Razboiul Spionilor de Bogdan Papadie
În interiorul şi dincolo de graniţele României
CUPRINS: RĂZBOIUL SPIONILOR ÎN INTERIORUL ŞI DINCOLO DE GRANIŢELE ROMÂNIEI.
Prefaţă.
Partea întâi.
Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete.
I. În slujba adevărului istoric.
II. „Războiul spionilor” în contextul actual a. „Inflaţia” franceză b. Colosul informativ american c. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA.
D. FSB = KGB?
C. Spioni ruşi, politicieni celebri f. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici g. Mossad şi seria eşecurilor h. „GUOANBU” – spionajul chinez.
III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după 1989 a. „Jocul” PSD cu terorismul b. şi „compromisul UDMR.
C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” d. Lumini şi umbre e. Sarcini ce revin Serviciului Român de Informaţii în calitate de responsabil-coordonator al Capitolului IV – Probleme de securitate – al Planului Naţional de Aderare a României la NATO.
E.1. Planul de acţiune pentru aderare (MAP) e.2. Consiliul ele parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) e.3. Parteneriatul pentru pace intensificat (PfP) e.4. Securitatea personalului e.5. Securitate fizică e.6. INFOSEC.
E.7. Principiul „nevoii de a şti” e.8. Autoritatea naţională de securitate f. Serviciul Român de Infonnaţii şi protecţia informaţiilor clasificate sau cum se deschide Cutia „Pandorei” g. Sistemul Informatic Integrat h. Controlul societăţii civile asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii i. Agenţii străini lovesc în imaginea S. R. I.
Raportul Armaghedon 7
Armaghedon 7
IV. Serviciul de Informaţii Externe (S. I. E.) – realizări şi controverse a. Scurt istoric b. Conducători b.1. Şefii Serviciului de Informaţii Externe c. Combaterea terorismului internaţional în viziunea S. I. E.
D. S. I. E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, cauze şi fapte d.1. De ce este evitată România?
D.2. Alte scandaluri ale Preşedintelui Bush.
V. Strategia de securitate a României 1. Sistemul securităţii naţionale 1.1. Interesele naţionale de securitate ale României 1.2. Obiectivele politicii de securitate naţională 1.3. Mediul internaţional de securitate 1.3.1. Un cadou organizaţional activ şi adoptabil 1.3.2. Către noi forme de solidaritate 1.3.3. Europa este într-o continuă schimbare 1.3.4. Democraţia este o resursă importantă a mediului intern de securitate 1.3.5. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură economică 1.4. Factorii de risc la adresa securităţii României 1.4.1. Sub umbrela climatului internaţional 1.4.2. Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale 1.4.3. Noi provocări 1.4.4. Vulnerabilităţi în situaţia internă 1.5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională 1.5.1. În domeniul politico-administrativ 1.5.2. În domeniul economic 1.5.3. În domeniul social 1.5.4. În domeniul educaţiei, cercetării şi culturii 7.5.5. În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice.
1.5.6. În domeniul apărării naţionale 1.5.7. În domeniul politicii externe 1.6. Resursele politicii de securitate 1.7. Concluzii 2. Rolul şi locul serviciilor de informaţii în ansamblul eforturilor.
României de integrare euroantlantică 2.1. Atribuţiile şi competenţele serviciilor de informaţii în deplină concordanţă cu prevederile legilor şi cu principiile statului de drept 2.2. Adaptarea continuă la mutaţiile din contextul operaţional.
2.3. Relaţionarea funcţională cu celelalte instituţii din sistemul de securitate naţională 2.4. Controlul democratic al serviciilor de informaţii 2.5. Prevenirea şi combaterea terorismului 2.6. Cooperarea cu servicii similare din străinătate 2.7. Serviciile de informaţii – factor activ în demersurile României de integrare în NATO.
VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere” al Europei a. „CIA şi Noua Ordine Mondială – provocări până în anul 2015” a.l. Comunităţi islamice în Balcani – Bosnia a.2. Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani a.3. UCK şi fundamentalismul islamic a.4. După Bosnia, Kosovo a.5. Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie 2001 a. 6. Spionajul – o armă de temut a Islamului a.1. Concluzii a. 8. Celule teroriste islamice în România a.9. Şi în Europa b. Istoria neromanţată a celui mai cântat terorist al lumii – Ossama ben Laden b. 1. „Cuvânt înainte „b.2. „Despre psihologia atentatorilor sinucigaşi” b.3. „Problema prevenirii: au dat greş politica şi serviciile secrete?
B.4. „Perspective” c. România – un „rai” pentru terorismul internaţional.
Abu Nidal (ANO)
Hezbollah.
Fraţii Musulmani.
Frontul de Eliberare a Palestinei.
Partidul Eliberării Islamice (PEI)
Hamas (Harakat Mugawan Islamiya)
Fatah.
Organizaţia „15 MAP’
Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei.
PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK).
Expulzări.
Cronologia acţiunilor teroriste în România.
Concluzie c.l. „Mafia drogurilor finanţează organizaţiile teroriste din România” c.2. „România – Turnul Babel al drogurilor” c. 3. România – cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est c.4. „Colaborarea” autorităţilor române cu reţelele kurde şi mafia italiană d. Migraţia, „aliatul” crimei organizate.
VII. Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma” credinţei.
Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc.
Cult şi sectă – o distincţie Fundamentală.
Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţia actuală 1. Câteva repere 2. Penetrarea fenomenului satanist în România «Epoca Romparkin» (1993-l995) «Epoca Anioşa» (1995-l998) «Epoca Netsulf» (din 1998)
Partea a doua.
Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de UDMR în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta.
În loc de introducere a. Istoria nu iartă!
A.1. AVO încearcă destabilizarea Ardealului a.2. Cu sprijin din interiorul politicii autohtone, agenţii Budapestei au penetrat structurile locale ale administraţiei de stat. Cronologia principalelor evenimente cu caracter vădit antiromânesc.
Ianuarie-Februarie 1990 15 februarie.
27 februarie.
Martie 1990.
9 martie 14 martie 15 martie 16 martie 20 martie
— 21 martie
— 31 martie.
Aprilie 1990 6 aprilie 29 aprilie.
Iunie 1990 5 iunie
— 14 iunie.
Octombrie 1990 14 octombrie
— 20 octombrie 23 octombrie 26 octombrie.
Noiembrie 1990 1 noiembrie.
Decembrie 1990 1 decembrie 16 decembrie.
21 decembrie.
Ianuarie 1991
Februarie 1991 6 februarie 13 februarie.
27 februarie.
Martie 1991 13 martie.
Aprilie 1991 20 aprilie 30 aprilie.
Mai 1991 3 mai 75 mai.
Iunie 1991 6 iunie 12 iunie.
Septembrie 1991 11 septembrie.
Octombrie 1991 9 octombrie 11 octombrie 19 octombrie 20 octombrie.
Noiembrie 1991 1 noiembrie 6 noiembrie 18 noiembrie 21 noiembrie.
Decembrie 1991 8 Decembrie.
Ianuarie 1992
Februarie 1992 12 februarie 18 februarie 20 februarie.
Martie 1992 14 martie 19 martie 21 martie 26 martie.
Aprilie 1992 8 aprilie 1992
Mai 1992 13 mai 29 mai.
Iunie 1992 29 iunie.
August 1992 27 august 28 august.
Septembrie 1992
Octombrie 1992 25 octombrie.
Decembrie 1992 2 decembrie.
Ianuarie 1993.
20 ianuarie 27 ianuarie.
Februarie 1993 4 februarie 10 februarie.
Martie 1993 2 martie 3 martie.
Aprilie 1993 6 aprilie 8 aprilie 23 aprilie 29 aprilie.
Mai 1993 13 mai 29 mai.
Iunie 1993 16 iunie.
August 1993 5 august.
Octombrie 1993.
4 octombrie
— 6 octombrie
— 17 octombrie.
Februarie 1994 1 februarie 5 februarie 9 februarie 23 februarie.
Martie 1994 24 martie 29 martie.
Aprilie 1994 29 aprilie.
Mai 1994 11 mai.
Iunie 1994 16 iunie.
Iulie 1994 2 iulie 6 iulie 16 iulie 20 iulie.
Septembrie 1994 25 septembrie.
Octombrie 1994 5 octombrie 6 octombrie 8 octombrie 26 octombrie.
Noiembrie 1994 4 noiembrie 10 noiembrie.
Decembrie 1994 11 decembrie.
Ianuarie 1995 4 ianuarie 7 ianuarie 13 ianuarie 18 ianuarie 30 ianuarie 31 ianuarie.
Februarie 1995 4 februarie 14 februarie 24 februarie 24 februarie.
Aprilie 1995 18 Aprilie 29 Aprilie.
Mai 1995 5 mai 10 mai
— 28 mai.
Iunie 1995 4 iulie 5 iulie 6 iulie 29 iulie.
August 1995 31 august.
Septembrie 1995 29 septembrie.
Octombrie 1995 31 Octombrie.
Noiembrie 1995 1 noiembrie.
Decembrie 1995 6 decembrie 12 decembrie.
Ianuarie 1996 10 Ianuarie 12 ianuarie 17 ianuarie 23 ianuarie.
Februarie 1996 6 februarie 17 februarie.
Martie 1996 3 martie 15 martie.
Aprilie 1996 8 aprilie.
Mai 1996 20 mai 22 mai.
Iunie 1996 8 iunie 23 iunie.
Iulie 1996 4 iulie 5 iulie 13 iulie 16 iulie 18 iulie.
August 1996 14 august 28 august.
Septembrie 1996 3 septembrie 16 septembrie 26 septembrie.
Octombrie 1996 3 octombrie.
Noiembrie 1996 4 noiembrie.
Decembrie 1996 6 decembrie 10 decembrie 12 decembrie 18 decembrie.
Ianuarie 1997 22 ianuarie.
Februarie 1997 12 februarie.
Martie 1997 15 martie 25 martie.
Aprilie 1997 4 aprilie 14 aprilie.
Mai 1997 2 mai 6 mai 20 mai.
Iunie 1997 20 iunie.
Septembrie 1997 4 septembrie 12 septembrie.
Octombrie 1997 23 octombrie.
Decembrie 1997 4 decembrie 8 decembrie 11 decembrie.
Ianuarie 1998 4 februarie 27 februarie.
Martie 1998 3 martie 12 martie 13 martie.
Aprilie 1998
Iulie 1998 8 iulie 14 iulie 24 iulie 28 iulie.
August 1998 20 august.
Septembrie 1998.
11 septembrie 12 septembrie 19 septembrie.
Decembrie 1998 1 decembrie.
Ianuarie 1999 6 ianuarie 15 ianuarie.
Februarie 1999 16 februarie.
Martie 1999 18 martie.
Aprilie 1999
— 24 aprilie 28 aprilie.
Iunie 1999 12 iunie.
August 1999 17 august.
Septembrie 1999 19 septembrie 22 septembrie.
Octombrie 1999 20 octombrie.
Decembrie 1999
Ianuarie 2000 4 ianuarie 10 ianuarie 27 ianuarie.
Februarie 2000 12 februarie 16 februarie.
Martie 2000 11 martie 14 martie.
Aprilie 2000 14 aprilie 26 aprilie.
Mai 2000 15 mai 16 mai 24 mai.
Iunie 2000
Iulie 2000 28 iulie 29 iulie.
August 2000 10 august 27 august.
Septembrie 2000 26 septembrie.
Octombrie 2000 9 octombrie.
Ianuarie 2001
Februarie 2001 20 februarie.
Martie 2001 2 martie 26 martie.
Aprilie 2001 26 aprilie.
Iunie 2001 4 iunie 19 iunie 26 iunie.
Iulie 2001 30 iulie.
August 2001 4 august 12 august.
Septembrie 2001 5 septembrie.
Octombrie 2001 3 octombrie 12 octombrie 30 octombrie.
Noiembrie 2001 1 noiembrie 16 noiembrie 28 noiembrie.
Decembrie 2001 1 decembrie 15 decembrie 16 decembrie 28 decembrie a. 3 Românii din Harghita şi Covasna se ridică împotriva Budapestei a.4. Refluxul autorităţii statului în Har-Cov a.5. Aspecte specifice ale relaţiilor interetnice în Covasna şi Harghita 1. Consideraţii generale 2. Câteva aspecte privind discriminarea românilor din judeţele Covasna şi Harghita în viziunea societăţii civile româneşti 3. Dimensiuni ale „autoguvernării” şi „autonomiei” locale în viziunea UDMR
4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000 a.6. Acţiuni antimmâneşti ce sunt consemnate în ra/warte (analize) ale serviciilor secrete din România „Operaţiunea Duna”, o acţiune prin care Viktor Orban a vizat Ardealul!
Patrimoniul etnografic al României se află în pericol!
UDMR a pus ochii pe un tezaur inestimabil: bisericile – cetăţi săseşti!
Acordul de comerţ liber cu Ungaria, OK pentru maghiari!
„MOL” cumpără terenuri în Ardeal.
Conspiraţia maghiară: Ţinta, România!
1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare 2. Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice 3. Extinderea sectorului bancar cu intervenţia unor bănci din Ungaria.
4. Euroregiunile româneşti, conduse de miniparlamentc.
Separatiştii maghiari îşi bat joc de Istoria României a. 7. Concluzii ale unor istorici şi specialişti din sistemul siguranţei naţionale a.8. Trebuie evitat un eventual conflict intéręt nie.
ANEXA.
Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariţie a. Maghiarizarea şi drepturile românilor de dincolo de Tisa. A. 1. Biserica, liantul continuităţii românismului b. Decimarea minorităţii româneşti c. în Ungaria, studenţii români se pot număra pe degete.
C. L. Nit şi-au pierdui vechea credinţa c.2. Învăţământul, mult sub ceea ce oferă România minorităţilor. C. 3. În şcolile româneşti se predă în limba maghiară d. Dintre cei 75 de deputaţi „români” prezenţi în Parlamentul de la.
Budapesta, 60 nu cunoşteau limba română d.i., Cultura, sufletul pribeagului „d.2. Faima românilor din Ungaria d.3. UCRU.
D.4. JCRU.
E. Reprezentaţia românească e.l. Există (şi) presă românească f. Relaţiile româno-ungare sunt ascendente fi. Investiţii noi f.2. Bani pentru cultură g. Să nu uităm! Scandalul şi compromisul monumentului de la Arad, o palmă dată pe obrazul poporului român g.l. Ansamblul monumental „HUNGARIA” (documentar)
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.
PREFAŢĂ.
Înainte de a începe să citim această captivantă carte, să încercăm să răspundem – succint – unei întrebări: Ce este spionajul? Spionajul este arta neagră a relaţiilor internaţionale. Vreme de şapte milenii, spionajul a fost clasat printre artele negre ale istoriei, strict segregat de afacerile politice. Abia începând cu Franţa veacului 17, cardinalii Richelieu şi Mazarin – fiecare din ei ocupând fotoliul de prim-ministru, vreme de 18 ani – introduc oficial spionajul în alcovul politicii. Mazarin lansând chiar o faimoasă aserţiune care face şi astăzi carieră: „Serviciul de spionaj este felinarul de noapte care luminează sumbrele cărări ale politicului „.
Un alt posibil răspuns, la întrebarea de mai sus ar fi: spionajul este – după prostituţie – cea mai veche meserie a oamenilor. Şi totuşi, despre spionaj se vorbeşte, la scenă deschisă, foarte rar şi foarte puţin. Ca şi despre prostituţie. Puţini istorici au curajul să vorbească lejer despre rolul prostituţiei, despre influenţa covârşitoare a curtezanelor – un eufemism, pentru practicantele acestei ancestrale meserii – asupra marilor întâmplări din istoria lumii. De asemenea, în mod tradiţional, istoriografia oficială ignoră partitura executată de spionaj, în concertul evenimentelor mondiale. De ce atâta mister? E bine? E rău? Nu e nici bine, nici rău. Ci este necesar. Absolut necesar! Pentru că spionajul operează asupra unui teribil material: informaţia! Un material, deopotrivă, exploziv şi gingaş. Un material mai preţios decât aurul. Francis Bacon spunea cândva că „informaţia înseamnă putere”. Cine vânează mai multe informaţii, dispune de mai multă putere. Şi cum ar mai putea vâna pisica şoareci, dacă i-am pune clopoţei? De aceea este necesar misterul. Lunea spionajului e unică, pentru că nu mai există un alt domeniu al îndeletnicirilor umane care să se consume exclusiv în umbră, în tăcere, într-un deplin anonimat.
Nu de puţine ori, în activitatea de spionaj, preţul eşecului fiind sacrificiul suprem.
Spionajul este un război permanent. Şi total. Un război invizibil care se întinde peste toate fronturile condiţiei umane. Aici armele nu tac niciodată! Şi niciodată, în acest ciudat război, nu vom cunoaşte adevărul întreg al istoriei. În celebrul său cabinet negru, Churchill obişnuia să afirme: „în spionaj, adevărul trebuie însoţit, întotdeauna, de o puternică gardă pretoriană de minciuni”.
Această excepţională carte.
— Războiul spionilor – ne demonstrează magistral că spionul modern culege informaţii din absolut orice domeniu de activitate. Astfel, există spionaj economic, spionaj ştiinţific sau spionaj industruial, spionaj politic, spionaj militar ori spionaj financiar, spionaj comercial şi chiar spionaj religios. Organizaţia catolică „Opus Dei”, fondată în 1928 de Josemaria Escriva, astăzi cu peste 80 000 de membri, constituie un veritabil serviciu secret al Vaticanului. Spionajul contemporan se află infiltrat în toate compartimentele vieţii sociale şi ale vieţii private. Orice informaţie – secretă sau ncsecrată – produsă de o societate umană nu scapă ochiului avizat, strict specializat şi îndelung exersat al spionului. În materie de spionaj, nu cxsită prieteni sau neprieteni: oricine spionează pe oricine! Desigur, există pondere şi există nuanţe, când spionezi un amic sau un inamic, dar spionaj există permanent şi împotriva tuturor. Un personaj foarte avizat – l-am numit pe reputatul I. C. Masterman – spunea că „unica regidă în spionajul contemporan este aceea de a spiona orice putere, indiferent dacă acea putere ne este prieten sau duşman „
Spionajul, ca şi contraspionajul, este omniscient, omnipotent şi omniprezent. Nu-l scapă nimic. Nici chiar viaţa privată a oamenilor. Mai ales slăbiciunile lor, păcatele lor, pasiunile lor, gusturile, înclinaţiile, capacităţile intelectuale, bolile de care suferă, fobiile şi dorinţele, petele negre din trecutul lor. Tot-tot! Oamenii pot fi agresivi, diabolici sau fermecători, disperaţi, blajini, bezmetici, cutezători sau hrăpăreţi, generoşi sau detestabili; pot fi cârcotaşi, orgolioşi, invidioşi sau desfrânaţi, exaltaţi sau farisei; pot deveni posesivi, smeriţi, avari, sau lăudăroşi, vicioşi, mincinoşi, lacomi sau pătimaşi. Toate aceste ascunse trăsături de caracter se pot constitui în tot atâtea informaţii extrem de preţioase, utilizate cu precădere în munca de recrutare de agenţi secreţi, de exploatare în orb, de compromitere a unor personaje sus-puse, de şantajare, dirijare, manipulare sau influenţare a acestora. Abisul uman, unde acţionează spionul, este imens. Este, de fapt, un imperiu fără de hotare. Pentru că fară de hotare este şi sufletul omenesc. Pe vremea când era şef al Serviciului de contraspionaj francez – cu numai câţiva ani în urmă – contele de Marenches declara la o conferinţă de presă: „In ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”. Aviz înalţilor dregători ai ţării noastre, care cam fac băşcălie – ca să nu-l spun criminală bătaie de joc – atunci când discută despre spionaj şi contraspionaj! E trist, dar istoria se repetă adeseori, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie.
În aceste condiţii, meritul autorilor acestei cărţi – erudiţii Gabriel I. Năstase şi Bogdan Păpădie – evoluează dintr-un simplu gest publicistic, într-un profund mesaj patriotic. Într-un grav semnal de alarmă. Cartea Războiul spionilor dezvăluindu-ne o lume, în care graniţa dintre esenţe şi aparenţe este atât de labilă, atât de nesigură: lumea spionajului.
Cartea pe care tocmai te pregăteşti s-o citeşti – ilustre Cititor – ne vorbeşte despre patriotism, spioni şi contraspioni, ne devoalează tenebrele, pericolul şi puterea malefică de penetrare a spionajului. Şi ne îndeamnă să ne servim patria – cu abnegaţie şi sacrificiu – în sfera veşnic fierbinte a serviciilor secrete. Adică, acolo unde istoria este aşezată între oglinzi strâmbe, încât nu mai ştii cine minte şi cine spune adevărul. Bertolt Brecht, scriitor, dramaturg şi, în acelaşi timp, spion al fostei Germanii comuniste, ne face o cinică mărturisire: „Estul şi Vestul sunt două curve; dar curva mea e gravidă”.
Literatura de spionaj şi contraspionaj, precum această carte-document, este un gen aparte, mai special, mai subtil, uneori trebuie să citeşti printre rânduri, să decriptezi limbajul folosit, să-l pătrunzi structura şi să te laşi furat de ritmul lui alert şi palpitant.
Ca să te apropii de lumea spionajului, ca să scrii despre spioni, trebuie să te documentezi temeinic. Foarte temeinic. Trebuie să înveţi – desigur, din surse sorginte – ce înseamnă agent de influentă, sau de supraveghere, ori de provocare, ce este acela un cifru, sau o cârtiţă, ori un contact pasager, ce este criptanaliza, legenda sau cutia de scrisori. Trebuie să înţelegi ce înseamnă exploatarea în orb, sau propaganda gri, propaganda neagră ori dezinformarea. Trebuie să afli ce sunt jocurile operative, interceptările secrete, protecţia contrainformativă sau acţiunea de acoperire. Este o lume de care nu te poţi apropia cu superficialitate. Iar autorii acestei cărţi au demonstrat, cu prisosinţă, că au vrut, au ştiut şi au putut să ne ofere exact informaţiile necesare.
Spioni, spionaj, război al spionilor. S-ar putea spune că spionii mişună printre noi. Dacă e aşa, atunci de ce atât de puţini spioni celebri sunt consemnaţi de istorie? Simplu! Pentru că un spion nu devine celebru, decât când este prins. Când cade. Aşa cum este cazul prea-frumoasei Mata Hari, sau al sclipitorului Richard Sorge. Din aceeaşi ilustră galerie îl desprindem pe Oleg Pankovski, ori pe omul de ştiinţă Philby, sau pe poliglotul Cicero, ori pe soţii Julius şi Ethel Rosenberg. Sau – de ce nu?
— Pe mai recentul spion Aldrich Ames, plantat de ruşi chiar în fruntea Departamentului de contrainformaţii din cadrul CIA. Restul e tăcere! Marii spioni sunt prinşi rar, foarte rar. Plevuşcă se agaţă mai repede. Sau, cum spunea Eugen Cristescu, unul din şefii spionajului românesc: „Uneori, este necesar să prinzi o maimuţă, ca să sperii un tigru”.
Olimpian Ungherea.
Partea întâi.
Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete.
I. În slujba adevărului istoric.
De ce o asemenea carte? Cum nu suntem nici primii şi nici ultimii care abordează delicata problemă a Unităţii Statului Român, într-un context mai larg, vom răspunde simplu: ESTE NECESARĂ!
De ce este necesară? Deoarece România se află, în continuare, în plin proces de transformare istorică, perioadă ce poate da naştere unor convulsii ce riscă să scape de sub control. Mai mult, pot conduce la evenimente imprevizibile, cu urmări pe termen lung în viaţa socio-politică, culturală şi economică. Aşadar, nu puţini se întreabă şi pe bună dreptate, cum de s-a ajuns aici? Ei bine, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi”, a liderilor României de după 1989 a condus, de exemplu, la tragica şi ruşinoasa situaţie ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri care s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a românilor şi secuilor din Transilvania. Ca să nu vorbim de modul ruşinos în care unii guvernanţi şi-au dat în cele din urmă acordul, din raţiuni electorale probabil, pentru ridicarea „Statuii Libertăţii” de la Arad, edificiu ce elogiază „Ungaria Mare” şi „eroii” şovinismului maghiar de la 1848: aşa -declaraţii 13 generali, rămaşi în istorie ca asasini diabolici a 40.000 de români! Se întorc străbunii în morminte în fine, dar nu în ultimul rând, cauzele care au condus la astfel de efecte umilitoare pentru Naţiunea Română nu mai reprezintă de foarte mult timp o noutate pentru analişti. Deja o certitudine, România este o ţară aflată la intersecţia intereselor a trei mari puteri: Statele Unite, Rusia şi Uniunea Europeană. Prima a condiţionat liniştirea minoritarilor, în special a celor de origine maghiară, de acceptarea rămânerii României ca „zonă tampon”, evident sub influenţa lor şi a NATO. Ruşii, la rândul lor, pot acţiona minoritarii unguri, direct din Budapesta, prin agenţi recrutaţi încă din timpul ocupaţiei sovietice. In acest fel, şantajul este unul pe faţă: dacă acceptăm baze NATO pe teritoriul românesc, ne provoacă cu minoritarii unguri (acţiune aflată în plină desfăşurare), ne lovesc în economie şi mută noi forţe militare în Moldova sau Ucraina. Şi nu este o utopie, chiar dacă aparent Moscova a început să retragă „ceva” din trupele sale din Transnistria. Ca argument, menţinerea trupelor ruseşti în Moldova este un obiectiv strategic pe termen lung al Kremlinului, stabilit printr-un decret prezidenţial în anul 1995. Un rol important în luarea acestei decizii l-a avut Evgheni Primakov, şef al spionajului Moscovei la acea vreme. În momentul de faţă (al scrierii cărţii – n.a.), Primakov, un vechi agent KGB, este preşedinte al Camerei de Comerţ a Rusiei şi responsabil al Guvernului rus pentru problemele Transnistriei. Or, Camera de Comerţ a folosit întotdeauna drept acoperire pentru numeroşi agenţi ai spionajului rus (SVR).
Altfel, un al doilea plan al Moscovei prevede dislocarea a 30 de baze militare în străinătate pe întreg teritoriul CSI, fie că sunt construite unele noi, fie că sunt consolidate cele existente. Pentru o bază permanentă în Moldova, ar fi nevoie de un acord similar cu cel semnat în anul 1997 cu Ucraina pe 20 de ani, pentru flota militară rusă de la Marea Neagră. Mai mult, prezenţa în Moldova este văzută drept vitală de către Kremlin, odată ce România vecină se pregăteşte intens de aderarea la NATO în anul 2004 (până la editarea cărţii de faţă, acest lucru s-a petrecut – n.a.).
Altfel, ultimul proiect al Moscovei privind viitorul Moldovei a fost adus la Chişinău de către Dmitri Kozak, primul adjunct al şefului Administraţiei de la Kremlin. Conţinutul acestuia i-a şocat pe alţi participanţi la procesul de pace din Transnistria: UE, OSCE, SUA şi chiar Ucraina. Toate ar fi fost eliminate din joc dacă planul Kozak ar fi fost aprobat, iar Moldova ar fi ajuns în sfera de influenţă exclusivă a Rusiei. Planul Kozak ar fi redus practic puterea guvernului central de la Chişinău în favoarea Tiraspolului! Aranjamentul se aseamănă, oarecum, cu cel din provincia georgiană Adjaria sau din regiunea ucraineană Doneţk, unde doar liderii locali controlează situaţia şi se prefac că respectă suveranitatea Georgiei, respectiv a Ucrainei. Concomitent, documentul Kozak ar fi acordat puteri sporite liderilor din Transnistria şi Găgăuz Eri, care ar fi avut drept de veto în mai multe domenii, inclusiv în planul politicii externe. Aceasta ar fi însemnat că Moscova, prin enclavele separatiste, ar fi fost capabilă să împiedice ţări din CSI – ca Moldova, Georgia şi Azerbaidjan – să se integreze în UE sau să adere la NATO, or să facă parte din organizaţii regionale antiruseşti şi proamericane.
De asemenea, cum bine au remarcat şi ziariştii de la cotidianul „Ziua”, acest plan ar fi oferit posibilităţi pentru consolidarea influenţei Rusiei în Moldova, unul din obiectivele-cheie ale Moscovei fiind obţinerea pentru limba rusă a statutului de limbă oficială; ea deja are acest statut în Belarus, Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjikistan. Totuşi, planul Moscovei, al lui Vladimir Putin în speţă, s-a ciocnit de o puternică opoziţie în Moldova, inspirată şi de aşa-numita „Revoluţie de catifea” din noiembrie 2003, din Georgia. O „coincidenţă” nefastă pentru Moscova, dar bine gândită de serviciile secrete de la Washington, a făcut ca ambele evenimente să se producă în aceeaşi săptămână. Pe fundalul evoluţiilor din Georgia, Vladimir Putin se pregătea să zboare la Chişinău, pentru a semna Planul Kozak, iar opoziţia moldoveana anticomunistă începuse demonstraţii de masă. Căderea preşedintelui georgian, Eduard Sevardnadze, a indus panica în rândurile Partidului Comuniştilor din Moldova. Dacă liderii comunişti ar fi ignorat protestele şi ar fi acceptat Planul Kozak, ar fi provocat cu siguranţă tulburări şi o contralovitură aplicată autorităţilor comuniste de către naţionalişti. Rămâne de văzut doar cum va manevra Moscova această criză pe care a provocat-o în fine, cum şi în Georgia lucrurile sunt deja limpezi, noul preşedinte Mihail Sakasvili fiind un adept al relaţiilor strategice cu SUA, e posibil ca şi zilele comuniştilor de la Chişinău să fie numărate. Prin urmare, atenţia comunităţii internaţionale va fi concentrată de acum înainte mult mai serios pe situaţia gravă de la graniţa de Est a României, noua graniţă de Est a NATO.
În altă ordine de idei, să nu uităm, ruşii au recrutat masiv agentură din ţările ocupate în perioada comunistă. După ce s-au retras complet din România, în 1968, de exemplu, s-a constatat că „Ursul” de la Kremlin lăsase mai mulţi agenţi decât avea întreaga Securitate Română, fapt care explică şi dezastrul structurilor informative comuniste în 1989. Mai mult, americanii şi ruşii îşi cunosc reciproc informatorii şi agenţii de influenţă din România. Aceştia se urmăresc şi se lovesc reciproc din când în când, dar nu mortal! Fac front comun doar atunci când şefii lor îi asmut împotriva serviciilor secrete româneşti, cu predilecţie asupra specialiştilor formaţi în şcoala românească de spionaj şi contraspionaj de dinainte de ‘89, recunoscuţi şi temuţi la vremea respectivă de către majoritatea agenturilor din lume. Este şi motivul pentru care, în ciuda aparenţelor, SRI, noua structură informativă a României post revoluţionare, n-a putut renunţa în totalitate la ei, aceştia fiind specialişti în formarea cărora statul nostru a investit enorm.
În plus, americanii şi ruşii urmăresc cu interes poziţia strategică şi bogăţiile României, în special zăcămintele de aur şi argint de la Roşia Montană (cele mai mari din Europa), respectiv uriaşul zăcământ de petrol şi gaz natural din subsolul platoului continental din zona Insulei Şerpilor (aici lucrurile fiind, oarecum, complicate de uşurinţa cu care diplomaţia din România a binevoit să semneze ruşinosul Tratat cu Ucraina, prin care România a renunţat la majoritatea pretenţiilor legitime ale ţării noastre în favoarea statului vecin – n.a.), motiv pentru care se crede că Moscova a avut un rol decisiv în a fi susţinut Kievul în această dispută, pentru transformarea acelei părţi a Mării Negre, bogată în resurse de petrol şi gaze, într-o zonă de influenţă şi control a Rusiei. Sintetizând, putem spune că minorităţile, în special cea secuiască maghiarizată, sunt veritabile „piese grele” în mâinile puterilor străine ce fac Jocuri” în ţara noastră. Însă, trebuie să luăm în calcul şi faptul că Uniunea Europeană nu s-a implicat prea mult în acest delicat joc politic, cum este cel al minorităţilor etnice, decât (poate) pentru a se erija într-un „factor de stabilitate”, în fapt pentru a-şi atinge doar propriile interese economice.
În ce priveşte vecinii, România este înconjurată de state dacă nu ostile, cel puţin neprietenoase: Ucraina (la nord şi est) – ţară care nu acceptă compromisuri în a ne retroceda Bucovina de Nord, Ţinutul Herta şi Insula Şerpilor; Ungaria (la vest) – ce continuă să ridice, fie şi voalat, pretenţii asupra Transilvaniei; fosta Iugoslavie (sud-vest) – care nu poate uita eroarea politică şi strategică a acelei perioade de guvernare a României care a fost complice la agresiunea ce a condus la moartea a numeroşi civili; Bulgaria (sud) – stat extrem de imprevizibil şi Republica Moldova (est) – ţară în care regimul fidel Moscovei continuă rusificarea forţată a tuturor celor care încă se consideră urmaşi demni ai Marelui Ştefan cel Sfânt.
Dar, nu doar vecinii ne vizează ori sunt cu „ochii” pe noi. În septembrie 2000, de exemplu, în Oakland (California), s-a înfiinţat „SAFEWEB”, prima societate tehnologică specializată în ştergerea „urmelor” digitale de pe Internet (pe care le lasă un vizitator al unui site web). Stephen Hsu, cofondator şi director general al companiei, a fost susţinut financiar de către CIA pentru a pune la punct tehnica de calcul menită a bruia datele disponibile în momentul consultării web-ului. Din informaţiile pe care le deţinem, „SAFEWEB” acţionează din primăvara lui 2000 şi pe „teritoriul” virtual al României, toate informaţiile existente în reţeaua românească a Internetului fiind „consultate” de către specialiştii acestei companii. Adică de către CIA! Iar la acest capitol mai putem adăuga şi suma alocată pentru ţara noastră, respectiv 300.000 USD, necesari plăţii personalului care supraveghează permanent spaţiul virtual românesc (site-uri ale preşedinţiei, guvernului, ministerelor etc.), precum şi a susţinerii costurilor de „producţie”
De ce o asemenea carte? Pentru a mai ridica puţin din vălul care acoperă misterioasa lume a informaţiilor secrete, chiar dacă nu se pot da publicităţii decât anumite date, puţine din păcate şi pentru că tot românul trebuie să înţeleagă că politica înseamnă în primul rând economic, iar economicul înseamnă interese. Or, unde există interese, acolo se află şi frontul confruntărilor informative sau locul unde se duce RĂZBOIUL SPIONILOR!
IL „Războiul spionilor44 în contextul actual.
Pentru neavizaţi, serviciile secrete continuă să rămână, în condiţiile regimurilor democratice, un subiect controversat. Posibilitatea instrumentalizării lor – chiar în condiţiile statului de drept – de către puterea politică generează suspiciuni, mai ales în ce priveşte sinceritatea declaraţiilor repetate ale responsabililor acestor servicii despre echidistanţa lor faţă de forţele eşichierului politic. De aici şi controversa ridicată de întrebarea: pot fi sau nu serviciile secrete asimilate cu „poliţia politică” a unui stat? Subliniem aici că deja înrădăcinata „poliţie politică” se înscrie în erorile limbajului „de cauciuc” uzitat de noua clasă politică ajunsă la vârf după 1989. Practic, nu există „poliţie politică”, ca semn distinctiv al aparatului de represiune, or asta pentru simplul motiv că toate serviciile secrete din lume sunt fidele guvernelor care le patronează, fiind plătite de la bugetul de stat. Prin urmare şi CIA şi SVR-ul rusesc şi DGSE-ul francez şi Mossad-ul israelian, ca să exemplificăm cu unii din „greii” spionajului mondial, fac şi ele „poliţie politică” pentru guvernele pe care le deservesc prin lege.
În al doilea rând, capacitatea „comunităţii informative” de a se sustrage, parţial sau total, controlului instanţelor statului de drept, precum şi tendinţa ei de a se autonomiza în cadrul structurilor acestui stat nasc bănuieli în privinţa caracterului legal al diverselor activităţi desfăşurate de serviciile secrete. Iată de ce, de curând, un analist francez observa că serviciile secrete din ţara sa „se ascund, nu dau seama despre activităţile lor, iar cei care, în cadrul guvernului, sunt însărcinaţi să le controleze, le acordă o încredere minimă”. Ca urmare, o privire de ansamblu asupra principalelor servicii de informaţii în noile condiţii create de încheierea „Războiului Rece” este utilă, cu atât mai mult cu cât sfârşitul confruntării Est-Vest nu a însemnat încheierea războiului secret, ci numai deplasarea accentelor în direcţiile de investigaţie, unele din acestea regăsindu-se în bătălia informativ-economică româno-ungară din Transilvania. Vom începe cu Hexagonul, stat în care serviciile secrete au scris şi continuă să scrie adevărata istorie a „cocoşului galic”.
A. „Inflaţia” franceză în Franţa, „comunitatea informativă” este structurată pe cinci direcţii, cea mai importantă rămânând Direcţia Generală a Securităţii Exterioare (DGSE). Aşa cum arată şi denumirea, aria ei de activitate se plasează în afara teritoriului francez, deci vorbim despre spionajul din Hexagon. DGSE beneficiază de un buget parţial secret, primul ministru fiind, practic, cel care decide utilizarea fondurilor. După cum se ştie, în urma afacerii Ben Barka (fostul preşedinte al parlamentului marocan, care, beneficiind de azil politic în Franţa, a fost răpit şi a dispărut fără urmă în 1965), DGSE (denumită atunci Serviciul de Documentare Exterioară şi de Contraspionaj – SDECE) a fost trecut din subordinea primului ministru în aceea a ministrului Apărării. Din 1995, şeful de atunci al DGSE, Jacques Dewatre a ştiut, încă de când a preluat acest post, să „navigheze” între cele trei autorităţi de la care putea primi instrucţiuni: preşedintele republicii, şeful guvernului, respectiv ministrul Apărării. Potrivit legislaţiei franceze, el nu avea a da seama niciodată în faţa Parlamentului, ceea ce îi asigura, evident, o mare libertate de mişcare. Aceeaşi legislaţie acorda dreptul membrilor DGSE de a folosi în interes de serviciu false identităţi. Tot în subordinea ministrului Apărării se află şi Direcţia de Protecţie şi de Securitate a Apărării (DPSD), structură fixată de revista „Le Point” ca anacronică, având misiunea de a supraveghea din interior forţele militare. Acum cinci ani a fost creată şi Direcţia Informaţiilor Militare (DRM), a cărei activitate se axează pe obţinerea de informaţii secrete despre armatele străine.
Cum era de aşteptat, nici Ministerul de Interne nu s-a lăsat mai prejos, dispunând de două servicii de informaţii: Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST), practic, serviciul naţional de contraspionaj şi Serviciul Informaţiilor Generale (RG), a cărui funcţie este de a supraveghea şi informa guvernul asupra situaţiei interne din ţară, în această misiune RG primind un sprijin substanţial din partea jandarmeriei naţionale, subordonată, totuşi, ministerului Apărării. Totuşi, graţie reţelei de posturi în teritoriu şi a mijloacelor tehnice puse la dispoziţie, jandarmeria apare ca însăşi ca un semiserviciu de informaţii. Aşa cum remarca spiritual Jean Guisnel, „nebuloasa” serviciilor de informaţii franceze „detesta şi o face în continuare, mai presus de orice, două lucruri: ca guvernul să o supravegheze îndeaproape şi ca presa să se intereseze de ea”.
B. Colosul informativ american.
De partea cealaltă, Statele Unite continuă să aloce serviciilor de informaţii sume uriaşe, care se plasează între 27-30 de miliarde de dolari anual, adică întreg bugetul armatei franceze. Cel mai cunoscut dintre aceste servicii este, desigur, CIA. Condusă de George Tenet, Agenţia Centrală de Investigaţii dispunea, înainte de atentatele din septembrie 2001, de 16.000 de angajaţi. Eşecurile suferite anterior tragediei de la World Trade Center şi Pentagon („cârtiţa” Aldrich Ames, este, desigur, exemplul cel mai concludent) au umbrit, cum era şi firesc, renumele Agenţiei. De parcă nu era suficient, criticii CIA pretindeau că bombardamentul de represalii – în urma atentatelor teroriste din Kenya şi Tanzania – s-a datorat unei informaţii greşite furnizate de CIA, întrucât întreprinderea farmaceutică de la Kahrtoum (Sudan) nu producea nici un fel de arme chimice. Dar, a urmat 11 septembrie 2001
Astfel, în raport cu noile sfidări, CIA şi-a diversificat direcţiile de investigaţie: lupta împotriva terorismului şi a traficului de droguri, spionajul economic, supravegherea proliferării armelor chimice.
În schimb, mai puţin cunoscută, dar poate mai eficace, este Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Situată la Fort Meade, lângă Washington, ca are ca obiectiv principal interceptarea comunicaţiilor radio-clectronice şi dispune de 20.000 de angajaţi, înzestrată cu o tehnică sofisticată – mai ales în domeniul computerelor – ea foloseşte specialişti de înaltă calificare, care desfăşoară cercetări la capătul cărora sunt realizate tehnologii, uncie destinate comerţului. În plus, încă de acum câţiva ani, NSA desfăşoară o adevărată ofensivă pentru controlul reţelei Internet, recrutând în acest scop informaticieni piraţi (hackeri).
Şi dacă NSA reprezintă „urechile*’ SUA, Oficiul Naţional de Recunoaştere (NRO) constituie „ochii” superputerii globale. Graţie sateliţilor şi instalaţiilor radar, NRO poate obţine imagini de cea mai mare însemnătate strategică, prin sateliţi KH-l2, imagini care nu sunt prezentate decât preşedintelui SUA şi Consiliului Securităţii Naţionale. Fluxul de imagini este atât de amplu încât NRO se află în dificultate de a-l interpreta. Aşa se explică incapacitatea de a detecta pregătirile Indiei pentru detonarea celor şase bombe nucleare, precum şi bombardarea, din greşeală, a ambasadei chineze de la Belgrad. În fine, să nu se uite că, în strânsă relaţie cu activitatea „comunităţii informative” americane, în primul rând a NRO, se dezvoltă, în prezent, o direcţie nouă de investigaţie: cea ecologică! În acest sens, Agenţia Naţională de Imagini şi Cartografiere (NIMA) foloseşte sateliţi de supraveghere pentru a cerceta mediul până în cele mai mici detalii ale terenului. Autorităţile americane sunt dispuse chiar să acorde dreptul de comercializare a imaginilor obţinute prin satelit, având utilităţi ecologice.
C. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA.
Totuşi, cu toată forţa financiară şi umană de care dispune, comunitatea de informaţii a Statelor Unite se confruntă cu mari probleme, oficiali din cadrul sistemului serviciilor secrete americane făcând publice recent, în faţa comisiei parlamentare de specialitate, datele privind nivelul spionajului de natură militară pe teritoriul SUA. Cu alte cuvinte, Defense Security Service, (DSS), o agenţie a Pentagonului însărcinată, printre altele, cu încheierea de contracte cu parteneri industriali, a lăsat să se înţeleagă că ar fi vorba inclusiv de Israel, Franţa, Rusia şi China. Astfel, surse din cadrul serviciilor secrete americane au declarat presei, sub protecţia anonimatului, că perioada de după declanşarea războiului împotriva terorismului a însemnat practic escaladarea tară precedent a furtului de tehnologie, peste 40 de state trimiţând spionii să culeagă date din domeniul apărării şi al tehnologiei producerii armamentului modern. Mai mult decât atât, unele ţări fac parte din programe comune, sponsorizate chiar de SUA, programe de cercetare în domeniul militar. În alte cazuri, este vorba chiar de state care concurează pe piaţa internaţională de armament cu SUA. Dintre ţintele urmărite de spioni s-au evidenţiat sistemele aeronautice, senzori, laseri, sisteme electronice de apărare.
O parte dintre aceste informaţii provenite din aria contraspionajului au „răsuflat” de la DSS. Secretarul comisiei de spionaj a Congresului Statelor Unite a declarat că furtul de tehnologie este în creştere. „Suntemprobabil cea mai mare ţintă din lume în ce priveşte spionajul în tehnologia militară”, a declarat congresmanul, care a mai adăugat: „noi (americanii -n. A.) avem bunurile, iar celelalte popoare le doresc”. Responsabilii DSS au refuzat însă să identifice ţările vinovate de spionaj în dauna SUA.
În cifre exacte, în raportul DSS se precizează că este vorba despre cel puţin 260 de activităţi cu grad ridicat de probabilitate ca fiind de spionaj, înregistrate în ultimul an. Toate aceste activităţi au fost luate în evidenţă de FBI sau alte servicii de investigaţii. Ca număr de ţări, nu mai puţin de 47 de state au desfăşurat activităţi în domeniul culegerii de informaţii privind tehnologia militară a SUA. Nu toate acestea, spun sursele amintite, pot fi acuzate că au făcut spionaj în defavoarea SUA. Există multe cazuri de colaborări cu bune intenţii, cazuri verificate în timp de contraspionajul american şi prezentate în actele oficiale. Or, în fiecare an DSS realizează, în acest sens, un raport privind starea spionajului străin pe teritoriul SUA, raport ce se înaintează Congresului. Pentru 2003, însă, s-a descoperit amplificarea metodei amintite, prin care se începe o relaţie legală cu SUA, după care se trece la culegerea de informaţii secrete.
D. FSB – KGB?
Şi în Rusia lucrurile au evoluat imprevizibil. Implicat în încercarea de lovitură de stat din august 1991, KGB a trebuit să tragă consecinţele şi a fost oficial dezmembrat. Cel puţin aşa au crezut politicienii moscoviţi Cum era de aşteptat, au apărut şi alte direcţii, dar oamenii, chiar dacă nu numeric, au rămas aceiaşi. Prin urmare, procesul de reorganizare a adus mai multe structuri, între care: FSK, în ale cărui atribuţii a intrat contraspionajul; SVR – spionajul extern; Serviciul de Protecţie a înalţilor demnitari; FAPSI – supravegherea comunicaţiilor, trupele de grăniceri. Numărul angajaţilor a fost drastic redus de la 500.000 la 80.000, misiunea lor fiind să lupte în principal împotriva reţelelor mafiote, traficului de droguri şi a corupţiei.
Tot în context, războiul din Cecenia a determinat o nouă reorganizare a comunităţii informative ruseşti, FSK devenind Serviciul Federal de Securitate (FSB), principala instituţie de contraspionaj. Aşa cum remarca un analist din aria informaţiilor, „noul KGB este după chipul şi asemănarea unei Rusii slabe, sărace şi corupte”. Eşecurile înregistrate de FSB sunt numeroase, începând cu eşuarea acţiunii forţelor de elită ale FSB de a elibera ostatecii luaţi de un comando cecen la Pervomaiskoe, în Daghestan şi până la incapacitatea de a soluţiona numeroasele cazuri de asasinat din ultimii ani. Ca să nu mai vorbim de lupta împotriva mafiei, care a rămas doar la nivelul declaraţiilor e. Spioni ruşi, politicieni celebri în context, un fost ofiţer KGB, Konstantin Preobrajenski, declara că „nu trebuie confundat KGB (de fapt FSB, n.n.) cu FBV, întrucât, susţinea el, FSB nu a acţionat niciodată în chip real împotriva mafiei. În plus, criticile sale la adresa FSB erau şi ele foarte severe; el califica acest serviciu drept o „forţăpolitică ce exprimă stările de spirit antioccidentale, comuniste şi naţional-patriotice” ale membrilor săi. Există chiar temeri ca noul departament, creat în 1998 pentru a apăra „ordinea constituţională” împotriva curentelor extremiste, să nu devină din nou o poliţie politică.
Dincolo de aceste aspecte, Boris Elţân este cel care l-a numit în fruntea FSB pe Vladimir Putin, omul care, după ce timp de 15 ani a condus reprezentanţa KGB de la Dresda, s-a convertit la liberalism şi a asigurat neutralitatea KGB-ului de la Petersburg (fostul Leningrad – n.a.) în timpul încercării de puci din vara anului 1991. În prezent, structurile FSB adăpostesc două tipuri de agenţi: cei vechi, impregnaţi şi acum de spiritul comunist şi antioccidental al Uniunii Sovietice şi cei noi, cu vederi liberale, sau pur şi simplu dezorientaţi în plan politic şi cu o formaţie precară. Este şi cazul SVR (Serviciul de Informaţii Externe), care a cunoscut o perioadă sufocantă de reorganizare în anii 1991 -l996, sub conducerea lui Evgheni Primakov. Reamintim, noul serviciu şi-a anunţat încă de la început intenţia de a lupta împotriva terorismului internaţional, traficului de droguri şi de arme de distrugere în masă, dar în afară de aceste obiective enunţate politic SVR se ocupă de spionajul industrial, în încercarea de a obţine tehnologie secretă, imposibil de realizat prin „mijloace” cinstite într-o Rusie prăbuşită economic. Oricum, activitatea serviciilor ruseşti de informaţii suferă de o hemoragie a personalului de înaltă calificare, atras, tot mai mult, de avantajele economiei de piaţă. Societăţile de pază şi protecţie şi de „informare” economică şi-au sporit numărul, având în fruntea lor foşti agenţi KGB. De exemplu, Valeri Veliciko, care, până în 1991 se ocupase cu depistarea şi interogarea transfugilor sovietici, fiind apoi promovat în cadrul serviciului de protecţie a înalţilor demnitari, conduce astăzi un birou de protecţie a structurilor comerciale cu 1500 de salariaţi şi o cifră de afaceri de 3 milioane de dolari fiind, aşa cum îl caracterizează revista „Le Point”, reprezentativ pentru cekiştii capitalişti. Or, dacă Felix Dzerjinski le cerea agenţilor din CEKA să aibă „capul rece, inima caldă şi mâinile curate”, astăzi, cel puţin în ce priveşte mâinile, această exigenţă şi-a pierdut valabilitatea.
F. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici.
De partea cealaltă a continentului european, Marea Britanie continuă să dispună de serviciile MI-5 (contraspionaj) şi MI-6 (spionaj). Interesant, în cadrul acestuia din urmă există o structură destinată „operaţiilor negre”, care cuprinde şi faimosul SAS (Special Air Service). Creat pentru a lupta împotriva IRA (celebra structură paramilitară autointitulată „Armata Republicana Irlandeză – n.a.), acest serviciu s-a dotat cu o unitate de spionaj militar (SMIU – Special Military Intelligence Unit), care foloseşte ca mijloace de luptă atentatele şi asasinatele (Atenţie!
— SMIU este singura unitate bănuită făţiş de către majoritatea serviciilor de spionaj din lume de implicare în asasinarea, la Paris, a Prinţesei Diana). În ce priveşte pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor, acest lucru se face la un centru situat la Fort Monkton, în apropiere de Porstmouth, devenit celebru prin romanele poliţiste ale lui John Le Carre.
În fine, trebuie remarcat că Sir Richard Dearlove a preluat conducerea lui MI-6 într-un moment când serviciul traversa o perioadă grea, mai ales ca urmare a defectărilor lui Richard Tomslinson (MI-6), refugiat în Elveţia şi a lui David Shayler (MI-5) a cărui extrădare este cerută insistent Franţei. Aici, scurgerile determinate de aceste defectări au dat la iveală intenţia de a-l asasina pe ex-preşedintele iugoslav Slobodan Milosevic, în temeiul unui plan pregătit de MI-6, printr-un comando al SAS ce lucra sub acoperire la Ambasada britanică din Belgrad sau prin înscenarea unui accident de circulaţie la Geneva! După cum se ştie, n-a mai fost cazul. Revenind, noul director al MI-6 s-a străduit să risipească impresia că serviciul său este proamerican, în timp ce MI-5 este proeuropean. Legăturile cu serviciile de informaţii francez şi german s-au intensificat, Marea Britanie angajându-se în lupta împotriva islamiştilor algerieni şi egipteni, precum şi a lui Osama ben Laden.
G. Mossad şi seria eşecurilor.
Cine n-a auzit de Mossad, faimosul serviciu de informaţii israelian? Ei bine şi acesta trece prin momente grele, chiar dacă „firma” realizărilor sale hrăneşte încă tot felul de legende. Astfel, lucrarea englezului Gordon Thomas susţine că la originea scandalului Lewinsky s-au aflat înregistrările convorbirilor telefonice dintre preşedintele Clinton şi stagiara de la Casa Albă. În realitate, un agent al Mossad, cu nume de cod „Meja”, ar fi fost plasat la Casa Albă în chiar anturajul imediat al preşedintelui Clinton. Acesta a avut grijă ca „zglobia” Monica să ajungă, sub „privirea” atentă a camerelor de luat vederi ascunse, la intimităţi cu celebrul preşedinte saxofonist al Americii. A fost un succes pentru spionajul evreu, mai ales că Monica avea la acea oră, în ciuda vârstei, grad de maior în Mossad! Şi, totuşi, de mai bine de 20 de ani, Mossad-ul a înregistrat un şir de eşecuri care i-au umbrit reputaţia. Primul dintre ele a avut loc în oraşul norvegian Lillehamer, unde, în l ()73, un chelner marocan a fost asasinat din eroare de către agenţii secreţi israelieni care îl confundaseră cu unul din organizatorii atentatului împotriva atleţilor israelieni, executat cu un an înainte la Jocurile Olimpice de la München.
Cu toate acestea, unul dintre anii cei mai negri pentru Mossad a fost 1998. Mai întâi, cazul Yehuda-Gil (un vechi agent care întocmea rapoarte false, alarmiste, pe baza unei surse inexistente aflate în sfera puterii de la Damasc), afacere soldată cu condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Yehuda Gil. A urmat capturarea de către poliţia elveţiană a unei echipe de cinci agenţi israelieni care voiau să instaleze un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor telefonice ale unui şef a organizaţiei HAMAS, respectiv eşecul atentatului organizat la Amman, împotriva unui alt lider al acestei organizaţii, Khaled Mechaal, care a pus Mossad-ul într-o lumină defavorabilă şi a creat tensiuni în raporturile Israelului cu Iordania. La sfârşitul aceluiaşi an nefast, 1998, doi agenţi israelieni au fost arestaţi pe când filmau o bază militară din Cipru. Consecinţă firească a tuturor acestor eşecuri, şeful de atunci al Mossad, Dany Yatom, a fost înlocuit cu Ephraym Halevy, chemat să dea serviciului strălucirea sa de altădată. Practic, se poate vorbi în aceste cazuri de o „metodă de pe urmă a succesului” sau de manifestarea acelor „rele structurale” denunţate de defectorul Victor Ostravsky într-o carte devenită celebră. Chiar dacă n-a fost „Leul din Iudeea”, Ephraym Halevy a dat răspunsul ulterior.
H. „GUOANBU” – spionajul chinez.
Trebuie recunoscut că, până mai ieri, China nu crea mari probleme superputerilor spionajului mondial, or cel puţin aşa lăsa Beijingul să se înţeleagă. Astăzi, indiscutabil, China şi-a făcut intrarea pe arena războiului secret. Ca în atâtea alte domenii, unde modernizarea a progresat graţie impulsurilor date de Deng Xiaoping şi aici liderul chinez a îndeplinit funcţia de ctitor, fiind omul care a semnat actul de naştere al Ministerului Securităţii Statului (Guoanbu), care îşi extinde şi astăzi progresiv activitatea. În 1998, în fruntea serviciului de informaţii chinez a fost numit fostul şef al secţiei de propagandă a Partidului Comunist Chinez, Xu Yongyue, omul care a dat un impuls fantastic spionajului chinez. Dezvăluiri recente au arătat că, în „epoca” Yongyue, agenţii secreţi chinezi au penetrat masiv şi profund cercetările nucleare americane. Există chiar indicii serioase că „Guoanbu” a finanţat Comitetul de realegere a preşedintelui Clinton şi a plasat o agentă a sa ca amantă a fostului prim-ministru al Japoniei, Ryutaro Hashimoto.
Potrivit unor date secrete, serviciul chinez dispune la această dată de aproximativ 7000 de agenţi, care lucrează sub acoperire diplomatică şi de alţi 50.000 de agenţi aflaţi pe toate meridianele sub identităţi false (ei sunt numiţi „chen diyu” – peşti de apă adâncă, un număr deloc de neglijat fiind înregistrat şi în „apele” din ţara noastră – n.a.). Începând cu anul 2000, „Guoanbu” a iniţiat o adevărată campanie de relaţii cu serviciile secrete din Rusia, Iran, Pakistan, Afghanistan, Siria, Arabia Saudită, Coreea de Nord şi Serbia. În context, o activitate intensă desfăşoară „Secţiunea 17”, consacrată spionajului economic şi financiaro-bancar, care a cunoscut succese remarcabile sub conducerea lui Tian Genren. De reţinut, agenţii acestei secţii sunt cunoscuţi ca deosebit de activi în Europa Occidentală şi Statele Unite şi depun un efort considerabil de a asigura Chinei o poziţie avantajoasă pe piaţa mondială.
În concluzie, încheierea Războiului Rece a pus serviciile secrete ale marilor puteri într-un nou context politic, obligându-le astfel la o reevaluare şi redirecţionare a activităţii lor. Comunităţile informative au intrat şi ele – s-ar putea spune – într-o fază „de tranziţie”, cu rezultate încă incerte. Ceea ce se poate afirma cu certitudine, deocamdată, este că, în timp ce marile vedete – KGB, CIA, Mossad – suferă de pe urma „îmbătrânirii”, Guoanbu ţâşneşte cu impetuozitatea vârstei sale tinere. Dar ce s-a petrecut în România?
III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după 1989 în ţara noastră, sfârşitul Războiului Rece a însemnat şi îngroparea unui mit: intangibilul Departament al Securităţii Statului, temuta Securitate comunistă. Astfel, la 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate. La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. La 29 iulie 1991, a fost emisă Legea privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
De partea cealaltă, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992) au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale instituţiei, pentru ca, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării să aprobe un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român. În paralel, în timp ce România se pregătea pentru Summitul de la Praga din 2002, pe a cărui agendă s-a aflat extinderea NATO, Bucureştii cooperau activ în lupta împotriva terorismului, chiar şi cu riscul neglijării, fie şi accidentale, a ameninţărilor separatiste ale unor organizaţii ce activează pe teritoriul naţional.
A. „Jocul” PSD cu terorismul în plan politic, poziţia pro occidentală şi pro reformă de la început a guvernului minoritar de centru stânga al României i-a surprins pe mulţi dintre cei care îşi amintesc de performanţele deloc spectaculoase ale precedentei sale guvernări, între 1990 şi 1996. În acea perioadă, în loc să promoveze reforma, România a adoptat o atitudine ambivalenţă faţă de procesul de tranziţie. Şi este deja o certitudine că multă lume a acuzat Partidul Social Democrat (PSD), fost PDSR, pentru faptul că România se situa, conform indicatorilor de performanţă, în urma multora din ţările Europei de Est în loc să critice coaliţia de dreapta care şi-a irosit mandatul dobândit în urma alegerilor din 1996 în nesfârşite certuri şi lupte intestine.
Însă, de data aceasta, după 2000, sub conducerea preşedintelui partidului şi primului-ministru Adrian Năstase, PSD s-a hotărât să se adopte o altă atitudine. Ca urmare, Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu s-au aflat în fruntea unei delegaţii române la nivel înalt care s-a deplasat la Washington. Ambii oameni politici au subliniat că sunt de partea preşedintelui George W. Bush în „războiul împotriva terorismului”. Totuşi, Adrian Năstase şi Ion Iliescu nu i-au impresionat pe oficialii americani prin opiniile lor pro occidentale şi prin hotărârea de a integra România în structurile de securitate ale Occidentului. „Se pare că au înţeles faptul că singura alternativă a României este integrarea în NATO şi în UE şi că, pentru a realiza acest deziderat, trebuie să abordeze reforma cu seriozitate şi să prezinte o imagine care să-l convingă pe liderii occidentali,” comenta plastic Charles Robertson, analist pe probleme est-curopene la ING Barings din Londra. Totodată, trebuie reţinut că politicianul român din linia întâi a acestor eforturi a fost Mircea (icoană, fost ambasador la Washington, ulterior ministrul de externe al ţării. În calitatea sa de preşedinte al OSCE în 2001, Mircea Geoană a fost o prezenţă care a conferit siguranţă, mai ales în rezolvarea disputelor de frontieră din sudul Serbiei şi a situaţiei din Republica Macedonia. De reţinut, între timp, că radicalii maghiari puneau bazele înfiinţării unui „ţinut al secuilor”, practic o zonă autonomă independentă situată chiar în inima României.
Revenind, în ultimul său discurs ca preşedinte OSCE, Mircea Geoană a subliniat necesitatea ca statele membre să acorde o atenţie sporită conexiunilor dintre crima organizată şi terorism. Aceasta a reflectat măsurile pe care Mircea Geoană şi alţi miniştri români le-au luat în propria lor ţară, prin îngheţarea conturilor bancare suspecte şi intensificarea supravegherii unor firme despre care se crede că ar fi folosite drept acoperire pentru unele grupări teroriste din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, în timp ce Bucureştii se pregăteau pentru Summitul de la Praga din 2002 – pe a cărui agendă de lucru s-a aflat problema extinderii NATO – Mircea Geoană credea cu convingere că merită orice efort, spunând chiar că simte cum „candidatura României este mai credibilă decât oricând. Dacă Dumnezeu ne ajută şi lucrurile continuă să rămână ca acum, vom reuşi să fim acceptaţi. „b. Şi „compromisul” UDMR.
Având grijă să nu afecteze credibilitatea sa de candidat la integrarea în NATO, România a căutat, în acelaşi timp, să-şi exprime disponibilitatea de a juca un rol serios în preconizata Forţă Europeană de Reacţie Rapidă. Ulterior, ministrul apărării Ioan Mircea Paşcu a oferit cinci batalioane româneşti, precum şi forţe navale şi o structură a forţelor aeriene, deşi nu a precizat la ce efective (militari, nave, avioane) se va ridica această forţă.
Potrivit lui Mircea Geoană, după evenimentele din 11 septembrie, şansele ţării noastre de a fi primită în NATO au fost mai mari ca oricând. „Avem de partea noastră puternica dorinţă internaţională de a crea stabilitate în această regiune. Primirea noastră în Alianţă va avea o mare importanţă, consolidând regiunea de sud-est a Europei.” Totuşi, Mircea Geoană era îngrijorat de faptul că eforturile Rusiei de a împiedica naţiunile baltice să intre în Alianţă, or revenirea la putere a primului-ministru antireformist Vladimir Meciar în Slovacia (ţară care, de asemenea, a făcut presiuni în vederea integrării), după alegerile din 2002, vor constitui în timp „veşti proaste pentru noi toţi.” O altă problemă este cea a relaţiilor neclare ale României cu două dintre vecinele sale: Republica Moldova, regiunea istorică românească numită Basarabia până în 1940, când Stalin a anexat-o la URSS şi Ungaria.
În pofida contactelor bune la nivel înalt dintre Budapesta şi Bucureşti, diferendele politice rămân, în special în privinţa însemnatei minorităţi maghiare din Transilvania (oficial estimată la circa 1,6 milioane de locuitori, dar în realitate cu câteva sute de mii mai puţin). Or, aici se poate vorbi de controversata Lege privind Statutul Maghiarilor, „lege” care conferă drepturi şi privilegii speciale maghiarilor care trăiesc dincolo de graniţa naţională şi care a afectat serios relaţiile Budapestei cu toate ţările. Există minorităţi maghiare destul de importante în Slovacia şi Serbia, dar ţara noastră este în mod special ofensată de acest plan. Mai ales că, deşi expremierul Adrian Năstase a depus toate eforturile pentru a se ajunge la un compromis în privinţa aplicabilităţii acestei legi, iar exministrul Mircea Geoană a participat la mai multe întâlniri cu omologul său ungar, Janos Martonyi, nu se poate spune că problema este rezolvată. Aici se pot sublinia compromisurile făcute de partidul de guvernământ cu UDMR, în urma cărora minoritatea maghiară a căpătat nu de puţine ori drepturi mai multe chiar şi decât majoritatea românească. Şi totul, inclusiv ignorarea inacceptabilului demers al obţinerii autonomiei unui aşa-zis „Ţinut Secuiesc” (care să cuprindă judeţele Harghita, Covasna şi Mureş), pentru cele 5-6 procente oferite la alegeri de către electoratul de origine maghiară.
C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” în schimb, relaţiile cu Moldova s-au dovedit şi mai dificile, mai ales după ce fostul partid comunist din această ţară a câştigat alegerile de la sfârşitul anului 2000. Din acest punct de vedere, majoritatea românilor – şi probabil că acum şi a moldovenilor -nu mai văd posibilă reintegrarea Moldovei în România, chiar dacă relaţiile dintre cele două ţări puteau fi definite încă din anii ‘90 drept „speciale”. Nu şi acum. Pe parcursul ultimilor doi ani, preşedintele Moldovei, Vladimir Voronin, a reuşit să deterioreze relaţiile cu Bucureştii şi să întărească tradiţionala suspiciune a românilor în privinţa Rusiei, potrivit căreia Moldova se află în sfera de influenţă a Moscovei. Totodată se cunoaşte şi de către opinia publică faptul că expremierul Adrian Năstase şi-a amânat o vizită la Chişinău, după ce Vladimir Voronin se pare că a sprijinit criticile Mitropolitului Basarabiei la adresa „politicii expansioniste” a Bucureştilor.
