Viata lui Isus de Leo Taxil
CUVÂNT ÎNAINTE
În legătură cu Iisus Hristos, circulă trei opinii:
1. Unii cred că este un zeu care a venit să petreacă un timp pe pământ, în pielea unui om;
2. Alții sunt de părere că este un agitator evreu care, pentru că a suferit în mod deosebit, a fost zeificat de adepții ideilor lui de emancipare socială;
3. În sfârșit, alții cred că personajul n-a existat niciodată, cu atât mai puțin apostolii lui, și că legenda lui, copiată după diverse alte mituri religioase, a fost fabricată în momentul în care, păgânismul căzând în desuetudine, profitorii de pe urma prostiei umane și-au spus c-ar fi bine să creeze o religie nouă. După o lungă și atentă examinare a argumentelor pro și contra, m-am situat definitiv printre partizanii ultimei păreri.
Așadar, cartea pe care o veți citi nu a fost scrisă cu scopul de a-l minimaliza pe Isus-zeul și, în schimb, de a-l preamări pe Isus-omul, întrucât autorul nu crede în existența unuia mai mult decât în a celuilalt. Scopul pe care mi l-am propus este ca, urmărind pas cu pas legenda creștină, să scot la iveală toate absurditățile și toate contradicțiile, pentru a demonstra clar că, de la un capăt la altul, orice aspect am examina, povestea lui Iisus Hristos, om sau zeu, nu este decât o țesătură de povești imorale și stupide.
Partea întâi
COPILĂRIA LUI HRISTOS
CAPITOLUL 1 – Viziunea lui Zaharia
Pe timpul acela, Cuvântul – adică Domnul Iisus (pe numele său mic: Alphonse) încă nu se născuse. [n.tr.: Alphonse = personajul lui Al. Dumas fiul din comedia „Domnul Alphonse”, devenit epitet pentru un amant întreținut de o femeie]. Dar exista printre preoții din Ierusalim un levit care se numea Zaharia. Acest Zaharia locuia la țară; căsuța lui era situată în Youttah, în mijlocul munților Iudeei. El avea o soție (pe atunci, preoții iudei se însurau) care răspundea – atunci când era strigată – la numele Elisabeta.
Cei doi soți, ne spune apostolul Luca, „erau drepți înaintea lui Dumnezeu și urmau neclintit toate poruncile și rânduielile Domnului”. Dar ei își vedeau cucernicia pusă la grea încercare. Poate credeți că banii credincioșilor nu mai intrau în pușculița lor? Nu, nu despre asta era vorba. Ceea ce-i mâhnea pe Zaharia și Elisabeta era faptul că, în ciuda tuturor eforturilor lor, nu puteau face copii. Or, domnul preot și diavolița de nevastă-sa începuseră să se pârguiască. Încă câțiva ani de infertilitate a soției și venerabilul levit ar fi trebuit să renunțe definitiv la speranța de a pune în brațele doicii un urmaș autentic. Acest lucru era cu atât mai rușinos, cu cât la iudei se arătau cu degetul familiile lipsite de copii: infertilitatea era un motiv de dezonoare. Elisabeta și Zaharia lucrau deci cu sârg să-și facă progenituri. Dar, al naibii ghinion, nu reușeau și pace. Ioc! Zaharia era furios.
În aceste condiții, levitul fu chemat la Ierusalim, pentru serviciul la Templu. Trebuie să vă spun că preoții evrei își îndeplineau sarcinile cu rândul. Meseria, prin natura ei, nu era prea obositoare și, pe lângă aceasta, existau și vacanțele. În timpul acestor vacanțe, Zaharia se relaxa în casa lui de la țară, din Youttah. Zaharia nu putea să refuze. Ar fi preferat să continue, împreună soția lui, să planteze verze, acele verze extraordinare în care uneori se găsește un bebeluș. Dar regula era rigidă, categorică, absolută. La Templu, Zaharia, la Templu! Bietul om gândea că i-a venit prea devreme rândul la datoria preoțească. Cu atât mai rău pentru el! Trebui să plece!
Astfel, Zaharia luă deci drumul Ierusalimului, bodogănind. Din fericire, dacă fiecare medalie are reversul ei, logica face ca și fiecare revers de medalie să aibă partea lui frumoasă. Cum diversele oficii ce trebuiau îndeplinite săptămânal de către preoți se trăgeau la sorți, soarta îl desemnase pe Zaharia pentru postul de „arzător de tămâie”. Or, e bine să știți că cea mai mare onoare ce-i putea fi hărăzită unui preot era exact aceea de arzător de tămâie. A! dar asta nu era o nimica toată! La domnii evrei, lucrurile se petreceau cu mare solemnitate. În primul rând, chiar în mijlocul sanctuarului de trei ori sfânt, între un candelabru enorm cu șapte brațe și o masă garnisită cu pâini binecuvântate, era un altar de aur. Hei, ce ziceți de asta, mieii mei? Nici că se putea ceva mai luxos! Doar un voal separa acest magnific sanctuar de o altă încăpere, numită Tabernacol, care era și mai sacră decât sanctuarul, deoarece acolo se afla, învăluit în maiestuoasa lui invizibilitate, tata Iehova [n.tr.: numele personal al lui Dumnezeu, în scripturile ebraice], numit și Preaînaltul sau Domnul Savaot. Și nu intra cine voia în Tabernacol: numai arzătorul de tămâie avea dreptul să pătrundă în acest loc de temut.
De îndată ce preotul însărcinat cu acest oficiu intra în Templu, mulțimea intona imnuri de bucurie, se reaprindeau flăcările lămpilor, oamenii se îndepărtau respectuos de preotul oficiant, care, lăsând copiii din cor dincolo de barieră, punea numai el piciorul pe dalele sanctuarului. După care, la un semn dat de un prinț al preoților, el arunca parfumuri în foc, adică nu apă de colonie, așa cum ați putea crede, ci o tămâie pură, reprezentând rugile credincioșilor [n.tr.: La catolici, cardinalii și episcopii sunt numiți „prinți ai Bisericii” sau „prinți ai preoților”]. În timp ce tămâia ardea, domnul preot se apleca, apoi mergea către Tabernacol de-a-ndăratelea, pentru a nu întoarce spatele la altar. Un clopot îi anunța ieșirea și binecuvântările pe care avea să le răspândească asupra oamenilor. Imediat, leviții urlau imnuri pioase, acompaniați de sfânta hărmălaie a muzicii Templului. Era grandios, era maiestuos, era impozant. Oh! Mie-mi spui?
Această ceremonie era într-atât de emoționantă și stranie, încât evreii nu asistau niciodată la ea fără a simți o neliniște ascunsă. Gândiți-vă doar! Preotul care intra în Tabernacol îi ducea lui Dumnezeu însuși rugăciunile lor, simbolizate prin tămâia care ardea în fața draperiei lăsate: dacă Iehova îi respingea ofranda, dacă îl lovea pentru a-i pedepsi o greșeală insignifiantă, tot Israelul ar fi fost lovit de aceeași pedeapsă și toți evreii ar fi sfeclit-o. Știți dumneavoastră, cu lucrurile sfinte nu-i de glumit! De asemenea, ce mare era nerăbdarea mulțimii, din momentul în care arzătorul de tămâie trecea de cealaltă parte a cortinei! Oare ce răspuns avea el să aducă din partea Celui Veșnic, se întreba fiecare? Prin urmare, exista obiceiul ca arzătorul de tămâie să se achite de funcțiile lui cât mai repede posibil, pentru a nu prelungi emoția generală.
Dar iată că în ziua aceea Zaharia nu mai termina. Temerile israeliților creșteau: secundele și minutele se scurgeau încet, ca secolele și Zaharia nu apărea. În sfârșit, își iți nasul de după perdea, dar ce nas! Un nas imens, un nas care se alungise într-un mod jalnic. Atârna trist și lugubru, pe o față îngrozită. În plus, proprietarul acestei fețe îngrozite și al acestui nas trist tremura ca o frunză. Se întâmplase deci ceva foarte grav în spatele draperiei? Te cred și eu! Ceva de neimaginat. Ascultați povestea și tremurați!
Zaharia, care nu era prost, își spusese: „În timp ce duc bunului Dumnezeu tatăl rugăciunile tuturor acestor oameni, de care oricum nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, ar trebui să-i prezint invizibilului Savaot și o mică rugăminte personală”. Și, după ce-și făcuse acest raționament, se prosternase, șoptind: „Doamne, dacă ai avea puțină bunăvoință, ai pune capăt sterilității soției mele și, grație atotputerniciei tale, ai face în așa fel, încât Elisabeta să mă răsplătească cu un copil, fără să mă mai lase să aștept”. Și Zaharia rămăsese pentru un timp cu fruntea pe podeaua Tabernacolului. Când și-o ridicase, zbang! se trezise nas în nas cu un înger scăldat într-o lumină orbitoare. În loc să fie bucuros, prostănacul de Zaharia se speriase; nu se așteptase să vadă atât de repede un mesager al Domnului. Fusese nevoie ca îngerul să-l liniștească:
— Potolește-ți teama, o! Zaharia, binecuvântat între toți Zaharii, îi spusese îngerul. Domnul ți-a auzit rugăciunea și ți-a împlinit-o; printr-un efect special retroactiv, pe care mintea ta umană nu-l poate pricepe, îți transformă acum nevasta. Ai lăsat-o pe Elisabeta în starea ei normală de infertilitate; ei bine, în mai puțin de 9 luni, o să-mi dai vești. Uite, vrei să-ți dau amănunte? Vei avea un băiat și-l vei numi Ioan. Mai mult, va fi bucuria ta și a Israelului; nu va bea niciodată vin și nici alte băuturi amețitoare. El va predica oamenilor și, cum nu va predica beat, va fi mereu crezut. La auzul vocii lui, necredincioșii se vor converti și chiar – o să te uimesc peste măsură acum, bătrâne – el, acest Ioan, o să fie precursorul lui Mesia.
Era prea frumos! Soțul Elisabetei crezuse că e o farsă și-i răspunsese îngerului:
— Domnule, bunul Dumnezeu îmi dă mult mai mult decât i-am cerut. Cumva își râde de mine în acest fel? Aș vrea să te cred, dar dă-mi o dovadă despre divinitatea mesajului tău.
Îngerul se simțise extrem de ofensat de această neîncredere.
— Deci așa, bunul meu om! răspunsese el. Când eu vin la tine prietenește, cu instrucțiuni din partea lui tata Savaot, tu-ți închipui că vreau să-ți joc o farsă! E prea de tot! Ei bine, atunci să știi că eu sunt Gabriel, arhanghel de prim rang, unul dintre primele spirite în fața lui Dumnezeu. Și, ca să te învăț minte ca de-acum înainte să crezi fără să ceri explicații, din acest moment și până în ziua când se va împlini ce te-am anunțat, vei fi mut.
Cu aceste cuvinte, îngerul Gabriel zburase prin tavan, fără să-i mai spună la revedere stupefiatului Zaharia. Misiunea îngerului fusese atât de serioasă, încât Zaharia, într-adevăr, se afla în imposibilitatea de a o lua ca pe o glumă. Era mut ca un pește, amărâtul! Înțelegeți acum că nefericitul levit avu dreptate să facă o figură imposibilă când apăru în fața oamenilor, revenind din cealaltă parte a perdelei. Zadarnic îl întrebau oamenii:
— Ei bine, ce s-a întâmplat? Vorbește, domnu’ preot!
Dădea din cap cu un aer consternat, lucru care nu era deloc de natură a-i liniști pe credincioși. Nu putură scoate nimic de la el, în afară de niște clătinări din cap și niște sunete nearticulate. În seara aceea, tot Israelul merse la culcare cuprins de spaime teribile, iar noaptea fu torturat de coșmaruri.
CAPITOLUL 2 – Precursorul
Odată serviciul terminat, Zaharia reveni degrabă la Youttah. În scurt timp, burta respectabilei preotese începu să se bombeze. Acest fapt puse în mișcare toate limbile comunității, exceptând limba soțului ei, care nu mai funcționa deloc. Și nu era doar mut, ghinionistul Zaharia, în plus, devenise și surd, chiar dacă asta nu fusese prevăzut în program. Totuși, deși surd, își dădea seama că oamenii se distrau pe seama faptului că doamna Elisabeta se afla atât de brusc într-o postură interesantă. Așa că, în timpul ultimilor 5 luni de sarcină o ținu ascunsă. „Nimic mai natural decât această retragere, spun teologii catolici; el decise s-o ferească de privirile răuvoitoare ale oamenilor, care se minunau de această concepție nesperată”. Într-adevăr, nimic nu era mai minunat.
La momentul potrivit, Elisabeta aduse pe lume un copil frumos, pe care moașa îl declară de sex masculin. Profeția îngerului se adeverea; dar această profeție cu cântec nu se împlinise încă pe de-a-ntregul. În momentul nașterii copilului, evenimentul anunțat de Gabriel se realizase, iar Zaharia, conform promisiunii mesagerului ceresc, ar fi trebuit să-și recapete vocea. Aș! El rămase la fel de surd și mut ca mai înainte. Bunul Dumnezeu tatăl ținea ca vindecarea preotului său să se săvârșească în public. La ce bun să faci minuni în cerc restrâns? Zaharia era deci mai surdo-mut ca oricând și așa avea să rămână până în ziua ceremoniei religioase publice care, printre evrei, urmează nașterii oricărui băiat. Această ceremonie era cea a circumciziei. La opt zile după ce micul Ioan – acesta era numele pe care-l impusese îngerul – își făcuse apariția pe acest pământ, fu dus la Templu și suferi operația chirurgicală care este botezul la evrei și musulmani. Brusc, Zaharia strigă:
— Ah!… ah!… ah!… În sfârșit! Prieteni, pot vorbi! Vorbesc! Și, pentru a recupera timpul pierdut în cele nouă luni de muțenie, se puse pe loc să recite un imn lung, compoziție proprie, în care celebra gloria lui Iehova-Savaot. Acest imn de revelație trebuie citit; merită! Îl regăsim peste tot în Evanghelie. Iată aici începutul:
„Binecuvântat fie Domnul, strigă Zaharia îndată ce i se dezlegă limba, binecuvântat fie Dumnezeul lui Israel, pentru că el a vegheat și-și va mântui poporul. În familia lui David, în familia mea, Domnul a făcut să crească un corn și acest corn va fi salvarea noastră…” etc. (Luca, capitolul 1, versetele 68-69). Textual. Nu inventez nimic. Dar să nu-l judecăm prea aspru pe Zaharia, din moment ce era atât de încântat de cornul lui.
Micuțul Ioan fu crescut de mama lui și de Zaharia cu o grijă deosebită. De notat doar un detaliu curios: băiatul fugea cât de des putea din casa părintească și, în loc să meargă la școală, se ducea pe câmp. Acolo, obișnuia să vorbească singur ore în șir. După cum vedem, nu-i niciun dubiu că Ioan era precursorul lui Mesia, pe care populațiile evreiești îl așteptau. Când și cum se va naște acest Mesia? Este ceea ce urmează să vedem fără întârziere.
CAPITOLUL 3 – Lucrarea Sfântului Duh
Îngerul Gabriel, acest tânăr trimis al lui Iehova pe care l-am văzut mai devreme în Tabernacol, era un băiat foarte descurcăreț. Gabriel, dacă ar fi să ne luăm după cărțile sfinte, era specializat în uimirea oamenilor, pe care-i anunța că urmează să aibă plozi. L-am văzut în exercițiul funcțiunii când cu nașterea lui Ioan, și o să-l mai vedem făcând același lucru… unde? În casa unei verișoare a Elisabetei.
Elisabeta avea o verișoară pe nume Maria, care locuia în Nazaret, un sat obscur din Galileea. Maria era tânără, oacheșă și frumușică, s-o mănânci, nu alta. O bucățică bună pentru un rege…
Pe atunci, nu exista nimeni altcineva pe post de rege în Iudeea în afară de Irod, care, ca să fim cinstiți, nu era un rege adevărat în ochii evreilor, căci era un monarh impus de romani, adică un uzurpator. De rege legitim, nici urmă! Dar casta regală a lui David număra totuși un anumit număr de descendenți, printre care și un tâmplar cu numele predestinat de Iosif.
Așadar, Maria, bucățică potrivită pentru un rege, se logodise cu Iosif, urmașul regelui David. Tatăl și mama tinerei, tăticu Ioachim și mămica Ana, își dedicaseră la început domnișoara Domnului, aceasta însemnând că, încă din copilărie, o puseseră să promită solemn, în plin Templu, că nu se va mărita niciodată și că va lucra exclusiv pentru domnii preoți.
Într-o bună zi, Ioachim și Ana se răzgândiră și, dintr-un motiv pe care Evanghelia uită să ni-l facă cunoscut, își logodiră fata cu tâmplarul Iosif. Poate că-i datorau acestuia o sumă prea mare față de cât puteau ei să plătească și, viclean cum era, Iosif le-o ceruse pe tânăra fată, ca să stingă datoria. Uneori se practică și asemenea aranjamente. Pe scurt, șterseră cu buretele toate angajamentele anterioare și logodna Mariei cu Iosif fu celebrată într-o manieră solemnă, în exact aceleași Templu în care micuța își formulase jurământul anterior.
Pe parcursul secolelor, în timpurile de demult, ca și astăzi, preoții au avut întotdeauna un dezvoltat simț al afacerii. Li se promisese brunețica drept slujnică dar, în schimbul câtorva sute de arginți, căzură totuși de acord să treacă cu vederea acea promisiune și binecuvântară logodna cu tâmplarul, la fel cum ar fi binecuvântat-o și pe cea a vânzătorului din colț.
Maria era singura care avea de pierdut. Iosif nu era tocmai la prima tinerețe; avea o barbă mare și stufoasă, un aer arțăgos, cam puțin păr în cap și un fel cam ursuz de a vorbi. Un asemenea logodnic nu însemna un viitor prea vesel și apoi, fata își lua foarte în serios jurămintele. Întâia oară când i se vorbi de Iosif, se strâmbă și spuse:
— La naiba! Și cum rămâne cu jurământul meu de virginitate?
Din fericire pentru el, Iosif era un fin diplomat. Arboră un surâs inefabil, își trecu degetele prin puținul păr pe care-l mai avea și zise pe un ton degajat:
— Oh! Dacă asta-i tot ce te îngrijorează domnișoară, pot să te liniștesc foarte ușor. Presupun că-ți închipui că ăsta este motivul pentru care vreau să mă însor. Ai cuvântul meu că te înșeli. Mie unul nu prea-mi pasă de lucrurile astea. Nu… pe scurt, sunt îngrozitor de plictisit. N-am pe nimeni care să-mi țină companie. Am avut un papagal, dar mi-a murit săptămâna trecută. În plus, uită-te la pantalonii mei: eu însumi îmi cos nasturii și sunt atât de prost cusuți! Vezi tu, dacă-mi caut o nevastă, e ca să am și eu o friptură bine făcută și haine îngrijite. Așa înțeleg eu căsătoria.
Toate acestea fuseseră rostite pe un ton atât de blând, încât mamei Ana îi dădură lacrimile. Se întoarse către fiica ei și-i strecură aceste vorbe la ureche:
— Ei, hai, nu fi așa scorțoasă, prostuțo! Mai întâi că tatăl tău și cu mine vrem totuși să te mărităm și, întrucât ne datorezi supunere, ar fi mai bine să ne împlinești voința. Nu avem mijloacele necesare ca tu să-ți poți ține jurământul anterior. Lui taică-tău, știi doar, îi merg cam prost afacerile de ceva timp. Ca să intri definitiv slujnică la Templu, leviții ne cer o contribuție consistentă ca trusou, în timp ce Iosif te ia fără niciun fel de zestre. Haide, hotărăște-te acuma, neghioabo – nu mai găsești tu un soț așa de bun…
Maria își plecase ochii în pământ și șoptise:
— Bine, mamă, accept. Numai că, bineînțeles, n-o să mă răzgândesc niciodată în privința condițiilor impuse de mine.
— Iosif se înclinase și replicase:
— Domnișoară, îmi faci o mare onoare.
Și așa devenise fiica lui moș Ioachim logodnica urmașului lui David.
Până în ziua nunții, tânăra brunetă rămase în casa părinților, îngrijind de gospodărie, în timp ce aceștia lucrau ziua la casele patronilor lor.
Ei bine, într-o minunată dimineață de martie, chiar la sosirea primăverii, într-un moment în care Maria se afla singurică în camera ei, un tânăr bine făcut și arătos intră în cameră. Bruna copilă își ridică ochii și se arătă uimită. Dar surpriza n-avea nimic respingător; dimpotrivă. Tânărul cel chipeș înaintă cu un zâmbet dulce pe buze.
— Te salut, Maria, zise el. Oh! Ești cu adevărat plină de grație. Se vede bine că Domnul e cu tine, El, autorul a tot ce este încântător. Ești privilegiată între toate femeile; copilul ce se va naște din tine va fi de o mie de ori binecuvântat.
Maria era din ce în ce mai uimită, și în același timp încântată. Niciodată nu-i mai auziseră urechile o voce atât de melodioasă. Ce diferență față de vocea spartă a bătrânului uncheș, care-i era sortit ca soț. Însă ceea ce o uimea cel mai tare era să-l audă vorbind despre copilul care se va naște din ea. Îi răspunse tânărului chipeș (și aici preiau textual fraza evanghelistului Luca, capitolul 1, versetul 34): „Cum s-ar putea una ca asta, din moment ce eu nu am cunoscut niciun bărbat?”
Naivitatea ei dezarmantă îl copleși pe tânărul cel chipeș.
— N-ai nicio grijă în privința asta, răspunse el, o, grațioasă Maria. N-ai nicio teamă. Acesta este un detaliu nesemnificativ. Numele meu este Gabriel și sunt de profesie înger, așa încât poți să mă crezi pe cuvânt. Lasă harul Preaînaltului să te acopere cu umbra lui și vei vedea mai apoi. Îți spun, drăguța mea, vei avea un copil și-l vei boteza Iisus și toată lumea îi va spune Fiul lui Dumnezeu. Din acel moment, tânăra Maria a fost convinsă.
— Sunt la dispoziția ta, îi zise ea abandonându-se voinței Domnului. Să mi se facă precum spui.
„Ce s-a întâmplat atunci în casa din Nazaret?” se întreabă mai târziu Monseniorul Dupanloup, care și el a scris „Viața lui Isus”. Și Sfântul episcop adaugă: „În acel moment, Cuvântul se făcu trup”. Gata făcut Cuvântul! Odată misiunea încheiată, îngerul Gabriel dădu din aripi și dispăru, ca de obicei, prin tavan. Fecioara fusese fecundată; operațiunea Sfântului Duh reușise pe deplin.
Îngerul Gabriel, salutând-o în felul lui pe tânăra Maria
În această privință, o să-mi permit să-i pun o întrebare simplă vechiului meu prieten, Sfântul Părinte, Papa: De ce evangheliile îl numesc pe Iisus Hristos când „Fiul lui Dumnezeu”, când „Fiul Omului” La naiba, „Fiul Omului” și „Fiul lui Dumnezeu” nu înseamnă același lucru! Cu atât mai mult, cu cât Gabriel e cuvântul evreiesc, care înseamnă ad litteram: „Omul lui Dumnezeu”. Sfinte Părinte, n-ai vrea să fii atât de drăguț și să ne explici toate astea la următorul conciliu? Căci dacă unii credincioși ar începe să-și imagineze că evangheliștii, numindu-l pe Hristos în același timp Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu, voiau să spună că numitul Iisus era fiul „Omului lui Dumnezeu”, asta ar risca să ne aducă o nouă erezie. În orice caz, Preasfinte Părinte, să nu crezi că fac această observație doar în numele meu. În calitatea mea de credincios până în măduva oaselor, eu îl exclud pe îngerul Gabriel din lucrarea Sfântului Duh. De departe prefer să cred – și încă cu tărie, te asigur – că porumbelul s-a achitat singur de această sarcină. Este infinit mai amuzant.
CAPITOLUL 4 – Maria, acasă la Elisabeta
Așadar, porumbelul acționase și trebuie să recunoaștem că porumbelul făcea lucrurile bine. Atât de bine, încât, în doar câteva zile, tânăra Maria fu perfect conștientă de fericitul accident care i se întâmplase. Nu spuse nimănui nimic, afirmă Evanghelia, dar ea știa foarte bine despre ce era vorba. Ca să vedeți, ce fată rea! De dimineața până seara stătea îngândurată, amintindu-și cu plăcere vizita chipeșului Gabriel și evenimentul care urmase. Întorși seara de la muncă, tata Ioachim și mama Ana se întrebau de ce devenise fetița lor așa de visătoare.
— Se gândește la Iosif, zicea Ioachim, făcându-i cu ochiul.
— Nici gând, răspundea Ana, mai șireată. Mă tem că-i altceva la mijloc, și acel altceva nu se numește în niciun caz Iosif.
— Crezi?
— E cum am onoarea să-ți spun, Ioachime.
— Atunci e grav!
— Ei! Nu-i chiar așa grav! Măria nu e proastă; zgâtiei noastre trebuie că-i umblă niște idei prin cap. La vârsta ei, e permis, a ajuns la vârsta la care inima dictează. Dar Măria e o fată virtuoasă de felul ei; putem sta liniștiți. E prea deșteaptă ca să calce strâmb… Îmi cunosc fata, ce naiba! Că doar nu degeaba sunt eu maică-sa!
Cât despre Iosif, el continuă să-i arate Mariei toată atenția unui logodnic care-și ia rolul în serios. Nu trecea o săptămână fără să vină în casa lui Ioachim, înarmat cu un buchet de flori superb, în care, printre flori, predominau niște crini magnifici. Era un gest delicat și de bun gust. Tâmplarii au știut întotdeauna să fie curtenitori, rămânând în același timp discreți.
În acest timp, Maria, care nu îndrăznise să-și mărturisească secretul nici mamei, nici tatălui, simțea nevoia să verse din preaplinul sufletului ei într-un alt suflet devotat și discret. Această nevoie de a se destăinui cuiva era, în fond, ceva normal. Ea ceru voie lui Ioachim și Anei să meargă și să stea un timp la verișoara ei, Elisabeta. Ioachim și Ana se sfătuiră între ei și nu văzură niciun inconvenient în îndeplinirea acestei dorințe. Așadar, Maria se duse la Youttah.
E bine să spunem că în acel moment, soția lui Zaharia nu-l adusese încă pe lume pe micuțul Ioan; precursorul lui Mesia era doar pe drum. De fapt, Luca, evanghelistul care este foarte precis în informații pe care le dă, ne spune că Elisabeta concepuse copilul cu exact 6 luni înainte de logodna Mariei cu Iosif.
Când Elisabeta, care locuia retrasă, în mijlocul munților Iudeii, o văzu pe verișoara ei venind spre ea, avu o surpriză plină de o dulce satisfacție. Cele două femei se înțeleseră dintr-o privire.
— Bine ai venit, Maria, spuse Elisabeta. Se pupară pe amândoi obrajii.
— Verișoară, spuse Măria roșind, puțin intimidată, ce bucuroasă sunt că te văd! Dac-ai ști…
— Da, îmi dau seama… Suntem amândouă foarte fericite, dar mai mult tu, nu-i așa? De cum te-am văzut, curios lucru, copilul mi-a a tresărit în pântece… Este semn bun, crede-mă!
Maria nu voia nimic mai mult decât să creadă aceste vorbe frumoase ale verișoarei ei. Și pălăvrăgiră așa vreme îndelungată.
— O să te țin la mine câteva zile, draga mea, spuse Elisabeta. Prezența ta aici o să-mi poarte noroc. Nici că se putea o primire mai plăcută. Astfel, Măria nu-i mai putu ascunde nimic Elisabetei. Îi povesti despre vizita îngerului și despre cât de mult îl iubea ea pe El, cel care binevoise să-și aplece privirea asupra ei. Își deschise sufletul și strigă într-o explozie de bucurie:
— Sufletul meu îl glorifică pe Domnul meu și inima mea, gândindu-se la el, se umple în fiecare zi de fericire. Sunt slujitoarea Domnului meu, care a hotărât să-mi acorde mie favorurile lui și a făcut lucruri mărețe în mine…
Elisabeta zâmbea, plină de înțelegere față de Maria. Aceasta continuă:
— Numele lui e sfânt pentru mine. Mi-era foame, el m-a îndestulat. Mi-a arătat puterea brațului lui, astfel că toate generațiile mă vor numi preafericita.
Elisabeta o luă de mâini:
— Ești adorabilă, draga mea Maria!
Această revărsare de fericire între verișoare ținu așa trei luni, până în ziua în care sacrificatorul Zaharia fu declarat tătic în numele legii. În acea zi, Maria se întoarse la Nazaret. Numai că, deoarece trecuseră trei luni de când Cuvântul devenise trup, burta brunetei începea să atragă privirile.
