Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro
CAPITOLUL UNU
Numele meu este Kathy H. Am treizeci şi unu de ani şi sunt îngrijitoare de peste unsprezece ani. Pare destul de mult, o ştiu, dar adevărul este că am fost rugată să mai continui încă opt luni, adică până la sfârşitul anului. Aşadar, în total vor fi exact doisprezece ani. Ştiu, faptul că sunt îngrijitoare de atâta timp nu se datorează neapărat extraordinarelor calităţi pe care se spune că le-aş avea. Cunosc cazuri de îngrijitori excelenţi la serviciile cărora s-a renunţat după doar doi sau trei ani. Pe de altă parte, ştiu cel puţin un îngrijitor care a continuat vreme de paisprezece ani, în ciuda faptului că era o persoană care pur şi simplu nu-şi avea locul în profesia asta. Nu mă înţelegeţi greşit, n-o spun ca să mă laud, însă ştiu sigur că sunt foarte încântaţi de treaba pe care o fac, aşa că, încet-încet, am început să fiu şi eu. Donatorii mei s-au comportat întotdeauna mai bine decât era de aşteptat. S-au recuperat uimitor de repede şi aproape niciunul dintre ei nu a fost catalogat drept „agitat”, nici măcar înainte de a patra donaţie. În sfârşit, poate că acum chiar mă laud. Dar pentru mine e foarte important să-mi fac treaba cât se poate de bine – şi în primul rând partea în care trebuie să-i ajut pe donatori să rămână „calmi”. Mi-am dezvoltat un fel de instinct care intră automat în funcţiune atunci când mă aflu în preajma donatorilor. Ştiu şi când să stau cu ei şi să-i alin, şi când să-i las singuri; şi când să ascult tot ce-mi spun, şi când să ridic din umeri şi să le zic să termine cu prostiile.
În fine, n-are niciun rost să mă laud singură. Cunosc îngrijitori care lucrează şi astăzi şi care sunt cel puţin la fel de buni ca mine, fără a se bucura măcar de jumătate din aprecierea de care am parte eu. Dacă sunteţi cumva unii dintre ei, vă înţeleg foarte bine frustrarea – legată de camera în care stau, de faptul că am maşină şi, mai presus de toate, legată de faptul că am voie să mi-i aleg singură pe cei de care să am grijă. În plus, mai sunt şi fostă elevă la Hailsham, ceea ce e suficient pentru a stârni antipatia pe loc. Lui Kathy H., se spune, i se dă voie să-şi aleagă singură pacientul pe care să-l îngrijească şi mereu şi-i alege pe-ai ei: persoane de la Hailsham sau din alte locuri privilegiate de genul ăsta. Nu-i de mirare că are o rată aşa mare de succes. Am auzit-o de mii de ori, deci sunt sigură că o voi mai auzi şi de acum încolo şi e posibil să existe un grăunte de adevăr în afirmaţia asta. Dar nu sunt cea dintâi căreia i s-a îngăduit să-şi aleagă pacientul pe care să-l îngrijească şi mă îndoiesc că voi fi cea din urmă. Şi, oricum, mi-am făcut norma şi am îngrijit donatori veniţi din toate părţile. Nu uitaţi, atunci când voi termina, voi fi făcut deja asta vreme de doisprezece ani, însă doar în ultimii şase mi-au permis să aleg.
Şi de ce să n-o facă? Îngrijitorii nu sunt maşini. Încerci să faci tot ce poţi pentru fiecare donator, dar până la urmă oboseşti. Nu poţi avea răbdare şi energie la nesfârşit. Aşa că, fireşte, atunci când ţi se oferă şansa de a alege, ţi-i alegi pe ai tăi. E normal. Mi-ar fi fost absolut imposibil să fac asta atât de mult timp dacă aş fi încetat să ţin în fiecare secundă la donatorii mei. Şi, în orice caz, dacă nu mi-ar fi fost dată posibilitatea de a alege, cum m-aş mai fi apropiat iar de Ruth şi de Tommy după toţi aceşti ani?
Însă, desigur, există din ce în ce mai puţini donatori de care îmi amintesc, aşa că, practic vorbind, alegerile mele sunt destul de limitate. Cum am mai spus, e mult mai greu atunci când nu ai acea legătură profundă cu donatorul şi chiar dacă o să-mi fie dor de zilele când eram îngrijitoare, mi se pare absolut firesc ca totul să se termine la finele acestui an.
Întâmplarea face ca Ruth să fi fost doar al treilea sau al patrulea donator pe care l-am ales de când mi s-a permis să o fac. În momentul respectiv i se repartizase deja un îngrijitor şi îmi amintesc că mi-a trebuit ceva curaj pentru a cere aşa ceva. Dar până la urmă am reuşit şi, în clipa în care am dat ochii cu ea la centrul acela de recuperare din Dover, toate vechile noastre divergenţe, chiar dacă nu pot spune că s-au evaporat cu desăvârşire, au părut brusc mult mai puţin importante ca restul – cum ar fi faptul că am crescut împreună la Hailsham sau că ştiam şi ne aminteam lucruri de care nimeni altcineva nu avea habar. Bănuiesc că din clipa aceea am început să caut donatori exclusiv printre cei din trecutul meu şi, în măsura în care era posibil, am ales să am de-a face doar cu persoane de la Hailsham.
În decursul anilor au fost mai multe momente în care am încercat să las Hailshamul în urma mea, în care mi-am spus că n-ar trebui să mă întorc atâta spre trecut. Dar apoi a venit o clipă când pur şi simplu am încetat să mai opun rezistenţă. Acest lucru a avut legătură cu un anume donator de odinioară, din al treilea an de când eram îngrijitoare, şi cu reacţia lui din momentul în care am pomenit că am crescut la Hailsham. Era după a treia donaţie, care nu decursese chiar foarte bine, şi probabil ştia că n-o va mai duce prea mult. Abia respira, dar s-a uitat la mine şi mi-a zis:
— Hailsham. Pun pariu că era un loc foarte frumos.
Apoi, a doua zi dimineaţa, în timp ce făceam conversaţie pentru a-i abate atenţia de la situaţia lui, când l-am întrebat unde-a crescut, mi-a spus de nu ştiu care loc din Dorset şi, în spatele pustulelor, chipul i s-a schimonosit într-o nouă grimasă. Şi mi-am dat seama cu câtă disperare îşi dorea să nu-şi amintească. În loc de asta, voia să afle despre Hailsham. Aşa că pe parcursul următoarelor cinci sau şase zile i-am spus tot ce dorea să ştie, iar el a stat întins în pat, conectat la aparate, cu un zâmbet blând pe faţă. Mă întreba şi despre lucrurile importante, şi despre cele mai puţin însemnate. Despre paznicii noştri, despre cum fiecare dintre noi avea propriul cufăr cu colecţii personale sub pat, despre fotbal, despre rounders, despre poteca ce înconjura clădirea principală şi despre toate ascunzişurile de pe traseu, despre iazul cu raţe, despre mâncare, despre priveliştea ce se vedea pe fereastra Clasei de Artă, peste câmpuri, într-o dimineaţă ceţoasă. Uneori mă făcea să repet iar şi iar aceleaşi lucruri, lucruri pe care i le spusesem cu doar o zi în urmă, de parcă nu i-aş fi vorbit niciodată despre ele. „Aveaţi sală de sport?” „Cine era paznicul tău preferat?” La început am crezut că e din cauza medicamentelor, apoi însă mi-am dat seama că mintea îi era suficient de limpede. El nu voia doar să audă despre Hailsham, ci să-şi amintească despre Hailsham, ca şi cum şi-ar fi petrecut acolo şi propria copilărie. Ştia că suntem aproape de final, aşa că asta făcea: mă punea să-i descriu lucrurile ca să şi le fixeze cât mai bine în minte, probabil pentru ca în timpul acelor nopţi fără somn, datorate amestecului de medicamente, durere şi epuizare fizică, graniţa dintre amintirile mele şi ale lui să se şteargă încet. Abia atunci am înţeles pentru prima dată cu adevărat cât de norocoşi am fost noi – Tommy, Ruth, eu şi toţi ceilalţi.
Şi azi, şofând de-a lungul şi de-a latul ţării, văd lucruri care încă mi-amintesc de Hailsham. Atunci când trec pe lângă marginea înceţoşată a unui câmp ori când, în timp ce cobor într-o vale, văd de departe anumite părţi ale unei case imense sau chiar şi un anume aranjament de plopi pe un deal, mă gândesc „Poate că aici e! L-am găsit! Ăsta e Hailsham!” După care îmi dau seama că e imposibil şi pornesc mai departe la volan şi gândurile îmi zboară aiurea. E vorba mai ales de acele pavilioane. Le văd peste tot prin ţară, la capătul îndepărtat al terenurilor de joacă: mici clădiri din prefabricate, cu un şir de ferestre nefiresc de înalte, aproape lipite de streaşină. Cred că au construit foarte multe pavilioane de felul acesta în anii '50 şi '60, de când probabil că data şi al nostru. Când trec pe lângă vreunul, mă uit la el îndelung şi într-o zi o să mă izbesc de un pom sau de altceva, însă nu mă pot abţine nicidecum. Nu cu mult timp în urmă treceam pe o stradă pustie din Worcestershire şi am văzut de partea cealaltă a unui teren de crichet unul care semăna într-atâta cu al nostru, din Hailsham, încât pur şi simplu am întors maşina şi m-am dus să mă uit mai bine la el.
Ne plăcea foarte mult sala noastră de sport, poate fiindcă ne amintea de căsuţele acelea atât de drăguţe în care stăteau odinioară oamenii şi pe care le vedeam în cărţile cu poze când eram copii. Mi-aduc aminte cum, atunci când eram Juniori, ne rugam de paznici să ne lase să ţinem ora următoare în pavilion, nu în sala de clasă obişnuită. Apoi, când eram în Senior 2 – şi aveam doisprezece spre treisprezece ani –, pavilionul devenise locul ideal în care să te ascunzi cu cei mai buni prieteni dacă voiai să scapi de restul celor de la Hailsham.
Pavilionul era destul de mare ca să încapă în el două grupuri separate fără să se deranjeze unul pe celălalt, iar în timpul verii pe verandă putea să stea chiar şi un al treilea grup. Însă, evident, fiecare îşi dorea locul doar pentru el şi prietenii lui, aşa că întotdeauna ne dondăneam şi ne certam din cauza asta. Paznicii ne spuneau mereu să ne purtăm civilizat, dar în practică trebuia să ai nişte personalităţi foarte puternice în grup pentru a izbuti să pui stăpânire pe pavilion în timpul unei pauze sau al unei ferestre. Bine, nici eu nu eram chiar lipsită de vlagă, dar cred că Ruth era cea datorită căreia reuşeam să prindem locul ăsta atât de des cum o făceam.
De obicei ne mulţumeam să ne lăfăim pe scaune şi pe bănci – eram cinci, şase dacă venea şi Jenny B. – şi să tragem o porţie zdravănă de bârfă. Era genul de conversaţie care nu putea avea loc decât dacă erai ascuns în pavilion. Discutam despre un lucru care ne îngrijora sau sfârşeam într-un râs isteric ori într-o ceartă aprinsă. În principiu, era o cale de a ne descărca un pic în compania celor mai buni prieteni.
În după-amiaza la care mă gândesc stăteam în picioare pe taburete şi pe bănci, înghesuite la ferestrele înalte. Acestea ne ofereau o panoramă limpede asupra terenului de joacă, unde vreo doisprezece băieţi din anul nostru şi din Senior 3 se adunaseră să joace fotbal. Soarele strălucea intens şi probabil că puţin mai devreme plouase, fiindcă îmi amintesc perfect cum lumina lui se reflecta în suprafeţele de iarbă noroioase.
Cineva a spus că ar trebui să avem grijă să nu ne vadă, dar niciuna dintre noi nu s-a clintit din loc. Apoi Ruth a zis:
— Nu bănuieşte absolut nimic. Uite la el! Chiar nu bănuieşte absolut nimic.
Când a spus asta, m-am uitat la Ruth, aşteptând să observ pe faţa ei vreun semn cât de mic de dezaprobare faţă de lucrurile pe care băieţii aveau de gând să i le facă lui Tommy. Însă în clipa următoare Ruth a pufnit în râs şi a zis:
— Ce idiot!
Şi mi-am dat seama că pentru Ruth şi celelalte, indiferent ce aveau de gând să facă băieţii, era un lucru extrem de îndepărtat, iar faptul că aprobam sau nu acţiunile lor nu avea nici cea mai mică importanţă. În acel moment eram strânse în faţa ferestrelor nu pentru că am fi aşteptat cu nerăbdare să-l vedem pe Tommy umilit din nou, ci fiindcă auziserăm despre ultimul lui plan de răzbunare şi eram uşor curioase să îl vedem desfăşurându-se. Pe vremea aia nu cred că băieţii se gândeau prea mult la ce-şi făceau unul altuia. Ruth, ca şi celelalte, privea totul cu detaşare şi e destul de posibil ca şi eu să fi făcut la fel.
Sau poate că nu-mi amintesc cum trebuie. Poate că până şi atunci, când l-am văzut pe Tommy străbătând în fugă terenul, cu încântarea de a fi fost acceptat din nou în rândul celorlalţi vizibilă pe chipul lui, gata să joace iar jocul la care excela, voi fi simţit o mică împunsătură dureroasă. Ce-mi aduc sigur aminte e că am observat că Tommy are pe el tricoul bleu, cu guler, pe care şi-l luase de la Solduri cu o lună în urmă şi de care era extrem de mândru. Îmi amintesc că m-am gândit: „Doamne, ce tâmpit e să şi-l ia la fotbal! O să şi-l strice şi pe urmă să te ţii!” Am zis cu voce tare, fără să mă adresez cuiva anume:
— Tommy are pe el tricoul cel nou. Tricoul lui preferat, cu guleraş.
Nu cred că m-a auzit cineva, pentru că toate erau ocupate să râdă de Laura – marele măscărici din grupul nostru –, care reproducea pe rând toate expresiile de pe faţa lui Tommy în timp ce alerga, făcea semne, striga şi ataca. Ceilalţi băieţi fugeau pe teren în ritmul ăla leneş pe care îl adoptă atunci când se încălzesc, dar Tommy era atât de înnebunit de încântare, că părea gata să se avânte în orice clipă în joc. Am zis, de data asta mai tare:
— O să sufere groaznic dacă îşi strică tricoul.
Acum Ruth m-a auzit, dar probabil că mi-a interpretat vorbele ca pe un soi de glumă, fiindcă a început să râdă destul de tare, apoi a comentat şi ea ceva.
După aceea băieţii au încetat să mai dea în minge şi au rămas într-un grup compact în noroi, cu piepturile ridicându-li-se şi coborându-le încet, în timp ce aşteptau să înceapă alegerea jucătorilor. Cei doi căpitani aleşi erau amândoi din Senior 3, deşi toată lumea ştia că Tommy e cel mai bun jucător din an. Au dat cu banul pentru prima alegere, apoi cel care a câştigat s-a uitat lung la grup.
— Uită-te la el, a zis cineva din spatele meu. E absolut convins că el o să fie primul ales! Uitaţi-vă la el!
Adevărul e că Tommy chiar arăta destul de comic în momentul ăla, iar asta te făcea să-ţi spui în gând, ei bine, da, dacă e chiar atât de tembel, atunci merită să i se întâmple toate astea. Ceilalţi băieţi se prefăceau că nu sunt deloc atenţi la procesul selecţiei, că nu le pasă absolut deloc în ce ordine sunt aleşi. Unii vorbeau în şoaptă între ei, alţii îşi legau mai bine şireturile, iar alţii se mulţumeau să se uite în jos, la picioarele care bătuceau noroiul. Dar Tommy avea privirea pironită asupra băiatului din Senior 3, de parcă acesta i-ar fi strigat deja numele.
Laura şi-a continuat reprezentaţia tot timpul cât a durat alegerea jucătorilor, imitând fiecare expresie de pe chipul lui Tommy: cea intens fericită de la început; cea de îngrijorare nedumerită din clipa în care deja fuseseră aleşi patru băieţi, dar el nu se număra printre ei; durerea şi panica din momentul în care începuse să îşi dea seama ce se întâmplă de fapt. Nu o priveam întruna pe Laura, pentru că mă uitam la Tommy. Ştiam însă ce face, fiindcă toate celelalte continuau să râdă şi s-o încurajeze să continue. Apoi, când Tommy a rămas complet singur şi toţi băieţii din jurul lui au început să râdă batjocoritor, am auzit-o pe Ruth:
— Începe. Staţi aşa! Şapte secunde. Şapte, şase, cinci...
Dar n-a mai continuat. Tommy a izbucnit în zbierete şi urlete, iar băieţii, acum râzând făţiş, au luat-o la fugă spre Terenul de Sud. Tommy a pornit cu paşi mari pe urma lor. Era greu de spus dacă instinctul îl îndemna să pornească după ei furios, pentru a-i pedepsi, sau dacă era doar speriat să nu rămână în urmă. În orice caz, după puţin timp s-a oprit şi a rămas pe loc, stacojiu, uitându-se după ei. Apoi a început să ţipe şi să strige un talmeş-balmeş fără sens, compus din înjurături şi insulte.
Până la ora respectivă avuseserăm ocazia să asistăm la multe izbucniri violente de-ale lui Tommy, aşa că ne-am dat jos de pe taburete şi ne-am împrăştiat prin cameră. Am încercat să încropim o conversaţie despre altceva, dar în fundal Tommy continua să vocifereze, apucat de pandalii, şi, cu toate că la început ne-am mulţumit să dăm ochii peste cap şi să-l ignorăm, în cele din urmă – probabil la cel puţin zece minute de când ne dăduserăm jos – am urcat iar la fereastră.
Acum nu se mai vedea niciunul dintre ceilalţi băieţi, iar Tommy nu mai încerca să comenteze către cineva anume. Pur şi simplu urla isteric, dând din mâini spre cer, spre vânt, spre cel mai apropiat par al gardului. Laura a zis că poate „repetă din Shakespeare”. Altcineva a remarcat cum, de fiecare dată când striga ceva, ridica un picior de la pământ şi şi-l întindea, „ca un câine care face pipi”. Adevărul e că şi eu remarcasem mişcarea asta a lui, dar ceea ce mă izbise fusese faptul că de fiecare dată când bătea din picior cu obidă, împroşca bucăţele de noroi, care îi acopereau gleznele. M-am gândit iar la tricoul la care ţinea atât de mult, dar era prea departe ca să văd dacă aruncase noroi şi pe el.
— E un pic cam crud din partea lor că îşi bat mereu joc de el în felul ăsta, a spus Ruth. Dar e vina lui. Dacă ar învăţa să-şi păstreze cumpătul, l-ar lăsa în pace.
— Ba nu l-ar lăsa deloc în pace, a spus Hannah. Şi Graham K. face urât, dar din cauza asta cu toţii sunt extrem de grijulii în preajma lui. Motivul pentru care se iau în halul ăsta de Tommy e că e prea lasă-mă-să-te-las.
Apoi toată lumea a început să vorbească simultan despre cum Tommy nu a încercat niciodată să fie creativ şi cum nu avea nimic de dat la Schimbul de Primăvară. Cred că adevărul era că în acel moment ne doream toate din suflet să vină un paznic şi să-l ia în casă. Şi, deşi noi nu avuseserăm nicio legătură cu această nouă scenă de umilire a lui Tommy, stătuserăm toate cu ochii lipiţi de geam şi începeam să ne simţim un pic vinovate. Dar nu se vedea nici urmă de paznic, aşa că am continuat să căutăm motive pentru care Tommy merita să păţească aşa ceva. Apoi, când Ruth s-a uitat la ceas şi a zis că, în ciuda faptului că mai avem timp, ar trebui să ne întoarcem în casă, nimeni nu s-a opus.
Când am ieşit din pavilion, Tommy încă nu se potolise. Casa se afla în stânga noastră şi, pentru că Tommy stătea în picioare pe terenul din faţă, nu era nevoie să trecem pe lângă el. În orice caz, el privea în cealaltă direcţie şi părea că nici nu ne-a văzut. Şi totuşi, în timp ce prietenele mele au luat-o de-a lungul marginii terenului, eu am pornit spre el. Ştiam că asta le va nedumeri, dar am continuat să merg în direcţia respectivă chiar şi după ce am auzit şoaptele insistente ale lui Ruth, care mă îndemnau să mă întorc.
Bănuiesc că Tommy nu era obişnuit să fie întrerupt în timpul acceselor sale de violenţă, fiindcă prima lui reacţie atunci când am ajuns lângă el a fost să se holbeze la mine preţ de o clipă, după care a continuat să vocifereze. Era ca şi cum el interpreta Shakespeare, iar eu intrasem pe scenă în mijlocul reprezentaţiei. Nici măcar când i-am spus „Tommy, tricoul tău cel frumos. O să ţi-l strici”, nu mi-a dat nici cel mai mic semn că m-ar fi auzit.
Aşa că m-am apropiat şi i-am pus o palmă pe braţ. Ulterior celelalte au crezut că a făcut-o dinadins, dar eu sunt sigură că a fost ceva neintenţionat. Continua să dea din mâini în toate părţile şi n-avea de unde să ştie că eu am de gând să întind palma spre el. Oricum, în clipa în care şi-a ridicat braţul cu putere, mi-a aruncat mâna în lateral şi m-a lovit în obraz. Nu m-a durut deloc, dar am icnit instinctiv, odată cu aproape toate fetele din spatele meu.
Abia atunci Tommy a devenit conştient de prezenţa mea, a celorlalte, de sine, de faptul că se află în mijlocul terenului, cuprins de năbădăi, şi m-a privit cu un aer uşor tâmp.
— Tommy, am zis destul de aspru. Ţi-ai dat cu noroi pe tricou.
— Şi ce? a murmurat el.
Dar chiar în clipa în care a rostit aceste cuvinte s-a uitat în jos, a remarcat petele maronii şi s-a abţinut cu greu să nu înceapă să ţipe îngrozit. Apoi am văzut surpriza de pe chipul lui în momentul în care şi-a dat seama că sunt la curent cu sentimentele lui faţă de tricoul cu guleraş.
— Nu-ţi face griji, am spus înainte ca tăcerea să devină umilitoare pentru el. O să se ducă la spălat. Dacă nu reuşeşti singur, du-i-l lui Miss Jody.
El a continuat să-şi examineze tricoul cu atenţie, după care a spus posomorât:
— Oricum, nu te priveşte pe tine.
Apoi, imediat, a părut să regrete această ultimă remarcă şi mi-a aruncat o privire timidă, de parcă se aştepta să-i spun ceva care să-l îmbărbăteze. Însă avusesem parte de destul Tommy pe ziua respectivă, mai ales că fetele continuau să se uite la noi – şi, eram sigură, o făceau şi destul de mulţi alţi copii de la ferestrele casei. Aşa că m-am întors pe călcâie, ridicând din umeri, şi m-am alăturat prietenelor mele.
Ruth mi-a înconjurat umerii cu braţul şi am pornit mai departe.
— Cel puţin l-ai calmat, a zis ea. Te simţi bine? Ce animal nebun!
