit săptămâna trecută, când Earl i-a spus că-i va micşora leafa. Dacă nu-l înlocuiesc. Puţinii clienţi pe care-i mai am vor pleca în curând.

Earl ştia foarte bine că nicio fermă nu se putea descurca fără un dresor. Fără a-l fi întâlnit niciodată, Cord avea de pe acum părerea formată în privinţa lui Earl.

— Ferma mi-a dat un sens vieţii, continua Rachel aplecându-se, pentru a strânge un pumn de fân. Simt pentru prima dată o responsabilitate. Mi-e greu să vă explic sentimentele mole dar pot să afirm că, în sfârşit, ştiu ce înseamnă a fi „angajat”.

În atitudinea lui Rachel ceva îi spunea lui Cord că nu minte. Totuşi, înţelegea cu greu că o femeie atât de frumoasă poate alege o viaţă atât de dură.

— Şi familia dvs.? De ce nu-i cereţi să vă ajute?

Privirea lui Rachel se înăspri.

— Tata mi-a spus că va fi foarte bucuros să mă primească în Germania, când mi-o veni mintea la cap. Până atunci trebuie să mă descurc… N-a înţeles că exact asta voiam şi eu: să mă descurc. Şi singură.

Cord scutură din cap. Unele lucruri îi scăpau încă.

— Permiteți-mi. Nu văd dificultatea de a vă găsi un soţ. De ce îmi faceţi propunerea asta mie, un străin?

— Poate oi fi eu disperată, dar simţ practic am. Am dat unui detectiv sarcina de a face o listă a tuturor dresorilor celibatari care mi-ar conveni. Numele dvs. Figura în capul listei. Acum e clar?

După tonul femeii, căsătoria asta părea mei mult o închisoare, decât un eveniment fericit.

Dar nu tot aşa o judeca şi Cord? Şi chiar mama lui?

O clipă se gândi serios. Timp de un an să fie propriul său stăpân, să se ocupe de cai aşa cum ştia al. Şi apoi… Posibilitatea de a avea propria fermă… Nu.

Chiar numai pentru un an, căsătoria rămânea căsătorie. O privi pe tânăra femeie şi îşi simţi trupul încordându-se. Desigur, avea nevoie de o femeie şi cea din faţa lui era frumoasă. Dar dorinţa nu avea să-l facă să-şi piardă raţiunea şi Rachel era inclusă în preţ.

— Doamnă Stephens, spuse ol scoţându-şi pălăria ca să-şi treacă o mână prin păr, căsătoria nu prea e făcută pentru mine. Vă apreciez propunerea, dar cred că trebuie s-o refuz.

— Bine, acum vă înţeleg perfect, domnule Cantrell, răspunse ea cu o voce seacă, dar fără mânie. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat.

Şi băgându-şi o mână în buzunar, scoase o carte de vizită pe care i-o întinse.

— Dacă vă schimbaţi părerea, mă găsiţi aici până când voi… încheia afacerea.

Cord se gândi, brusc, că ea va vizita ferma vecină şi va face aceeaşi propunere viitorului dresor. Ideea îi displăcea, fără să ştie de ce.

— Hei, doamnă Stephens, strigă fugind după ea, în timp ce ea se îndepărta.

Era gata să urce în maşină, dar s-a întors.

— Cum vă numiţi? Adică, vreau să spun, prenumele…

— Rachel, spuse ea urcând la volan.

Şi îi surâse pentru ultima dată. Desigur, pentru a-i demonstra că nu-i purta pică, ci că afacerile sunt afaceri şi atât. Şi totuşi, el ar fi jurat că acest surâs promitea mai mult.