Viewing Single Post
AnnaE
#0

Uriașul îngropat de Kazuo Ishiguro

PARTEA I

 

Capitolul unu

 

 

Dac-ai fi vrut să găseşti un drum şerpuit sau o pajişte liniştită de felul celor ce aveau să aducă mai târziu faima Angliei, ai fi căutat mult şi bine. În locul lor, erau kilometri întregi de pământ părăsit şi necultivat; ici şi colo, cărări aspre, tăiate cu greu peste dealuri abrupte şi mlaştini mohorâte. La vremea aceea, majoritatea drumurilor lăsate de romani erau deja distruse sau năpădite de vegetaţie, adesea complet luate în stăpânire de natura sălbatică. Râurile şi mlaştinile erau acoperite de ceţuri îngheţate, ce le conveneau de minune uriaşilor care pe atunci încă mai trăiau în zonă. Se prea poate ca oamenii care locuiau în apropiere — nu poţi să nu te întrebi ce disperare crâncenă i-a putut face să se aşeze în asemenea locuri mohorâte — să se fi temut de aceste creaturi, a căror răsuflare icnită se auzea mult înainte să li se ivească din ceaţă siluetele diforme. Dar asemenea fiinţe nu erau motiv de uimire. Pe atunci, oamenii le priveau probabil ca pe nişte întâmplări ale firii, iar pe atunci existau mult mai multe pricini de îngrijorare. Cum să obţii hrana din pământul aspru, cum să nu rămâi fără lemne de foc, cum să opreşti boala care îţi putea ucide zece porci într-o zi şi acoperea obrajii copiilor cu o spuzeală verzuie.

În orice caz, căpcăunii nu erau atât de răi, dacă nu-i provocai. Trebuia să accepţi că din când în când, poate în urma vreunei gâlcevi nedesluşite cu fârtaţii lui, unul dintre ei năvălea orbit de furie în sat şi, în ciuda strigătelor şi a armelor care i se fluturau prin faţă, se năpustea ca turbat, rănind pe toţi cei prea lenţi, care nu apucau să se ferească din calea lui. Ori că, din când în când, un căpcăun ducea cu el în ceţurile din care venise câte un copil. Oamenii de pe vremea aceea erau nevoiţi să adopte o atitudine ceva mai filosofică în legătură cu astfel de nenorociri.

Într-o asemenea zonă, aflată la marginea unei bălţi uriaşe, la umbra unor dealuri abrupte, trăia o pereche în vârstă, Axl şi Beatrice. Poate că acestea nu erau numele lor exacte sau complete, dar pentru uşurinţa relatării am să continui să-i numesc aşa. Aş putea spune că acest cuplu ducea o viaţă izolată, însă pe vremea aceea puţini erau izolaţi în sensul pe care-l dăm noi astăzi cuvântului. Pentru a-şi asigura căldura şi protecţia, sătenii locuiau în adăposturi, multe dintre ele săpate adânc în coasta dealului, legate unele de altele prin pasaje subterane şi coridoare acoperite. Perechea noastră în vârstă locuia într-un astfel de labirint extins — „clădire” ar fi mult spus — cu vreo şaizeci de săteni. Dacă ieşeai din labirintul lor şi mergeai cam douăzeci de minute în jurul dealului, ajungeai la următoarea aşezare şi, la prima vedere, aceasta ţi s-ar fi părut identică cu prima. Dar pentru locuitorii lor ar fi existat multe diferenţe între ele, de care ar fi fost mândri sau cu care s-ar fi ruşinat.

Nu vreau să las cumva impresia că asta e tot ce s-ar putea spune despre Britania acelor timpuri; că, într-o vreme în care în alte colţuri ale lumii înfloreau civilizaţii pline de splendoare, noi, cei de aici, abia trecuserăm de Epoca Fierului. Dacă ai fi putut cutreiera în voie colinele, ai fi putut să descoperi la fel de bine şi castele în care ai fi găsit muzică, mâncăruri rafinate, măiestrie la întreceri sportive; sau mânăstiri ai căror locuitori erau adânciţi în învăţătură. Însă n-are rost să ne ascundem după deget. Chiar şi pe un cal puternic, pe vreme bună, ai fi putut goni zile întregi fără să zăreşti vreun castel sau vreo mânăstire iţindu-se din mijlocul vegetaţiei. Ai fi dat în general peste comunităţi precum cea pe care tocmai am descris-o şi, în afara cazului în care aveai cu tine daruri de mâncare sau veşminte, sau erai înarmat până-n dinţi, nu puteai fi sigur că vei fi binevenit. Regret că sunt nevoit să prezint o asemenea imagine a ţării noastre de pe vremea aceea, dar nu am încotro.

Să revenim însă la Axl şi Beatrice. Cum am spus, acest cuplu în vârstă trăia la capătul îndepărtat al labirintului, unde adăpostul era mai puţin protejat de furia naturii, şi nu prea puteau profita de focul din Sala Mare, unde se adunau cu toţii noaptea. Poate că fusese o vreme când locuiseră aproape de foc; o vreme când trăiseră alături de copiii lor. Adevărul e că, în ceasurile pustii de dinaintea zorilor, când stătea întins în pat, iar soţia lui dormea dusă alături, o idee de felul acesta se insinua în mintea lui Axl, şi atunci sentimentul că a pierdut un lucru greu de definit îi rodea inima şi nu îl mai lăsa să adoarmă.

Poate că din cauza asta, în dimineaţa despre care vorbim acum, Axl se dăduse jos din pat şi se strecurase în linişte afară, aşezându-se pe banca veche şi strâmbă de lângă intrarea în labirint, în aşteptarea primelor semne ale zorilor. Era primăvară, dar simţea aerul încă înţepător, deşi avea pe el mantia lui Beatrice, pe care o înşfăcase din mers în drum spre ieşire, iar apoi se înfăşurase în ea. Dar era atât de absorbit de gânduri încât, în clipa când şi-a dat seama cât îi e de frig, stelele aproape dispăruseră deja, orizontul devenea incandescent, iar din întuneric se auzeau primele triluri de păsări.

S-a ridicat încet în picioare, regretând că stătuse atât de mult afară. Era sănătos, dar de ultimele friguri scăpase destul de greu şi nu voia să aibă din nou parte de ele. Îşi simţea picioarele jilave, dar când s-a întors ca să intre în adăpost, era mulţumit: în această dimineaţă reuşise să-şi amintească mai multe lucruri care îi scăpau de o bună bucată de vreme. În plus, acum avea senzaţia că e pe cale să ia o decizie importantă — una mult prea mult amânată — şi se simţea cuprins de o încântare pe care abia aştepta să i-o destăinuie şi soţiei lui.

Înăuntru, coridoarele labirintului erau încă scăldate în beznă, şi fu obligat să parcurgă pe bâjbâite scurta distanţă până la uşa odăii sale. Multe dintre „tocurile uşilor” din labirint erau de fapt nişte simple arcade menite să marcheze pragul unei încăperi. Acest aranjament spaţial deschis, care sătenilor nu le părea deloc un atac la nevoia lor de intimitate, permitea odăilor să se bucure de toată căldura adusă de coridoare dinspre focul cel mare sau orice alte focuri mai mici îngăduite în labirint. Însă cum camera lui Axl şi Beatrice era mult prea departe de foc, avea ceva ce am putea numi o uşă în toată regula — un cadru impozant de lemn umplut cu rămurele, viţă-de-vie şi scaieţi puse în cruciş, pe care cel care voia să intre sau să iasă trebuia de fiecare dată să le ridice într-o parte, dar care îi fereau de curentul îngheţat. Axl s-ar fi lipsit bucuros de uşă, dacă ea n-ar fi devenit, în timp, un motiv de mare mândrie pentru Beatrice. Adeseori, când se întorcea în odaie, îşi găsea nevasta rupând bucăţi veştejite din împletitura grosolană şi înlocuindu-le cu ramuri proaspăt tăiate, adunate în timpul zilei.

În dimineaţa asta, Axl dădu la o parte îngrăditura doar atât cât să se strecoare înăuntru, având grijă să scoată cât mai puţin zgomot cu putinţă. Aici, lumina zorilor se strecura în odaie prin micile crăpături din zidul exterior. Îşi întrezărea vag mâna în faţa lui şi, pe patul de iarbă, desluşi silueta lui Beatrice dormind dusă sub păturile groase.

Simţi o pornire să-şi trezească nevasta. Pentru că o parte din el era sigură că dacă ea ar fi trează şi i-ar vorbi, orice bariere ar mai fi rămas între el şi hotărârea lui s-ar prăbuşi până la urmă. Dar mai era ceva timp până când membrii comunităţii aveau să se trezească şi să înceapă muncile zilei, aşa că se aşeză pe scăunelul scund din colţ, încă bine înfăşurat în pelerina soţiei lui.

Se întrebă cât de groasă avea să fie ceaţa în dimineaţa aceea şi dacă, atunci când întunericul avea să se împrăştie încet, o să vadă că aceasta s-a strecurat prin crăpături chiar în odaia lor. Dar apoi gândurile îi zburară de la asemenea chestiuni fără importanţă, revenind la ceea ce-l preocupa cu adevărat Oare dintotdeauna locuiseră aşa, doar ei doi, la marginea comunităţii? Sau poate altădată lucrurile stăteau cu totul altfel? Mai devreme, afară, îi veniseră în minte frânturi de amintiri: un scurt moment cu el străbătând lungul coridor central al labirintului, cu braţul în jurul umerilor unuia dintre copiii lui, mergând uşor aplecat nu din cauza vârstei, cum poate făcea acum, ci pur şi simplu pentru că nu voia să se lovească cu capul de grinzi în lumina tulbure. Poate copilul tocmai îi vorbise, zisese ceva amuzant şi râdeau amândoi. Însă acum, ca mai înainte afară, nimic nu-i apărea clar în minte şi cu cât se concentra mai mult, cu atât mai înceţoşate se făceau frânturile. Poate erau doar nişte închipuiri ale minţii unui om bătrân. Poate că Dumnezeu nu le dăduse niciodată copii.

V-aţi putea întreba de ce nu a cerut Axl ajutor celorlalţi săteni pentru a-şi aminti trecutul, însă asta nu era chiar atât de uşor lucru cum vi s-ar putea părea. Căci în această comunitate trecutul era arareori discutat. Nu vreau să spun că era tabu. Vreau să spun că el se topise cumva într-o ceaţă la fel de densă precum cea care acoperea în permanenţă mlaştinile. Pur şi simplu, acestor săteni nu le trecea niciodată prin minte să se gândească la trecut — nici măcar la cel recent.

Să luăm un exemplu, o idee ce de la o vreme nu-i dădea pace lui Axl: Era sigur că nu cu multă vreme în urmă, printre ei se aflase o femeie cu păr lung şi roşu — o femeie considerată extrem de importantă în satul lor. Ori de câte ori cineva se rănea sau se îmbolnăvea, trimiteau imediat după această femeie cu păr lung şi roşu, atât de pricepută în arta vindecării. Şi totuşi, acum nu mai putea fi găsită nicăieri şi nimeni nu părea să se întrebe ce i s-a întâmplat sau măcar să-şi exprime regretul faţă de absenţa ei. Într-o dimineaţă, când Axl adusese vorba despre asta în prezenţa a trei vecini, în timp ce lucra alături de ei la desţelenirea pământului îngheţat, reacţia lor i-a dat de înţeles că pur şi simplu nu au habar despre ce vorbeşte. Unul dintre ei se oprise chiar din muncă şi făcuse un efort să-şi amintească, dar sfârşise prin a clătina din cap.

— Cred că a fost acum foarte mult timp, a zis.

— Nici eu nu-mi amintesc de o astfel de femeie, i-a spus Beatrice când el a adus vorba despre asta, într-o noapte. Poate ai visat-o dintr-o nevoie a ta, Axl, deşi ai o soţie chiar aici, lângă tine, cu un spate mult mai drept decât al tău.

Asta se întâmplase cândva toamna trecută, şi stătuseră aşa culcaţi unul lângă altul în pat, în bezna adâncă, ascultând ploaia ce le bătea în adăpost.

— E drept că anii au trecut peste tine aproape fără să lase urme, prinţesă, zisese Axl. Dar femeia de care spun n-a fost vis şi ţi-ai aminti-o şi tu, dacă te-ai strădui o clipă să te gândeşti la ea. Cu doar o lună în urmă se afla la uşa noastră, un suflet binevoitor ce ne întreba dacă avem nevoie să ne aducă ceva. Nu se poate să nu-ţi aminteşti.

— Dar de ce voia să ne aducă ceva? Era rudă cu noi?

— Nu cred că era, prinţesă. Era pur şi simplu amabilă. Nu se poate să nu-ţi aminteşti. Venea des la uşa noastră să ne întrebe dacă ne e frig sau foame.

— Ce te întreb eu, Axl, e de ce-a ales să-şi reverse bunătatea asupra noastră?

— Şi eu m-am întrebat la vremea aceea, prinţesă. Îmi amintesc că m-am gândit: iată o femeie care se pricepe să-i îngrijească pe cei bolnavi, şi iată-ne şi pe noi doi, la fel de sănătoşi ca oricare alţi săteni. Oare a auzit că ar bântui ciuma şi a venit să vegheze la starea noastră? Dar am aflat că nu era niciun pericol de ciumă, iar ea era doar amabilă. Acum, că vorbim despre ea, parcă încep să-mi amintesc mai multe. Stătea în picioare chiar aici şi ne spunea să nu ne supărăm când copiii ne aruncă vorbe de ocară. Asta a fost tot. Pe urmă n-am mai văzut-o niciodată.

— Axl, femeia asta cu părul roşu nu e doar o închipuire a minţii tale, e şi o proastă dacă-şi face griji pentru nişte copii şi jocurile lor.

— Întocmai aşa m-am gândit şi eu la vremea aceea, prinţesă. Ce rău ne pot face copiii? Îşi fac şi ei de lucru cum pot când vremea de-afară e prea urâtă. I-am spus că nu ne-am gândit nicio clipă la asta, dar ea a rămas la fel de amabilă. Iar pe urmă îmi amintesc că ne-a zis că e păcat că ne petrecem nopţile aşa, fără o lumânare.

— Dacă fiinţa asta ne-a compătimit pentru că n-avem lumânare, a zis Beatrice, măcar aici a nimerit-o. E o insultă să ne fie interzisă lumânarea în nopţi cum e asta, mai ales că nouă nici nu ne tremură mâinile. În timp ce alţii au în odaia lor lumânări, amorţiţi seară de seară de la cidru, sau cu copiii alergând bezmetic în jur. Şi totuşi, lumânarea noastră au luat-o, iar acum abia dacă-ţi văd conturul, Axl, deşi te afli chiar lângă mine.

— Nimeni nu şi-a pus în gând să ne insulte, prinţesă. Pur şi simplu, aşa s-au făcut mereu lucrurile şi cu asta, basta.

— Ei bine, nu doar femeia asta din visele tale găseşte că e ciudat că ni s-a luat lumânarea. Ieri sau poate alaltăieri, eram la râu şi treceam pe lângă nişte femei şi sunt sigură că le-am auzit spunând, când credeau că nu le pot auzi, că ce nenorocire pe un cuplu aşa cinstit ca noi să trebuiască să stea pe întuneric în fiecare noapte. Aşa că femeia din visele tale nu e singura de părerea asta.

— Dar cea de care-ţi tot vorbesc eu, prinţesă, nu e o femeie din visele mele. Toţi cei de aici o cunoşteau în urmă cu o lună şi aveau o vorbă bună de spus despre ea. Oare ce vă face pe toţi, inclusiv pe tine, să uitaţi că a trăit vreodată?

Acum, amintindu-şi conversaţia în această dimineaţă de primăvară, Axl se simţi aproape gata să accepte că se înşelase în privinţa femeii cu păr roşu. Era, la urma urmei, un bărbat nu tocmai tânăr, care uneori mai putea face şi confuzii. Dar cazul femeii cu păr roşu fusese doar unul dintre nenumăratele episoade bulversante ce-i veneau în minte. Era frustrant, dar în acest moment nu se putea gândi la prea multe exemple, cu toate că existaseră o mulţime, de asta nu se îndoia. Era, de pildă, incidentul legat de Marta.

E vorba despre o fetiţă de nouă sau zece ani, care fusese mereu renumită pentru curajul ei. După câte se pare, toate poveştile ce-ţi ridicau părul din cap despre ce li s-ar putea întâmpla copiilor care rătăceau aiurea nu-i astâmpăraseră câtuşi de puţin simţul aventurii. Aşa că într-o seară, când mai era cel mult o oră de lumină, ceaţa începea să se pogoare şi dinspre dealuri se auzeau lupii, se răspândise vestea că Marta nu e de găsit nicăieri, şi toată lumea se oprise alarmată din ce făcea. Curând, vocile au început să-i strige numele prin întregul labirint, paşii alergau grăbiţi în susul şi-n josul coridoarelor, iar sătenii căutau în fiece odaie de dormit, în fiece adăpost cu provizii, în scobiturile de sub căpriori, în orice ascunziş în care s-ar fi putut băga un copil ca să se amuze.

Apoi, în toiul panicii, doi păstori care se întorceau de la muncă, de pe dealuri, au intrat în Sala Mare şi s-au pus să se încălzească lângă foc. În timp ce făceau asta, unul din ei a povestit cum în ziua de dinainte se uitaseră la un uliu vrăbier dând roată deasupra capului lor, o dată, de două ori, apoi a treia oară. Nu era nicio greşeală la mijloc, a zis el, fusese un uliu vrăbier. Vestea s-a răspândit rapid în labirint şi curând în jurul focului se adunase o mulţime care-i asculta pe păstori. Până şi Axl se grăbise să li se alăture, pentru că apariţia unui uliu vrăbier în ţinutul lor era o veste într-adevăr importantă. Printre multele puteri atribuite uliului vrăbier se număra şi aceea de a pune pe fugă lupii, iar peste tot în restul ţinutului, se spunea, lupii dispăruseră cu desăvârşire datorită acestor păsări.

La început, lumea a tăbărât nerăbdătoare cu întrebări asupra ciobanilor şi i-a pus să-şi repete povestea iar şi iar. Apoi, în rândul ascultătorilor s-a răspândit încet-încet scepticismul. Se mai spuseseră multe asemenea poveşti, precizase cineva, şi de fiecare dată ele se dovedeau neîntemeiate. Altcineva susţinea că aceiaşi doi păstori mai veniseră primăvara trecută cu o poveste identică şi care totuşi nu se adeverise. Ciobanii, furioşi, au negat că ar mai fi venit şi altădată cu o asemenea poveste şi curând mulţimea s-a împărţit între cei care le luau partea şi cei care ziceau că-şi amintesc pretinsul episod de anul trecut.

Pe când cearta se înteţea, Axl se simţea tot mai copleşit de un sentiment familiar şi sâcâitor, care-i spunea că ceva nu e cum trebuie, şi, hotărând să scape de strigătele şi îmbulzeala dinăuntru, se duse afară să se uite la cerul care se întuneca şi la ceaţa ce se lăsa în vălătuci groşi pe pământ. Şi, după un timp, crâmpeiele începură să se adune în mintea lui, despre Marta cea de negăsit, despre pericol, despre cum, nu cu multă vreme în urmă, o căutase toată lumea. Dar aceste amintiri deveneau tot mai confuze, cam ca un vis la câteva secunde după trezire, şi doar cu un efort supraomenesc de concentrare reuşi Axl să se agaţe cât de cât de gândul la micuţa Marta în vreme ce vocile din spatele lui continuau să se certe pentru uliul vrăbier. Apoi, stând el aşa acolo, auzi vocea unei fete care cânta pentru sine, şi o văzu pe Marta ieşind din ceaţă.

— Eşti o fiinţă tare ciudată, copila mea, a spus Axl când ea venea ţopăind către el. Nu ţi-e frică de întuneric? De lupi sau căpcăuni?

— A, ba mă tem de ei, domnule, a zis ea cu un zâmbet. Dar ştiu cum să mă ascund de ei. Sper că părinţii mei nu au întrebat de mine. Săptămâna trecută am luat-o zdravăn pe cocoaşă.

— Dac-au întrebat de tine? Sigur c-au întrebat. Nu te caută tot satul? Ascultă şi tu vacarmul dinăuntru. Tu eşti pricina lui, copila mea.

Marta a râs şi a spus:

— Vai, încetaţi, domnule! Ştiu că nu mi-au dus deloc dorul. Şi aud foarte bine că nu pentru mine se ceartă.

Când ea a zis asta, Axl şi-a dat seama că, într-adevăr, fata avea dreptate: glasurile de dinăuntru nu se sfădeau în legătură cu ea, ci pentru cu totul altceva. Se aplecă uşor spre uşă pentru a auzi mai bine, şi când prinse din zbor câte un cuvânt printre glasurile ridicate, începu să-şi amintească de păstori şi uliul vrăbier. Tocmai se întreba dacă n-ar trebui să-i explice Martei ceva legat de asta, când ea trecu brusc pe lângă el şi se duse înăuntru.

El o urmă, imaginându-şi uşurarea şi bucuria pe care le vor isca apariţia ei. Şi, la drept vorbind, îşi dăduse seama că, intrând odată cu ea, va putea să-şi asume şi el puţin din meritul întoarcerii ei în siguranţă. Însă când intrară în Sala cea Mare, sătenii erau atât de înfierbântaţi de cearta lor legată de păstori, încât doar vreo câţiva s-au obosit să se uite înspre ei. Mama Martei a ieşit din mulţime doar cât să-i spună copilului: „Deci ai apărut! Să nu mai pleci niciodată aşa, de capul tău! De câte ori trebuie să-ţi spun?”, după care şi-a îndreptat iar atenţia asupra discuţiilor aprinse din jurul focului. Văzând asta, Marta i-a zâmbit larg lui Axl, ca pentru a zice:

„Vezi ce-am vrut să spun?” apoi s-a lăsat înghiţită de umbre, plecând în căutarea prietenilor ei.

Camera se luminase vizibil. Odaia lor, aflată chiar la marginea labirintului, avea o mică fereastră ce dădea în afară, deşi era prea înaltă ca să te poţi uita prin ea fără să te urci pe un taburet. Momentan era acoperită cu o pânză, însă o rază timpurie de soare pătrundea acum dintr-un colţ, aruncând un fascicul de lumină asupra locului în care dormea Beatrice. Şi, prins în această rază, Axl văzu ceva ce aducea cu o insectă atârnând în aer chiar deasupra capului soţiei sale. Apoi îşi dădu seama că era un păianjen suspendat de pânza lui verticală invizibilă, şi care chiar în timp ce se uita şi-a început coborârea lină. Ridicându-se fără zgomot, Axl traversă mica odaie şi mătură cu degetele aerul de deasupra nevestei sale cufundate în somn, prinzând păianjenul cu mâna. Apoi rămase aşa o clipă, uitându-se la ea. Pe chipul ei adormit se citea o pace pe care rareori o mai vedea când era trează, şi valul subit de fericire în care îl înfăşură priveliştea îl surprinse. Ştiu atunci că s-a hotărât, că vrea s-o trezească să-i dea vestea. Însă îşi dădu seama de egoismul unei asemenea fapte — şi, în plus, cum putea să fie sigur de reacţia ei? În cele din urmă, se duse fără zgomot înapoi la scăunelul lui şi se aşeză la loc, îşi aminti de păianjen şi desfăcu palma cu blândeţe.

Mai devreme, când stătuse pe banca de afară aşteptând primele raze de lumină, încercase să-şi aducă aminte cum ajunseseră el şi Beatrice să aducă în discuţie ideea călătoriei lor. Crezuse atunci că reuşise să identifice o anume conversaţie pe care o avuseseră într-o noapte, în aceeaşi odaie, însă acum, în timp ce urmărea păianjenul fugind dincolo de marginea palmei lui şi apoi pe podeaua de lut, avu revelaţia cât se poate de clară că prima dată când se deschisese subiectul fusese în ziua când prin satul lor trecuse străina aceea îmbrăcată în zdrenţe cernite.

Era o dimineaţă cenuşie — oare chiar atât de mult era de atunci, să fi fost în noiembrie trecut? — şi Axl se plimbase pe lângă râu, de-a lungul unei poteci umbrite de sălcii. Se întorcea grăbit de la câmp în labirint, poate ca să ia vreo unealtă sau să primească instrucţiuni de la un şef de echipă. În orice caz, l-a ţintuit locului o izbucnire de glasuri ridicate venind dinspre tufişurile din dreapta sa. Primul lui gând a fost că e vorba de căpcăuni şi s-a uitat repede în jur după o piatră sau un băţ. Apoi şi-a dat seama că vocile — toate de femei deşi mânioase şi înfierbântate, nu aveau în ele nimic din panica aceea care însoţeşte atacurile căpcăunilor. Cu toate astea, şi-a croit cu hotărâre drum printr-un gard viu de tufişuri de ienupăr şi a ajuns într-un luminiş, unde a văzut cinci femei — nu la prima tinereţe, dar încă la o vârstă rodnică — stând în picioare una lângă alta. Erau cu spatele la el şi strigau către ceva din depărtare. Aproape ajunsese lângă ele când, tresărind, una dintre femei l-a observat, iar apoi celelalte s-au întors şi l-au privit aproape cu insolenţă.

— Măi, măi! a zis una dintre ele. Poate e vorba de noroc, poate-i ceva mai mult. Dar iată-l pe bărbatul ei, aşa că să sperăm că-i bagă el minţile în cap.

Femeia care îl văzuse prima a zis:

— I-am spus nevestei tale să nu se ducă, dar ea n-a vrut să asculte. Tot insistă să-i ducă de mâncare străinei, chiar dacă mai mult ca sigur e vreo diavoliţă sau cine ştie ce soi de duh deghizat.

— E în primejdie soţia mea? Doamnelor, puteţi să mă lămuriţi?

— E o femeie străină care ne-a dat târcoale toată dimineaţa, spuse o alta. Are părul vraişte şi o mantie din zdrenţe negre. Zice că e saxonă, dar nu e îmbrăcată ca saxonii pe care i-am întâlnit noi. A încercat să se strecoare înapoia noastră pe malul râului, unde ne vedeam de spălat rufele, dar am văzut-o la timp şi am gonit-o. Dar ea se tot întorcea, purtându-se ca şi cum ar fi fost foarte afectată de ceva, alteori cerându-ne de mâncare. Părerea noastră e că în toată vremea asta îşi îndrepta farmecele chiar spre soţia dumitale, domnule, fiindcă în dimineaţa asta a trebuit deja s-o tragem de două ori de mâini înapoi pe Beatrice, atât de pornită era să se ducă după demon. Până la urmă a reuşit să scape de noi şi s-a dus la gherghinul cel bătrân, unde şi-acum o aşteaptă diavoliţa. Am ţinut-o cât am putut, domnule, dar pesemne că puterile diavoleşti au început deja să-i curgă prin vine, fiindcă avea o forţă nefirească pentru o femeie cu oase aşa de subţiri, şi atât de în vârstă.

— Gherghinul cel bătrân...

— A pornit chiar acum o clipă, domnule. Dar femeia aia sigur e un diavol, aşa că dacă te duci după ea, să ai grijă să nu te împiedici sau să nu te tai în vreun ghimpe otrăvit, de să nu te mai vindeci niciodată.

Axl se strădui din răsputeri să-şi ascundă iritarea faţă de aceste femei, spunând politicos:

— Vă sunt recunoscător, doamnelor. Mă duc să văd ce face soţia mea. Vă rog să mă scuzaţi.

Pentru săteni, „gherghinul cel bătrân” era şi un motiv de mândrie locală, dincolo de faptul că se referea la arbustul ce părea să crească chiar din stânca de pe marginea promontoriului, la o aruncătură de băţ de labirint. În zilele însorite, dacă vântul nu bătea prea puternic, era un loc plăcut în care să-ţi petreci timpul. Aveai o bună privelişte asupra pământului până jos la apă, asupra cotului râului şi a mlaştinilor de dincolo de e. Copiii se jucau adeseori duminica în jurul rădăcinilor lui noduroase, uneori îndrăznind să sară de pe marginea promontoriului, care era suficient de puţin abruptă încât niciunul să nu se poată răni, rostogolindu-se pur şi simplu pe panta ierboasă, ca un butoi dat de-a dura. Însă într-o dimineaţă ca aceea, când şi adulţii şi copiii erau ocupaţi cu treburi, locul era probabil pustiu, aşa că Axl, apărând pe versant dintre ceţuri, nu a fost deloc surprins să vadă că cele două femei erau singure, iar siluetele lor, abia vizibile pe fundalul cerului alb. Şi într-adevăr, străina, aşezată cu spatele la stâncă, era îmbrăcată straniu. De la distanţă cel puţin, mantia ei părea făcută din mai multe bucăţi de pânză cusute laolaltă, iar acum flutura în vânt, dându-i celei ce o purta înfăţişarea unei păsări mari, pe cale să-şi ia zborul. Lângă ea, Beatrice — încă în picioare, deşi cu capul aplecat către însoţitoarea ei — părea fragilă şi vulnerabilă. Cele două femei erau adâncite în conversaţie, dar când l-au zărit pe Axl apropiindu-se, s-au oprit din vorbă şi au început să se uite înspre el. Apoi Beatrice a venit la marginea promontoriului şi a strigat în jos, către el:

— Opreşte-te acolo, bărbate! Nu mai face niciun pas! Vin eu la tine. Nu urca aici şi nu deranja liniştea acestei biete femei, acum că în sfârşit poate şi ea să-şi odihnească picioarele şi să mănânce puţină pâine de ieri.

Axl aşteptă, conform instrucţiunilor ei, şi la puţină vreme îşi văzu soţia coborând pe lunga potecă ce tăia câmpul spre locul în care se afla el. Veni chiar lângă el şi, fără îndoială îngrijindu-se ca vântul să nu-i poarte vorbele spre urechea străinei, zise în şoaptă:

— Femeile alea proaste te-au trimis după mine, bărbate? Când eram de vârsta lor, bătrânele erau cele pline de frică şi de credinţe prosteşti, convinse că orice piatră e blestemată şi orice pisică, un duh rău. Dar acum am îmbătrânit eu însămi şi, ce să vezi, taman cele tinere au mintea înţesată de superstiţii, de parcă n-ar cunoaşte promisiunea Domnului că va fi alături de noi în fiece clipă. Uită-te la biata străină şi vezi cu ochii tăi: e istovită şi singură, şi a rătăcit patru zile prin pădure şi pe câmpuri, sat după sat, de unde a fost mereu izgonită. A străbătut o ţară creştină, dar a fost luată drept diavol sau o leproasă, deşi nu are niciun semn pe piele. Aşa că, bărbate, sper că n-ai venit aici ca să-mi spui să nu-i ofer acestei femei alinare şi bruma de mâncare pe care o am la mine.

— Nu ţi-aş cere aşa ceva, prinţesă, pentru că văd şi singur că e adevărat ce spui. Înainte să vin aici, mă gândeam ce păcat e că nu mai putem primi cu bunăvoinţă un străin.

— Atunci vezi-ţi de treaba ta, bărbate, fiindcă sunt sigură că iar o să se plângă că abia te mişti când e vorba de muncă şi, cât ai clipi, o să-i pună din nou pe copii să se ia de noi.

— N-a zis nimeni că abia mă mişc când e vorba de muncă, prinţesă. De unde-ai auzit aşa ceva? Eu n-am auzit pe nimeni să se plângă de asta şi sunt în stare să duc o povară la fel de grea precum orice bărbat cu douăzeci de ani mai tânăr.

— Te necăjeam şi eu, bărbate. Aşa e, nu s-a plâns nimeni de munca ta.

— Dacă ne mai scot vorbe copiii, ele n-au legătură cu faptul că eu mă mişc mai iute sau mai greoi la munca mea, ci cu părinţii lor prea proşti sau mai degrabă prea beţi ca să-i mai înveţe ce înseamnă buna purtare şi respectul.

— Potoleşte-te, bărbate. Ţi-am spus că doar te necăjeam şi n-am s-o mai fac. Străina îmi spunea ceva care mă interesează foarte tare şi poate că la un moment dat te va interesa şi pe tine. Dar trebuie să termine de povestit, aşa că te rog din nou să te grăbeşti cu ce ai venit să faci şi să mă laşi s-o ascult şi să-i ofer câtă alinare pot.

— Îmi pare rău, prinţesă, dacă adineaori ţi-am vorbit prea aspru.

Însă Beatrice îi întorsese deja spatele şi acum urca înapoi pe poteca ce ducea spre gherghin şi spre silueta înfăşurată în mantia fluturândă.

Puţin mai târziu, după ce-şi încheiase misiunea, Axl se întorcea la câmp şi, cu riscul de a pune la încercare răbdarea colegilor săi, se abătu din drum pentru a trece iar pe lângă vechiul arbust. Căci adevărul era că deşi împărtăşea pe deplin dispreţul soţiei sale faţă de instinctele bănuitoare ale femeilor, nu reuşise să scape de gândul că străina aducea cu sine un soi de ameninţare şi nu avea inima împăcată la gândul că o lăsase pe Beatrice singură cu ea. Prin urmare, se simţi uşurat când zări silueta soţiei sale, singură pe promontoriul din faţa stâncii, uitându-se către cer. Părea adâncită în gânduri şi nu îl observă până ce n-o strigă eL Când o privi coborând poteca, mai încet ca înainte, îşi dădu seama, nu pentru prima oară, că de la o vreme era ceva schimbat în mersul ei. Nu era chiar un şchiopătat, dar ceva ca şi cum ar fi avut o durere tainică, pe care încerca s-o ascundă. Când o întrebă, în timp ce se apropia, ce s-a întâmplat cu strania ei însoţitoare, Beatrice zise simplu:

— Şi-a văzut de drumul ei.

— Cred că ţi-a fost recunoscătoare pentru bunăvoinţă, prinţesă. Ai vorbit mult cu ea?

— Da, şi a avut multe de spus.

— Văd că a zis ceva care te-a tulburat, prinţesă. Poate că aveau dreptate femeile alea şi era mai bine s-o eviţi.

— Nu m-a tulburat, Axl. Dar m-a pus pe gânduri.

— Ai o stare ciudată. Eşti sigură că nu ţi-a făcut vreo vrajă înainte să dispară ca prin farmec?

— Du-te până la gherghin, bărbate, şi o s-o vezi pe cărare, pentru că abia ce-a plecat. Speră ca oamenii de dincolo de deal să fie mai inimoşi cu ea.

— Bine, prinţesă, atunci te las, căci văd că n-ai păţit nimic. Dumnezeu va fi mulţumit că ai dat încă o dată dovadă de bunătate, aşa cum ţi-e firea.

Dar de această dată soţia sa nu părea dornică să-l lase să plece. Îl prinse de braţ de parcă ar fi vrut să-şi recapete echilibrul, apoi îşi lăsă capul pe pieptul lui. Ca animată de o voinţă proprie, mâna lui se ridică pentru a-i mângâia părul încurcat de vânt şi, când el se uită în jos la ea, fu surprins să vadă că Beatrice avea încă ochii larg deschişi.

— E limpede, eşti într-o stare ciudată, zise el. Ce ţi-a spus străina?

Ea îşi mai ţinu o clipă capul la pieptul lui. Apoi se îndreptă şi îşi dădu drumul.

— Acum că stau să mă gândesc, Axl, poate că e ceva în vorbele astea ale tale, pe care le spui mereu. E bizar cum lumea tot uită de oameni şi de lucruri de ieri şi de alaltăieri. E ca boală care a pogorât asupra noastră, a tuturor.

— Întocmai ce spuneam şi eu, prinţesă. De pildă, femeia cu păr roşu...

— Las-o pe femeia cu păr roşu, Axl. E vorba de toate celelalte pe care nu ni le amintim.

O spusese în timp ce privea spre orizontul acoperit de straturi groase de ceaţă, însă acum îl fixa intens şi el îi văzu ochii plini de tristeţe şi de jind. Şi chiar atunci — era sigur de asta — ea i-a zis:

— Inima ta a hotărât demult împotrivă, Axl, ştiu asta. Dar e momentul acum să te gândeşti din nou. Trebuie să plecăm într-o călătorie, şi asta fără-ntârziere.

— O călătorie, prinţesă? Ce fel de călătorie?

— O călătorie spre satul fiului nostru. Nu e departe, bărbate, o ştim amândoi. Chiar şi aşa încet cum mergem noi, e un drum de cel mult câteva zile spre răsărit, dincolo de Câmpia cea Mare. Iar în curând vine şi primăvara.

— Am putea să plecăm într-o astfel de călătorie. Sigur că da, prinţesă. Ceva din ce ţi-a spus străina aceea te-a făcut să te gândeşti la asta?

— Mă gândesc la asta de ceva vreme, Axl, deşi ceea ce mi-a spus sărmana femeie adineaori mă face să-mi doresc să nu mai întârzii nicio clipă. Fiul nostru ne aşteaptă în satul lui. Cât să-l mai lăsăm să aştepte?

— Când vine primăvara, prinţesă, o să ne gândim sigur la o astfel de călătorie. Dar de ce spui că m-am împotrivit mereu?

— Nu-mi amintesc acum, Axl, tot ce s-a întâmplat între noi legat de asta. Doar că inima ta s-a opus întotdeauna, deşi eu tânjeam după asta.

— Ei bine, prinţesă, hai să ne continuăm discuţia când terminăm cu treaba, ca să nu le dăm apă la moară vecinilor, să zică iar că suntem înceţi Acum lasă-mă să-mi văd de drum. Vorbim din nou despre asta curând.

Însă în zilele ce urmară, chiar dacă au făcut aluzii la ideea de-a călători, nu au vorbit niciodată serios despre ea. Căci au descoperit că deveneau ciudat de stânjeniţi ori de câte ori atingeau subiectul, şi n-a durat mult până să se instaleze între ei o înţelegere tacită, aşa cum apar între un soţ şi o soţie ce au petrecut mulţi ani împreună, de a evita subiectul pe cât posibil. Spun „pe cât posibil”, pentru că uneori se ivea o nevoie — o dorinţă greu de stăpânit, s-ar putea spune — în faţa căreia unul sau celălalt avea să cedeze. Dar orice discuţie ar fi avut în asemenea împrejurări, ea sfârşea inevitabil rapid, în câteva vorbe evazive sau în răbufniri de furie. Şi, în singura ocazie când Axl îşi întrebase soţia drept în faţă ce-i spusese femeia în ziua aceea lângă gherghin, chipul lui Beatrice se întunecase brusc şi, preţ de o clipă, fusese pe punctul de a izbucni în lacrimi. După asta, Axl avusese grijă să evite orice referire la străină.

După un timp, Axl nu îşi mai putea aminti cum începuse discuţia despre călătorie sau ce însemnase vreodată pentru el. Însă în această dimineaţă, stând afară în orele reci de dinaintea zorilor, amintirea păru să se limpezească, sau cel puţin crâmpeie din ea, şi îi reveniră în minte multe lucruri: femeia cu păr roşu, Marta, străina în zdrenţe negre şi alte amintiri cu care nu e nevoie să ne batem capul acum. Şi îşi amintise destul de viu ce se petrecuse cu doar câteva duminici în urmă, atunci când îi luaseră lumânarea lui Beatrice.

Duminica era zi de odihnă pentru săteni, căci cel puţin nu lucrau la câmp. Însă tot trebuiau să aibă grijă de animale şi, cu atâtea alte treburi ce-şi aşteptau rândul, pastorul acceptase că practic nu le poate interzice nimic din ce putea fi considerat muncă. Aşa se face că, atunci când Axl a ieşit în soarele primăverii din acea duminică, după ce-şi petrecuse dimineaţa reparându-şi cizmele, a fost întâmpinat de priveliştea vecinilor săi răsfiraţi pe tot terenul din faţa labirintului, unii aşezaţi pe peticele de iarbă, alţii pe scăunele fără spătar sau pe buşteni, vorbind, râzând şi muncind. Copiii se jucau peste tot şi un grup se adunase în jurul a doi bărbaţi ce construiau pe iarbă o roată pentru o căruţă. Era prima duminică din an în care vremea permitea asemenea activităţi în aer liber şi atmosfera era aproape festivă. Cu toate astea, cum stătea aşa la intrarea în labirint şi se uita dincolo de săteni, spre locul în care pământul cobora în pantă către mlaştini, Axl vedea ceaţa ridicându-se din nou şi îşi spunea că după-masă aveau să fie iar scufundaţi în burniţă cenuşie.

Stătea acolo de ceva timp când deveni conştient de agitaţia crescândă de lângă gardurile terenurilor de păşunat. La început nu îi acordă prea mare atenţie, însă apoi adierea aduse cu ea ceva ce-i atrase atenţia şi-l făcu să se îndrepte de şale. Căci deşi privirea îi devenise supărător de înceţoşată odată cu trecerea anilor, auzul îi rămăsese încă intact şi Axl desluşi, în harababura strigătelor mulţimii de lângă gard, glasul supărat al lui Beatrice.

Şi alţii se opreau din ce făceau şi se întorceau să se uite. Însă acum Axl se grăbea să-şi croiască drum printre ei, reuşind în ultima clipă să se ferească de copiii ce umblau brambura şi de lucrurile lăsate prin iarbă. Cu toate astea, înainte ca el să poată ajunge la micul ghem de oameni care se înghionteau, acesta s-a dispersat, iar din mijlocul lui a apărut Beatrice, ţinând ceva la piept cu ambele mâini. Cele mai multe dintre feţele din jur o priveau amuzate, dar femeia care se ivi din senin lângă umărul soţiei lui — văduva unui fierar care murise de friguri în anul ce trecuse — avea trăsăturile schimonosite de furie. Beatrice reuşi să scape de torţionara sa, în vreme ce propriul chip devenea sobru, aproape o mască lipsită de expresie, dar când îl zări pe Axl apropiindu-se de ea gravitatea aceea se preschimbă în emoţie puternică.

Acum când se gândea la toate astea, lui Axl i se părea că expresia din acel moment de pe chipul soţiei sale fusese, mai mult decât orice altceva, una de imensă uşurare. Nu era vorba că Beatrice crezuse că totul va fi bine odată cu venirea lui; dar prezenţa lui contase foarte mult pentru ea. Îl privi lung, nu doar cu uşurare, ci în egală măsură cu un soi de implorare, şi-i întinse obiectul pe care îl păzise cu străşnicie.

— E-a noastră, Axl! N-o să mai stăm pe întuneric. Ia-o repede, bărbate, e-a noastră!

Îi întindea o lumânare cam turtită, aproape fără nicio formă. Văduva fierarului încercă din nou să i-o înşface, însă Beatrice o lovi peste mâna agresivă.

— Ia-o, bărbate! Copilul ăla de acolo, micuţa Nora, ea mi-a adus-o azi-dimineaţă. A făcut-o cu mâna ei, zicându-şi că om fi obosit să ne petrecem nopţile cum facem acum.

Vorbele acestea stârniră un nou val de strigăte şi, pe ici, pe colo, de râsete. Însă Beatrice continuă să se uite lung la Axl, cu o expresie stăruitoare şi plină de încredere, şi imaginea chipului ei din momentul acela era cea care îi venise prima oară în minte în dimineaţa asta, pe banca din faţa labirintului, stând şi aşteptând să se crape de ziuă. Oare cum de uitase acest episod, când el se petrecuse cu doar trei săptămâni în urmă? Cum de nu se mai gândise deloc la el până azi?

Deşi întinsese mâna, nu reuşise să ia lumânarea — mulţimea nu-l lăsase să ajungă la ea —, aşa că spusese tare şi cu destul de multă convingere:

— Nu-ţi face griji, prinţesă. Nu-ţi face griji

Chiar în timp ce rostea aceste vorbe, deveni conştient de cât erau de goale, aşa că fu surprins când mulţimea se potoli şi până şi văduva fierarului făcu un pas înapoi. Abia atunci îşi dădu seama că reacţia lor nu avea legătură cu vorbele lui ci cu faptul că din spatele lui se apropia pastorul.

— Ce purtări sunt acestea pentru sfânta zi a Domnului? Pastorul trecu pe lângă Axl şi se uită cu ochii scânteind de furie la adunarea acum tăcută. Aud?

— E vorba de coniţa Beatrice, domnule, spuse văduva fierarului A primit o lumânare.

Chipul lui Beatrice era din nou o mască imobilă, dar ea nu evită privirea pastorului, atunci când aceasta zăbovi asupră-i.

— Văd şi eu că e adevărat, coniţă Beatrice, spuse pastorul. Sper că nu ai uitat hotărârea consiliului nostru că dumneata şi soţul dumitale nu aveţi voie să aprindeţi lumânări în odaie.

— Niciunul din noi n-a răsturnat vreodată o lumânare, domnule. N-o să ne petrecem noapte după noapte pe întuneric.

— Decizia a fost luată şi trebuie s-o respectaţi până când consiliul hotărăşte altfel.

Axl văzu furia arzând în ochii ei.

— Asta nu-i decât o răutate. Atâta tot, spuse încetişor, aproape în şoaptă, dar privindu-l pe pastor drept în faţă.

— Luaţi-i lumânarea, spuse pastorul. Faceţi cum am spus. Luaţi-i-o.

În timp ce mai multe mâini se întindeau către ea, lui Axl i se păru că ea nu a înţeles exact ce a spus pastorul. Căci rămăsese în mijlocul îmbulzelii cu o mină bulversată, continuând să ţină strâns lumânarea, ca dintr-un soi de instinct demult uitat. Păru cuprinsă de panică şi întinse iar lumânarea către Axl, chiar şi când, împinsă, îşi pierdu echilibrul. Dar n-a căzut şi, când s-a redresat, a mai îndreptat o dată lumânarea către el. El încercă s-o ia, dar altă mână i-o înşfacă, după care vocea pastorului răsună cu putere:

— Destul! Lăsaţi-o pe coniţa Beatrice în pace şi nimeni dintre voi să nu-i vorbească urât. E o femeie bătrână, care nu înţelege tot ce face. Destul, am zis! Asta nu-i o purtare potrivită pentru ziua Domnului!

Când în cele din urmă ajunse lângă ea, Axl o luă în braţe, iar mulţimea se risipi. Amintindu-şi acest moment, i se păru că au stat aşa vreme îndelungată, lipiţi unul de altul, ea cu capul odihnindu-se la pieptul lui, întocmai cum făcuse în ziua când sosise femeia aceea stranie, de parcă era doar istovită şi voia să-şi tragă sufletul. El continuă să o ţină aşa, în timp ce pastorul striga iar la cei din jur să se împrăştie. Când în cele din urmă se desprinseră din îmbrăţişare şi se uitară în jurul lor, descoperiră că erau singuri lângă câmpul vitelor, cu poarta lui din şipci de lemn.

— Ce contează, prinţesă? zise el. Ce nevoie avem de lumânare? Suntem obişnuiţi să ne mişcăm prin odaie fără ea. Şi nu ne-ajung discuţiile noastre, cu sau fără lumânare?

O privi cu atenţie. Ea părea visătoare şi nu din cale-afară de supărată.

— Îmi pare rău, Axl, zise. Lumânarea s-a dus. Ar fi trebuit s-o păstrez în taină, doar pentru noi. Însă am fost peste măsură de fericită când mi-a adus-o fata şi mi-a spus că a făcut-o special pentru noi. Acum s-a dus. Nu mai contează.

— Nu contează deloc, prinţesă.

— Ei ne cred o pereche de oameni fără minte, Axl.

Făcu un pas în faţă şi-şi puse iar capul pe pieptul lui. Şi atunci spuse, cu vocea înăbuşită, aşa încât la început el crezu că n-a auzit bine:

— Fiul nostru, Axl. Ţi-l mai aminteşti pe fiul nostru? Adineaori, când mă împingeau, de el mi-am amintit. Un bărbat bun, puternic şi drept. De ce mai rămânem în locul ăsta? Hai să mergem în satul fiului nostru. El o să ne protejeze şi o să aibă grijă să nu se poarte nimeni urât cu noi. Nu vrei să te răzgândeşti, Axl, acum, după toţi anii ăştia care au trecut? Tot mai spui că nu putem să mergem la el?

În timp ce ea rostea încetişor la pieptul lui aceste cuvinte, nenumărate crâmpeie de amintiri începură să-i asalteze mintea lui Axl, atât de multe, că aproape simţi cum îl ia cu leşin. O slăbi din strânsoare şi se dădu un pas în spate, temându-se să nu se clatine şi si o facă şi pe ea să-şi piardă echilibrul.

— Ce spui, prinţesă? Te-am împiedicat eu vreodată să plecăm spre satul fiului nostru?

— Sigur că da, Axl, sigur că da.

— Când m-am împotrivit eu unei asemenea călătorii, prinţesă?

— Întotdeauna am crezut că ai făcut-o, bărbate. Dar, vai, Axl, acum că mă întrebi, nu-mi mai amintesc limpede. Şi de ce stăm aici, afară, chiar dacă e o zi frumoasă?

Beatrice păru din nou nedumerită. Se uită la chipul lui, apoi peste tot în jur, la soarele plăcut, la vecinii care acum îşi vedeau iar de treburile lor.

— Hai să mergem să stăm în odaia noastră, spuse ea după un timp. Hai să fim doar noi doi o vreme. E o zi frumoasă, într-adevăr, dar sunt foarte obosită. Hai să intrăm.

— Ai dreptate, prinţesă. Să stăm jos şi să ne odihnim o vreme, feriţi de soarele ăsta. Curând, o să te simţi mai bine.

Mai erau şi alţii treji acum în labirint, peste tot în jurul lor. Probabil că păstorii plecaseră de o bună bucată de vreme, dar el fusese atât de adâncit în gânduri, că nici nu-i auzise. În celălalt capăt al încăperii, Beatrice scoase un murmur, de parcă s-ar fi pregătit să cânte, după care se întoarse sub pături. Recunoscând aceste semnale, Axl îşi croi în tăcere drum spre pat, se aşeză cu grijă pe marginea lui şi aşteptă.

Beatrice se întoarse pe spate, întredeschise ochii şi se uită la Axl.

— Bună dimineaţa, bărbate! spuse în cele din urmă. Mă bucur să văd că spiritele au ales să nu te răpească în timp ce eu dormeam.

— Prinţesă, vreau să vorbim ceva.

Beatrice continuă să îl fixeze, cu ochii încă doar pe jumătate deschişi. Apoi se ridică în capul oaselor, iar chipul ei intră în raza de soare ce mai devreme lumina păianjenul. Claia ei căruntă de păr, despletită şi încurcată, atârna aspră până mai jos de umeri, însă Axl încă mai simţea cum îl cuprinde fericirea când o vedea aşa, în lumina dimineţii.

— Ce vrei să-mi spui, Axl, chiar înainte să apuc să deschid bine ochii?

— Am mai vorbit, prinţesă, de o călătorie pe care am putea s-o facem. Ei bine, a venit primăvara peste noi, aşa că poate e vremea să pornim.

— Să pornim, Axl? Când să pornim?

— Îndată ce-om putea. N-o să lipsim decât câteva zile. N-o să ne ducă nimeni lipsa în sat. Vorbim cu pastorul.

— Şi ne ducem să ne vedem fiul, Axl?

— Acolo mergem. Să ne vedem fiul.

Afară, păsările cântau acum în cor. Beatrice îşi întoarse privirea spre fereastră şi soarele care se strecura de dincolo de pânză adăstă asupra ei.

— În unele zile mi-l amintesc foarte limpede, zise. Apoi, a doua zi, e ca şi cum mi s-ar fi pus un văl peste amintiri. Dar fiul nostru e un bărbat bun şi drept, sunt sigură de asta.

— De ce nu e aici cu noi, prinţesă?

— Nu ştiu, Axl. Poate că s-a certat cu bătrânii şi a trebuit să plece. Am întrebat în stânga şi-n dreapta şi nimeni de-aici nu şi-l aminteşte. Dar el n-ar fi făcut nimic care să-l dezonoreze, sunt sigură de asta. Tu nu-ţi aminteşti nimic de el, Axl?

— Adineaori, când eram afară şi mă străduiam să-mi amintesc tot ce pot în linişte, mi-au venit în minte multe lucruri. Dar nu mi-l pot aduce deloc aminte pe fiul nostru, nici chipul şi nici vocea lui, deşi uneori parcă-l văd când era un băieţel, şi-l conduc de mână pe malul râului, sau într-o zi când plângea şi eu îl mângâiam ca să-l alin. Însă nu ţin minte deloc cum arată astăzi, unde locuieşte, dacă are şi el un fiu. Speram ca tu să-ţi aminteşti mai multe, prinţesă.

— E fiul nostru, spuse Beatrice. Aşa că pot să simt lucruri legate de el, chiar dacă nu mi-l amintesc clar. Şi ştiu că îşi doreşte să părăsim locul ăsta şi să locuim cu el, să ne protejeze.

— E sânge din sângele nostru. De ce nu şi-ar dori să stăm cu el?

— Chiar şi aşa, Axl, o să-mi fie dor de locul ăsta. De odăiţa asta a noastră şi de satul ăsta. Nu e uşor să părăseşti un loc pe care îl ştii de-o viaţă.

— Dar nu zice nimeni să ne purtăm necugetat, prinţesă. Mai înainte, când aşteptam să răsară soarele, mă gândeam că va trebui să facem călătoria asta până în satul fiului nostru şi să vorbim cu el. Pentru că, deşi suntem mama şi tatăl lui, nu se cuvine să ajungem într-o bună zi acolo şi să cerem să trăim în satul lui.

— Ai dreptate, bărbate.

— Mai e un lucru care mă nelinişteşte, prinţesă. Poate că satul ăsta e la o depărtare de doar câteva zile, aşa cum spui. Dar de unde o să ştim cum să-l găsim?

Beatrice rămase tăcută, privind drept în faţă, în vreme ce umerii i se mişcau uşor în ritmul răsuflării.

— Cred că o să ne găsim noi drumul, Axl, zise în cele din urmă. Chiar dacă încă nu ştim precis care e satul lui, am călătorit suficient de des spre cele din apropiere cu celelalte femei, pe vremea când vindeam miere şi vase cositorite. Mi-aş putea croi drum chiar şi legată la ochi până la Câmpia cea Mare şi la satul saxon de dincolo de ea, unde ne-am odihnit adesea. Satul fiului nostru nu poate fi mult mai departe, aşa că n-o să ne vină greu să-l găsim. Axl, chiar suntem gata să plecăm curând?

 — Da, prinţesă. Azi începem să ne pregătim.

 

Attachments