Pentru ca vreau sa cred in tine de Andrew Mason
1.
…şi mai am o noutate pe care trebuie să ţi-o comunic, Vera, Am auzit că John Ballard ar fi fost eliberat înainte de termen. Pentru bună purtare! Îţi poţi imagina aşa ceva? Sunt de acord cu tine că asta nu este bine de loc, dar nu trebuie să fii îngrijorată. Ballard nu are voie să părăsească Anglia. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să-ţi fie teamă că va apare pe neaşteptate la tine acasă, în Hamburg, pentru a-ţi face necazuri. În cazul că voi afla şi alte noutăţi am să ţi le comunic neîntârziat. Aştept cu nerăbdare să aud cum îţi mai merge.
Te sărut, Susan. I
Vera Köstner lăsă scrisoarea să-i alunece încet în poală. Privi la cele patru file albastre şi observă că le mototolise involuntar. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea scrisoarea prietenei ei din Londra, aşezând-o apoi cu grijă pe masa de scris din faţa ei.
John este liber! gândi ea şi îşi frecă braţele, scuturată de frisoane. De la fereastra micuţului ei birou privirile i se plimbau asupra Elbei, observând fără să înregistreze vânzoleala aferată a oamenilor. Vera simţea imperios nevoia de a discuta cu cineva despre această ştire. Cu oricine ar fi fost.
Dar apoi oftă şi clătină din cap. Fireşte, ar fi fost o prostie. Nu ar fi interesat pe nimeni faptul că la Londra a fost pus în libertate un infractor, un escroc care înşelase societatea de asigurări. Dar pentru ea acest lucru era foarte important. Ca şi pentru Caroline.
Gândul la fiica ei îi declanşa Verei un sentiment de panică, pe care însă reuşi să şi-l stăpânească destul de repede.
Ce vrei în fond? se întrebă ea. Doar ai ştiut din totdeauna că această clipă va veni mai devreme sau mai târziu. Era adevărat că John Ballard, fostul ei logodnic şi tatăl Carolinei fusese condamnat la zece ani de puşcărie, ceea ce însemna că ştiuse de la bun început că nu îşi va petrece tot restul vieţii în spatele gratiilor.
Vera îşi muşcă buza de jos. Atâta doar, că nu se aşteptase să fie eliberat chiar aşa de repede. Sperase să mai aibă la dispoziţie un timp oarecare pentru a o putea pregăti sufleteşte pe Caroline cu privire la posibilitatea ca, într-o bună zi, să se trezească cu tatăl ei la uşă. Amânase însă mereu această discuţie aşteptând ca fiica ei să mai crească puţin înainte ca ea, Vera, să-i spună adevărata poveste a tatălui ei. Dorise să evite ca acest copil, în vârstă de numai şapte ani, să cunoască crudul şi hâdul adevăr. Iar acum se părea că nu-i mai rămăsese prea mult timp pentru a i-l spune.
Din cercul de relaţii al Verei aproape nimeni nu ştia ceva despre John Ballard. Prietena ei Susan din Anglia era una dintre puţinii iniţiaţi, dar ea îl cunoscuse pe John încă de atunci, de la Londra. Unica persoană care mai ştia despre existenţa lui John Ballard era Katrin Stüber, vecina de apartament a Verei din casa cu chirie din Eppendorf.
Vera se împrietenise foarte repede cu Katrin, lucru destul de neobişnuit pentru ea întrucât de la întoarcerea din Anglia dusese o viaţă foarte retrasă. Dar cu Katrin, o femeie simpatică şi plinuţă în jurul a treizeci şi cinci de ani, mamă a trei copii, se înţelesese excelent încă din prima clipă.
Vera zâmbi abia perceptibil când îşi aminti că primul contact cu familia Stüber avusese loc de fapt prin intermediul fiicei sale, Caroline. Aceasta se împrietenise cu Stella, mezina soţilor Stüber, cu care era colegă de şcoală.
Vera avusese multe ocazii să aprecieze prietenia lui Katrin. Aceasta era oricând dispusă să aibă grijă de Caroline când activitatea profesională o obliga pe Vera să lipsească seara de acasă. În rest Vera nu ieşea practic niciodată în oraş. Iar Carolinei îi plăcea să doarmă la Stella cu care se înţelegea foarte bine.
Vera privi ecranul computerului, pe care era afişat textul articolului la care lucra. Vedea cuvintele fără să le înţeleagă. Gândurile îi zăboveau la viaţa pe care o dusese până atunci în Hamburg. Avusese mare noroc că a primit acel apartament cu vedere spre canalul Ise. Probabil că acest fapt s-a datorat intervenţiei conducerii redacţiei. Doar câţiva ani mai târziu devenise imposibil să mai faci rost de o locuinţă în Hamburg. Oraşul hanseatic[1] nu diferea în această privinţă prin nimic de restul metropolelor europene.
Vera îşi aminti involuntar de casa minunată din suburbia de sud a Londrei care aparţinea familiei Ballard şi în care petrecuse vremuri atât de fericite alături de John. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa proprietăţii din Sussex ce aparţinea familiei, unde îşi petrecuse prima perioadă a sarcinii. Nici măcar Pat Ballard, atotstăpânitoarea lui mamă, nu reuşise să umbrească fericirea tinerei perechi.
Însă toate acestea se petrecuseră înainte ca Vera să afle ce fel de afaceri învârtea John. Oftând, Vera încercă să alunge aceste gânduri posomorâte. Nu aceasta era problema în momentul de faţă. Important era să găsească răspuns la întrebarea cum trebuia să procedeze în această situaţie. Fără să vrea întinse din nou mâna după paginile mototolite.
Ce mult se bucurase dimineaţa când găsise în corespondenţă scrisoarea vechii ei prietene din Londra. O luase cu ea la redacţie în mod special, cu gândul să o citească în pauza de prânz. Susan Mathies locuia la Londra de unsprezece ani. La fel ca şi Vera beneficiase la vremea respectivă de un curs practic în cadrul BBC, radiodifuziunea britanică, însă, primind o ofertă avantajoasă, rămăsese în continuare acolo. Vera preferase un post de voluntară la London Times. Simţea o înclinaţie mai mare pentru scris. Munca în radiodifuziune i se păruse prea agitată. Şi nu mult timp după aceea făcuse cunoştinţă cu John Ballard.
Amintindu-si de aceste lucruri Vera închise ochii şi se lăsă pe spate. Times o însărcinase să scrie un articol despre tineri întreprinzători încununaţi de succes. John fusese al doilea întreprinzător pe care îl intervievase. Era brunet, cult şi se arătase foarte, foarte pătimaş. Şi nu avea de loc aspectul unui bărbat care-şi petrece tot timpul în spatele unui birou. Pe deasupra era şi cultivat, cel puţin aşa i se păruse Verei pe atunci, fiind, cu toată tinereţea sa, un om de afaceri de succes. Îşi dăduseră întâlnire pentru cină. Irezistibilul farmec al bărbatului o cucerise în scurt timp pe Vera. Cu tot succesul pe care îl înregistrase pe plan financiar John Ballard rămăsese în inima lui tot un aventurier, după cum el însuşi îi mărturisise Verei. La începutul relaţiei lor acest amănunt o impresionase puternic.
Vera înţelesese abia mult mai târziu că succesul lui John se datora, în principal, averii pe care o moştenise de la tatăl său. Apoi descoperise că setea lui de aventură putea produce şi efecte dezastruoase. Însă era deja prea târziu. În acel moment era deja îndrăgostită nebuneşte de John.
La începutul relaţiei lor Vera trecuse cu vederea destule neconcordanţe din comportarea lui, acceptând cu entuziasm când o ceruse de soţie în timpul unei cine romantice şi-i propusese să se logodească. Pe atunci nu o deranjase faptul că el trebuise să poarte chiar în aceiaşi seară, până târziu, o discuţie cu alţi oameni de afaceri. Oare nu era şi John un adevărat om de afaceri? îşi spuse ea. Şi în fond, acest lucru îi convenea chiar, pentru că nici ea nu avusese de gând să renunţe la cariera ei de ziaristă, aşa cum propusese fără prea multe menajamente Pat Ballard, mama lui John. În această problemă Vera îl simţise pe John de partea ei. Acesta respinsese încercările lui Pat de a se amesteca în viaţa ei pe un ton amabil dar ferm.
Evocarea amintirilor îi dădea Verei o stare de nelinişte. Se sculă, prea răscolită pentru a continua să şadă şi se îndreptă spre fereastra biroului. Privi gânditoare afară, în timp ce era cuprinsă de amintiri din ce în ce mai neplăcute.
La scurt timp după logodnă rămăsese gravidă. John fusese din cale afară de fericit şi începuse să facă planuri privind căsătoria. Însă pregătirile au fost întrerupte de catastrofa care s-a declanşat ca din senin. John făcuse de mai mult timp unele referiri cu privire la o afacere pe care o pusese la cale şi care avea să-i facă dintr-o dată foarte, foarte avuţi, refuzând însă să intre în detalii.
Vera ştiuse doar că era vorba despre încărcătura unei nave care consta din mărfuri deosebit de valoroase şi de transportul acesteia într-un loc oarecare. Apoi nava se scufundase, însă John nu fusese nici pe departe atât de abătut cum s-ar fi aşteptat Vera. Oricum, suma pentru care fuseseră asigurate nava şi încărcătura se ridica la sute de milioane, şi asta în lire sterline, însă Verei i se păruse totuşi stranie buna dispoziţie afişată de John.
Urmaseră apoi câteva misterioase convorbiri telefonice nocturne iar John devenise din ce în ce mai agitat. Vera ar fi încercat cu siguranţă să afle mai multe amănunte dacă nu ar fi fost atât de prinsă din cauza sarcinii şi a pregătirilor pentru nuntă. Şi apoi…
Vera se cutremură când îşi aduse aminte de ce a urmat. Uneori se mai întâmpla încă şi acum să retrăiască acele evenimente sub forma unor coşmaruri chinuitoare. Într-o bună zi se treziseră la primele ore ale dimineţii cu mai mulţi civili în fata uşii, care l-au trezit pe John din somn. Erau oamenii serviciul secret britanic, şi care, după cum nu întârziase să afle, îl suspectau pe John de trădare de patrie. Se părea că încărcătura navei ar fi constat din tehnică de calcul de vârf, deosebit de valoroasă şi supusă restricţiilor de embargo. Şi asta încă nu era tot. Se părea că însuşi naufragiul navei fusese pus la cale de John, cu intenţia de a şterge urmele.
Aceste acuzaţii deosebii de grave o înspăimântaseră pe Vera, care le considerase la început ca lipsite de absolut orice suport real. Dăduse crezare afirmaţiilor solemne ale lui John, da, se încăpăţânase să creadă cu disperare în ele. El îşi susţinuse nevinovăţia, declarând că acuzaţiile ce i se aduceau ar fi fost pure invenţii, dar cu cât cercetările avansau, cu atât mai zdrobitoare deveneau probele adunate împotriva lui.
Pentru Vera aceasta însemnase trezirea brutală din minunatul ei vis. Poate că i-ar fi putut ierta lui John încercarea de a se sustrage restricţiilor impuse de embargoul economic, dar faptul că pusese în joc viaţa echipajului depăşea orice limită. Într-o seară îşi făcuse bagajele şi părăsise în secret casa din Sussex a mamei lui unde se refugiase după arestarea lui John pentru a scăpa curiozităţii presei de scandal.
Dăduse deja depoziţia de martor şi, întrucât asupra ei nu plana nici cea mai mică suspiciune că ar fi ştiut de uneltirile puse la cale de John, nu i se puseseră niciun fel de piedici la plecarea din Anglia. Luase un avion spre Frankfurt şi de acolo se îndreptase spre Hamburg pentru a fi sigură că Pat Ballard nu va reuşi să reconstituie ruta pe care fugise.
Pentru că Vera ştia prea bine că atât Pat cât şi John considerau copilul pe care ea îl purta în pântec ca pe un Ballard şi că nu vor întârzia să ridice pretenţii asupra acestuia. Iar Vera nu voia să mai aibă niciodată de-a face cu familia Ballard. Acesta era motivul pentru care făcuse totul pentru a-şi şterge urmele.
Vera oftă şi plecă de la fereastră, aşezându-se din nou la masa de scris. Ei bine, acum se găsea în Hamburg. Sperase să-şi găsească aici liniştea. Însă perspectiva de a fi descoperită eventual chiar şi aici îi crea o stare neplăcută. În timpul celor şapte ani în care reuşise să se ascundă de el, John îi scrisese de mai multe ori la post restant, în Londra. Scrisorile fuseseră ridicate de Susan, prietena Verei, şi retrimise acesteia. Scrisorile vorbeau aproape în exclusivitate despre Caroline, fiica lor.
Şi apoi, nici ea nu mai ştia prea bine când, Vera încetase să-i mai citească scrisorile; nici măcar nu le mai deschisese. Nu voia să mai ştie nimic despre John şi sperase ca acest capitol al trecutului ei să fie încheiat o dată pentru totdeauna. Dar acel trecut nemilos o ajunsese acum din urmă,
Linişteşte-te, îşi impuse ea. Faptul că John Ballard a fost pus în libertate nu înseamnă nici pe departe că va reuşi să te găsească aici, în Hamburg. Şi Susan îi scrisese doar că avea interdicţie de a părăsi Anglia. Aşa că…
Vera tresări când auzi voci în fata uşii biroului ei şi ridică privirile. Îl recunoscu pe unul din cei doi bărbaţi care erau tocmai pe cale să-şi ia rămas bun. Era Bernhard Heins, adjunctul şefului redacţiei pentru politică externă. Pe celălalt nu-l mai văzuse niciodată. Era roşcat, atrăgător şi înalt. Vera trasări involuntar sub privirea iscoditoare a ochilor săi verzi. Avea senzaţia că fusese surprinsă făcând un lucru interzis şi întoarse repede privirile, enervată de ciudata senzaţie neplăcută pe care o simţea în stomac. Însă când ridică din nou privirile el îi zâmbea înclinându-se uşor.
— Poţi să-mi acorzi un moment, Vera? întrebă Bernhard Heins în timp ce intra în micuţul ei birou după ce se despărţi de celălalt bărbat.
Vera îi zâmbi şi confirmă printr-o mişcare a capului. Se grăbi să împăturească scrisoarea lui Susan lăsând-o însă pe masa de scris, pentru a nu-i atrage atenţia.
— Desigur, Bernhard, intră. Şi aşa tocmai făceam o mică pauză. Îşi plimbă privirile prin încăperea minusculă pe care conducerea redacţiei se încăpăţâna să o numească emfatic „birou”, după care ridică neputincioasă din umeri.
— Din păcate nu-ţi pot oferi vreun loc. Decât doar dacă încerci singur să eliberezi scaunul.
Bernhard Heins cercetă din priviri încăperea, care într-adevăr, se asemăna mai degrabă cu o debara decât cu un birou. Nu încăpeau decât un raft burduşit cu cărţi şi reviste, masa de scris a Verei şi scaunul pe care şedea ea. Scaunul pentru vizitatori de lângă masa de scris era încărcat de manuscrise şi reviste. Bine că biroul avea cel puţin fereastră. Lipsa cronică de spaţiu era resimţită de toţi redactorii revistei hamburgheze Magazin. Nici Bernhard Heins însuşi nu constituia o excepţie de la regulă, cu toate că era redactor-şef.
Redactor-şef adjunct, se corectă el în sinea lui. Dar cine ştie, poate că asta avea să se schimbe cât de curând. Îşi privi colega cu curiozitate. Şi tocmai Vera Köstner era aceea care îi putea veni în ajutor în ceea ce-şi propusese. Lucra aici de cinci ani şi era o ziaristă deosebit de capabilă. Şi nu numai atât. Bernhard o iscodi din priviri pe femeia care şedea în faţa lui, încercând să pună ordine în hârtiile împrăştiate pe masa ei de scris.
Vera era suplă, avea bucle blonde şi cei mai strălucitori ochi albaştri pe care îi văzuse Bernhard vreodată. Se îndrăgostise de ea din prima clipă în care o văzuse dar până acum o venerase mai degrabă în tăcere. A fost o mare surpriză pentru ei când a aflat că Vera avea deja douăzeci şi opt de ani şi că avea o fiică. Pe Caroline. Ciudat era doar faptul că nu vorbea practic niciodată despre familia ei.
La început Bernhard a crezut, fireşte, că Vera era căsătorită şi aproape că nu-i venise să creadă când îl auzise spunând pe redactorul şef, Peter Holz, că era nemăritată şi-şi creştea singură fiica, fără ajutorul cuiva. Ce-i drept, vestea îl uimise dar totodată îi dăduse speranţe. Însă toate încercările sale prudente de a afla mai multe despre tatăl Carolinei eşuaseră ca urmare a opoziţiei hotărâte, deşi totuşi amabile, a Verei.
Acest lucru îi incitase şi mai mult curiozitatea şi îşi dublase eforturile în încercarea de a afla ceva despre bărbatul acela. Nu era mult ce reuşise să afle, dar ceea ce ştia era cu atât mai interesant.
Se ferise cu mare grijă să-i dea Verei vreodată de înţeles că ştia despre faptul că fusese amestecată în scandalul în legătură cu John Ballard. Fusese logodită cu escrocul care înşelase societatea de asigurări cu milioane de lire sterline şi lui Bernhard nu-i fusese prea greu să deducă că John Ballard era probabil tatăl Carolinei.
Întrucât Vera evita în mod evident să vorbească despre trecutul ei nici Bernhard nu abordase acest subiect. Nu vedea niciun motiv să o supere. Dar acum situaţia era alta. Cu totul alta. Îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu redactorul-şef şi acest Bill Myers. Respectivul ziarist şi scriitor irlandez se dovedise, ce-i drept, o persoană destul de impenetrabilă, dar deţinea, anumite informaţii de care el, Bernhard Heins, avea nevoie urgentă.
— Ei bine? Vera îl privea iscoditoare pe Bill şi apoi izbucni pe neaşteptate în râs. Cu siguranţă că nu ai venit aici pentru a mă privi dus pe gânduri. Deci, despre ce-i vorba?
Bernhard îşi veni repede în fire, zâmbind uşor forţat. Uitase cât de bine se pricepea Vera să descifreze gândurile ascunse ale interlocutorilor ei.
— Ştii doar, de câte ori te privesc…
Vera îl întrerupse, ridicând mâna.
— Lucru pe care îl faci aproape zi de zi de aproape doi ani. De câte ori nu am discutat această problemă în acest răstimp? Te rog, Bernhard, nu începe din nou. Îi zâmbi cu căldură colegului ei, pentru a mai reduce din asprimea cuvintelor, însă mina îi rămăsese la fel de hotărâtă. Îmi placi, suntem prieteni buni şi la atât vreau…
— Bine, bine. Ce vrei, am încercat şi eu marea cu degetul. Bernhard ridică mâinile, într-un gest de apărare. N-am ce-ţi face. Cu toate astea tot foarte frumoasă eşti.
Zâmbi pe furiş când observă sclipirea de o clipă din ochii ei, urmare a plăcerii pe care i-o produsese complimentul pe care i-l făcuse. Cu toată atitudinea ei rezervată îi plăcea să i se facă complimente. Dar cui nu-i plăcea? Bernhard îşi aminti de complimentul pe care i-l făcuse Peter Holz cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă. Ciufutul redactor şef era de regulă destul de zgârcit cu laudele, de aceea aprecierea acestuia că pe Bernhard îi aştepta un mare viitor în cadrul revistei avea o valoare cu atât mai mare. Dar asta cu condiţia ca el, Bernhard să dea dovadă de ceea ce Peter Holz numea „incisivitatea necesară”. Şi în cazul afacerii Ballard era cu siguranţă nevoie de „incisivitate”. Cazul era o problemă pe cât de dificilă, pe atât de încâlcită. Deşi povestea se întâmplase cu destul de mult timp în urmă nu-şi pierduse nimic din aspectul extrem de interesant. Dacă Bernhard ar fi reuşit să contribuie cât de puţin la elucidarea cazului îi era asigurat un mare salt în carieră. Peter Holz nu trebuia să-i explice lui Bernhard semnificaţia acestor cuvinte. Toată lumea ştia că şeful redacţiei „externe” urma să se pensioneze încă în cursul acestui an şi Bernhard îşi dorea postul acesta, indiferent cât l-ar costa. Dar acum trebuia să-şi vină în fire dacă voia ca Vera să nu ghicească adevăratul motiv al vizitei sale.
— Am noutăţi palpitante, Vera. Îţi aminteşti de afacerea Northern Star de acum zece ani?
Nu o slăbea pe Vera din priviri în timp ce pronunţa aceste cuvinte. Fireşte că îşi aducea aminte de această poveste. Şi încă cum…
Vera tresări involuntar, dar se stăpâni şi îşi păstră în aparenţă calmul netulburat. Mare noroc că am apucat să citesc scrisoarea, gândi ea. Bănuia ce avea să urmeze.
— Da, se mulţumi ea să-i răspundă privind ţintă la Bernhard.
— Tipul acela care închiriase vasul, acel John Ballheim…
— Ballard, îl corectă Vera aproape mecanic. Nu observă zâmbetul aproape imperceptibil al lui Bernhard.
— Da, aşa este, Ballard. A fost pus în libertate. Îşi frecă mâinile fără a o slăbi o clipă din ochi pe Vera. Jumătate din presa din întreaga lume, Interpolul şi Lloyds of London[2] sunt pe urmele lui. Bill Myers mi-a povestit toate acestea.
Vera îl privea uluită. Lloyds of London şi Interpolul sunt pe urmele lui? Adică a dispărut?
Era într-adevăr surprinsă. Nu îşi putea închipui că John ar fi fost eliberat doar pentru a fi urmărit după aceea. Şi Lloyds ce voiau de la ei? Ştia că asigurase nava la Lloyds, dar în fond plătise pentru frauda de asigurare. Banii pentru pierderea navei fuseseră recuperaţi. Iar cei şapte ani petrecuţi la Dartmoor constituiau cu siguranţă o pedeapsă suficientă. Această închisoare se bucura de un trist renume până dincolo de graniţele Angliei. Şi cine era acest Bill Myers? Revăzu în minte chipul bărbatului roşcat cu ochi verzi. Ce legătură avea acesta cu John?
Bernhard clătină din cap.
— Nu, asta nu. Dar cu siguranţă nu îl vor scăpa nicio clipă din ochi. În fond este vorba de mai multe zeci de milioane de lire sterline. Nimeni nu ştie suma exactă. S-a recuperat, ce-i drept, suma plătită de asigurări pentru navă dar nu s-au găsit nici calculatoarele de mare putere şi nici banii pe care i-a primit Bill pentru acestea. Şi cu siguranţă că a luat pe ele câteva milioane bune de lire sterline.
Vera înghiţi în sec. Bernhard habar n-avea că-i povestea un lucru pe care-l ştia ea mult prea bine. Pentru că acesta era de fapt motivul pentru care îl părăsise pe John la vremea respectivă. Deşi îl iubea şi era gravidă în luna a cincea. Este adevărat ea nu ştiuse că nu s-au găsit banii pentru încărcătură. Refuzase cu încăpăţânare să urmărească evoluţia cazului în presă iar Pat, mama lui John, nu făcuse tot timpul decât să-i ia apărarea fiului ei. Chiar şi faţă de ea, Vera.
Îşi înăbuşi un oftat când îşi aminti de scenele neplăcute pe care le suportase din cauza firii tiranice a mamei lui John.
— Este într-adevăr un amănunt interesant, se hotărî ea să spună într-un târziu. Dar ce pot face eu în legătură cu asta?
Se străduia să vorbească pe un ton cât mai degajat, dar privind-o, lui Bernhard nu-i scăpă tensiunea de care era stăpânită. Chibzuise în amănunt asupra modului în care avea să procedeze şi chiar cumpănise pentru o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să-i spună pur şi simplu adevărul. Însă i se păruse totuşi prea riscant. Era posibil ca Vera să se închidă de tot în ea dacă îi mărturisea că ştiuse tot timpul despre ea şi John. Şi nu putea risca aşa ceva. Avea nevoie de ea.
— Ei bine, doar cunoşti destul de bine Anglia, nu-i aşa?
Vera spera din tot sufletul că nu pălise.
— Am trăit acolo câtva timp. Şi ce-i cu asta?
— Ei bine, se strădui Bill să adopte o atitudine cât mai detaşată, mă gândeam că poate ţi-ai făcut unele relaţii din vremea în care lucrai la London Times, care ne-ar putea fi eventual de ajutor. Pentru a ne apropia de exemplu de Ballard, adăugă el în gând. M-ai scuti de investigaţii care ar necesita o mulţime de timp, Vera, îi zâmbi el, ajungând în sfârşit la miezul problemei. Peter Holz m-a însărcinat cu această anchetă, iar eu l-am întrebat dacă ar fi de acord ca tu să-mi dai o mână de ajutor. Nu a avut nimic de obiectat. Dacă vrei putem lua chiar poimâine avionul spre Londra,
Vera bănuise unde voia să ajungă Bernhard şi se stăpâni cât putu mai bine pentru ca acesta să nu observe că solicitarea lui o adusese într-o stare vecină cu panica. La Londra? Asta ar fi însemnat să ajungă în apropierea lui John şi acesta era ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă în prezent. Reuşi să afişeze un zâmbet chinuit.
— Îmi pare râu, Bernhard, dar asta nu se poate. Arătă cu mâna spre ecranul din faţa ei. În primul rând trebuie să-mi termin articolul şi în al doilea rând nu pot în niciun caz s-o las pe Caroline singură atâta vreme.
Bernhard Heins se lăsă pe spate plin de mulţumire în clipa în care îşi jucă atuul cel mai important.
— Nici nu trebuie. Am vorbit deja cu Holz. Această Afacere Ballard ar deveni o adevărată senzaţie, cu atât mai mult dacă i-ar reuşi revistei noastre să dezvăluie adevăratele dedesubturi. Colaborăm chiar în această privinţă cu un scriitor britanic care se află în prezent aici, în Hamburg. Este vorba de acest Myers. Şi Holz s-a declarat de acord s-o iei şi pe Caroline cu tine. Călătoria include şi un week-end aşa că fiica ta nu va rămâne prea mult în urmă cu şcoala. Sunt sigur că i-ar face şi ei plăcere să petreacă câteva zile în Anglia, nu crezi? Şi pe deasupra am da într-adevăr lovitura. Iar lui Caroline îi va face plăcere să petreacă câteva zile la Londra sau în… Făcu o pauză infimă şi continuă să o privească iscoditor pe Vera…în Sussex. Este o zonă minunată. Ei bine, ce zici?
