Cei cinci purcelusi de Agatha Christie
INTRODUCERE
Carla Lemarchant
Hercule Poirot privi cu interes şi apreciere spre tânăra femeie care fusese poftită în cameră.
Nu fusese nimic special în legătură cu scrisoarea trimisă de ea. Era pur şi simplu o cerere pentru o întâlnire, fără nici un fel de aluzie la ceea ce se afla în spatele acestei solicitări. O epistolă scurta şi în stil de afaceri. Doar fermitatea scrisului de mână al Cariei Lemarchant indica faptul că era vorba despre o femeie tânără.
Şi acum, iată că ea se afla aici, în carne şi oase: o tânără înaltă, zveltă, abia trecuta de douăzeci de ani. Tipul de femeie pe care cu siguranţă o priveşti şi a doua oară. Veşmintele îi erau de calitate, o haină bine croită şi o fustă scumpe şi blănuri de lux. Capul avea o poziţie mândră, fruntea înaltă, nasul micuţ şi bărbia hotărâtă. Părea să fie plină de viaţă. Această vitalitate, mai degrabă decât frumuseţea ei, ieşea în evidenţă.
Înainte de sosirea ei, Hercule Poirot se simţise bătrân... acum se simţea reîntinerit... viu... alert!
În timp ce se apropia ca s-o salute, îi observă ochii de un cenuşiu-închis studiindu-l cu atenţie. Era foarte concentrată.
Femeia se aşeză şi acceptă ţigara pe care i-o oferi el. După ce i-o aprinse, stătu un minut, două, fumând, privindu-l în continuare cu acea căutătură serioasă şi gânditoare.
Poirot spuse cu blândeţe:
- Da, chiar trebuie luată o decizie, nu-i aşa?
Tânăra tresări.
- Poftim?
Vocea ei era atrăgătoare, cu o notă gravă abia perceptibila, dar plăcută.
- Încercaţi să vă hotărâţi dacă sunt un escroc sau omul de care aveţi nevoie, nu-i aşa?
- Ei bine, da... Ceva de genul ăsta, spuse ea zâmbind. Vedeţi, domnule Poirot, nu... nu arătaţi chiar aşa cum mi-am imaginat eu.
- Şi sunt bătrân, nu-i aşa? Mai bătrân decât v-aţi imaginat?
- Da, şi asta. Ezită. Sunt sinceră, să ştiţi. Vreau... trebuie să am... tot ceea ce e mai bun.
- Fiţi pe pace, o asigură Hercule Poirot. Chiar sunt cel mai bun.
- Nu sunteţi deloc modest... observă Carla. Oricum ar fi, înclin să vă cred pe cuvânt.
Poirot replica, liniştit:
- Nu e nevoie doar de o încordare a muşchilor, să ştiţi. Nu trebuie să mă aplec şi să văd ce fel de amprente găsesc, să culeg chiştoacele de ţigară şi să examinez cioburile de sticlă. E destul să stau în scaunul meu şi să gândesc. Ăsta îşi apăsă uşor cu degetele capul în formă de ou ăsta e cel care funcţionează!
- Ştiu, spuse Carla Lemarchant. Tocmai de aceea am venit la dumneavoastră. Vreau, ştiţi, să faceţi ceva ieşit din comun!
- Asta, aprecie Hercule Poirot, suna foarte promiţător.
O privi apoi încurajator.
Carla Lemarchant inspiră adânc.
- Numele meu, spuse ea, nu este Carla. Este Caroline. La fel ca şi cel al mamei mele. Am fost botezată după ea. Se opri pentru o clipă. Şi, deşi mă prezint Lemarchant... de fapt, mă numesc Crale.
Fruntea lui Hercule Poirot se încreţi pentru o clipă, de perplexitate.
- Crale... parcă-mi amintesc.
Tânăra spuse:
- Tatăl meu a fost pictor... un pictor destul de cunoscut. Unii spun chiar că a fost un pictor mare. Şi eu cred că a fost.
- Amyas Crale? întrebă Hercule Poirot.
- Da. Tânăra se opri, apoi continuă: Şi mama mea, Caroline Crale, a fost judecată pentru asasinarea lui!
- Aha, spuse Hercule Poirot, acum mi-aduc aminte... dar numai vag. Eram în străinătate la acea vreme. Şi a trecut ceva timp.
- Şaisprezece ani, preciză fata. Obrajii îi erau acum palizi şi ochii îi ardeau. Înţelegeţi? A fost judecată şi condamnată... N-a fost spânzurată, pentru că au avut senzaţia c-ar exista circumstanţe atenuante... aşa că sentinţa a fost comutată în închisoare pe viaţă. Dar a murit la doar un an după proces. Înţelegeţi? S-a terminat totul... încheiat... pe vecie...
- Şi, prin urmare? rosti încet Poirot.
Fata care se prezentase ca fiind Carla Lemarchant îşi apăsă palmele una de cealaltă. Vorbi rar şi cu pauze lungi, dar accentuând în chip ciudat fiecare cuvânt.
- Trebuie să înţelegeţi... exact... unde apar şi eu în poveste. Aveam cinci ani la vremea la care... s-a întâmplat totul. Eram prea mică pe-atunci ca să ştiu ceva despre ce se-ntâmpla. Îmi amintesc de mama şi de tatăl meu, desigur, şi-mi amintesc c-am plecat foarte brusc de acasă... şi-am fost dusă la ţară, de unde-mi amintesc porcii şi de-o nevastă dolofană şi cumsecade de fermier... şi toată lumea se purta frumos cu mine acolo... şi-mi amintesc, foarte clar, cum toată lumea mă privea ciudat... toată lumea... îmi arunca priviri pe furiş. Ştiam, desigur, aşa cum ştiu toţi copiii, că era ceva în neregulă... dar nu ştiam exact ce anume. Şi după aceea am plecat pe un vapor... a fost foarte incitant... a durat zile întregi, iar apoi am fost în Canada şi unchiul Simon m-a luat, şi am stat în Montreal cu el şi cu mătuşa Louise, şi atunci când l-am întrebat de mami şi de tati mi-au spus că vor veni şi ei curând. Şi apoi... şi apoi cred c-am uitat... doar că, într-un fel, eu ştiam că ei sunt morţi, fără să-mi amintesc exact dacă mi-a spus cineva asta. Pentru că, pe-atunci, deja nici nu mă mai gândeam la ei. Eram foarte fericită, să ştiţi. Unchiul Simon şi mătuşa Louise se purtau foarte frumos cu mine, eu mergeam la şcoală şi aveam foarte mulţi prieteni, aşa că uitasem că avusesem odată şi un alt nume în afară de Lemarchant. Vedeţi dumneavoastră, mătuşa Louise îmi spusese că acela era numele meu în Canada, şi asta mi se păruse o explicaţie plauzibila... era numele meu canadian... dar, aşa cum am mai spus, până la urmă am şi uitat c-am avut vreodată un alt nume. Îşi ridică bărbia cu un gest sfidător şi adăugă: Uitaţi-vă la mine. Aţi spune - nu-i aşa? -, dacă m-aţi întâlni pentru prima dată: "Iată o fată care n-are de ce să-şi facă griji". Am bani, sănătoasă sunt, arăt suficient de bine încât să fiu plăcuta privirilor, mă pot bucura de viaţă. La douăzeci de ani, nu era nici o fată pe lumea asta cu care să fi vrut să fac schimb. Dar deja, ştiţi, începusem să pun întrebări. Despre părinţii mei. Cine au fost şi ce-au făcut? Şi aveam să aflu până la urmă... S-a întâmplat până la urmă să-mi spună adevărul. Când am împlinit douăzeci şi unu de ani. Au fost nevoiţi, pentru c-am primit propriii bani atunci. Şi apoi, ştiţi, mai era şi scrisoarea. Scrisoarea lăsată de mama mea, înainte să moară.
Expresia fetei se schimbă, chipul devenindu-i şi mai palid. Ochii nu mai păreau arzători, erau două puncte inexpresive. Continuă:
- Atunci am aflat eu adevărul. Că mama mea fusese condamnată pentru crimă. A fost... oribil. Se opri pentru câteva clipe. Mai e un lucru pe care trebuie să vi-l mărturisesc. Eram logodită. Au spus că trebuie să aştept... că nu mă puteam căsători până când nu împlineam douăzeci şi unu de ani. Şi, atunci când am aflat totul, am înţeles şi de ce.
Poirot se foi pe scaun şi vorbi pentru prima dată. Întrebă:
- Şi care a fost reacţia logodnicului dumneavoastră?
- A lui John? Lui John nu i-a păsat. A spus că nu conta deloc... nu pentru el. El şi cu mine eram John şi Carla... iar trecutul nu conta. Se aplecă puţin în faţă. Încă mai suntem logodiţi. Dar, oricum, după cum vă daţi seama, mai contează. Contează pentru mine. Şi contează şi pentru John... Nu trecutul contează pentru noi... ci viitorul. Fata îşi încleşta pumnii. Vrem copii, ştiţi. Amândoi vrem copii. Şi nu-i putem vedea cum cresc cu teama-n suflet.
- Nu vă daţi seama că prin trecutul tuturor au existat la un moment dat violenţe şi răutăţi? remarcă Poirot.
- Nu înţelegeţi. Aşa şi este, desigur. Dar de obicei lumea nu cunoaşte aceste detalii. Noi le ştim. Este ceva care ne priveşte. Şi, uneori... l-am văzut pe John privindu-mă. Aşa, o privire scurtă... doar o ocheadă. Dac-am fi căsătoriţi şi ne-am certa... şi l-aş vedea privindu-mă... şi punându-şi întrebări?
- Cum a fost omorât tatăl dumneavoastră? întrebă Hercule Poirot.
Vocea Cariei se auzi limpede şi hotărâtă.
- A fost otrăvit.
- Înţeleg, zise Hercule Poirot.
Urmă o perioadă de tăcere.
Apoi fata adăugă, cu o voce calmă, aproape într-o doară:
- Slavă Cerului că sunteţi atât de rezonabil. Vedeţi că într-adevăr contează... şi ce implicaţii are. Nu încercaţi să mascaţi totul şi să-mi spuneţi vorbe înduioşătoare.
- Înţeleg prea bine, confirmă Poirot. Ceea ce nu înţeleg este ce doriţi de la mine?
Carla Lemarchant rosti cu simplitate:
- Vreau să mă căsătoresc cu John. Şi asta o să şi fac! Şi vreau să am cel puţin două fete şi doi băieţi. Şi dumneavoastră o să faceţi ca toate astea să fie posibile.
- Vreţi să spuneţi... ca doriţi să vorbesc eu cu logodnicul dumneavoastră? A, nu, ceea ce spun eu este o idioţenie! Dumneavoastră sugeraţi ceva cu totul diferit. Spuneţi-mi ce-aveţi în minte.
- Ascultaţi, domnule Poirot. Şi înţelegeţi asta... să înţelegeţi foarte clar. Vă angajez să investigaţi un caz de crimă.
- Vreţi să spuneţi...
- Da, vreau să spun. Un caz de crimă este un caz de crimă, chiar dacă a avut loc ieri sau acum şaisprezece ani.
- Dar, draga mea domnişoară...
- Aşteptaţi, domnule Poirot. N-aţi înţeles totul încă. Mai este un element foarte important.
- Da?
- Mama mea era nevinovată, declară Carla Lemarchant.
Hercule Poirot îşi frecă nasul şi murmură:
- Ei bine, evident, înţeleg că...
- Nu e vorba despre sentimente. E vorba despre scrisoarea ei. A lăsat-o pentru mine înainte să moară. Trebuia să-mi fie dată atunci când aveam să împlinesc douăzeci şi unu de ani. A lăsat-o doar pentru un motiv: ca să fiu sigură. Asta era tot ce era scris acolo. Ca nu făcuse ea asta... că era nevinovată... că puteam fi pentru totdeauna sigură de asta.
Hercule Poirot privi gânditor către chipul tânăr care se uita la el cu atâta sinceritate. Spuse încet:
- Tout de meme[1]...
Carla zâmbi.
- Nu, mama mea nu era aşa! Vă gândiţi c-ar putea fi o minciună... o minciună sentimentală? Tânăra se aplecă înainte. Ascultaţi, domnule Poirot, sunt unele lucruri pe care copiii le ştiu foarte bine. Îmi amintesc de mama mea... este o amintire înceţoşată, desigur, dar îmi amintesc destul de bine ce fel de persoană era. Nu spunea minciuni... minciuni sentimentale. Chiar dacă un lucru te putea răni, ea avea întotdeauna să-l spună. Ca dentiştii sau ca spinii care-ţi intră-n deget... chestii de genul ăsta. Adevărul era... un impuls natural pentru ea. Nu eram, cel puţin nu cred, foarte ataşată de ea... dar aveam o încredere neţărmurita în ea. încă am şi acum! Dacă spune că nu mi-a ucis tatăl, atunci chiar nu l-a ucis! Nu era genul de persoană care să scrie cu solemnitate o minciună, mai ales că ştia că avea să moară.
Încet, aproape neîncrezător, Hercule Poirot îşi înclină uşor capul.
Carla continuă:
- De aceea e bine ca eu să mă căsătoresc cu John. Eu ştiu că e-n regulă. Dar el nu ştie. El simte că e normal ca eu să cred că mama mea a fost nevinovată. Trebuie ca situaţia să fie clarificată, domnule Poirot. Şi dumneavoastră veţi face asta!
Hercule Poirot spuse rar:
- Chiar dacă acceptăm că tot ceea ce spuneţi este adevărat, mademoiselle, au trecut şaisprezece ani!
Carla Lemarchant răspunse:
- O, desigur! Va fi foarte dificil! Nimeni în afara dumneavoastră nu poate face asta!
În ochii lui Hercule Poirot apăru o licărire pentru o clipă. Spuse:
- Îmi oferiţi cea mai mare încredere, hein?
Carla zise:
- Am auzit multe despre dumneavoastră. Despre lucrurile pe care le puteţi face. Despre felul cum le-aţi făcut. Vă interesează psihologia, nu-i aşa? Ei bine, asta nu se schimbă cu timpul. Lucrurile tangibile nu mai sunt... mucurile de ţigară, urmele de paşi şi iarba culcată. Nu mai aveţi cum să le căutaţi. Dar puteţi să revedeţi toate elementele cazului şi, poate, să vorbiţi cu oamenii care erau acolo în acele momente... toţi încă mai sunt în viaţă... şi apoi... şi apoi, aşa cum aţi spus acum, puteţi să vă lăsaţi pe spate pe scaunul dumneavoastră şi să gândiţi. Şi veţi şti ce s-a petrecut cu adevărat...
Hercule Poirot se ridică în picioare. Cu o mână îşi mângâia mustaţa. Spuse:
- Mademoiselle, sunt onorat! Nu veţi regreta că aţi avut încredere în mine. Voi investiga cazul acesta. Voi cerceta evenimentele care s-au petrecut acum şaisprezece ani şi voi afla adevărul.
Carla se ridică şi ea. Ochii îi străluceau. Dar spuse numai atât:
- Foarte bine!
Hercule Poirot ridică un deget arătător cât se poate de elocvent.
- O clipă! Am spus că voi afla adevărul. N-am nici o idee preconcepută, înţelegeţi. Nu accept asigurările dumneavoastră despre nevinovăţia mamei. Dacă a fost într-adevăr vinovata... eh bien, atunci ce se va întâmpla?
Carla îşi înălţă din nou capul cu mândrie.
- Sunt fiica ei. Vreau adevărul!
Hercule Poirot spuse:
