PDF Stai cuminte, nu-mi da pace de Donna Kaufman carti de dragoste

Stai cuminte, nu-mi da pace de Donna Kaufman

 

Imediat ce mâinile lui îi atinseră trupul, ştiu că jocul era serios...

Prins la înghesuială într-o saună plină de aburi, Tucker Morgan nu-i putea spune nu femeii aproape goale care fusese cea mai bună prietenă a mamei lui, dar nu putea nici s-o lase pe lasciva Lainey Cooper să-i distragă atenţia de la misiunea lui: aceea de a afla ce fel de afaceri veroase se desfăşurau la Sunset Shores. Mătuşa Lillian jurase că el ar fi fost capabil să afle secretele oricui, în timp ce efectua masajele, dar Tucker simţea că drăgălaşa şi rebela Lainey ştia mai multe decât spunea! Cu farmecul şi mângâierile lui, putea oare să descopere adevărul?

 

Scriind cu umor picant şi o delicioasă prezenţă de spirit, Donna Kauffman ne oferă o sclipitoare povestire în care misterul şi înfiriparea dragostei concurează în proporţii egale!

 

 

– Măi frate, da' bine mi-ar mai fi prins un tip ca tine, în Philly, spuse Lainey.

Ceva dinlăuntrul lui Tucker fremătă, făcându-l deodată să-şi simtă inima mai caldă, mai grea, mai plină. Îşi dădu seama că nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să sară în ajutorul ei.

– Oriunde şi oricând.

– Păzeşte-te de ofertele făcute în grabă, îl preveni Lainey, însă pe sub tonul răutăcios i se simţea o senzualitate pârjolitoare ce-şi croi drum până în inima lui.

– Pe asta n-am s-o regret niciodată, spuse el, încet.

Lainey dădu să se întoarcă, dar ceva din ochii ei, o anume licărire de vulnerabilitate care-l durea cu atât mai mult cu cât apăruse din cauza lui, îl făcu să întindă o mână pentru a-i atinge bărbia.

– N-am vrut să te pun înr-o situaţie neplăcută, spuse Tucker, încet. Şi n-a fost o replică prefabricată. Ştiu că abia ne-am cunoscut, dar am vorbit serios, Lainey.

Privirea îi coborî spre buzele ei şi fu nevoit să facă tot ce putea pentru a nu-şi apleca gura într-acolo, lăsând sărutul să exprime ceea ce cuvintele nu erau în stare. Apoi, reveni cu ochii către ai ei.

– Dacă pot face vreodată ceva pentru tine, nu trebuie decât să mi-o ceri.

 

 

  

 

 

Prolog

 

Tucker Morgan gemu cu profundă satisfacţie, în timp ce nişte degete puternice îi frământau spatele gol.

– Cu mâinile astea, Steph, ai putea să realizezi pacea mondială. Trup cu trup.

Singurul răspuns fu un mormăit scurt, dar în fond Steph nu prea ştia engleza.

– Cred că m-am îndrăgostit.

Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Mâinile se opriră. Geamătul lui Tucker exprima plăcere.

– Da? întrebă el, în timp ce simţea tensiunea strecurându-i-se înapoi în ceafă.

– Sauna vă aşteaptă, domnule. Privată, aşa cum aţi cerut.

Zâmbind, Tucker îşi rezemă capul de masă.

– Mulţumesc.

Cere şi ţi se va da. Era cazul să se deprindă cu asta. Uluitor, cât de mult putea conta o diferenţă de câteva zerouri pe ultimul rând al contului său din bancă.

Steph îşi reluă masajul apăsat al şalelor lui Tucker. Ultima oară când i se făcuse un masaj, acesta fusese administrat mai mult cu entuziasm decât cu talent, de către o tânără, pe când Tucker se afla într-o misiune în Singapore. Îşi lăsă ochii să se închidă, cu un zâmbet visător.

Slujba sa de şef al unei agenţii internaţionale de securitate îl purtase în unele dintre cele mai exotice porturi ale lumii. Dar, fiind un şef care se implica personal, îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului stând în holuri, lângă"apartamente şic, de unde coordona strategiile de intrare şi ieşire, în timp ce se ospăta cu resturi de mâncăruri gourmet sau delicatese din automatele de distribuire. Iar asta, numai când nu bătea coclaurile, de regulă la orele două ale nopţilor ploioase cu fulgere şi trăsnete, asigurându-se că nici un nebun nu plănuia să intervină şi să spargă balonul ireal de desfătare care-l înconjura pe cel mai recent client cu bani al său.

O palmă aplicată scurt îl readuse la realitate.

Tucker se ridică în capul oaselor şi se înfăşură cu un prosop alb peste şolduri, înainte de a se lăsa să alunece de pe masă. Îi zâmbi suedezului de o sută douăzeci de kilograme.

– Nu eşti un Yuan Li, Stephan, dar tragi nişte frecţii nemaipomenite.

Maseurul se mulţumi să dea din cap şi ieşi pe uşă. Cu cât i-ar fi fost mai simplă munca, îşi spuse cu amărăciune Tucker, dacă scumpii săi clienţi ar fi adoptat nivelul lui Stephan de a lega relaţii cu clienţii lui.

Ieşi pe uşa din fund, care dădea direct în vestiarul bărbaţilor de la băile Hotelului Fairmont, şi ajunse la saune. Numele său era scris de mână, cu grijă, în dreptul numărului şase.

Zâmbind, intră în propriul său balon de lux ireal şi închise uşa după el, pentru a se lăsa apoi pe bancheta din lemn de cedru. Se terminase cu statul afară, îşi spuse el. Luă o carafă mică de porţelan şi turnă puţină apă peste pietrele îngrămădite în centrul încăperii. Vaporii se răspândiră prin aer, fâsâind, în timp ce Tucker se întindea cu capul rezemat pe braţe.

Mda. Asta era ceea ce-şi dorea, pentru asta îşi vânduse firma. Zâmbi în sinea lui, amintindu-şi telefonul din străinătate şi pauza îndelungată din momentul când îl şocase pe Gunter Lansdorf răspunzând afirmativ la a nu ştiu câta lui cerere de a cumpăra Morgan & Manson Securities. Alegerea momentului era totul.

Timpul. Timp pentru el însuşi. Nimeni cu care să-şi bată capul, în faţa căruia să răspundă, pentru care să facă planuri, la care să se gândească, pe care să-l protejeze. Nu mai avea grijă de ei. Era unul dintre ei. Trase adânc aer în piept şi îl expiră încet. Da, bine era să facă parte dintre ei.

Probabil aţipise căci, pe neştiute, se pomeni că îl atingea cineva pe spate. Visa. Peste el plutea un miros de parfum. Aha, un vis frumos. Nişte degetele desfăcură marginea prosopului. O-ho-ho, grozav vis avea să fie.

Imediat, urmă o palmă îndesată, usturătoare, pe fund.

– Ei!

Înhăţându-şi prosopul, Tucker se rostogoli în poziţie şezând, inspirând şuierător când bancheta fierbinte intră în contact cu anatomia sa recent înfierbântată.

– Ce naiba...

Privind prin ceaţă, văzu o femeie scundă stând în faţa lui. Rămas cu gura căscată.

Nu era sigur, dar trebuia să existe pe undeva o lege interzicând să-ţi vezi orice rudă trecută de şaptezeci de ani neavând pe ea mai mult de un prosop alb.

– Mătuşă Lillian?

– În carne şi oase.

Tucker coborî privirea. Mai mult în carne.

Bătrâna zâmbi, citindu-i gândurile. Una dintre numeroasele ei calităţi iritante.

– Şi-i o carne a dracului de bună, îşi aranjă ea cochetă turbanul de satin dureros de purpuriu pe care şi-l înfăşurase strâns pe cap. Ar fi şi cazul, am plătit bani graşi pentru ea. Doctorul Haarhuis şi Sven Distrugătorul sunt foarte fericiţi datorită acestui trup.

– Nici nu mă mir, mormăi el; când mătuşa Lillian îşi arcui o sprânceană impecabil desenată cu creionul, se grăbi să adauge: Sven Distrugătorul?

– Antrenorul meu personal. A fost mândria Federaţiei Mondiale de Lupte. Mă rog, până la incidentul ăla nefericit cu Mongo Magnificul.

Îşi întinse degetele încărcate de inele, studiindu-şi lacul de unghii la fel de purpuriu, după care îi aruncă un zâmbet scurt.

– Mda, mă rog, ce-a pierdut Federaţia, am câştigat eu.

– Ăsta-i vestiarul bărbaţilor, Lillian. Cum ai intrat aici?

– Sunt bătrână, nu mai am vederea de altădată.

– Bondarii au nişte ochi mai slabi decât tine.

– Am pierdut toată dimineaţa ca să-ţi dau de urmă. Nu te bucuri că mă vezi?

– Dacă te-aş vedea mai des, sunt aproape sigur că unul dintre noi ar fi arestat.

Tucker nu era pe măsura repeziciunii lui Lillian Parker, care se situa undeva între viteza luminii şi viteza warp – sau vai de mama ei, după cum era cazul – şi nu se mişcă destul de rapid pentru a-i evita ciupitura dureroasă, deasupra prosopului. Scoase un ţipăt – ceea ce-l făcu să se simtă ca un pici de opt ani – şi apucă prosopul de margine.

– Cam dolofan pe mijloc, îl măsură Lillian scurt cu privirea. Vezi că se-apropie schimbarea prefixului cu patru, Tucker. Nu-i momentul să te moleşeşti.

Tucker nu-i spuse că şi el se gândise la acelaşi lucru. Motiv pentru care se înscrisese la o şedinţă de tortură matinală cu profesioniştii tenisului de la Fairmont, înaintea întâlnirii cu Stephan.

– Totuşi, ai nişte buci drăguţe, adăugă ea, făcându-i cu ochiul.

Îi fusese mai dor de ea decât îşi dăduse seama. Îşi flexă braţele într-o poziţie exagerată de culturist şi, cu accent austriac stricat, spuse:

– Nu mi-oi strica eu banii pe Sven, dar oricum nu-s de lepădat.

Zâmbindu-i, adăugă:

– Şi n-am nici o urmă de scalpel pe mine.

– Ia seama, băieţaş, îl avertiză Lillian, aţintindu-şi spre el o gheară purpurie pilită migălos. Chiar dacă sunt câţiva ani de când te-am bătut la funduleţul ăla pietros, încă nu eşti prea mare ca să încasezi câteva curele.

– Ce vorbeşti, mătuşă Lil, nu crezi că şi-aşa suntem destul de perverşi?

Bătrâna zâmbi.

– Termină cu mătuşismele astea. Mă faci să mă simt ca o babă.

– Niciodată!

De fapt, Lillian nu era rudă cu el. Fusese cea mai bună prietenă a mamei lui şi, după moartea acesteia, când Tucker avea opt ani, devenise salvarea lui.

– Faci parte din familie, Lillian, îi surâse el cu afecţiune sinceră. Şi, de bine – de rău, numai pe tine te am.

Lillian se aşeză, îl cuprinse cu un braţ şi-l strânse. Tucker încercă să nu tresară.

– Şi la urma urmei, ce te pune Sven să mănânci?

Femeia râse.

– Bine-ai venit înapoi, Tucker. Tot aştept încă unul din biletele alea de avion pe care-ţi place aşa de mult să le trimiţi. Am îmbătrânit prea mult ca să mă zbânţui prin lume pentru a te vedea. E timpul să te întorci acasă. De data asta, chiar mi-ai lipsit.

– Cred că e cazul să-ţi mulţumesc. Iar prea bătrână nu poţi fi, fiindcă tu n-ai vârstă, ai uitat? Mi-ai spus-o de suficiente ori.

Totuşi, trecuse prea mult timp. Ţinuseră legătura prin telefon, iar Tucker îi expediase bilete de avion ca să vină la el în vacanţe, de două ori pe an, dar nu-şi găsise timpul pentru a se întoarce în Florida de...

– Opt ani, spuse el încet.

Trase adânc aer în piept. O dată cu acesta, i se strecură în suflet şi vinovăţia.

– Chiar a trecut atâta timp?

– Mhm. Aproape de şapte ori cât perioada dinainte.

Apoi, îl plesni pe coapsă destul de tare ca să-i lase o urmă şi spuse:

– Dar ai ajuns aici tocmai la timp. Am nevoie de serviciile tale.

– Am vândut Morgan & Manson Securities, Lillian.

Bătrâna făcu un gest de nepăsare.

– Da, da, ţi-am citit scrisoarea. Şi cât de mult aveai de gând să aştepţi până-mi făceai o vizită?

O privi prudent.

– După câte se pare, nu destul de mult.

– Hmm. Nu-ţi prea faci griji în legătură cu moştenirea, aşa-i?

– Ce moştenire? Întotdeauna ai spus că nu-mi laşi nici o para chioară când te-oi duce, şi sper să te ţii de cuvânt.

O strânse scurt în braţe.

– Voiam să te sun în dimineaţa asta, mai încolo. Abia aseară am ajuns aici. De data asta, în ce necaz ai mai intrat? Ţi se-adună amenzile pentru exces de viteză? Iarăşi încearcă bătrânul şerif Tumbleweed să te bage la răcoare, Madam Picior-de-plumb?

– Roscoe Tumble nici n-ar visa să mă aresteze sub vreo acuzaţie trucată pentru conducere imprudentă. Şi-n plus, aranjamentul ăla floral din centrul pieţei era oricum o urâţenie.

Tucker o ameninţă cu degetul.

– Am mai discutat despre asta. Tot cu Miata aia mică şi roşie circuli? Mai ţii minte ce ţi-am spus despre discreţie?

Lillian îi alungă îngrijorările:

– Nu despre antecedentele mele de şoferiţă e vorba. Am nevoie să-mi faci nişte investigaţii.

– Nu sunt detectiv, mătuşă Lil. Dacă ai într-adevăr nevoie de ajutor, îţi pot da câteva nume...

– Tu îmi eşti cel mai apropiat, Tucker. Cu povestea asta, nu pot avea încredere în necunoscuţi.

Era cât se poate de serioasă. Tucker îi acoperi mâna cu a lui, dintr-o dată preocupat.

– Care-i problema? Chiar ai dat de un necaz?

– Nu, nu eu. Minerva. Şi două dintre cucoanele mele. Cred că s-ar putea să se fi implicat în ceva...

Coborî vocea:

– Dubios.

"Cucoanele", după cum ştia Tucker, era felul în care îşi numea clientele de la "A Cut Above", micul salon de coafură şi cosmetică pe care-l avea şi-l administra de şapte ani, în satul vecin de pensionari Sunst Shores. Minerva Cooper era proprietara braseriei de alături şi cea mai bună prietenă a lui Lillian.

Tucker se relaxă. Minerva avea cam aceeaşi vârstă cu Lillian – şaptezeci şi doi de ani. Iar vârsta medie a clientelei sale se situa în jurul cifrei de optzeci. În ce necazuri puteau să intre?

– Am unele relaţii de mare încredere, foarte discrete, care cu cea mai mare plăcere ar...

Lillian clătină din cap.

– Nu. Tu trebuie s-o faci. S-ar putea să mă înşel şi am nevoie de dovezi înainte de a hotărî ce am de făcut. Nu amestec nici un străin.

– Ce anume crezi că au făcut?

Aplecându-se spre el, bătrâna îi şopti:

– Acu' vreo lună, am ieşit pe uşa din dos să arunc nişte cutii şi am văzut-o pe Minerva, împreună cu Bernice Henshaw şi Betty Louise Strickmeyer, vorbind cu un... individ.

– Suntem singuri, Lillian. Nu e nevoie să vorbeşti în şoaptă. Ce avea atât de suspect individul respectiv?

– Era tânăr...

– Cât de tânăr? Sub treizeci, peste? Mai matur decât un student, mai puţin vârstnic decât tine?

Lillian nu-i luă în seamă expresia încruntată.

– Avea păr lung, strâns la spate într-o coadă-de-cal. Şi era îmbrăcat destul de elegant: pantaloni plisaţi, cămaşă fină, cravată – dar toate erau negre.

– Nu e o crimă să te îmbraci în negru, Lillian. Nici chiar în Florida. O prostie, poate, iar că transpiri, e sigur.

Mătuşa sa îl privi încruntată.

– Avea ceva anume... Nu pot defini clar ce. Nu era... normal.

– Normal în comparaţie cu ce?

Îi dădu o palmă pe umăr.

– Şi vorbea destul de agitat.

– Furios? întrebă Tucker, frecându-şi locul lovit.

– Păi, nu. Mai mult surescitat, dar nu tocmai vesel. Feţele cucoanelor nu le puteam vedea. Însă îţi spun eu că era ceva ciudat la mijloc. Cunosc pe toată lumea din Sunset Shores, dar pe ăsta nu l-am mai văzut niciodată. Şi stăteau de vorbă în fundătura din spate, ca şi cum ar fi avut secrete.

– N-ai discutat cu ele despre asta?

– Sfinte Cerule, nu! Doar nu era să creadă că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.

O privi lung.

Lillian pufni.

– Bine, mi l-am băgat, un pic. Nu voiam să se simtă prost, sau aşa ceva, şi am pus câteva întrebări cu tâlc, le-am oferit câteva pretexte, însă ele n-au adus niciodată vorba de el, nici de altceva neobişnuit. Nici chiar Minerva.

Ceea ce, evident, o lezase pe Lillian în amorul propriu. Tucker o strânse de mână.

– Poate se rătăcise şi le cerea îndrumări.

– Asta nu explică de ce era toate trei acolo. Minerva ar fi avut motive să iasă în spatele braseriei. Dar ce căutau în fundătură Bernice şi Betty Louise?

– Sunt convins că există o explicaţie simplă. O întâlnire întâmplătoare cu un personaj ciudat nu înseamnă că ar fi implicate în nici o...

– Nu-s o babă senilă şi idioată, Tucker. Ştiu ce-am văzut. Şi n-a fost doar acea întâlnire. A mai avut loc încă un incident.

Tucker îşi înghiţi un oftat. Bătrâna lua totul în serios.

– Încă un "incident"?

– M-am hotărât să vorbesc cu nepoata Minervei, Lainey. Ştii că ţi-am vorbit despre ea. S-a mutat aici cam acum doi ani, ca s-o ajute pe sărmana Minerva, când a fost bolnavă de pneumonie. Când mătuşa ei s-a înzdrăvenit, Lainey s-a hotărât să rămână la ea. Nu c-aş acuza-o de ceva. Tocmai trecuse printr-un divorţ foarte neplăcut. Of, ce porcărie a lăsat în urma ei, în Philly, fluieră Lillian, impresionată. Îţi spun eu, din câte ştiu de la Minerva, fostul ei soţ, Conrad, era o advărată lichea fără şira spinării. Nici măcar propriei lui mame nu i-a putut sta alături. Da' de maică-sa ţi-am povestit? îşi dădu ea ochii peste cap. Ei bine, să nu-ţi vină să crezi...

– Ho, stai. Să ne întoarcem la "incident".

Lillian se încruntă. Tucker ştia că nu suporta să fie întreruptă din cele mai interesante bârfe.

– Dacă ai veni mai des în vizită, ai fi mai la curent cu toate istoriile astea. Am...

– Lillian.

Se uită urât la el.

– Bine, bine. Oricum, spuneam că nu-mi puteam scoate gândul din minte, aşa că m-am hotărât să vorbesc cu Lainey, dar nu voiam să afle Minerva. Ştiam că Lainey se ducea sâmbăta dimineaţa, devreme, la Big Sam's, să ia ceva pentru specialitatea de peşte, aşa că m-am întâlnit cu ea acolo. Sau, am vrut să ne întâlnim. Tocmai coboram din maşină, când am văzut-o vizavi, îi arse ea o palmă pe picior, pentru a-şi sublinia cuvintele. Stătea de vorbă cu acelaşi individ.

Trace îşi masă coapsa.

– Eşti sigură?

– Cum să nu fiu sigură! Am ochi de bondar bătrân, ai uitat?

Nu se osteni să facă pe spăşitul.

– Şi se certau, continuă Lillian.

– Ai întrebat-o ceva?

– N-am apucat. Se vedea clar că era supărată, dar ăluia nu părea să-i pese. I-a spus ceva şi a plecat. Înainte ca eu să pot ajunge la ea, Lainey a sărit în maşină şi dusă a fost. Asta s-a-ntâmplat săptămâna tecută. De-atunci, am fost prea ocupată ca s-o mai prind singură.

Tucker încă nu era prea preocupat, dar Lillian se frământa vizibil.

– Ai mai spus cuiva despre povestea asta?

– Nu. Dacă gâştele de pe-aici ar pune mâna pe un satelit, C.N.N.-ul ar da faliment. Într-un fel sau altul, s-ar duce buhu', şi numai de-aşa ceva n-am chef. Nu vreau s-o pun pe nici una dintre ele în pericol. Cineva ar putea avea de suferit.

– Nimeni nu va păţi nimic. Nu e nici un pericol...

– De-asta nu putem fi siguri până nu obţin mai multe informaţii.

Cumva, reuşi să se uite la el şi, în acelaşi timp, în lungul propriului ei nas.

– Şi să nu-mi spui că n-ai timp să mă ajuţi, oftă ea, după care ţistui enervant din limbă. Patruzeci de ani trecuţi, şi n-ai de lucru. Ar trebui să-mi mulţumeşti. Îţi fac o favoare.

– Treizeci şi nouă. Şi să ştii că nu prea sufăr. Vânzarea cu M.M.S.I. s-a finalizat abia săptămâna trecută. Sunt în vacanţă.

– Şi pe urmă?

Se temuse că avea să-l întrebe asta. Dar nu era momentul să-i explice cât de profund îl afectase moartea prematură şi tragică a partenerului de afaceri şi prietenului său Peter Manson. Cum se privise în oglindă, a doua zi după înmormântarea lui Pete, şi văzuse un bărbat de aproape patruzeci de ani care se îndrepta în aceeaşi direcţie. Într-un fel sau altul, viaţa trecuse pe lângă el. Asemenea lui Pete, munca devenise viaţa lui. Nu avea soţie – nici fostă, nici trofeu sau de alt gen – nu avea copii, nu avea câine uriaş care să-i scormonească gropi în curte şi nici curte nu avea. Nu avea decât nevoie de o nouă viaţă. Avea nevoie de o viaţă, punct.

În aceeaşi dimineaţă, mai târziu, îl sunase Lansdorf şi-i oferise o soluţie. Fără nici un plan, fără paraşută, primise oferta şi nu o regretase. Privi faţa hotărâtă a lui Lillian. Cel puţin, încă nu regreta.

– Nu va dura mai mult de o săptămână, două, îl încredinţă ea.

– Lillian...

– O mică misiune sub acoperire.

Ochii lui Tucker se îngustară.

– Sub acoperire?

Ai ei deveniră mai luminoşi.

– Mi-a venit ideea când am dat de maseurul acela tânăr şi feroce, în timp ce te căutam. Stephan cred c-a spus că-l cheamă. Suedezii ăştia au nişte ochi albaştri incredibili...

Cât despre ochii ei, începeau deja să se aburească.

– Lillian? pocni Tucker din degete.

Îl privi cu un zâmbet care-l neliniştea.

– Zău că e o idee perfectă. Nimeni de la salon nu te cunoaşte. S-ar putea să se mire de numele tău, din moment ce se ştie că am vorbit despre tine, dar cu asta mă descurc eu. Desigur, ai putea oricând să te numeşti Lance, sau altcumva.

Lance? Tucker închise ochii şi numără până la zece.

Lillian îi dădu un pumn uşor în umăr.

– Nu-ţi mai bate capul. Am pus totul la punct.

Îşi frecă braţul, gândind cu repeziciune. Însă toate manevrele evazive de ultimă instanţă îi pieriră în faşă, când bătrâna adăugă:

– Chiar tu ai spus că sunt singura ta rudă. Cu siguranţă, îmi poţi face acest mic serviciu.

Iarăşi se simţea de opt ani. Îi fusese alături, atunci, când nu mai avea pe nimeni altcineva. Verile copilăriei lui, pe care le petrecuse cu ea, în Florida, după moartea mamei, îi aduseseră salvarea. N-or fi fost ei neamuri de sânge, însă Lillian era singura lui familie. Şi niciodată nu-i ceruse nici cel mai mic lucru.

Totuşi... Să lucreze sub acoperire într-un salon de înfrumuseţare? Un salon de coafură şi cosmetică pentru cuconet cu părul vopsit? Oftă. N-avea să dureze decât o săptămână, două.

– Bine, mătuşă Lillian.