Apocalipsa lui Ioan de Rudolf Steiner
CONFERINŢA PUBLICĂ INTRODUCTIVĂ
ŞTIINŢA SPIRITUALĂ, EVANGHELIILE ŞI VIITORUL OMEINIRII
Nürnberg, 17 iunie 1908
Oraşul Nürnberg va avea ocazia să sărbătorească un secol de când în toamna anului 1808 a primit între zidurile sale unul din cele mai mari spirite germane, unul din acele spirite despre care astăzi, totuşi, nu se vorbeşte suficient de mult şi a cărui operă este şi mai puţin înţeleasă; dar această operă va avea, pentru viaţa spirituală a omenirii, o mare importanţă în viitor, cu condiţia ca opera sa să fie într-adevăr înţeleasă. El este, fireşte, greu accesibil şi de aceea va mai trece un timp până când oamenii îl vor aprecia. În toamna anlui 1808, Hegel a fost numit director al Liceului regal din Nürnberg.
O afirmaţie făcută de Hegel ar putea servi foarte bine ca un fel de moto în fruntea acestor consideraţii. Hegel a spus: „Gândirea cea mai profundă este dominată de figura lui Christos, de persoana Sa istorică, exterioară, iar ceea ce face măreţia religiei creştine este că, oricât de profundă ar fi, ea este, pe de o parte, înţeleasă cu uşurinţă de conştienţa exterioară, iar pe de altă parte, ea incită la un studiu foarte aprofundat. Ea este accesibilă oricui, indiferent de nivelul cultural, răspunzând totodată celor mai înalte exigenţe". Acestea sunt cuvintele lui Hegel, filosoful german (Nota 1)*.
*Notele se găsesc grupate la finele ciclului de conferinţe şi aparţin editorului german (N.T).
Faptul că religia creştină, că mesajul Evangheliilor sunt inteligibile fiecărui nivel de conştienţă, aceasta o ştim de aproape două milenii. Sarcina curentului spiritual antroposofic, al Ştiinţei spirituale va fi să arate că religia creştină ne poate purta către cea mai profundă gândire, către o pătrundere adâncă în înţelepciunea umanităţii, dacă este înţeleasă în sensul ei adevărat şi în impulsurile sale cele mai interne, făcând din ea o dominantă a vieţii umane. Ar fi o dovadă de greşită înţelegere a celor expuse acum, dacă am crede că antroposofia, Ştiinţa spirituală, ar fi întrucâtva o nouă religie, că ar intentiona să instituie o credinţă religioasă în locul alteia. Pentru a se evita o asemenea neînţelegere, se poate spune: dacă Ştiinţa spirituală va fi corect înţeleasă, se va vedea în mod clar că ea este într-adevăr cel mai puternic şi mai sigur imbold pentru o viaţă religioasă, dar ea însăşi nu este o nouă religie şi nu va denigra şi respinge nici o altă religie. În schimb, ea poate fi un instrument care să ne ajute să clarificăm cele mai profunde comori de înţelepciune şi adevăruri, cele mai grave taine ale religiilor, şi să le facem inteligibile!
Ar fi poate puţin prea mult dacă, spre a arăta care este legătura între antroposofie şi documente străvechi ale uneia sau alteia dintre religii - şi astăzi ne vom ocupa chiar de un străvechi document al creştinismului - am face această comparaţie: antroposofia are aceeaşi relaţie cu vechile documente religioase pe care teoriile matematice le-ar avea cu unele documente care în decursul istoriei au apărut sub forma de cărţi sau manuale de matematică. În această privinţă există, de exemplu, un vechi manual, care în prezent nu interesează decât pe un cercetător care se ocupă cu istoria matematicii: Geometria lui Euclid. Ea conţine pentru prima dată, sub o formă didactică, şcolărească ceea ce astăzi învaţă copiii la şcoală. Dar câţi copii mai ştiu că tot ce ei învaţă acum despre drepte paralele, despre triunghiuri, despre unghiuri etc. se află în această carte veche, că acolo s-au dat pentru prima dată aceste noţiuni omenirii! Pe drept cuvânt este trezită în prezent în copii ideea că ei pot înţelege singuri aceste teorii şi relaţii, că dacă spiritul uman îşi pune în acţiune forţele şi le îndreaptă asupra formelor spaţiale, el este capabil să înţeleagă aceste forme fără a mai face uz de această străveche carte a lui Euclid. Iar cel care, fără să fi ştiut absolut nimic despre ea, a asimilat teoriile matematice şi geometrice, dacă va afla ulterior că există o Geometrie a lui Euclid, o va aprecia la justa ei valoare şi va preţui pe cel care a dat, pentru prima oară, omenirii această carte.
În acelaşi mod s-ar putea considera şi relaţia dintre Ştiinţa spirituală şi străvechile documente religioase. Sursele Ştiinţei spirituale sunt de aşa natură că nu au nevoie să se sprijine pe nici un fel de document sau tradiţie, cu condiţia ca impulsurile sale să fie bine înţelese. După cum cealaltă ştiinţă ne furnizează cunoaşterea lumii sensibile înconjurătoare prin aceea că omul îşi foloseşte liber forţele sale, la fel se poate ajunge la o cunoaştere a lumii suprasensibile, ca parte nevăzută a tuturor celor văzute, prin utilizarea forţelor şi capacităţilor care se află în stare latentă în sufletul fiecărui om. Şi aşa cum omul prin intermediul organelor senzoriale are capacitatea să perceapă tot ce oferă lumea vizibilă, sensibilă, legând aceste percepţii prin raţiune pentru a o înţelege, la fel, dacă se foloseşte de metodele oferite de Ştiinţa spirituală, omul are posibilitatea să privească în culisele existenţei sensibile, acolo unde se află spiritul originar, unde acţionează fiinţe pe care ochiul nostru fizic nu le poate vedea şi urechea fizică nu le aude. Omul este liber să-şi folosească forţele pentru cunoaşterea lumii fizice, sensibile, dar, totodată, şi pentru cunoaşterea suprasensibilului. Fapt este însă că în prezent forţele care conduc spre cunoaşterea suprasensibilă se află, la o bună parte din oameni, doar într-o stare latentă, într-un fel de somnolenţă. Dar dacă, într-un fel sau altul, omul se află în posesia unor cunoştinţe care îl pot introduce în lumea suprasensibilă de dincolo de sensibil, în nevăzutul din spatele celor văzute, dobândind în felul acesta o cunoaştere la fel de sigură cum este cunoaşterea lucrurilor şi faptelor exterioare, atunci el doreşte, înarmat cu această cunoaştere suprasensibilă, să meargă la izvoarele tradiţiei, la cărţi şi documente, la străvechile scrieri care în decursul istoriei au arătat oamenilor care este lumea suprasensibilă, ca şi un matematician care se duce la Geometria lui Euclid. Şi va aprecia şi judeca aceste vechi documente, după valoarea lor, la fel cum şi matematicianul de astăzi apreciază Geometria lui Euclid. Căci pentru cel care parcurge acest drum înarmat cu o cunoaştere a lumii suprasensibile, străvechile documente ale mesajului creştin nu pierd nimic din adevărata lor valoare. Dimpotrivă, ele îi apar într-o strălucitoare măreţie, căci cuprind adevăruri mult mai profunde decât le poate presimţi un om care nu s-a apropiat de cunoaşterea antroposofică.
Dar pentru a găsi poziţia corectă a poziţiei antroposofiei faţă de străvechile documente religioase să clarificăm mai întâi o problemă, şi anume: Cine este mai bun cercetător al Geometriei lui Euclid, acela care traduce textul literar şi fără a pătrunde mai întâi spiritul geometriei vrea să transmită conţinutul cărţii, sau acela care învaţă şi cunoaşte temeinic geometria şi datorită acestui fapt ştie să găsească geometria şi în cartea lui Euclid? Să ne imaginăm un simplu filolog faţă de această carte şi care nu înţelege nimic din geometrie: câte erori ar comite el dorind să dezvăluie sensul cărţii! Este ceea ce au făcut mulţi oameni cu documentele vechi religioase, chiar dintre cei care erau chemaţi să aprofundeze sensul real al acestora. Ei s-au apropiat de aceste documente fără ca în prealabil independent de acestea să fi avut cunoştinţele necesare asupra lumii suprasensibile. Şi aşa se face că avem astăzi o serie de comentarii asupra documentelor religioase, comentarii care ne dau în mod foarte scrupulos multe cunoştinţe despre istoricul acestora, despre felul cum au fost redactate, toate însă având aceeaşi valoare ca şi expunerea unui ignorant în ale geometriei asupra cărţii lui Euclid.
Cunoaşterea în materie de religie - şi noi tocmai aceasta dorim să reţinem - este ceva ce nu se poate obţine dacă nu recurgem la ajutorul noţiunilor obţinute prin Ştiinţa spirituală, deşi antroposofia nu este decât un instrument de cunoastere şi nicidecum ea însăsi o religie. Religia este caracterizată cel mai bine prin conţinutul inimii umane, al sensibilităţii umane, prin acea sumă de senzaţii şi sentimente, pline de afectivitate, prin care omul trimite în sus spre entităţile şi forţele suprasensibile ceea ce are mai bun ca receptivitate sufletească. Caracterul religios al unei fiinţe umane ţine de văpaia sentimentelor din sufletul său, de forţa acestor senzaţii, de natura lor, după cum aprecierea unui tablou, a unei opere de artă pe care o avem în faţă depinde de căldura pe care o trezeşte în inimile noastre, de sentimentul nostru pentru frumos. Conţinutul vieţii religioase este, în mod cert, format din ceea ce noi considerăm a fi lumea spirituală, suprasensibilă. Dar după cum nici sensibilitatea estetică, artistică nu este ceea ce noi numim înţelegere spirituală a legilor interne ale artei - cu toate eă ea îi stimulează înţelegerea -, nici această înţelepciune şi ştiinţă care conduc spre lucrurile spirituale nu este acelaşi lucru cu religia. Această ştiinţă va da sentimentului religios mai multă gravitate, demnitate şi măreţie, îl va face mai cuprinzător, dar nu este şi nici nu vrea să fie ea însăşi o religie, pentru cine o înţelege în mod corect, deşi - repet - ea poate să conducă la religie.
Dacă acum dorim să înţelegem, din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale, forţa şi importanţa, sensul şi spiritul revelaţiei religioase creştine, este necesar să pătrundem adânc în viaţa spirituală, să ne ducem cu privirea într-un trecut foarte îndepărtat, cu alte cuvinte, să ne raportăm chiar la perioada prereligioasă a omenirii şi să căutăm să ne formăm o idee clară despre modul cum s-a născut religia. Dar există oare, pe pământ, o perioadă prereligioasă a omenirii? Da, a existat cândva, pe pământ, o vreme când nu exista religie; Ştiinţa spirituală ea însăşi trebuie să răspundă afirmativ la această întrebare, deşi, într-un sens cu totul diferit de cel în care o face ştiinţa materialistă. Ce importanţă are religia pentru omenire? Religia a fost şi va mai fi pentru multă vreme ceea ce însuşi acest cuvânt exprimă: legătura omului cu Divinitatea, cu lumea spirituală*.
* In latină „religio" de la „religare" = a lega. Religia înseamnă propriu-zis „legătura sufletului", un sens echivalent cu „pistis" (credintă) în l. greacă. Un sens mai vechi este si acela de „teamă", dar şi de „scrupul" (N.T.).
Şi, de fapt, perioadele religioase sunt acelea în care omul năzuia către o legătură cu Divinitatea, fie din străfundurile unor nostalgii, fie că simţea că voinţa i-ar fi fost prea slabă dacă nu ar fi fost impregnată de o forţă divină. Timpurile când omul, ca să spunem aşa, trăia mai mult din presimţiri interioare decât din cunoaşterea lumii exterioare, timpurile când lumea suprasensibilă pe care o avusese până atunci în jurul său, dar pe care acum mai mult o presimţea, fără a o mai putea percepe, acestea sunt epocile religioase ale omenirii pe Pământ. În perioadele anterioare, omul nu simţea nevoia unor legături atât de arzătoare cu lumea spiritual-suprasensibilă, deoarece avea acces direct la această lume, aşa cum are, în prezent, acces direct la lumea sensibilă. Are el nevoie să fie convins că pietrele, pomii, animalele există? Are el nevoie de fel de fel de documente străvechi ca să ia cunoştinţă de toate acestea, să le ateste existenţa? Nu, căci le vede în jurul lui şi nu are nevoie de o religie a lumii sensibile. Să ne imaginăm un om care a trăit într-o altă lume, diferită, prevăzut cu organe de simţ şi capacităţi de cunoaştere deosebite întru totul de cele actuale, dar care nu ar putea vedea pietrele, plantele şi animalele deoarece acestea ar fi invizibile pentru el; să ne imaginăm, deci, un astfel de om care ar afla despre existenţa pietrelor, plantelor şi a animalelor numai din scrieri sau alte mijloace de comunicare. Ce ar reprezenta pentru acest om ceea ce noi cunoaştem prin contactul direct cu aceste realităţi? - aceasta ar fi pentru el religia. Dacă într-o carte ar găsi că există pietre, plante şi animale, aceasta ar reprezenta pentru el religie, deoarece acest om nu a văzut niciodată asemenea lucruri.
A existat pentru oameni o vreme când ei au trăit efectiv în mijlocul şi printre acele calităţi spirituale despre care vorbeşte acum orice religie şi izvoarele de înţelepciune sacră.
Cuvântul „evoluţie" a devenit astăzi, în multe domenii ale concepţiei despre lume, un cuvânt magic, dar el este aplicat de ştiinţele materialiste numai la aspectele materiale, exterioare. Pentru cine priveşte însă lumea din perspectiva Ştiinţei spirituale, totul, absolut totul, este în evoluţie şi mai presus de orice, însăşi conştienţa umană. Starea de conştienţă în care trăim astăzi, prin care, atunci când ne trezim dimineaţa, avem posibilitatea să vedem şi să înţelegem lumea sensibilă cu ajutorul organelor senzoriale, această stare de conştienţă este ea însăşi rezultatul unei evoluţii, s-a dezvoltat dintr-o alta anterioară. În terminologia folosită de Ştiinţa spirituală se numeşte „conştienţa clară a stării de veghe". Dar ea s-a dezvoltat dintr-o altă stare de conştienţă, mult mai veche, pe care o putem numi „conştienţa crepusculară imaginativă" a omenirii. Cu aceasta ne ducem mult înapoi, la stări evolutive extrem de vechi ale umanităţii, despre care antropologia exterioară nu spune nimic, pentru simplul motiv că această ştiinţă materialistă utilizează doar metode şi instrumente de natură fizică şi metodele gândirii raţionale. Ea crede că omul a străbătut într-un trecut extrem de îndepărtat stări de conştienţă care ar fi fost asemănătoare cu cele străbătute de animalele actuale.
Am arătat, în unele conferinţe anterioare, cum trebuie să ne reprezentăm, din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale, raportul omului cu animalele. Omul nu a fost niciodată o fiinţă care să se fi putut compara cu animalul de azi. El nu se trage din entităţi asemănătoare cu animalele actuale. Formele de evoluţie prin care a trecut şi care au dus la structura actuală a omului s-ar dovedi complet diferite de animalele actuale, dacă am încerca să le descriem. Animalele actuale sunt un fel de fiinţe întârziate, rămase la stadii anterioare de evoluţie, încremenite. Omul a depăşit aceste stadii anterioare, în schimb, animalele au regresat. E bine să vedem însă, în lumea animalelor, nişte fraţi ai omului care nu mai au formele pe care le purtau în acele stadii anterioare. Aceste forme vechi de evoluţie au existat într-o perioadă când pe Pământ domneau alte condiţii de viaţă, când elementele nu aveau distribuţia actuală, când omul nu era prevăzut cu un corp fizic ca cel pe care îl poartă acum, fiind totuşi om. EI a ştiut să aştepte, în sensul figurat al cuvântului, momentul oportun al evoluţiei sale, când putea să coboare într-o structură carnală, momentul când această materialitate carnală atinsese un stadiu când el putea să-şi dezvolte în ea forţa spiritului său, forţa sa spirituală de astăzi. Animalele nu au putut să aştepte şi s-au fixat, ca să spunem aşa, într-un stadiu evolutiv anterior; ele au intrat într-un corp carnal mai devreme decât era cazul. De aceea au fost nevoite să rămână în urmă. Putem deci să spunem că fiinţa umană a trăit în alte condiţii şi în alte forme de conştienţă decât în prezent. Mergând cu mii de ani înapoi, vom găsi mereu alte forme de conştienţă. Ceea ce considerăm astăzi că este gândire logică, intelect şi inteligenţă nu au apărut şi nu s-au dezvoltat decât mult mai târziu în sânul omenirii. În schimb, unele forţe care astăzi sunt în declin, erau pe atunci mult mai puternice, de exemplu, memoria, care era cu mult mai dezvoltată cu multe mii de ani în urmă decât este astăzi. Datorită tocmai progresului obţinut în dezvoltarea inteligenţei, a intelectului, omenirea a pierdut mult din forţa memoriei.
Cine priveşte lumea, în mod obiectiv, cu un ochi exersat, va recunoaşte că afirmaţiile avansate de Ştiinţa spirituală sunt întru totul fundamentate. S-ar putea spune: Dacă toate acestea sunt adevărate, oamenii actuali care dintr-un motiv sau altul sunt arieraţi, înapoiaţi mintal, trebuie să aibă în schimb o memorie dezvoltată. S-ar mai putea, de asemenea, susţine că în cazul când unor oameni menţinuţi în mod artificial în stare de înapoiere li s-ar dezvolta apoi în mod voit intelectul memoria lor ar avea de suferit. Ei bine, în acest oraş a existat un asemenea caz.
Profesorul Daumer ( Nota 2), pentru care trebuie să ne exprimăm o deosebită stimă, a observat cu multă atenţie acest caz. Este vorba de o fiinţă umană care a rămas o enigmă pentru multă lume, şi care într-o zi a apărut în acest oraş în mod foarte misterios, pentru a muri apoi la fel de misterios în oraşul Ansbach; este acelaşi om despre care un alt scriitor ( Nota 3) spunea, pentru a sublinia partea enigmatică a vieţii acestuia, că atunci când a fost înmormântat într-o parte a cerului apunea Soarele, iar în cealaltă parte răsărea Luna. Mulţi dintre dumneavoastră, prezenţi în această sală aţi înţeles că este vorba de Kaspar Hauser. Dacă lăsaţi la o parte toate controversele, toate părerile pro şi contra pe care acest caz le-a provocat la timpul său, dacă luaţi în seamă numai ceea ce a fost strict verificat sub toate aspectele, veţi constata că acest copil găsit pe stradă, despre care nu s-a stiut niciodată de unde venea, din care cauză i s-a spus „copilul Europei", nu ştia nici să citească, nici să scrie, atunci când a fost găsit. La vârsta de douăzeci de ani el nu avea nimic din ceea ce se dobândeşte prin intelect, dar, lucru curios, avea o memorie extraordinară. Când a început să fie, în cele din urmă, supus unui program de instruire, când logica a pătruns în sufletul său, memoria i-a slăbit. Această modificare a stării de conştienţă a fost legată şi de un alt fapt: la început, el era de o sinceritate aproape de neconceput, o sinceritate absolută, apoi, pe măsură ce progresa în instruirea intelectuală, această sinceritate s-a pierdut încetul cu încetul. Cu cât gusta mai mult din intelectualitate, cu atât se depărta mai mult de ea.
S-ar putea studia şi descoperi multe alte aspecte, dacă am putea cerceta profunzimile acestui suflet întârziat în mod cu totul artificial. Cine se sprijină pe datele Ştiinţei spirituale nu consideră niciodată ca neîntemeiate credinţele şi tradiţiile populare, pe care erudiţii noştri savanţi nu pun nici un temei, după care Kaspar Hauser, pe când era cu totul ignorant, care nu ştia nici măcar că ar exista şi alte fiinţe care ar putea să nu semene cu el, exercita o influenţă stranie asupra unor animale furioase aduse în fata lui. Acestea deveneau dintr-o dată blânde, liniştite; emana ceva din acest om care avea ca efect să îmblânzească un animal furios, gata să se repeadă asupra oricui. Aşa cum am spus, şi pentru că un asemenea caz poate fi înţeles cu ajutorul Ştiinţei spirituale, noi putem pătrunde în natura intimă sufletească a acestei personalităţi atât de diferite şi totodată atât de enigmatice şi vom avea atunci în faţa noastră un caz care ne dovedeşte că tot ce pare inexplicabil în viaţa obişnuită îşi găseşte explicaţia în fapte de natură spirituală, cu ajutorul Ştiinţei spirituale. Asemenea fapte nu vor fi în nici un caz accesibile speculaţiei sterile, filosofice, ci numai observaţiei spirituale; dar totodată ele sunt inteligibile unei gândiri logice, lipsite de idei preconcepute.
Am spus toate acestea pentru a vă arăta cum puteţi să găsiţi calea spre ideea că actuala stare de conştientă s-a format dintr-o alta mai veche, prin care omul nu se găsea în contact direct cu obiecte de natură fizică, perceptibile cu organele senzoriale, aşa cum este astăzi, ci era în contact cu fapte şi fiinţe spirituale. El nu distingea, în acea perioadă, conturul fizic al celor din jurul său, care de altfel nici nu aveau o formă asemănătoare cu cea de azi. Când o altă fiintă se apropia de el în sufletul său apărea ca un fel de imagine de vis. Forma şi coloratura acestei imagini îi dădeau omului informaţia asupra sentimentelor celuilalt, dacă venea spre el ca prieten sau duşman, dacă avea sentimente de simpatie sau antipatie. O asemenea conştienţă percepea faptele spirituale şi prin acestea însăşi lumea spirituală care pentru el era o realitate. După cum astăzi omul trăieşte înconjurat de fiinţe compuse din carne şi oase, la fel trăia, în acele îndepărtate timpuri, printre fiinţe spirituale; el însuşi când se privea pe sine se vedea ca o fiinţă spirituală printre alte fiinţe spirituale. Chiar dacă nu era înzestrat decât cu un fel de conştienţă de vis, imaginile care se formau în el aveau o legătură vie cu mediul înconjurător. Este timpul acela foarte îndepărtat în care omul trăia încă în lumea spirituală, din care abia ulterior a coborât, creându-şi un înveliş carnal perceptibil cu organele de simţ, înveliş adaptat la starea de conştienţă pe care o are în prezent. Animalele existau deja, în acea vreme, în corporalitate fizică, în vreme ce omul mai avea acces direct la lumea spirituală. El trăia printre fiinţe spirituale, şi după cum în prezent dumneavoastră nu aveţi nevoie de argumente şi dovezi pentru a fi convinşi că există pietre, plante şi animale, nici omul acelor timpuri străvechi nu avea nevoie de dovezi de orice natură pentru a fi convins de existenţa fiinţelor spirituale. El trăia printre zei şi spirite şi de aceea nu avea nevoie de religie. Acestea au fost vremurile prereligioase.
Apoi omul a coborât pe pământ şi vechea conştienţă s-a metamorfozat, devenind cea actuală. El nu mai vede planând în spaţiu culori şi forme mişcătoare, ci vede culorile că sunt suprapuse şi îmbracă suprafaţa lucrurilor fizice. Dar concomitent, în măsura în care a învăţat să-şi îndrepte simţurile spre lumea exterioară, în aceeaşi măsură această lume sensibilă se trage ca un văl care acoperă şi ascunde lumea spirituală, ca un fel de mare iluzie, ca marea Maya, şi omul s-a văzut în situaţia în care mesajele venite din lumea spirituală nu le primea decât prin acest văl. În momentul acela religia a devenit pentru el o necesitate.
Dar există şi un stadiu intermediar între perioada care a precedat constienţa religioasă şi cea a conştienţei religioase propriu-zise. În acest stadiu intermediar s-au format mitologiile, poveştile şi legendele tuturor popoarelor despre lumea spirituală. Există un fel de condiţie de cafenea, cu totul superficială, care ignoră adevăratele forţe spirituale, care susţine că personajele din mitologia germană şi nordică, din mitologia greacă, că străvechile legende şi povestiri despre zei şi faptele lor nu ar fi decât născociri ale imaginaţiei populare. Dar ele nu sunt invenţii. Poporul nu va spune niciodată, văzând pâlcuri de nori albi mişcându-se pe cer, că sunt mieluşei. Că poporul ar spune aşa ceva este o pură fantezie a acestor erudiţi, plini de multă imaginaţie în această privinţă. Adevărul este cu totul altul. Tot ce se spune în vechile mitologii şi legende sunt ultimele amintiri lăsate de constienţa prereligioasă. Tradiţia păstrează ceea ce oamenii văzuseră ei înşişi în acele îndepărtate timpuri. Oamenii l-au descris pe Wotan, pe Thor, pe Zeus ş.a.m.d. pentru că persista în ei amintirea a ceea ce trăiseră altădată, că aceste zeităţi fuseseră vii printre ei. Firimituri, bucăţi din ceea ce trăiseră cândva, iată ce sunt mitologiile.
Această stare intermediară de conştienţă s-a manifestat şi sub alt aspect; chiar într-o epocă în care oamenii erau deja inteligenţi, putem spune chiar foarte inteligenţi, au existat mereu unii care, cel puţin în stări excepţionale - numiţi-le extaz sau rătăcire, cum doriţi - erau capabili să contemple lumea spirituală, să mai vadă încă ceea ce altădată vedeau toţi oamenii. Aceştia spuneau că ei înşişi au văzut ceva din lumea spirituală. Aceste povestiri se adăugau amintirilor despre lumea spirituală şi astfel se năştea o credinţă vie. Astfel s-a făcut tranziţia către o stare religioasă propriu-zisă.
Cum s-a pregătit acest stadiu religios propriu-zis în sânul omenirii? Totul s-a petrecut datorită faptului că omul a găsit mijloacele şi căile de a-şi dezvolta fiinţa sa lăuntrică în aşa fel că a putut din nou să vadă şi să contemple lumile din care coborâse, lumi pe care el le contemplase altădată în acea străveche stare de conştienţă crepusculară, voalată. Aici deschidem un capitol care în ochii unor oameni moderni conţine foarte puţine date demne de luat în seamă, este capitolul despre „iniţiaţi". Ce sunt deci aceşti iniţiaţi? Erau oameni care îşi formaseră propria interioritate sufletească şi spirituală prin anumite metode, de aşa manieră încât aveau din nou aptitudinea să pătrundă în lumea spirituală. Iniţierea este ceva real; ea există! În fiecare suflet se află în stare latentă forţe şi aptitudini suprasensibile. Există pentru fiecare om, sau cel puţin poate exista, un moment decisiv, un moment solemn când aceste forţe se trezesc. Putem să evocăm acest moment în sufletul nostru, dacă ne reprezentăm cum a fost evoluţia umană. Dacă ar fi să ne referim la cuvintele lui Goethe (Nota 4), am putea spune: Privirea noastră merge înapoi spre un trecut foarte îndepărtat, când corpul fizic al omului nu avea încă ochi sau urechi aşa cum le are astăzi. Să privim înapoi către acele timpuri când în locul unde sunt plasate astăzi aceste organe existau un fel de organe „indiferente" care nu vedeau şi nu auzeau. Apoi a venit pentru omul fizic timpul când aceste organe oarbe s-au dezvoltat şi au devenit puncte luminoase, perfecţionându-se din ce în ce mai mult până ce, pentru ele, lumina a devenit o realitate. La fel a venit un moment şi pentru ureche, care s-a dezvoltat şi a început să i se reveleze în tonuri şi armonii o lume care mai înainte era complet mută. Cu ajutorul forţelor solare, care au acţionat asupra sa, omul a putut să-şi formeze ochii în organismul său fizic; el poate să trăiască astăzi călăuzit de spiritul său încât să-şi dezvolte şi organe spiritual sufleteşti, în mod asemănător. Momentul este prielnic şi pentru mulţi a şi sosit, când ei pot să-şi transforme sufletul şi spiritul, după cum odinioară şi-au transformat organismul fizic. Se formează ochi si urechi noi, prin care din întuneric şi linişte apare lumină şi se aud sunete. Este posibilă chiar o dezvoltare care să permită o trăire în mijlocul lumilor spirituale. Aceasta este iniţierea. În vechile şcoli de mistere au existat metode pentru dobândirea iniţierii care au fost puse la dispoziţia omului, după cum în lumea fizică există metode pentru cercetări chimice sau biologice, în laboratoare. Diferenţa între metodele utilizate de ştiinţele exterioare şi metodele de iniţiere constă numai în faptul că ştiinţa trebuie să folosească instrumente şi aparate accesorii. Pentru acela, însă, care vrea să devină iniţiat există un singur instrument pe care trebuie să-l dezvolte: este el însuşi şi propriile sale forţe. După cum în fier există latentă o forţă magnetică, la fel, în sufletul uman dormitează forţa care duce la lumea spirituală, la lumea sunetelor şi a luminii. Am văzut că la un moment dat vederea normală a omului nu mai percepea decât lumea fizic-sensibilă şi omenirea era ghidată de iniţiaţi a căror privire putea să patrundă în lumile spirituale şi puteau să comunice şi să explice realităţile lumii spirituale în care omul trăise altădată.
Există o primă treaptă de iniţiere: unde conduce ea? Cum se prezintă sufletului uman? Să nu credeţi că această evoluţie constă numai în speculatii filosofice, elaborări de concepte subtile, de rafinamente intelectuale. Noţiunile pe care omul le are despre lumea exterioară, sensibilă se transformă, iau un alt conţinut în cel care tinde să pătrundă în lumea spirituală. El nu mai înţelege lumea cu ajutorul cunceptelor conturate precis, ci prin imagini, prin imaginaţiuni. Căci omul creşte acum într-o ambianţă spirituală creatoare de lumi şi atunci îşi dă seama că obiectele lumii sensibile, precis conturate, nu au decât o valoare relativă, sunt numai obiecte. În sânul creaţiei universale, animalele nu mai apar cu contururi precise. Aveţi ca temei ceva ca o imagine din care pot să se formeze figuri şi structuri exterioare diverse, o realitate vie, care se organizează de la sine. Trebuie să luăm foarte în serios cuvintele lui Goethe: „Tot ce e trecător e doar aparenţă" (Nota 5). Iniţiatul învaţă mai întâi prin imagini să cunoască şi să înţeleagă, învaţă să se înalţe în lumea spirituală. Atunci conştienţa sa trebuie să devină mai mobilă decât cea care ne serveşte, în mod obişnuit, să înţelegem lumea sensibilă care ne înconjoară. De aceea, acest stadiu de dezvoltare se numeşte „conştienţă imaginativă". Ea permite din nou omului accesul în lumea spirituală, dar, de data aceasta, nu în mod nebulos. Această „conştienţă iniţiatică" este clară, omul devine conştient de pătrunderea sa în lumea spirituală aşa cum este conştient de sine, în conştienţa stării de veghe, în timpul zilei. Omul face în felul acesta un pas înainte în evoluţia sa deoarece are acum capacitatea să cunoască lumea spirituală în mod conştient.
Aşadar, conştienţa imaginativă - conştienţa iniţiatică - este prima treaptă a iniţierii pe care omul o trăieşte. Iar ceea ce au experimentat şi au aflat în lumea spirituală cei iniţiaii s-a consemnat în vechile traditii şi vechile texte religioase ale omenirii, tot aşa cum Euclid a comunicat bazele geometriei. Noi înţelegem ce conţin aceste vechi documente dacă mergem înapoi la sursa lor, adică la contemplaţia iniţiaţilor.
Aceasta era situaţia în omenire până la venirea celei mai mari entităţi care a păşit pe pământ, a lui Christos Iisus. Prin venirea Sa, un nou element pătrunde în evoluţie. Dacă vrem să ne facem o imagine clară în ce constă elementul esenţial nou pe care omenirea l-a primit prin Christos Iisus*, este necesar să observăm că în toate sanctuarele de iniţiere precreştine omul era astfel iniţiat încât era necesară izolarea completă a sa de evoluţia restului omenirii şi asupra sufletului său se exercita o transformare care avea loc în cele mai secrete locuri. Şi mai este un lucru de care să ţinem seamă, şi anume că în conştienţa omului mai dăinuia, când el se ridica din nou spre lumea spirituală, un rest din vechea conştienţă imaginativă nebuloasă, de vis. Candidatul era obligat să fugă de lumea senzorială pentru a putea să pătrundă în lumea spirituală. În prezent, această condiţie nu mai este necesară şi aceasta se datorează venirii lui Christos Iisus pe pământ. Prin faptul că principiul lui Christos a pătruns în omenire, fiinţa centrală, punctul central al lumii spirituale s-a manifestat la un moment dat istoric într-o fiinţă umană pe acest pământ. Această înaltă entitate este aceeaşi pe care o aşteptau mulţi, toţi cei care ajunseseră la o viaţă religioasă dezvoltată, care o contemplau în sanctuarele de iniţiere, toţi cei care ieşeau din lumea senzorială pentru a pătrunde în lumea spirituală. Fiinţa despre care se vestise şi pe care omul trebuia să o considere ca fiind cea mai inaltă, această fiinţă a pătruns în istoria omenirii cu Christos Iisus. Şi cel care înţelege ceva din autentica Ştiinţă spirituală ştie că toate profeţiile religioase făcute înainte de venirea lui Christos nu sunt decât vestirea lui Christos Iisus.
* Considerăm forma folosită de traducător, Christos Iisus, o inadvertenţă, care nu corespunde nici structurii limbii germane, nici intentiilor lui R. Steiner. Forma Christus Jesus pune accentul pe Iisus şi s-ar traduce Iisus (purtător al lui) Chrisos, aşa cum rezultă nu numai din comentariile lui R. Steiner făcute în evanghelii, dar şi în expunerea făcută în conferinţa din 16. I. 1916 privind conceptia lui Tertulian. Expunerea germană uzuală Jesus Christus s-ar traduce în limba română Christos Iisus. R. Steiner a redat limbii germane forma corectă, corespunzătoare expresiei lisus Christos uzuală în limba română şi în limbile romanice în general. Iisus devine după botezul în Iordan Iisus Christos, în care Christos are funcţia de a preciza noua calitate a lui lisus după botez. (Petre Papacostea)
Când vechii initiaţi voiau să vorbească despre Cel-prea-înalt, care lor le era accesibil în lumea spirituală, şi în care ei vedeau ca fiind temeiul originar al tuturor lucrurilor, ei vorbeau de Christos Iisus, folosind însă diferite nume. Să luăm doar un exemplu din Vechiul Testament şi care este chiar o vestire. Să ne amintim cum Moise, când trebuia să conducă poporul, a primit porunca: Spune poporului tău că ceea ce tu trebuie să faci Domnul Dumnezeu ţi-a poruncit să faci (Nota 6) Atunci Moise spune: Cum mă vor crede oamenii, cum le voi putea da o dovadă? Ce trebuie să le spun dacă mă vor întreba: Cine te-a trimis? - Şi i s-a poruncit: Spune „Eu sunt", acesta te-a trimis. Citiţi şi comparaţi cât puteţi mai exact cu textul originar. Veţi vedea despre ce e vorba, ce înseamnă acest „Eu sunt". „Eu sunt" este numele entităţii divine, al principiului christic din om, al entităţii din care el simte că o picătură există şi în el, ca o scânteie, când el însuşi poate să rostească „Eu sunt". Piatra nu poate să spună „Eu sunt", planta nu poate şi nici animalul nu poate să spună „eu sunt". Omul este încoronarea creaţiei, pentru că el singur poate spune despre sine „Eu sunt", numai el poate rosti un nume care nu se cuvine decât celui care se exprimă pe sine. „Eu" nu vă denumeşte decât pe dumneavoastră însivă. Nimeni altul nu vă poate numi „eu". Prin acest cuvânt, sufletul vorbeşte cu sine, prin acest cuvânt, la care nu are acces decât fiinţa care nu vine din afară, pe nici o cale exterioară, în suflet. Aici, Dumnezeu vorbeste. De aceea, numele „Eu sunt" a fost dat divinităţii care umple Universul. „Spune că, «Eu sunt» este cel care ţi-a spus!" - iată ce trebuia Moise să spună poporului.
Oamenii nu au deprins decât încetul cu încetul sensul şi profunda semnificaţie a lui „Eu sunt". Ei nu au simţit de la început ca individualităţi. Puteţi găsi aceasta şi în Vechiul Testament: oamenii nu se simţeau încă individualităţi. Chiar şi în sânul triburilor germanice, chiar şi în perioada de început a creştinismului, oamenii nu se simţeau ca indivizi. Gândiţi-vă la triburile de cherusci, de teutoni etc., la toate popoarele de origine germană care locuiau pe teritoriul care formează astăzi Germania. Teutonul simţea mai degrabă „eul" grupului, în care el se vedea ca un membru. Nimeni nu rostea, în sensul în care spunem noi azi, „Eu sunt". Omul se simţea că face parte dintr-un organism compus din toţi cei care erau uniţi prin legături de sânge.
Această înrudire prin legăturile de sânge în sensul cel mai larg o întâlnim şi în Vechiul Testament. Fiecare se simţea integrat în întregul popor, iar acesta era condus de un „eu". El înţelegea foarte bine ce însemnau cuvintele „Eu şi Tatăl meu Abraham suntem una", căci el urmărea înrudirea prin sânge de-a lungul generaţiilor până la Abraham. El se simţea protejat, dacă voia să-şi depăşească eul individual în Părintele Abraham, de tot sângele, purtător exterior al eului poporului, adică al eului colectiv, al eului grup, care curgea de-a lungul generaţiilor.
Dacă facem acum o comparatie între afirmaţiile încărcate de o atât de înaltă semnificaţie pentru adeptul Vechiului Testament şi ceea ce aduce Christos Iisus, aceasta proiectează o lumină strălucitoare asupra întregului progres care s-a realizat prin evoluţia creştinismului. „Mai înainte ca Abarham să fie, a fost «Eu sunt»" (Nota 7). Ce înseamnă acest „Înainte de Abraham, a fost «Eu sunt»"? Care este de fapt traducerea şi interpretarea corectă a acestui citat biblic? Aceasta: Mergeţi cât de mult înapoi, prin toate generaţiile, şi veţi găsi ceva în voi înşivă, în individualitatea fiecăruia, care este mai etern decât tot ce s-a infiltrat prin toate generaţiile înrudite prin sânge. Înainte de toţi strămoşii, înainte ca ei să fi existat, a fost „Eu sunt", acea fiinţă implantată în fiecare om şi pe care orice suflet omenese o simte nemijlocit ca fiind totodată el însuşi. Nu eu şi Tatăl Abraham, nu eu şi un tată temporar, ci eu şi Tatăl spiritual care nu este legat de nimic vremelnie, de nimic trecător, noi suntem una. „Eu şi Tatăl suntem una". În fiecare om se găseşte şi Tatăl, acest Principiu divin care trăieşte în el, care a fost, este şi va fi.
Oamenii, după ce timp de aproape două milenii au început să simtă de fapt forţa acestui impuls cosmic, vor recunoaşte în viitor ce înseamnă cu adevărat pentru ei acest salt în evoluţia şi misiunea Pământului. Vechile iniţieri căutau să obţină ceea ce se putea recunoaşte numai depăşindu-se existenţa individuală, numai cuprinzând spiritul întregului popor.
Dacă în viaţa obisnuită s-ar fi auzit aceste lucruri, orice om ar fi spus: Eul este ceva trecător, apare o dată cu naşterea, dispare cu moartea. Dacă însă cineva era iniţiat în secretele Misteriilor, el vedea ceea ce un altul doar bănuia şi presimţea, însuşi spiritul tribului său ca fiind acelaşi lucru cu ceea ce se transmitea prin sânge de-a lungul generaţiilor şi care era cu adevărat o fiinţă. El contempla numai ce se afla în lumea spirituală şi nicidecum în realitatea exterioară. El putea contempla un zeu care trecea prin sângele generaţiilor. A sta faţă în faţă cu acest zeu nu era posibil decât în Misterii.
Ucenicii apropiaţi ai lui Christos Iisus, cei care aveau o deplină înţelegere, erau conştienţi că o fiinţă de natură spiritual-dumnezeiască se afla în faţa lor, întrupată pentru simţurile exterioare într-o personalitate umană carnală. Ei au resimţit în Christos Iisus prezenţa primei fiinţe umane individuale purtând un spirit cum altădată numai colectivitatea simţea că are şi care nu putea fi contemplat decât în lumea spirituală de iniţiaţi. El era „primul născut" printre oameni.
Cu cât omul se individualizează mai mult, cu atât mai mult poate el deveni o fiinţă purtătoare de iubire. Acolo unde oamenii sunt legaţi prin rudenie de sânge, ei iubesc numai datorită faptului că sunt conduşi de sânge spre ceea ce ei trebuie să iubească. Când însă omul se individualizează, primeşte în sine şi păstrează scânteia divinităţii, şi atunci impulsul de iubire, valuri de iubire de la om la om pornesc din dorinţa liberă a inimii. Un impuls nou a venit astfel să îmbogăţească vechea legătură de iubire care se baza pe legătura de sânge. Încetul cu încetul, aceasta se transformă într-o legătură de iubire spirituală, care curge de la suflet la suflet şi cuprinde în cele din urmă întreaga umanitate într-o legătură comună de înfrăţire generală. Christos Iisus este însă forţa, forţa vie aşa cum s-a manifestat istoric în faţa ochilor noştri exteriori şi prin care umanitatea a devenit, pentru prima dată, o comunitate frăţească. Şi oamenii vor înţelege că trebuie să vadă în această legătură de iubire fraternă împlinirea unui creştinism spiritualizat.
Se spune cu multă uşurinţă astăzi: Teosofia trebuie să caute nucleul de adevăr comun tuturor religiilor (Nota 8), căci toate religiile au acelaşi fond. Cei care vorbesc în felul acesta şi care nu studiază comparativ religiile decât pentru a găsi în ele ceea ce au asemănător în exprimări abstracte nu au înţeles nimic din principiul care stă la baza evoluţiei. Lumea nu evoluează fără rost. Este adevărat că fiecare religie conţine adevăr, dar acest conţinut evoluează de la o formă la alta; se dezvoltă spre forme superioare. Dacă doriţi să aprofundaţi această temă, veţi găsi cu siguranţă şi în alte religii preceptele pe care le propagă creştinismul. Creştinismul nu a venit cu o doctrină nouă. Esenţialul în creştinism nu constă în doctrina sa. Să ne referim la marii întemeietori de religii precreştine. Ceea ce au aceştia important este învăţătura lor, este faptul că au răspândit o învăţătură. Imaginaţi-vă că aceştia ar fi necunoscuţi şi de pe urma lor ar fi rămas doar ce au spus; pentru umanitate ar fi de ajuns. Dar pentru Christos Iisus ceea ce este important este chiar faptul că a existat, că a trăit pe acest Pământ, într-un corp fizic. Nu credinţa în învăţătura Sa, ci credinţa în personalitatea Sa este elementul fundamental, că în El, oamenii au văzut pe „primul născut" între muritori şi că L-au întrebat: În situaţia în care mă aflu, Tu simţi la fel cum simt eu? Gândeşti la fel ca mine, aşa cum gândesc eu acum, ai aceleaşi dorinţe ca şi mine? Acesta este faptul important, că personalitatea Sa este marele model faţă de care ceea ce contează nu este să-I ascult predicile, ci să-L privesc pe El însuşi cum acţionează. De aceea, cei mai apropiaţi ucenici ai lui Christos Iisus spun ceva cu totul diferit de discipolii şi ucenicii altor întemeietori de religii. Aceştia spun: Maestrul meu a spus cutare lucru, ne-a învăţat cutare lucru. Ucenicii lui Christos Iisus însă, spun (Nota 9): Noi nu vă vorbim despre mituri pline de înţelepciune şi nici de doctrine, ci vă spunem ce am văzut noi înşine, cu ochii noştri, şi am auzit cu urechile noastre. Noi i-am auzit vocea, mâinile noastre au atins izvorul Vieţii, pentru ca să fim în comuniune cu voi. Şi însuşi Christos Iisus vorbeşte aşa: Voi să fiţi martorii mei în Ierusalim, în Iudeea, până la sfârşitul veacurilorl (Nota 10). Aceste cuvinte exprimă ceva de o deosebită importanţă: Voi veţi fi martorii mei până la sfârşitul lumii, cu alte cuvinte, întotdeauna vor fi oameni care, ca şi cei de atunci, din Iudeea şi Galileea, vor putea, printr-o cunoaştere instinctivă, să spună cine a fost Christos în sensul Evangheliilor.
Dar ce înseamnă „în sensul Evangheliilor"? Nimic altceva decât că El era dintru început principiul care trăia în orice creaţie. El spune: Dacă nu credeţi în mine, credeţi cel puţin în Moise; dacă veţi crede în Moise, veţi crede şi în Mine, căci Moise despre mine a vorbitl (Nota 11). Am văzut deja că Moise despre El a vorbit atunci când a spus „Eu sunt" cel care mi-a spus, acel „Eu sunt" care până atunci nu era de văzut decât în spirit. Faptul că Christos s-a arătat în lume, că a fost, că a venit în lume ca om pentru oameni, iată diferenţa între Evanghelia lui Christos şi revelaţia divină a celorlalte religii. În aceste religii, cunoaşterea spirituală era orientată exclusiv spre ceea ce atunci era în afara lumii. De atunci, cu Christos Iisus apare în lume ceva ce urma să fie înţeles chiar sub forma unei manifestări în planul fizic sensibil. Ce au resimţit primii ucenici ca fiind idealul înţelepciunii lor? Nu numai să înţeleagă cum trăiesc fiinţele spirituale în lumea spirituală, ci mai ales cum a putut să fie prezent aici, pe Pământ, principiul divin cel mai înalt în persoana fizic istorică a lui Christos Iisus.
